Copaci în culori de toamnă

Dacă mi-aș dori ceva, undeva în capul listei ar fi o casă undeva pe o coastă de munte. Cred că acolo n-ai putea să te simți rău, pentru că toamna ar avea darul să-ți încarce bateriile pentru tot anul cu nebunia ei de culori. Dacă aș vrea acum ceva, după o lună de școală, ar fi să zac acolo pe o terasă, cu o carte în mână, ascultând vântul și sorbind culorile.

Însă asta e, sunt în București, inhalez cu spor gazele de eșapament și suport cu stoicism în autobuz nebunia din ce în ce mai evidentă a unui oraș scăpat de sub control. Nu e călătorie să nu mă întreb dacă, totuși, nu mai adună nimeni toți țicniții de pe străzi.

Mi-am pregătit în schimb propria toamnă în colțișorul meu de lume și m-am bucurat în liniște de ea. La câți copaci am făcut, am pentru o întreagă pădure și cam „ajunge”, că o să sfârșesc împădurind și ce s-a tăiat aiurea din munții noștri.

Colaj cu elemente predecupate

Trăiască perforatoarele decorative și exercițiul fizic intens de apăsat, căci altfel n-o scoteam la capăt cu proiectul. Plus ultimele livrări de la eMag, perfecte cutiile lor astea noi, au ditai capacul care poate fi tăiat frumos cu ghilotina. Aveam ceva emoții cu proiectul, care s-au dovedit foarte justificate.

Întâi, pentru acces la materiale, am pus băncile câte 4. Au ieșit grupurile în spațiul disponibil, însă bucuria lor a fost fără margini, dorința de a folosi la comun – foarte mică, așa că a rezultat o hărmălaie maximă. Aracetul a curs în valuri, la propriu, valuri amestecate cu frunze pe suport, că unele colaje au stat la orizontală o zi ca să poată fi apoi expuse.

Și, în ciuda grămezilor de frunze, au fost foarte zgârciți cu adăugarea lor pe colaj. Oricum, nu câte una, cum speram eu!

M-am bucurat că, de bine, de rău, au respectat aproximativ ordinea elementelor, acolo unde nu le-au pus unul lângă altul, că na, le doare dacă se suprapun. Agățătoarea, în schimb, a fost prea puțin pentru orientare, cred că trebuia să pun și ața.

Pomișor din materiale reciclate

Aici a fost complicat. Din experiența anilor trecuți, am strâns cutii să decupez eu discurile de carton pentru coroană. Asta doar așa, preventiv, de când centimetrul s-a dovedit în trecut o unitate de măsură non-standard.

Am dat mesaj părinților cu o săptămână înainte să aibă un tub de carton de la hârtia igienică, menționând să nu fie alb. Nu de alta, dar cele care se dizolvă nici nu stau în picioare. Hârtie creponată am la școală din cea de acum 7 ani, nu era nevoie, aracet avea fiecare în cutia lui.

Culmea, deși mă așteptam la proteste, că e migălos, că nu au chef de mototolit hârtia, a mers minunat. Cele aproape 20 de minute de lucru au fost extrem de productive, pădurea s-a ridicat foarte repede. Cât lipeau ei, eu am crestat „trunchiurile”, ocazie cu care am descoperit unul colorat foarte frumos cu carioca, uniform. Deși nu am cerut, am aflat că „mami l-a colorat, ca să fie frumos”. O să mai am de lucru la explicarea amestecului părinților acolo unde nu e cazul. Dar apreciam dacă ar fi colorat copilul, cu același motiv.

Versiunea 3, copac din Pădurea Letea

Dacă aveți o vârstă „considerabilă”, vă mai amintiți lectura cu Pădurea Letea dintr-unul din manualele de primar. Partea cu crenguțele răsucite a rămas undeva, adânc îngropată, iar când am văzut proiectul pe pinterest nu m-am abținut.

La școală însă, după copacii pictați, plus cele două de mai sus, nu mai puteam adăuga încă unul, trei ajunge. Așa că am păstrat ideea pentru afterschool, unde marea provocare e să îi țin ocupați (și într-un mod plăcut) pe cei mici. Am fost foarte mulțumită de rezultat, mai ales că doar le-am explicat, cu câteva fâșii, ce vreau de la ei, fără să le arăt produsul final.

Atât cu copacii, chiar nu-mi mai propun niciunul, sunt atâtea idei de pus în practică și mă bucur enorm că am cu cine să le realizez. Cu mici excepții, ca în orice clasă, văd că le plac provocările și se străduiesc să fie la înălțime.

Adio, Toamnă! – colaj cu semințe, frunze pictate și alte idei

Ultimele teme dedicate toamnei în acest an au fost cu elemente din natură. Nu știu dacă am mai spus, dar ador faptul că pandemia ne-a forțat să fim un pic „altfel”. Faptul că adaug în platformă cu o săptămână înainte necesarul pentru clasă, cu liniuțe și explicații, ajută enorm ca la activitate să am ce trebuie.

Să nu credeți că toți au, mereu.

„Doamna, am uitat să verific!”

„Păi… când ți-ai făcut ghiozdanul, nu ți-ai amintit că ai arte?”

„…”

Eu ce să înțeleg? Că temele nefăcute, caietele lipsă, materialele nepregătite, de fapt înseamnă că la prânz ghiozdanul e aruncat după ușă, de unde pleacă la școală a doua zi, neatins… Doamne, și cum mă mai stresa tata acum patru decenii, în fiecare seară: Ți-ai făcut ghiozdanul pentru mâine? Ai tot ce v-a cerut? Ca să nu mai zic că mă punea să verific în fața lui, cu orarul lângă, până m-am obișnuit!

Revenind…

Antepenultimul proiect a fost o felicitare cu frunze.

Am vrut să testez noua mea jucărie de decupat și le-am pregătit un kit de felicitare, format din suportul gridat și frunzele necesare. A fost un experiment și pentru a utiliza la clasă pătrățele dublu-adezive, ca să montăm în relief. Mă gândesc la efectul acesta pentru viitoarele felicitări (de Halloween am pus eu, acum i-am lăsat pe ei). Pentru că mai voiau frunze, le-am dat perforatoarele, să își producă necesarul. Uitasem că am și ghindă și au adăugat ei, făcând ghindele din frunzele uscate pe care le aveau la ei.

Una peste alta, trebuie să fiu atentă, căci au uitat cum „se deschide” corect o felicitare, iar mesajul a redevenit, pentru unii, o necunoscută… Și nici „cum vă place” nu e o idee bună… prea mult sclipici, prea multă dezordine pentru gustul meu.

Penultimul proiect a fost pictură pe frunze.

Am văzut pe net niște modele superbe și le-am arătat și lor. Asupra temei au decis singuri. Condiția a fost să nu folosească apă, ci doar pasta din borcănașe, nediluată. „Ce bine că am frunză mare!” Am zâmbit… le cerusem să aducă o frunză mare (cât mai mare!) presată și uscată. Nu e greu să urmezi indicațiile…

Ultimul proiect mi se pare cel mai greu, ca migală: colaj cu semințe.

A fost proiectul la care, din motive extra, eu am fost și foarte supărată pe ei, nu i-am lăsat să unească băncile și să lucreze în grup, așa că fiecare a fost nevoit să se descurce cu ce-a adus de-acasă. Surpriză, mulți n-au adus nimic. Dar nimic! Și cum nu eram destul de necăjită, am mai auzit „eram sigur că găsesc să împrumut!”, moment în care le-am reamintit că nici greierașului din „Baladă” nu prea i-a ieșit calculul, a rămas fără… grăunțe!

Bineînțeles că nu ne-am încadrat într-o oră, a rămas să terminăm a doua zi. („Doamna, să le încuiați în dulap, să nu ni le strice ăia mari!” – trist, tare trist!)

Am continuat și au ieșit minunățiile de mai jos, iar eu m-am gândit cu nostalgie la proiectele (de acum un deceniu și mai bine) ale năzdravanilor, aici, pe site.

Printre cerințe a fost și ca numărul de flori să fie impar, iar vaza să fie decorată.

Am încheiat sezonul de toamnă, declar așadar deschis sezonul de sărbători! Și abia aștept, căci am pentru ei câteva surprize, pregătite cu ajutorul părinților din asociație.

Frunze de toamnă – decorațiuni pentru ferestre

În căutare de teme de toamnă pentru finalul de sezon, am scos din străfundurile memoriei un proiect propus de Simona B., undeva la începutul anului școlar. Știam că îi pusesem un steguleț, „de ținut minte”, dar când să văd exact în ce consta… ia-l de unde nu-i. În dosarul cu „idei salvate” marcat pe facebook nu era, deși eram sigură că îl pusesem la păstrat. Probabil îmbătrânesc, încep să uit.

Bine că măcar „drepturile de autor” erau marcate, măcar știam la cine să cer ajutor!

Așadar, în ce consta proiectul:

Se ia una bucată foaie de hârtie cu un contur de frunză, îngroșat cam la 1 cm, se decupează pe interior și pe exterior. Ușor de zis… cam un sfert dintre ai mei au reușit să rupă conturul la decupaj. Dar au finalizat. Pentru că era o coală mare, am forțat și le-am mai strecurat o frunză mai mică… cu mențiunea „cine vrea”. Probabil a fost atât de greu decupatul că un singur copil „a vrut”.
Se taie pătrățele (sau ceva pe-acolo) din hârtie colorată. Simona a făcut proiectul cu hârtie creponată, eu am cumpărat special hârtie de mătase (în mai multe culori, aici), mai subțire și mai de efect la fereastră. Copiilor le-am dat pe bancă benzi de 5cm lățime, ei urmând să taie bucățile. Unii au vrut să rupă… alții au considerat că, așa, inestetic, „merge”…
Se așază conturul de frunză într-o folie de plastifiat, se decorează cu hârtie colorată, se închide folia și se laminează. După aceea, se decupează la un centimetru de hârtie și se așază la fereastră.

Atât de simplu… dar din cauza lucrurilor simple albești!

Întâi a fost partea cu decupatul. Apoi, așezarea hârtiei colorate. Cât de greu e să le pui una lângă alta, nu una peste alta? Se pare că misiune imposibilă… la fel ca și a nu lăsa locuri goale.

Însă bomboana pe coliva proiectului avea să fie laminatorul meu. N-am stat chiar cu ochii pe el… și o folie s-a făcut toată armonică înăuntru! Ce să mai deblochez rolele, ce să trag, că nu aveam ce… Noroc că, de când m-am rugat de mecanicul școlii să îmi dea și mie o șurubelniță în cruce să îmi repar ceasul (au dat cu el de pământ „cei mari” și i-au sărit limbile) și n-a avut, umblu și cu o șurubelniță în penar.

Am desfăcut repede jucăria, am scos folia, am montat la loc… dar a trebuit să rezolv și frunza smotocită a copilului, ca să nu se pună pe plâns că i-am distrus opera și el nu pleacă cu nimic acasă! (Am mai trecut-o de două ori prin aparat și s-a mai îndreptat.)

Laminatorul încă funcționează. Sper. Că altul n-o să-mi iau prea curând… dar sigur nu-l mai las nesupravegheat!

Pentru expoziția noastră, le-am lipit pe fereastră. Prima serie joi, căci n-am avut timp să le termin pe toate (deh, m-am mișcat bine cu șurubelnița, dar nu suficient de repede) și am mai lăsat și pentru vineri, când a ieșit și soarele. Ar fi fost frumos să le lăsăm pe geam, dar… ultima dată când am lăsat niște proiecte faine expuse, „cei mari” le-au făcut bumerang de la fereastră și am plâns după ele. Acum luăm totul acasă… păcat că n-am reușit să-i învăț mai profund (în patru ani au uitat, că tot ai mei au fost!) să respecte munca colegilor mai mici!

PS: din resturi sperăm să facem „geamuri” la o felicitare de Crăciun și poate un felinar transparent cu restul de hârtie de mătase.

Ora de arte la școala online – colaj tangram cu frunze uscate

Săptămâna aceasta cred că a fost prima dată când am stat în regim sincron cu copiii la ora de arte. Anul trecut, la clasa pregătitoare, preferam să scriu detaliat toate explicațiile și să îi las să lucreze sub coordonarea părinților fără să stea lipiți de ecranul calculatorului, atunci când aveau timp și materiale. Însă… îmi asumam să cred pe cuvânt că ceea ce primesc eu ca feedback într-o fotografie este și ceea ce copilul a lucrat singur.

Acum, la noua școală online, se pare că e mai important să rezolvăm „prezența“ cantitativ și să stăm lipiți de ecran și noi, și copiii, să merităm salariul. Aș fi mutat asincron mai multe activități ca să pot să organizez activitatea pe grupe, însă… nu, trebuie să stăm pe ceas. Și acest „ceas“ este relativ, căci niște genii au considerat că lecția se poate condensa cu o baghetă magică și să încapă în 30 de minute. Chiar și online, nu poți galopa printre etape, ca să nu mai pun la socoteală timpii morți în care aștepți să deschidă fiecare microfonul și să răspundă… Așadar anul acesta nu pot decât să mă bucur că orele profesorilor sunt, cu o excepție, ultimele în orarul clasei mele și mă pot organiza cât de bine pot. Mi-am spus că mai important decât să-mi fac „ora“ este să-mi desfășor lecția cum se cuvine.

Revin la ora de arte. Când o organizezi la școală, îți iei de cele mai multe ori măsuri de prevedere, nu te bazezi pe nimeni prea tare. Teoretic ar trebui ca fiecare să vină cu ce trebuie pentru proiect, dacă lista e dată cu ceva timp înainte. Iar toamna e cel mai greu, dacă ceri cumva să fie adunate ceva materiale din natură. Nu mi s-a întâmplat niciodată, în atâția ani de zile, să am 100% materialele cerute. Mereu a fost cel puțin un copil, dacă nu mai mulți, care să „uite“. Cum la matematică abia am încheiat capitolul de geometrie, am zis să profit și să mai sistematizăm un pic. Am dat cu o săptămână înainte mesaj părinților că vom avea nevoie de frunze și i-am rugat să le adune încă de atunci și să le pună la presat între file de ziar – a-tot-prezentele pliantele publicitare de la intrarea în bloc. Era nevoie să stea drepte și să se usuce cât de cât până vineri. Era minunat dacă găseau și mai multe culori de frunze.

Nu am dat niciun indiciu despre ceea ce am de gând să propun. Deja tot „suspansul“ despre ce facem la școală nu mai există la ora de română, unde se uită înainte ce literă urmează să învățăm, așa că măcar acolo unde se mai poate, mai păstrez nițică curiozitate. Totuși, intrarea în scenariu roșu a schimbat planurile, așa că am adăugat încă de seara tema pe clasa online:

Pentru mâine la arte vor avea pregătite:
– frunzele pe care v-am rugat să le presați de weekendul trecut;
– lipici, de preferat o formă lichidă (aracet, lipici lichid, cel solid doar dacă nu e altă variantă);
– o coală albă de hârtie;
– jocul de tangram;
– foarfecă;
– o ceșcuță cu gura nu prea mare, să desenezi cercuri cu ajutorul ei;
– o cariocă neagră mai subțire, dacă nu – markerul negru.

În naivitatea mea m-am gândit că, dacă veneau la școală, le-ar fi pus frumușel de seara în ghiozdan. În acest caz, pe birou. Dar… în pauza de dinainte de oră, când am pus pe ecran lista cu necesarul, pentru mulți era o noutate. Exceptând frunzele. A început o goană nebună prin casă, împreună cu părinții, să le adune. Sau copilul buchisea lista din fața ecranului și striga, precum iedul lui Octav Pancu-Iași, „mama, vreau și…“. Am crezut că strategia listei date de cu seara va fi de folos. Sunt în căutarea altei idei… mai bune și cu efect mai sigur.

Proiectul pe care îl aveam în minte are ceva vechime, l-am realizat mai demult pe site cu copiii și știam că pot ieși lucruri grozave. Le-am arătat colajele mele model și apoi le-am lăsat pe ecran, toată ora, câteva montaje amuzante realizate cu piesele de tangram. Acolo unde jocul de tangram nu a mai fost de găsit, au combinat singuri alte forme geometrice. Am explicat cum lucrăm, mai ales că, în funcție de tipul de lipici (lichid sau solid) se schimba procedura. Primul îl puneam pe frunză, al doilea întâi pe hârtie, ca să nu rupem frunza. Tirul de întrebări nu a fost prea lung. Ce facem cu ceșcuța? – Dacă termini și peisajul tău are nevoie de completări, o folosești să decupezi un disc. Putem desena și cu creionul? – Nu, se rupe frunza, conturăm cu carioca, căci e mai moale.

Dar cea mai tare întrebare a venit la final: Dacă am uitat să adun frunze, eu ce fac? A fost momentul în care speranțele mele că am făcut ce trebuie pentru a pregăti activitatea s-au risipit. Odinioară, la școală, pentru aiuriți iresponsabili rezolvai cerând câte-o frunză de la unul sau de la altul care au strâns mai multe. Anul acesta, cu noile reguli, nu mai ai voie să faci schimb de obiecte. Dar când sunt acasă? N-am avut nicio idee. Ce să-i spun?! Să plece repede să ia trei frunze din fața casei?! Dacă era singur acasă?! Să mă întreb dacă în cele 15 minute aproape în care „ne-am pregătit“ aveai timp să iei ceva pe tine și să alergi repede, părinte, în curte? Chiar nu știu.

Am trecut la lucru. În fața camerei, cu microfoanele oprite, am pus muzică pe fundal și mă uitam la ei cum lucrează. Îmi mai dădeam seama după expresia lor că e o problemă, mai opream sunetul și vorbeam. La fel cum vedeam foarte bine unde copilul nu lucra singur, deși am insistat să nu fie ajutat. Nu era nimic nou, nimic dificil, să desenezi conturul unei piese, să decupezi și să lipești. Am spus o dată, m-am asigurat și că a auzit și cine trebuie și am privit aproape jumătate de oră cum nu contează că toată clasa vede cum încalci o regulă. La finalul orei i-am rugat pe fiecare să ridice tabloul să văd și eu ce a lucrat și în linii mari s-au descurcat onorabil. Am întâmpinat și proteste, că „nu e gata“, mai vrea să coloreze și să mai pună ceva, așa că am notat provizoriu lucrările și le-am dat voie să continue după-amiază, urmând să urce poza pe platforma online să văd finalul. Pentru unii migală, pentru alții grabă, dar au lucrat.

Nu știu dacă pățiți și voi, dar mi-au „dispărut“ doi copii. Nu mai răspundeau, deși fuseseră peste zi la activități, nu am văzut nimic din ce au lucrat, nu au trimis mai apoi nicio fotografie. Plus că mă așteptam ca și copilul care nu s-a pregătit pentru lecție să recupereze cumva activitatea în cursul după-amiezii și să urce o imagine. Ei bine, nu.

Așadar cu toate acestea nu am nici cea mai mică idee cum aș putea să responsabilizez clasa, cum să fac să fie clar că totuși nu ne jucăm de-a școala și că, în cele din urmă, evaluarea trebuie să fie corectă și să nu să-i mângâie pe fiecare pe căpșor și să le acorde un Fb ca să nu plângă. Banul muncit este mult mai apreciat. Dacă în evaluarea la arte contează foarte mult procesul și efortul depus de copil – iar acesta este zero – cum să fii obiectiv?! Ce calificativ să acorzi acolo unde se lucrează pe modelul „mama-mpunge și eu trag“?

Voi cum stați…?

Flori de toamnă – colaj

Nu credeam să scriu vreodată așa ceva, dar am trecut cu bine de coșmarul primei ore de arte. De ce coșmar? Pentru că niciodată nu m-am gândit să am atâtea „proceduri“ la pregătire… Dezinfectarea mâinilor, pregătirea hârtiei, ștanțarea florilor, tipărirea modelelor, dacă mă mânca nasul, mă dezinfectam iar, așteaptă să se usuce mâinile, continuă… Scoate folii de plastic, pune în fiecare o vază, 5 flori mari, 5 flori mici și două funze… Mi s-a părut că nu se mai termină! Apoi, la școală, dezinfectează-te, scoate-le pe toate din pungă și așază-le pe bănci, înainte să vină copiii. Tot ritualul acesta e descurajant, mai ales când sunt multe elemente și mici de distribuit! În mod normal, toate materialele ar fi stat pe catedră, ei s-ar fi autoservit cu ce aveau nevoie și rezultatele ar fi fost surprinzătoare. Dar acum… toată lumea are același număr de elemente. Însă… după cum vedeți, combinate diferit.

Proiectasem această temă de la sfârșitul verii, de când am fost iar în angro și m-am blocat la raftul cu perforatoare. Mi s-au lipit de degete modelele acestea două de – nici nu știu cum să le zic – altfel decât crizanteme. Îmi imaginasem atunci mai multe suprapuse, de nuanțe asemănătoare, răsucite și volumetrice… Doar că am simplificat și bine am făcut, unele nu au ajung întregi pe hârtie nici în această variantă simplă.

Tema nu avea de fapt prea mult de-a face cu florile de toamnă, ci cu faptul că vaza trebuia decorată cu liniile pe care le-am învățat noi în această săptămână la matematică: verticale, orizontale și oblice. Era și o probă de colorat și am constatat cu mare satisfacție că încep să controleze bine creioanele și să nu mai depășească conturul. M-am bucurat să văd că au avut propriile variante de colorat. Modelul meu (cel cu fundal verde) a fost fotografiat și pus pe proiector, dat fiind faptul că dimensiunea reală a acestor mici tablouri este cea a unei cărți poștale. Ar fi fost imposibil să o examineze toți.

Chiar și puse în folii de plastic, tot am avut emoții că nu ajung cu toate la ultima oră. Deși le explic în fiecare zi că ceea ce găsesc pe bancă rămâne neatins până nu le spun eu să ia un anume element… e greu. Ce dacă eu spun să nu umbli, să nu le scoți, mai ales?! Doar nu vorbesc pentru toată clasa, nu? Pentru unii trebuie să vorbești adresat, eventual de câteva ori, ca să priceapă.

Pozele inserate în articol le-am făcut mai mult orbește, întinzând telefonul deasupra băncii, fără să văd exact ce prindeam. Unele sunt și mișcate… Dar în condițiile date, e tot ce puteam face. Îmi lipsește turul galeriei de la finalul orelor de arte, așa că îl pregătesc eu acasă și îl vom admira ora viitoare. Mai avem de lucru la trecut numele artistului pe spate, pentru a rămâne anonime, dar ne străduim. Așa încep să își dea și ei seama cam cât de bine s-au descurcat și ce ar mai fi fost de făcut.

Lucrările ajung acasă, sper eu în portofoliul pe care trebuie să îl organizeze singuri și pe care să am și eu ocazia să îl văd măcar la primăvară!

Am o temă, cu o carte…

În vacanța de toamnă recuperam lecții cu fetița unor prieteni. Printre altele, îmi spune chiar în prima zi de vacanță „Cristina, trebuie să mă ajuți cu tema asta!” Tema nu era una nici grea, nici ușoară – clasa a treia, trebuia să confecționeze o carte. Întâi am stat de vorbă cu ea, să văd dacă își învățase lecția și nu cumva striga după ajutor înainte să fi citit măcar despre ce este vorba. Știa foarte bine din ce e compusă o carte, cum se numesc toate elementele… și, în plus, știa clar despre ce trebuie să fie cartea. „Vreau să compun eu poezii despre toamnă.”

Ei bine, planul suna minunat. Așa că ne-am revăzut miercuri, să verificăm stadiul proiectului. Din păcate, planurile nu au mers, poetul a avut trac și nu a compus nimic, dar voia neapărat să fie o carte cu poezii de toamnă… așa că m-am apucat și am căutat în toată biblioteca de la atelier și i-am dat poezii de toamnă din literatura noastră. Am pregătit împreună filele cărții, în stil medieval, cu o ștampilă-rolă. Ca temă – trebuia să citească toate poeziile și din fiecare să aleagă acele două strofe care i-au plăcut cel mai mult și să le transcrie. Sâmbătă a venit cu ele și ne-am ocupat, încet, de celalte elemente. Zâmbeam la entuziasmul ei – „aici la tine mă gândesc la ceva și tu ai cu ce să pui în practică!”, și la cum anticipa reacția celor de la școală, unde „n-am fost niciodată cu așa ceva”.

Ce-i drept, nu mi-a fost deloc ușor să stau de-o parte, să privesc și să dau doar sugestii de unelte. Dar altfel cum ar mai fi fost tema ei?

Undeva pe parcurs am reușit să includ totuși un pic și veșnica mea obsesie cu reciclatul, să dai lucrurilor aparent pierdute un sens nou. Și pentru că se consumase că de la botoși îi picase panglica cu ciucurei, i-am dat până la urmă o idee… dacă îi plac atât de mult, putem lega cu ei cartea. Proiectul includea și o parte de ilustrație, pentru fiecare poezie scrisă, pe pagina de stânga, să deseneze. Sâmbătă, când am finalizat împreună volumul, a rămas ca până luni, la predare, să deseneze câte ceva. Din păcate nu a mai ajuns și la etapa aceasta, din ce mi-a povestit ulterior, dar chiar și fără ilustrație proiectul ei a făcut senzație. Mai mult, faptul că până la urmă a lucrat singură a ajutat-o să povestească etapele de lucru.

Pentru mine cea mai interesantă experiență a fost aceea că am întâlnit, după multă vreme, un copil care să citească, de plăcere, poezie. O surpriză mai mult decât plăcută! Poate că se spun multe despre generațiile actuale, poate că pentru unii copii chiar nu există speranță, dar cred că trebuie să avem mare grijă cum încurajăm și susținem pe cei deosebiți, care încă au idei, se implică și cred în ceea ce fac. De dragul lor, nu-i putem judeca la grămadă.

Poveste cu arici din castane

Un profesor ne spunea, foarte convins, că atunci când nu ne convine ceva din jurul nostru, 40% e vina educației. De obicei când ți se spune ceva la școală faci pe deșteptul, că nu știe omul ăla ce vorbește și sigur o să-ți dai tu seama că nu are dreptate. Trist e că are. Mă uit în jur și nu îmi place când unii se fac că muncesc, când alții așteaptă să le pice mereu din cer, când salariile nu reflectă munca. Și cum e vina educației?

Poate că într-adevăr noi greșim, din dorința de a fi „corecți”, de a acorda șanse egale, de a nu suporta consecințe de niciun fel, de a încuraja comportamentul „merge și așa”. Vrem să ne învățăm copiii să fie empatici, să împartă, iar la un moment dat, undeva în viață, să spunem stop-joc. Problema nu e a copiilor care au învățat să dea, ci a celor care au devenit dependenți de a primi și care, în timp, vor vedea că „mereu pică” de undeva.

Avantajul de a nu fi într-o școală de fițe, unde să conteze de la ce magazin îți iei hainele și câte sute de lei calci în picioare la fiecare pas pe asfalt e că ești cumva mai aproape de realitatea care ne înconjoară. Am avut o clasă în care oscilam de la bine la foarte puțin, însă am reușit, prin bunăvoința unor părinți, să facem în așa fel încât diferențele între copii să nu se simtă. Era Moș Nicolae? Toți găseau pe bancă o ciocolățică, fie că susțineau fondul clasei, fie că nu, fie că nici măcar nu le păsa să întrebe prin miracolul cui a apărut ciocolățica pe bancă. De Crăciun, sub bradul clasei, a fost mereu un cadou pentru toți, o carte și ceva dulce. La final de an, la fel.

Știu că atunci când decizi să dai, răsplata e undeva sus. Dar, cum eu eram intermediar, vedeam. Și aveam mai multe situații, dar două m-au impresionat, la cele două extreme: prima, nici măcar nu își făcea vreodată probleme că nu primește, ba cu foarte mult tupeu, întreba dacă poate să aleagă. A doua e cea care îți ajungea la suflet. „Doamna, cine a dat bani pentru mine? Aș vrea măcar să îi mulțumesc!” Și copilul era poate mai amărât decât celălalt, dar pe lângă puținul pe care îl avea era atât de bogat în politețe și bun simț.

Am stat mult să mă întreb, la ultima activitate, la care mulți au venit nepregătiți – deși am anunțat-o din timp – dacă nu cumva eu procedez greșit. Trebuia să ai la tine trei castane, una găurită, să poată înfige copilul scobitori și să facă un arici. Mulți nu au avut, dar câțiva copii au venit cu pungi pline și le-au dat și lor. Alți părinți nu doar că au anticipat că nu vor fi castane, ba au găurit și câteva în plus. Tot nu a fost suficient. Cumva mă gândisem și eu că e imposibil să fie toți pregătiți, mi-am căutat sula, nu am găsit-o acasă, eram sigură că e la școală. Din păcate, nu era. Așa că m-am trezit că mai am și eu de găurit castane, astfel încât să lucreze toți copiii, iar singurul instrument cu care puteam face asta era o piuneză de plastic. Am găurit castane, am regăurit altele, că nu intrau scobitorile prin găurile date mult prea mici, am adăugat găuri în plus altora, căci ieșeau aricii cu blănița prea rară… Și asta în timp ce explicam, asistam copiii care lucrau, sau încercam să ajung și acolo unde „nu știu” și „nu pot” se urlă ca din gură de șarpe. Că aproape mi-am rupt eu unghiile cu bucățica aceea de plastic nu mai contează…

Poate că e mai bine să schimb strategia, să facem o listă de „împrumut” și la următoarea activitate cel care a primit să aducă ceva la schimb. Nu contează ce, dar să nu las să se formeze ideea că „merge și așa”, pică din cer chiar dacă tu uiți să te pregătești. Mai ales că… parcul e alături, castanele gratis, deci nu era o problemă să faci rost.

Arici din castane. Confecționare: găuriți castana, suficient cât să intre o scobitoare (ruptă pe jumătate) și să nu cadă. Fixați plastilina pe post de cap și modelați boticul. Adăugați ochi (mobili sau din plastilină), năsuc și picioare.

Mere buclucașe – ștampile

Mi-a plăcut mult ideea de a „picta” mere folosind ștampile confecționate și chiar am vrut să o pun în practică la școală. M-am gândit și că merele sunt destul de greu de găsit, nu pot să am garanția că fix în ziua în care vreau eu să căsăpesc 12 bucăți primim mere în minunatul program alimentar. Apoi, ce te faci dacă „se aude” că „ți-ai bătut joc de merele date de guvern”?? Auzi, le-ai tăiat, le-ai dat prin acuarelă și le-ai pus la gunoi…!

Așa că m-am dus la piață. M-am oprit la taraba cu cele mai prăpădite mere. 2 lei/kilogramul. O întreb amabilă pe doamna dacă are ceva împotrivă să le aleg pe cele mai mici… a bulbucat ochii de parcă vedea un nebun, dar m-am obișnuit de multă vreme cu reacția. I-am zâmbit candid, i-am spus că îmi trebuie la școală, bălmăjea ceva că poate la plăcintă sunt bune, dar am liniștit-o că pictez cu ele, mi-a dat o pungă și mi-am văzut de treabă. Nu sărăcește nimeni din 3 lei, nu? Și mai pui 3 iei și farfurii de plastic… Am fost tentată să le dau bilețel acasă, dar după ce am văzut în câte moduri poți decupa un disc de carton cu diametrul de 15 cm, n-am riscat să cer un măr cu diametrul de 5. Nici la farfurii nu am pariat, căci „fundul complet plat”, adică neted, iarăși risca să nu se înțeleagă. Așa că am pus mărunțișul la bătaie, fie pomană pentru lumea ailaltă, când n-oi avea diverse pentru craft!

La școală a fost distractiv, mai ales când s-au prins ce facem. Doamne, abia aștept să mai crească un pic, să se obișnuiască cu ordinea și etapele de lucru, să nu mai înceapă singuri până nu dau semnalul de începere… militărie curată, ce mai, dar în haos și balamuc nu înveți nimic. Și mai mult s-au distrat când le-am zis că pot decora merele imprimate cu ochi mobili. De când și-au adus pungile cu ochi la școală e delir curat. Poate că unii n-au mai văzut în viața lor ochi mișcători și nu se pot abține. Unii au autocolanți, toate dimensiunile, își lipesc pe frunte. La un moment dat cred că puteam pune lejer în scenă povestea cu „Un-Ochi. Doi-Ochi. Trei-ochi”. Orice desen de prin caiete primește musai bonus niște ochișori. Nu mă deranjează ideea… dar când eu încerc să încep rândurile și nu pot scrie de ochi… apare o problemă…

mere stampile pictura

Am renunțat și la protecțiile pentru mese, deși inițial voiam să luăm, și am pus în funcțiune lavetele. Nu folosesc nimic periculos să rămână pătat, așa că ne descurcăm să facem ordine la final. Ca lecția să fie completă, le-am cerut să aducă farfurioarele pe catedră, să șteargă masa de lucru și să fie ordine. Unul din grupuri a fost „ocupat”. Farfuria a rămas la ei. Am lăsat-o… a doua zi mi-o aduce unul dintre copii. Ce e cu asta?! – E de ieri… – Da, știu. Dar eu le-am cerut și m-am dus apoi să le spăl. Asta unde a fost? – Păi… n-am adus-o! Eee… și i-am dat frumos o lavetă și am trimis farfuria la spălat. Mi-a adus-o apoi impecabilă. Data viitoare poate nu mai uită!

Un lucru pe care l-am anticipat prea târziu a fost calitatea cuțitului cu care tai mărul. Trebuie să fie impecabil ascuțit, astfel încât mărul să nu se spintece deloc, să fie tăiat perfect drept pentru a se imprima tot. Mi-am dat seama prea târziu… și… m-am descurcat cu ce am avut.

Atât de faine sunt jocurile cu ștampile confecționate… cartofi, morcovi, mere, apoi improvizații din carton și orice poate lăsa o urmă. Am încă emoții pentru dactilopictură, dar îmi fac curaj! Cât de rău poate să iasă? Culorile sunt lavabile, nu sunt acrilice…

Însă cel mai fain feedback pe care îl am e de la copiii care se duc acasă și fac, încă o dată, ce au făcut la școală, să le arate și părinților, căci acasă nu le dau decât proiectele 3D, care nu se pot pune în portofoliu. Parcă îți crește inima să vezi ca pentru unii nu te zbați degeaba.

Felicitare de toamnă cu frunze în degrade

Toamna este și sezonul aniversărilor și aveam de pregătit o felicitare „de sezon”. Este relativ simplu de realizat, dacă nu vă e teamă să încercați. Aveți nevoie de un carton pentru suport și hârtie glasată în ce culori doriți, pentru că toamna este o explozie de culoare.

Se decupează o frunză oarecare pe suport. Recomand cuțitul pentru decupaj și nu foarfeca, pentru a urmări mai bine conturul și a nu îndoi suportul. Tăiați apoi din colile de hârtie glasată patrulatere care să acopere complet frunza pe dedesubt. Așezați-le în ordinea dorită a culorilor și începeți să le tăiați, la întâmplare, crescând distanța față de marginea de referință. Dacă lucrați ordonat, din ceea ce rămâne puteți confecționa o altă felicitare, așezând culorile în ordine inversă.

Pentru cea realizată de mine (prima de mai sus) am folosit și perforatoarele decorative cu frunze, în două dimensiuni, din care m-am străduit să fac colțarele. E am realizat frunza pe un carton alb, pe care l-am lipit apoi pe un suport de felicitare colorat, dar puteți să confecționați felicitarea și direct pe suport.

Și pentru că nu tuturor le este la îndemână să taie liber, iar un model de decupat este mult mai folositor (simularea în imaginea a doua) – mai ales la grupe mai mari de copii, am realizat fișierul care se poate imprima, astfel:

pagina 1 – felicitările se realizează pe suport A6 și se lipesc apoi pe cartonul pliat.
pagina 2 – suportul cu modelul direct realizat, se îndoaie astfel încât marginile imprimate să fie la interiorul felicitării, iar eventualele erori de decupaj să nu fie vizibile.
paginile 3-7 – se imprimă, în ordinea culorilor dorite, numărul de elemente necesare în funcție de numărul de copii.
pagina 8 – pentru cei care au imprimantă color, pot folosi direct modelul prezentat în simulare. Tot aici am recomandat decorarea cu hârtie de quilling subțire, care umple repede spațiul rămas liber.

Marginile se pot tăia cu trimmer decorativ sau cu foarfeci cu model, pentru rezultate mai atractive.

Dacă realizați această felicitare, sper să îmi arătați și mie rezultatul! Spor la lucru!

Toamna dă semne… de carte

Se strâng niște ani frumoși de când am constatat, ca elev, ce mică-i vacanța mare. Când mă uit acum în calendar și văd că august se apropie de sfârșit, că noaptea trag pătura, știu. Nu că vine toamna… ci că vacanța se apropie de sfârșit. Din partea mea, și vacanțele de toamnă sunt perfecte. Dacă ar exista. Dar nu sunt.

Știu că o să-mi fie dor de zilele în care lenevesc cu câte-o carte în brațe. Iris știu sigur că o să plângă după ele. Zile în care nimeni nu îți spune ce să faci… doar întinzi mâna, răsfoiești și te pierzi prin ferestrele imaginației. Și pentru că tot căutam o idee pentru ceva util, dar în același timp ceva și pentru ea, m-am oprit la semne de carte. Până la urmă, ce e mai plăcut decât să deschizi o carte și să găsești un „semn” de la cineva drag, care îți arată unde ești?

N-am cusut de multă vreme, îmi era dor și de asta. N-am făcut un plan, am zis doar că trebuie să fie în culori de toamnă. Am pus ața în ac și am început, fără direcție, fără schemă, așa cum se bucura ochiul de combinație. Un pic de atenție să nu încurc multele fire pe dedesubt, un model simplu de trei puncte în L și o singură regulă… să iau mereu unul din ultimele fire rămase în urmă. La final am avut impresia că sunt inimioare, oricum covorul meu de frunze s-a așternut încet peste încă un an de amintiri.

În timp ce coseam, o altă idee cu frunze a încolțit încet. Jumătăți, din culori apropiate. Mi-ar fi trebuit un model mai mic, cred că ar fi ieșit mai delicat. Iris îl critică, „e prea lat”, dar frunzele mele și-au căutat jumătatea.

O toamnă multicoloră vă doresc!

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: Proiecte de toamnă