V de la veveriță

Proiectele de arte și abilități desfășurate cu clasa pregătitoare sunt o provocare pe care o accept de două ori pe săptămâna și constat cu plăcere că sunt totuși orele la care copiii colaborează cel mai bine. Surprinzător, deși îndemânarea nu este punctul lor forte, în ceea ce privește etapele de realizare se descurcă minunat pentru vârsta lor. A venit destul de repede și rândul lui „V“, însoțit de povestea „Maimuțica și veverița“, pentru ca apoi să vedem ce ne iese la capitolul veverițe din carton.

Netul e generos la oferte de idei, doar că pachetele standard de hârtie colorată din comerț nu consideră maroul o culoare de bază, așa că din două coli mari câte aveam abia am reușit să decupez toate codițele. Pentru lăbuțe am mers pe altă culoare. Rămânea însă problema tuburilor, pentru care nu aveam atâta hârtie să le îmbrac. Trebuia să le pictez (cu ei, nu eu) și atunci era nevoie și de timp de uscare, ceea ce dădea peste cap tot proiectul. Până la urmă, cine spune că trebuie făcut într-o singură oră tot?

Chiar de dimineață, înainte să se sune de intrare, am luat trei pensule și borcanul cu tempera și m-am apucat să îl pictez pe al meu, dar și copiii care au ajuns un pic mai devreme s-au apucat de treabă alături de mine. Nu dura mult, câteva minute, termina un copil, altul îi lua locul la colțul catedrei. Am continuat să pictăm și în prima pauză și, puse pe calorifer, s-au uscat tocmai la timp să le putem îndoi și decupa în ultima lecție.

Ideea a fost până la urmă bună, nu am avut mai multe bănci de spălat și am făcut și economie la tempera. Dar adevăratul câștig a fost că, stând lângă ei și fiind grup atât de mic, am putut să corectez măcar un pic deprinderile mai puțin potrivite de a utiliza pensula. Când pictează toți este greu să ajungi instantaneu pe la fiecare și să stai și suficient timp cât să îi explici. Așa că jumătatea aceasta de oră, cât au însemnat două pauze puse cap la cap a fost în cele din urmă un câștig.

Mai greu a mers cu lăbuțele. Îndoitul pe jumătate al unei bucăți de hârtie nu e deloc floare la ureche, deși ceva origami de bază ar trebui să nu ridice probleme la această vârstă. Le-au decupat cum au putut, unele au ieșit mai bine, altele mai mici și din mai multe încercări. Alteori foarfecele, mai mult de jucărie, nu tăiau hârtie îndoită și apăreau alte probleme tehnice.

Când veverițele au început să prindă contur, să le crească coada și să stea pe propriile picioare, au început și planurile de călătorie acasă. Mereu sunt încântați de ceea ce realizează și cu greu reușesc să improvizez câte o expoziție, căci nu vor să le lase nici de azi pe mâine fără un motiv serios (la uscat, de exemplu).

Ora de lectură – provocări și așteptări

Sunt multe articole pe blog în care povestesc despre cărți și în ultimul timp au început să apară și cele despre cărți folosite la școală. Semestrul acesta mi-am făcut curaj să solicit părinților să participe la această activitate stabilită vinerea la prima oră. Am văzut multe colege care au apelat la această variantă și chiar directorul unității ne-a încurajat să implicăm cât mai mult părinții în activitatea la clasă, dacă nu pentru a-i ajuta să înțeleagă cum ar putea să-și ajute mai bine propriul copil, măcar pentru a micșora distanța dintre casă și școală și a simți mai bine pulsul problemelor care apar.

Deși am propus activitatea la ședința cu părinții și toată lumea a considerat că e minunată, foarte greu apar voluntari. Întâi pentru că îmi doresc ca la clasă fiecare părinte să „facă ceva“, nu vreau să accept același părinte de două ori până nu vine fiecare măcar o dată. Nu sunt adepta colectivelor în care cinci părinți aleargă și se implică mereu și alții stau la colț, sparg semințe și comentează. Insist să participe, chiar dacă replicile sunt acide, din categoria „nu e obligatoriu“.

Am mers deseori la grădiniță și la școală și am făcut ateliere la clasă ori măcar am ajutat profesorul și știu că copiii mei erau încântați și foarte mândri de mine. (Ca o paranteză, la gimnaziu nu le-a mai surâs, au devenit foarte precauți cu detaliile personale, voiau ca ceilalți să știe cât mai puțin despre ei.)

Am spus de la început că e bine ca, dacă începem lectura cu părinții, să participăm toți.

Am omis însă că au fost părinți absenți la ședință, poate de aceea nu vor, căci nu au avut ocazia să-și exprime părerea, căci nu vreau să cred că problema este cititul în public al unui text scris, lucru pe care ar trebui să îl faci acasă măcar de câteva ori pe săptămână cu copilul tău. Aș da însă un bănuț pentru gândurile copiilor atunci când spun ce părinte va veni să ne citească, când mulțumim celui care ne-a citit și când mă întreabă ei cine vine data viitoare… Nu știu, întrebați și voi acasă, poate îi convingeți!

Lectura cu doi adulți în clasă e cu totul altă „poveste“. Părintele citește, eu am grijă să schimb imaginile pe proiector și să păstrez liniștea, intervin la nevoie dacă undeva în grup colegul de lângă a respirat aerul cuiva și acesta e deranjat. Azi am avut o poveste mai lungă – aproape 15 minute – și au rezistat cu ceva efort. Noroc că narațiunea chiar le-a atras atenția, era de sezon, cu viruși și răceli, lucruri pe care abia le-au încercat.

De ce nu pot asculta copiii de azi o poveste în liniște?

Cauze sunt multe și aș pune pe primul loc lipsa exercițiului. Trebuie să începi cu el de mic, cu povești scurte, cu imagini, să îi citești, să fie capabil să urmărească personajele și acțiunea și mai ales să stea într-un singur loc, preferabil cât mai nemișcat. Pe vremuri la grădiniță aveam diafilmele și era momentul cel mai așteptat. Poveste scurtă, imagini la care să te uiți să cauți detaliile, nimeni nu scotea o vorbă. Dar de, noi nu aveam acasă nici televizoare, sau dacă erau, în niciun caz nu aveau culori. Calculatoarele nu se inventaseră încă. Cinema nu aveam în sat. Pentru noi, diafilmele acelea erau tot ce se putea mai frumos.

Acum, dacă nu ai imagine (eventual animată), i-ai pierdut. Să citesc doar textul, fără să aibă ei la ce se uita… în trei minute nu mai sunt atenți! M-am gândit serios la niște ochelari din aceia de „spion”, pe care să pot vedea textul și în același timp să mă uit în clasă. Așa, cu „ochii pe ei”, poate ar fi mai liniștiți, căci varianta în care eu stau cu ochii în carte nu funcționează.

Îmi tot repet: când ceva nu merge, ia-o de la capăt. Altfel. Nu sunt însă un perpetuum mobile…

10 căței, 10 mâțe și niște ștampile

Anul trecut, când începusem deja să mă „pregătesc” pentru clasa „pregătitoare”, printre cărțile cumpărate a fost și 10 căței, 10 mâțe și alte versuri de abecedar, de Arghezi. Recunosc că relația mea cu poetul a fost una destul de rece, nu mi-a plăcut absolut deloc în liceu, l-am ignorat un deceniu până când… ce să vezi, am dat iar peste el la examen. Modalitatea de alcătuire acum a programelor este chiar lejeră față de ce însemna în urmă cu mulți ani. Adică, vreau să spun, să ți se indice autorul și tu să alegi ce anume înveți mi s-a părut de vis. Așa am reușit să bifez și eu subiectul în pregătire, cu literatura pentru copii, mult mai plăcută și mai amuzată. Gusturile nu se discută. În concluzie, ghicitorile-alfabet mi s-au părut o idee bună pentru cei mici, mai ales că erau ilustrate (sunt reproduse desenele originale ale Mitzurei Arghezi) și are mereu un farmec aparte să deschizi o carte la clasă.

Am scos-o din raft când am vrut s-o folosesc la inspecție, dar, ce să vezi, ghicitoarea de la litera T era ceva de nivelul sf-ului pentru 6 ani, căci cheia era cuvântul „cobiliță“. Am renunțat la primul plan, dar l-am pus în aplicare pe al doilea. S-o folosesc ca joc pentru recapitularea literelor învățate. Avem ștampile cu litere, le-am scos din nou din cutie, ocazie cu care au constatat că nu au Ș. Ce să faci, ștampile cu diacritice mai greu la chinezi, dar nu-i nimic, dacă vom avea nevoie de el (sau de Ă), punem cu carioca semnele necesare.

Jocul era simplu. Eu citeam ghicitoarea, ei puneau pe hârtie ștampila cu litera la care se gândeau, când terminau eu le arătam pagina și dacă ghiciseră puneau o bifă, dacă nu, tăiau și adăugau litera corectă. E încă cumplit de greu să te joci cu ei și să nu strice nimeni jocul, fie din prea mult entuziasm dat de descoperirea soluției, fie doar pentru că așa îți place ție, la 6 ani, să le strici petrecerea unora ca să pari șmecher și interesant. Dar ce să mai zic, speranța moare ultima și poate cu timpul vom putea să ne jucăm în liniște.

A mers și le-a plăcut. În plus, cum unii copii au deja strategii de lucru, e util și pentru ceilalți care văd că e mai simplu și mai ușor să procedezi într-un anume fel. Aranjarea ștampilelor pe masă pentru identificarea rapidă a literelor este chiar o probă de rezistență. I-am urmărit… unii le țin în suport, alții le aranjează frumos, ori le țin cu fața în jos și le ridică pe rând să caute ce doresc. Fiecare variantă are avantajele ei. Organizare, meticulozitate, exersarea memoriei vizuale, căci de la atâta ridicat învață poziția literelor. Dar dacă vrei să rezolvi repede o sarcină, nu e o soluție. De plăcut le-a plăcut, păcat că nu se poate repeta în această formă.

Cartea este disponibilă la eMag, Libris, Cel.ro, elefant, Librărie.net, Librăria Humanitas.

Igiena, bat-o vina!

Dacă n-aș avea anul școlar și inspecția aferentă, eventual mai multe, speciale, de specialitate sau ce se mai inventează în sistem, parcă nu m-aș simți bine. Partea bună e că din fiecare experiență de acest gen ai de învățat, dacă la clasă îți intră un om deschis la minte (recunosc, aici chiar am noroc!), care e acolo nu să te măsoare, ci să te ajute. Anul acesta școlar nu putea face excepție și am avut și prima inspecție cu noua serie de elevi. Sfaturile colegelor erau să îi anunț, să îi smotocesc înainte, să le explic ce și cum… De ce?! Păi știu și ele ce clasă deosebită am anul acesta și… preventiv, să „nu risc”. Ce să risc? O zi normală? Și cum se spune, ai grijă ce-ți dorești: mai normală de atât nu putea fi, căci am avut bafta ca profesorul de sprijin să fie liber și să poată sta cu mine la clasă. Dacă vă gândiți că 20 de copii de 6-7 ani se pot simți inhibați de 4 adulți în clasă… nicio grijă, n-au avut nicio treabă. Au răspuns la fel ca de obicei, la întrebări sau au comentat pe lângă, s-au comportat cu nimic mai prejos decât în orice altă zi. Nimic regizat, totul „curat natural”. Am făcut impresie, ceva ca în reclama cu „coafura rezistă”, m-au întrebat ce folosesc de încă mai… dar hai, să vă povestesc mai vesele.

Prima oră – dezvoltare personală, una din disciplinele mele preferate, căci am timp să stau cu ei de vorbă, să-i las să povestească și să ne cunoaștem mai bine. Și, de ce nu, una din puținele șanse să mai faci și educație la școală. Am început ora despre „obiectele de igienă personală” cu o planșă mare pe care editura CD-Press nu o mai are la vânzare, cu un Gigeluș care foarte vesel se spală pe dinți, pe față, ba face și baie și se piaptănă. Am analizat imaginile și… le-am cerut să ridice atâtea degețele câte lucruri fac și ei dimineața înainte să vină la școală. Mno, hai, am tăiat baia, că nu faci baie în cadă dimineața, poate doar un duș rapid sau măcar un spălat decent la subțiori (dacă ne gândim la mijloacele de transport din București). Dar din patru degețele posibile au fost ridicate toate variantele, de regulă două. Fetele au avut și pieptănatul, băieții mai puțin, dar fie…

Ne-am distrat apoi să vedem ce obiecte sunt folosite pentru fiecare act și dacă e ok să fie doar al tău sau să împarți cu cineva acel obiect. Sunt copii isteți, au găsit repede că ceea ce intră în contact cu gura, pielea, zonele intime – nu se împarte. Și ca să ținem bine minte, să nu le uităm, au „avut ideea” să facem o listă. Lista inițial fusese propusă în scris, dar cum nu știu toți să citească, merge cu imagini. Pentru afiș printasem color pe carton poze, le-am tăiat cu ghilotina la întâmplare și i-am lăsat să le asambleze în grup. Și echipele au fost ocazie de proteste, căci nu le-am dat voie să aleagă, le-am făcut eu. (Chiar, cum mi-am permis?! Hai, pe buneee?? – n-am zis-o eu, ci unul dintre pici…) Plâns și jale, căci „eu nu vreau să fiu cu…”, dar ar fi însemnat ca unele grupuri să termine instant, iar altele deloc. Așa că i-am echilibrat. Cu tot cu comentarii. Afișul a ieșit nesperat de repede. Mai avem de lucru la el, căci activitatea e proiectată pe două ore, plus că discuțiile trebuie musai aprofundate.

Ca să închei într-un ton mai vesel, m-am gândit eu că fiecare copil e foarte mândru de periuța lui de dinți, mai ales că acum poți în magazin să îți alegi cu toate minunile posibile. Așadar, pe rând, fiecare trebuia să spună cum arată – ce culoare sau ce personaje. De la periuțe simple la cele electrice, de la colorate sau în gama Disney, toate s-au prezentat. Chiar și una despre care nu mai știa nimic, căci de șapte luni de când nu a mai folosit-o, a uitat cum arată! Aceasta după ce abia lămurisem problema lenjeriei intime care musai se schimbă zilnic… nu o dată pe săptămână sau, dacă nu e nevoie, la o lună.

Abia aștept ora următoare. Trebuie să lămurim clar că periuțele se folosesc jumătate de an, să terminăm afișul, căci mai am căștile de urechi, unghiera și strugurelul, și să mai vorbim un pic despre cum ne spălăm ca să nu leșine nimeni lângă noi. Tot sper că pot schimba unele lucruri pe filiera „dacă a zis doamna, așa trebuie să facem”, deși la cum sunt desconsiderați profesorii în ultimul timp, nici varianta aceasta nu va mai funcționa.

Joacă la matematică

E așa amuzant să te joci la matematică, încât nu înțeleg de ce atunci când chiar te joci pare „suspect“. Și spun suspect pentru că și copiii se uită ciudat de vreo două săptămâni când le spun că „învățăm despre adunare/scădere“, iar fișele noastre sunt numai cu desene și nu cu calcule. Dar e greu… și de câte ori oftez îmi aduc aminte prima întrebare pe care mi-a pus-o instructorul la școala de șoferi: A mai încercat cineva să vă învețe? – Ce bine că nu, nu am nimic de reparat! Ei bine, cam așa cu operațiile aritmetice. Dacă pentru numerația de la 0 la 10 mai mult ne-am jucat cu mulțimi, ordonări și comparări, adunarea e cu totul altă poveste.

Dacă îi întrebi pe proaspeții absolvenți de grădiniță ce înseamnă să aduni, aș pune pariu că 9 din 10 spun „să pui plus“, iar ultimul stă pe gânduri. Așa că am început altfel… am dat drumul jos unui mănunchi de creioane și am rămas cu borcanul în mână. Le-am cerut să găsească ei ce pot spune eu unui coleg astfel încât după ce el mă aude și face ce-i cer, creioanele să ajungă din nou în borcanul lor. Dacă ați jucat mimă, știți cum fac participanții când simt că sunt aproape să ghicească, dar nu nimeresc cuvântul. Așa făceau și ei. Îndemnuri mai politicoase sau nu, porunci, de toate mi-au auzit urechile. Doar zâmbeam și clătinam din cap. Unul mai înfipt chiar mi-a comentat Doamna, știu, vreți să auziți un cuvânt anume! Oo, da! Și până la urmă l-au nimerit: adună creioanele!

Evrika! Deci… să aduni înseamnă să strângi mai multe și să pui la un loc. Greu l-am scos. Dar apoi ne-am apucat de „adunat“: aduni jucăriile în coș, aduni gunoiul, creioanele, caietele, fișele, orice se putea aduna și pune grămadă, la un loc. Au urmat apoi exercițiile pe mulțimi. Număram elementele, adăugam 1, 2, 3, 4, 5 elemente (chiar dacă erau pinguini, o bulină era suficientă), apoi număram din nou și scriam câte sunt. Am adunat puncte pe piese de domino, am făcut noi mulțimi, am adăugat și zero și-am văzut că nu se schimbă nimic. Am adunat creioane pe bancă, câte sunt într-o mână, câte sunt în cealaltă, apoi puse toate în mănunchi. Și am trecut la balanță. Pe mijlocul ei am putea scrie mare un semn de egal, căci scopul nostru e să o facem să stea în echilibru. Câte să pui într-o parte ca să fie tot atâtea ca în cealaltă? A mers bine, dar se poate și mai bine.

După un weekend prelungit de vacanță, o luăm de la capăt… „Când vrem să adunăm…” – „Punem plus!” Nu… când adunăm punem la un loc, avem mai puțin și facem mai mult, dacă avem două mere și adăugăm alte trei, avem în total cinci. Și nu le spun că rezultatul se numește sumă sau total, nici că avem termeni, dar asta nu înseamnă că nu putem pronunța obținem în total, să se obișnuiască.

Scăderea a pornit ceva mai bine. Am desenat o linie la nivelul apei dintr-o sticlă, apoi mi-am turnat în pahar și am marcat iar nivelul. Dacă am luat apă, ce s-a întâmplat cu apa din sticlă? – A scăzut, doamna! Mda, prea simplu, au nimerit din prima. Și am început să ne gândim: avem mai mult, luăm/dăm la o parte/mâncăm, rămânem cu mai puțin decât aveam. Am trecut la creioane/carioci, căci pe acestea le aveam la îndemână. De fapt, cariocile, căci pentru ce îmi pusesem în minte, aș fi rupt vârfurile creioanelor și nu am cum să le ascut. Pune 10 carioci pe masă. Acum dărâmă 3. Cu câte rămâi?

Cine să mai numere?? Cum adică, avem voie să le trântim pe jos și chiar ne roagă doamna să o facem?? Păi nu ea ne certa când intenționat dădeam tot bolul pe jos, ca să avem ocazie de joacă pe sub bănci?

Ce a urmat… vreo 5 minute de distracție. Până când s-au plictisit totuși să le tot dea pe jos și au preferat varianta în care doar le dăm la o parte. Și după creioane – au venit mulțimile, iar numără elementele, iar taie 1/2/3/4/5 elemente, iar numără câte rămân și scrie câte sunt… Chin, nu alta, mai ales când te pune doamna să le mai numeri o dată, că ți-a scăpat un fulg/pinguin/focă sau ce animale mai are acolo, de unde le-o lua și pe-astea.

Cu balanța însă le place. La scădere n-am mai pus creioane, am pus capace. Și eu dădeam drumul la capace, ei făceau liniște și le numărau când loveau de plasticul pe fund. Câte trebuie să luăm dintr-un taler să rămână la fel ca în celălalt? Luam cât spuneau ei și, dacă era corect, balanța se echilibra (eventual și cu puțin ajutor).

Dar distracția a fost alta. Am decupat, eu vreo câteva ore, o bunică însoțitor altă oră, elemente pentru joacă. De dimineață le-am dus la școală gata plastifiate, numai bune de pus magnet pe ele și să ne jucăm. Și… s-au apucat să facă ordine pe tablă. Au strâns literele, căci nu era destul loc, mi-au sortat păsărelele după zburătoare sau nu , au făcut perechi brioșele, au hrănit păsărelele cu mere. Dar a venit ora. Am desenat o farfurie și am început să îi scot pe rând la tablă.

Pune 7 mere pe farfurie… lângă farfurie scria 7.
Următorul era invitat să „mănânce două mere“ – și s-a și prefăcut că le ronțăie înainte să le mute mai jos, dar de dragul gripei i-am rugat să nu pună gura pe ele. Apoi a completat, după 7, „- 2”, ceea ce însemna că a luat două.
Al treilea participant la joc număra câte au rămas pe farfurie și scria acest lucru „= 5”.

I-am rulat pe toți, am schimbat merele cu brioșe, iar la un moment dat am zis să trecem la păsărele… Doamna, pe farfurie? Le mâncăm?? Am șters farfuria și am făcut un gard, trebuiau „gonite” și scriam ca mai sus. Au început cu teatrul, „Uș-uș! Trei păsărele zboară!” Dacă e mai folositor jocul acesta decât să scrii coloane întregi de calcule… eu sunt sigură că da. Dacă o să rețină că adunăm atunci când punem/umplem/aducem și că scădem când luăm/mâncăm/pleacă/zboară/se sparg, o să fie ok.

Și așa începe să placă matematica, când te joci suficient să prinzi drag de ea. Încercați și acasă, merge de minune cu mașinuțe pe covor, cu parcări desenate, cu păpuși, cu piese lego, cu tot ce doriți. Copilul va reține că v-ați jucat cu el, nu că a făcut matematică.

De ce (mai) studiem cifrele romane?

Acum niște ani vorbeam aici, pe blog, de necesitatea corelării programelor școlare la diferite discipline pentru ca atunci când una apelează interdisciplinar cunoștințe necesare să nu se lovească de un obstacol de netrecut: copilul nu a „ajuns” acolo… Atunci pe mine mă interesa direct disciplina Istorie, la clasa a IV-a, unde, chiar din primele lecții copilul învăța despre secole și notarea lor cu cifre romane, fără să le fi învățat, în prealabil, la matematică.

Revizuirea programelor în urmă cu 7 ani a adus totuși și această licărire de speranță. Cifrele romane au fost introduse la clasa a III-a, cel puțin notațiile I, V, X permiteau scrierea secolelor până la momentul prezent, celelalte studiindu-se în clasa a VI-a. Ce-i drept, cam atât s-a făcut, corelarea cu Geografia României nu se va întâmpla în acest secol… poate în următorul. Dar salut introducerea unei brume de geografie a continentelor la clasa a IV-a și să nu-i luăm ca din oală într-a cincea când începem istoria Orientului Antic.

Ca să încep cu începutul, până la urmă e impropriu să le spunem „cifre“ romane. Nu au fost atât de inventivi încât să conceapă alte semne care să desemneze numerele, în schimb au pus la punct un sistem ce pare extrem de sucit, comparativ cu cel arab folosit azi în mod curent. Așadar, ei au găsit un mod de a reprezenta numerele cu ajutorul literelor, în combinații foarte logice cu care „și-au făcut treaba“.

Trecând peste datoria față de moștenirea noastră culturală, nu rareori am întâlnit persoane indignate că trebuie să ne mai batem capul și cu acestea. Bine, acum dacă ne aducem aminte de glumele acelea ce încurajează rasismul și intoleranța, profitând de ignoranța unora ce se scandalizează că la școală se studiază cifrele arabe… parcă îți vine să mai stai un pic să te scarpini în cap și să te minunezi!

Până la urmă, de ce le învățăm? Simplu! Pentru că încă le mai folosim. Nu pe toate, doar câteva, iar modul romanilor de a scrie astfel numerele este, pentru copii, o curiozitate, pe care o explorează cu plăcere până la un anumit nivel, dacă avem grijă să nu le dăm prea mult să le facem silă. Iarăși, nu înțeleg de unde excesul de zel… de ce să faci mai mult decât spune programa? Cifrele romane sunt menționate în cadrul competenței 2.1: Recunoaşterea numerelor naturale din concentrul 0- 10 000 (respectiv 1 000 000 la clasa a IV-a), iar activitățile de învățare recomandate orientativ lămuresc că este vorba de formarea, scrierea şi citirea numerelor folosind cifrele romane și utilizarea cifrelor romane în situaţii uzuale (de exemplu, scrierea datei), la clasa a IV-a adăugându-se transcrierea cu cifre romane a unor numere scrise cu cifre arabe. Așadar, dacă știe ce semnifică I, V, X, iar mai apoi L, C, D, M, poate citi un număr și transcrie altul, să le folosească atunci când se lovește de ele, este mai mult decât suficient pentru clasele primare.

Care este scopul efectuării de calcule aritmetice scriind cu cifre romane? Șiruri de litere în care copiii se pierd, normal, și apoi… mai sunt și sancționați că „le-a dat greșit“. Încă nu uit cum mi-a sunat telefonul… Cristina, am nevoie să mă ajuți, nu mă descurc la adunări cu cifre romane! De ce?! Nu știu la ce folosește. Referitor la utilizarea materialelor didactice la clasă, încă nu înțeleg la ce bun să expui, pe o planșă oarecare, înghesuite, toate numerele de la 1 la 100, cu scriere romană și corespondența arabă. La ce bun? Iar în cazul în care o planșă este o opțiune, ea nu trebuie să pomenească nici de numere, nici altă denumire derivată, fără legătură cu matematica, cum am auzit recent de „Numerale Romane“. Trebuie doar să le furnizeze copiilor informațiile esențiale (care este valoarea fiecărei „cifre“), căci modul lor de compunere ar trebui să le fie cunoscut.

Ceas cu cifre chirilice. Suzdal Kremlin, 2005 | Author= User: Simm |Permission= Creative Commons Attribution Share-Alike 2.5

Însă cel mai greu de explicat – nu numai copiilor, dar și adulților – e că nu avem „numere romane“. Numerele erau aceleași, dacă vorbim de numerele naturale cel puțin. Când romanii numărau zece oi și scriau X, tot aceeași cantitate o vedeau și dacii, chiar dacă habar n-avem cum o notau. Și egiptenii aveau reprezentarea lor hieroglifică pentru numere, grecii una care nu m-a atras atât de mult încât să o aprofundez, din care s-a inspirat și scrierea chirilică… Mai toți care inventaseră în Antichitate și mai apoi un alfabet au găsit o soluție pentru a reprezenta și numerele pentru că, nu-i așa, toți aveau cinci degete la o mână cu care numărau câte oi și capre trebuie să dea pe o femeie. (Glumesc!)

Ceas cu cifre romane. Sursă foto

Ideea e că numărul natural e un concept universal și m-aș hazarda să spun, în limbaj matematic (pe care unii l-au uitat, deși sigur l-au învățat la școală), că reprezintă cardinalul unei mulțimi finite de elemente. Cinci degete, cinci oi, cinci semințe, toate aceste mulțimi au același cardinal: cinci, indiferent că îl scrii arab, roman sau cine știe în ce bază de numerație. Romanii nu au inventat alte numere, tot pe cele naturale le-au scris și ei. Avem noroc cu arabii că au adus în Europa cifrele indiene și folosim acum sistemul zecimal, altfel sunt sigură că matematica ar fi pierdut numeroși adepți în școală, nu că acum ar avea prea mulți prieteni!

Toporul și pădurea sau ministrul și profesorii

Uneori îmi spun că cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla e să ajungi pe fundul apei, căci de acolo nu ai cum să mai cobori. De acolo îți iei avânt și ieși la suprafață. După ce ne-am scufundat abramburește cu stil, parcă primisem o gură de oxigen și o mulțime de speranțe s-au aprins văzând că în sfârșit nu avem la ministerul „educației“ nici un universitar, nici un paralel, nici un genunche, avem unul „dintr-ai noștri”. Nu sunt singura care a sperat că, gata, ne ridicăm la suprafață și respirăm normal. Înțelepciunea populară trebuie însă apreciată zi de zi: să nu zici hop până nu sari. Cam așa și noi, ne-am bucurat și am jubilat prea devreme.

Sfârșitul acestei toamne a fost marcat de succesul campaniei de definire a bullyingului și de menționare a acestuia în lege. Aceasta a și fost promulgată (dar încă aștept cu nerăbdare normele ei de aplicare). Totuși, oricât de apreciat ar fi succesul acesta, mai e mult până departe, căci în nicio discuție nu am reținut să fie menționat, în spațiul școlar, bullyingul pe care părinții îl exercită asupra profesorilor sau cel care există chiar între profesori, căci invidiile de cancelarie (mai mult sau mai puțin alimentate politic ori ierarhic) nu sunt ceva rar. Ambele forme menționate puțin mai sus vor înregistra, în curând, forme aberante, după cea mai josnică agresiune pe care mi-a fost dat să o văd, dar la care nu m-aș fi gândit în vecii vecilor!

Elevii filmează regizat profesori umiliți în ore, părinții înregistrează, în clasă avem sisteme de monitorizare, dar să te duci tu, ministru, cel care se presupune că ar trebui să fie imparțial, să judece la rece, să ia decizii în interesul tuturor actorilor implicați în educație și să te dedai la un comportament nelegal, doar pentru a da „sânge“ poporului însetat de victime crucificate… ne arată doar că tot nu ne-am învățat lecțiile lăsate moștenire de înaintași. Toporul politic și-a căpătat exact coada de care avea nevoie.

Dacă domnii „jurnaliști“ o filmau de doamna coborând din mașină, intrând în școală, deschizând imediat prima clasă (deși nu ai voie dacă nu există sesizări ce trebuie verificate), poate că mai exista o scuză. Dar să asculți la ușă, să aștepți să schimbe tonul ca să dai fix atunci buzna… mi se pare doar o dovadă de micime umană, de scopul scuză mijloacele sau orice altceva.

Nu știu cât vă amintiți din istoria Romei de plebei, musai să fie „fericiți și sătui“. Bani pentru plebe, spectacole crude în Colosseum, jocuri întinse pe sute de zile, doar pentru ca politicienii să aibă susținerea publică necesară. Exact asta a început acum, o vânătoare de vrăjitoare care să sature votanții însetați de dreptate. Pentru că, nu-i așa, profesorii sunt victime sigure, ăia fraieri și tăcuți care, de la revoluție încoace, n-au fost în stare să rupă pisica în două și să facă o grevă decentă pentru drepturile și statutul lor, punând în aplicare amenințările de înghețare a anului școlar. Pentru că, nu-i așa, tot ei se gândesc „Cu ce sunt vinovați copiii? De ce să sufere ei?“

Mi-e teamă că ne apropiem de momentul în care luxul de a alege să cedezi nu va mai fi disponibil. Va trebui să alegi. Tu sau ei.
Mi-e teamă că în paharul umilințelor nu mai încap multe picături.
Mi-e teamă și că unii vor alege să-l bea până la capăt, de teamă.
Mi-e teamă că, dacă nu vom face cât mai repede ceva pentru restabilirea onoarei acestei categorii sociale, învățământul public nu va mai avea șanse să fie salvat, mai ales în mediul rural. Aici, unde profesorii de ani de zile investesc în rechizitele copiilor, nu numai în materialele de la clasă, fac naveta niște zeci de kilometri și mai salvează câte un copil de mizerie. Pentru că, nu-i așa, nimeni nu vorbește despre cum merg ca melcii profesorii la țară, ducând de toate…

Aș spune ca cel care nu a greșit niciodată în fața elevilor sau a propriilor copii să ridice piatra. Dar nu există așa ceva. N-ai cum…

Însă în plină campanie anti-bullying, tocmai ne-a arătat doamna ministru exact dimensiunea reală a acestui fenomen, dus la nivel de artă. Aș întreba-o doar așa cum îi întreb zi de zi pe copiii mei… E frumos ce-ai făcut tu adineauri? – NU – Și dacă știi că nu e, de ce faci? Cei mici tac în acest moment și cei mai mulți lasă capul în jos.

Povestea unui fulg de nea și alte mici detalii

Când mi-am zis că a vorbi despre ninsoare în toiul lui ianuarie e o idee bună, căci înveți despre ceea ce vezi, nu am luat în calcul faptul că ne vom apropia cu clima noastră temperată de variante tropicale în care… zăpadă e doar în poze. Discutam luni despre „cum a fost în vacanță“ și foarte mulți copii s-au declarat „triști“ pentru că… nu a nins. Am promis solemn că, dacă va ninge și se așază zăpada, în ziua aceea ultima oră ne tăvălim până nu mai putem.

Și mai trist a fost că a urmat o discuție serioasă despre ninsoare și fulgii de nea. Pe net sunt o mulțime de filmulețe despre cum se formează un fulg și nu îți trebuie decât puțină voință să înțelegi câteva detalii importante. Întâi de toate, apa cristalizează în jurul unui fir de praf sau de polen din atmosferă. Apoi, la îngheț, moleculele se dispun în hexagon, mai mult sau mai puțin regulat. Forma acestuia determină forma fulgului, influențată apoi de cantitatea de apă și de temperatură. Ne-am uitat cum se formau cristalele, apoi la fulgi fotografiați pe haine, ba chiar curiozități de prin Siberia cu apă clocotită și pulverizată la -40, și nu puteam să încheiem decât cu confecționarea unui fulg din hârtie.

Ei bine, tot planul meu frumos parcă și-a lovit degetul mic de la picior de colțul canapelei când am realizat că, după ce le spun copiilor că fulgii sunt mici steluțe cu șase brațe (iar dacă este foarte frig, chiar douăsprezece), fulgii pe care îi confecționam îndoind și decupând hârtia au, de fapt, patru brațe. M-am simțit ca Harap-Alb când a primit sacul cu grăunțe. Ia și rezolvă dacă poți! Nu că nu puteam face fulgi cu șase brațe… e o bagatelă, dar să faci fulgii ăștia cu niște copii care abia îndoaie pe jumătate o hârtie și să ai pretenția să și împartă exact un unghi alungit în trei de 60 de grade „din ochi“ e nebunie curată.

A fost până la urmă ca la examene când, dacă treci cu bine de cele cinci minute de panică de la început, îți revii și găsești soluții. Una îmi trecuse prin mână acum ceva vreme, când am răsfoit numărul 84 al colecției Idei creative. Pe coala cu modele erau trasate liniile la 60 de grade, potriveai hârtia folosită și îndoiai după model.

De aici mi-a venit și ideea relativ salvatoare. Pe lista de rechizite am trecut trusele geometrice, în primul rând pentru rigle, ca să trasăm spații de scriere; celelalte erau pentru joacă – cum să faci, de exemplu, un cerc cu raportorul. În schimb, acum echerul de 30 de grade urma să mă salveze pentru că… avea celălalt unghi de 60 de grade!

Așadar am împărțit colile, am îndoit/marcat la mijloc, am pus echerul, am trasat o linie, am îndoit, apoi încă o dată și am început să desenez și decupez. Explicația a fost prima piatră de încercare, căci, dacă echerele le aveau, de îndoit au îndoit cumva prima dată (noroc că nu conta, ca la alte proiecte, îndoirea exactă), ba chiar unii au tras corect și linia… ei bine, să îndoi pe linie a fost punctul final. Tragedia a venit când vreo doi au reușit. Am decretat oprirea lacrimilor, voi îndoi eu toate foile. Cei care așteptau să le vină rândul veneau cu mine la banca celui care tocmai era ajutat și observau manevra de câteva ori. Cu coada ochiului am urmărit ambițioși care, după un număr satisfăcător de demonstrații, s-au dus să mai încerce singuri.

Partea cu decupatul a stârnit alte valuri de apă de dat la șoricei, căci stăpânirea acestei unelte dă mari bătăi de cap. Dacă modelele le-am desenat eu (acolo unde nu s-au descurcat să imite modelul de pe tablă), de decupat am refuzat. Trebuie să se străduiască, să strângă, să se concentreze. Fiecare proiect nu are provocări tehnice atât de ridicate cât apar altele, care țin de motivația intrinsecă a copiilor. Mi se pare ireal și nu înțeleg cum am ajuns la acest dezastru. Punem atâta accent pe „rezolvarea de probleme“, aici înțelegând înlăturarea oricărui disconfort, de orice natură, întâlnit în viața de zi cu zi, dar creștem copii incapabili să găsească dorința de a trece peste un obstacol.

Când eram mică am primit o carte cu povești și snoave chinezești. Îmi amintesc una singură foarte bine, m-a impresionat nivelul maxim de prostie existent. Un bărbat avea o nevastă leneșă. Atât de leneșă, că nici să ducă mâncarea la gură nu era în stare. Într-o zi trebuia să plece la târg și să lipsească trei zile, așa că a copt o pâine mare din care nevasta să mănânce cât lipsea. A făcut-o sub formă de colac și i-a pus-o la gât. Când s-a întors acasă, a găsit nevasta moartă. Mâncase doar bucățica din dreptul gurii. Am reținut-o pentru că mi s-a părut mai tare decât Povestea unui om leneș și știu că atunci îmi spuneam că totuși, nu mori de foame în trei zile… e nevoie de mai mult.

Mi-am adus aminte de ea când mă uit la generațiile acestea de copii care nu fac niciun efort să găsească o soluție, pentru că totul le este servit pe tavă. Sunt atât de cocoloșiți și protejați, nu cumva să întâmpine cel mai mic disconfort. Așa cum nici muierea de mai sus nu și-a pus problema să sucească pâinea, nici ei nu gândesc ce ar putea face să iasă dintr-un impas. Nu realizează că, dacă îți e frig, poți închide un geam sau te poți îmbrăca. Dacă s-a desfăcut șiretul și nu știi să îl legi, îl poți îndesa în pantof. Ieși afară și e ger – închizi geaca. Nu ai creion roșu, dar există un bol cu creioane la autoservire, te ridici din bancă și te duci și iei. S-a terminat rezerva la stilou – pui alta, iar dacă nu ai, împrumuți ori scrii cu altceva. Când ni se înfundă, renunțăm și la a ne gândi că ar putea să existe o soluție! Mi se pare îngrozitor de greu să încerci să creezi acel disconfort care să determine copilul să vrea să știe, să afle, să descopere, când el e obișnuit să aibă totul înainte să apară nevoia unui lucru. Iar dacă reușești să îl provoci, descoperi siderat că rezistența la frustrare este zero, crizele de plâns sau de furie capătă proporții apocaliptice și încercările tale se duc pe apa Sâmbetei.

Concluzia zilei de azi a fost că lor le-a plăcut, își doreau să facă, rețeta e bună, funcționează, doar că e nevoie de exercițiu. Nu trebuia să renunț la ideea mea de a filma etapa de demonstrație a profesorului și de a lăsa imaginile să ruleze în looping până când fiecare considera că a înțeles, ca să se apuce de treabă. Mi-am pus pe listă, pentru weekend, și acest lucru mărunt de realizat. Apoi să pun filmul la școală, din nou, până învățăm să facem fulgi reali, cu șase brațe. Dacă cristalizarea e un proces chimic complicat, cred că confecționarea fulgilor din hârtie atinge cu ușurință același grad de dificultate!

Mai jos creațiile de azi – cele care au fost gata până la sfârșitul orei.

Semestru, trimestru, cu de toate să fie!

Punerea în dezbatere publică a structurii anului școlar viitor, după cât de criticată (și pe bune) a fost cea a anului școlar curent, a inflamat iar spiritele aflate în fața, în spatele și în afara catedrei. A apărut fix când oamenii se mai liniștiseră oleacă de sărbători, dar după ce trecuseră (mai ales cei cu copii de gimnaziu și liceu) prin coșmarul unui semestru scurt. Și… la noi… nu-i da românului subiect de vorbă când e sătul!

Am citit destule (deși mi-e clar că nu suficient de multe) și mă minunez mai ceva ca atunci când am văzut proiectul pus în dezbatere. Sunt câteva puncte care mă pun pe gânduri și mă întreb, a nu știu câta oară, dacă oamenii gândesc ce spun. Dacă cei care contestă atât de tare au experimentat, cu adevărat, pe pielea lor, schimbările pe care le susțin.

Să se revină la trimestre…

Asta e de departe cea mai tare idee care circulă în online. Ne văităm că sunt prea multe evalurări, prea multe teste, prea stăm pe capul copiilor cu notele, dar „înainte era mai bine“ Am făcut mereu școala cu „trimestre“, am luat în freză direct reforma de după revoluție; în clasa a XII-a a trebuit să învăț în 4 luni să scriu cu â și sunt. Personal am ratat semestrele în preuniversitar. Însă nu am uitat coșmarul trimestrului al treilea, foarte scurt, nici două luni (căci ultimele două săptămâni cine le mai numără!?)… era sprintul final. Puteai să-ți strici media sau să-ți salvezi viața într-o clipită. Nici nu începea bine prima săptămână după vacanța de primăvară că ieșeai la vânătoare de note. Dacă erai cu tupeu, ridicai mâna, împușcai câteva întrebări capcană în lecție, un extemporal și un act de bravură, bifai o materie și nu mai erai pe lista nefericiților care dădeau lucrări peste lucrări că… n-au note. Noi eram stresați, profesorii erau stresați, clasele erau numeroase, materia… nu știu cum se făcea, dar nu-mi aduc aminte vreo disciplină la care să fi terminat de predat profesorul tot ce avea pe listă. În liceu, sigur se făcea absolut tot ce intra în materia de bac, căci atunci era de învățat, nu ca acum, cu subiectele gata făcute… Dar crimă mai mare decât trimestrul cel scurt nu cred că exita în anul școlar.

Am plecat la facultate și acolo am gustat din plin semestrele. Parcă avea sens! E drept că nu se compară, deși aveam și noi evaluări pe parcursul semestrului, seminarii cu teme de făcut, zile întregi de zăcut la bibliotecă. Când am intrat în învățământ, de data aceasta în spatele catedrei, reforma abia începuse, iar primul meu an de predare a primit „șocul“ semestrelor. Și nu mi s-a părut deloc cumplit. Totul părea echilibrat, chiar și la clasele unde aveam o oră pe săptămână era timp suficient ca măcar toată clasa să primească o notă la oral, o notă pe proiect prezentat, o notă la scris… copiii aveau mai puține teze, mai puțin stres. Convenisem un sistem de evaluări anunțate, căci voiam să învețe, nu să-i prind pe picior greșit. Stabileam la început câte note vor avea, care vor fi testele și din ce… plus temele de proiect. În primul semestru, proiectele se prezentau după vacanța de iarnă, pentru că aveau în plus trei săptămâni să le pună la punct. Și era ok așa. În semestrul al doilea, după cea de primăvară.

Mulți au contestat acum evaluarea din ianuarie, pe motiv că elevii „uită“. Și totuși, e normal să uiți. Ce uităm însă noi e că în ianuarie vezi clar cu ce-au rămas, în realitate, copiii, din ceea ce tu te-ai străduit să faci pe parcursul semestrului.

N-am înțeles de ce acest al treilea trimestru era cerut chiar de oameni care criticaseră masiv semestrul întâi-2019 pe motiv că a fost prea scurt, copiii bulversați… hello, uităm că în varianta trimestrelor, acesta era similar celui mai lung trimestru al anului? Că celelalte două sunt din ce în ce mai scurte?? Culminând cu al treilea? Și atunci, dacă cel lung e de fapt prea scurt pentru nevoile generației actuale, cum poți să vrei o formulă în care aceasta să fie cea mai bună variantă? E clasica variantă românească pentru nici călare, nici pe jos…

Că habar n-avem de capul nostru… e adevărat. Încercăm să fim corecți cu toată lumea, scăpând de dracu și dând de tac-su… Vorbim de cât de nepotrivite sunt întreruperile frecvente ale anului școlar, dar propunem o săptămână de vacanță, două la școală, două de vacanță, iar la școală, la evaluările naționale (II-IV-VI). Tot treabă românească, pauzele lungi și dese, cheia marilor succese! Poate că ar fi trebuit să separăm frumușel școala de biserică, să stabilim vacanța de primăvară matematic, în interesul elevului. Dacă se potrivesc sărbătorile, perfect. Dacă nu, asta e. De ce Orientul și Occidentul nu adoptă o singură sărbătoare pascală, în interesul elevilor?! Doar noi să ne sucim…? Și de ce doar ortodocșii și catolicii să aibă drepturi?! Hai s-o ținem într-o continuă petrecere, indiferent de Dumnezeul la care ne închinăm și să nu mai dăm pe la școală.

Citeam zilele trecute o analiză a coșmarului din Australia și am reținut atât: dorința omului de a nu interveni în natură, de a o respecta la maxim, a provocat, de fapt, dezastrul… incendiile controlate erau cele care, de fapt, controlau natura. Cam așa și noi. Ne dăm peste cap să fim atât de corecți și atât de perfecți că din dorința de a face numai bine o cam facem de oaie…

Ah… și uitam… să începem școala „tradițional” pe 15 septembrie și să încheiem pe 18 iunie.

Când aud de „iunie” la școală mi se face rău. Oamenii ăștia nu sunt normali… la mine în clasă e saună. Am fost după Bobotează, în „gerul de ianuarie”, bătea soarele și era înfiorător de cald. Jaluzelele de la primărie mai că nu sunt transparente, am acoperit 5 ferestre din 20 cu carton duplex, urmează alte 5, iar pentru cele de jos am variante mobile de acoperit cu plăci de carton. Și măcar nu ne mai arde soarele! Că de răcorit… puține șanse. Și dacă în ianuarie, singură în clasă, nu am putut în 3 ore să o „răcesc“ cu patru ferestre deschise larg… ce o să reușesc în iunie!? Aer condiționat nu e… mai lipsesc doi-trei părinți să spună că „e curent“, să țin ușa închisă, și pot să mor cu zile, dar bine fiartă la abur, și eu, și copiii.

Aș renunța la o săptămână din vacanța de iarnă și la una de primăvară, să luăm vacanță toți de ziua copilului. La cum se schimbă anotimpurile și clima la noi… ar fi momentul pentru o nouă tradiție.

Concluzia mea ar fi următoarea: cei ce veghează în educație să se gândească mai întâi la copii. A doua oară tot la ei. Și a treia, tot la ei. Nu la turism, nu la sărbători, nu la „politically correct“. Oricare ar fi soluția adoptată, cârcotași vor fi mereu. Dar dacă ea este viabilă și în interesul copiilor, în cele din urmă vocile se vor stinge încet. Nouă ne e frică să facem ce e bine, să ne asumăm implicațiile unei decizii, să înfruntăm mulțimea. Căci da… de multă vreme se știe, prosti, da’ mulți! Și aș adăuga, și cu drept de vot, din nefericire.

Iisus în iesle – felicitare de Crăciun

Partea frumoasă a lucrului cu copiii mici e că ajungi repede la concluzia că un banal colind e al naibii de complicat când… nu știi de fapt despre ce e vorba în acele versuri. Când am decis să învățăm Steaua mi se părea simplu. Am constatat destul de repede că habar n-aveau despre ce e vorba, spuneau cuvintele și nu le înțelegeau sensul ori nu le puteau lega în poveste. Am scos din bibliotecă o carte pop-up despre Nașterea Domnului (în engleză, foarte faină), unde apăreau și magii și era explicată cam toată scena. A fost mai dificil să explic de ce au fugit în Egipt cu copil mic, cum Irod hotărâse să omoare toți bebelușii (n-am avut inimă să spun până la 2 ani… ieșeau prea multe victime și fața lor se schimonosise deja).

Azi am început ziua citind, de la Editura Paralela 45, Crăciunul prin alte colțuri ale lumii (impresii într-un articol separat), unde am întâlnit multe popoare la care scena Nașterii Domnului e prezentată în prim-plan. Am revenit la ea, am discutat care sunt personajele, ce rol aveau ele acolo. Știu că la această vârstă Crăciunul e despre „Moș Crăciun”, dar când acest mister se va risipi, va rămâne tradiția și bucuria celebrării lui.

În urmă cu o lună hotărâsem să fac cadou copiilor din familie câte un set de figurine din care să compună singuri tabloul. Am făcut socoteala, din puținele informații scrise pe etichetă, că mi-ar ieși un număr satisfăcător de tablouri din trei seturi, dacă din 36 de bucăți, împărțite câte 9, ieșeau 4. Doar că… poza de prezentare a fost una, realitatea din pachet – alta. Dintr-un set făceai o scenă completă, cu toate personajele, apoi îți ieșea o mică turmă de oi și un stol de îngerași și rămâneau prunci orfani cât să deschizi o locație cu copii ai nimănui. I-am numărat și eu… chiar mai mulți decât erau necesari ca să fac o felicitare simplă la școală unde speram să le găsesc „părinți adoptivi”.

Așa că am încropit repede proiectul, din ce aveam la dispoziție. Am printat separat umbra staulului și le-am dat benzi de hârtie de quilling de 1cm, negre, să măsoare și să realizeze, ca niște tâmplari adevărați, acoperișul și pereții. S-au descurcat onorabil, deși măsurătorile nu sunt un capitol matematic ușor la clasa pregătitoare. Apoi au confecționat ieslea, l-au culcat pe Iisus (Doamna, în punem culcat sau în picioare…?) și au adăugat steaua, musai cu raza cea lungă indicând pruncul sfânt, așa cum spune cântecul, ca să-l găsească magii.

Dacă, judecând pe ansamblu, clasa mea are mari probleme să își găsească acel punct de calm în care să asculte o poveste, au prins totuși mare drag să confecționeze diverse lucruri. Nu toți, doamne ferește, dar în general problemele sunt puține după ce explic proiectul. Iar reușita constantă nu face decât să îi încurajeze. Mai am de lucru la capitolul „marca autorului”, să nu mai semneze creațiile pe partea vizibilă. La interior, deși nu am învățat toate literele, au copiat binișior de pe tablă CRĂCIUN FERICIT! Trebuie să învățăm cum să scriem o urare, cum să deschidem felicitarea spre stânga, nu spre dreapta, să ne semnăm frumos, pe un singur rând, estimând corect spațiul necesar scrierii numelui… dar mai avem patru ani și jumătate să le facem pe toate cum trebuie. Până una alta, copiii s-au distrat, eu am admirat pe tablă „orfelinatul” (care aducea a maternitate comunistă) și le-am urat toate cele bune de sărbători.

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: De-ale școlii