Manualul netransmisibil – utopie, ideal sau posibilitate?

Citatul meu preferat din seria de cărți ale lui Matt Haig dedicate Crăciunului este acesta: O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o.

Cred că se potrivește minunat situației manualelor în școala românească, mai ales atunci când discutăm despre manualul netransmisibil. Decidenții (sincer, mi-e greu să le spun cei care ne conduc, pentru că nu ne conduc nicăieri, habar n-au ce fac) au optat, conform tradiției, pentru manualele transmisibile de la un an la altul, de la un elev la altul, până când materialul… cedează sau cine știe ce accidente mai suferă.

Dar ei încă nu au înțeles că manualul ar trebui să fie un instrument interactiv de lucru, nu acel obiect pe care îl plimbăm casă-școală și avem grijă de el să nu pățească ceva, ca să nu-l plătim. Cât va mai dura să realizeze acest lucru – sau dacă îl vor realiza vreodată – nu se știe. Poate într-un viitor în care educația va avea 6% din PIB. Dacă om mai avea PIB. Sau viitor. Sau cine mai știe, că la noi totul se încadrează la surprize-surprize, niciodată n-ai idee ce aduce ziua de mâine.

De când mă știu, mi-a plăcut să-mi cumpăr manualele.

Să fim serioși, nu toate, doar la disciplinele pe care le consideram mai importante. Și mai ales acolo unde urma să susțin, peste ani, un examen. În ciclul primar, înainte de Revoluție, părinții mi le cumpărau. Eram un elev-ștrumf, mereu albastru, nu foarte organizat (m-am „ordonat“ mult mai târziu, în extrema cealaltă), așa că, decât să le cumpere la final de an, le luau înainte. Motiv pentru care puteam să scriu pe ele și să fac ce simt nevoia.

Bine, și mai avea mama o fobie cu microbii, când eu băgam degetul în gură să dau pagina, motiv pentru care și biblioteca de acasă era mărișoară, ca să nu merg să împrumut.

Apoi, toate manualele de care aveam nevoie pentru olimpiade si admiteri, plus cele de limbi străine, îmi aparțineau. Nu știai niciodată când ai nevoie să „te uiți în urmă“ după ceva ce ți-ai dat seama că nu mai știi, iar acum trebuia să reiei. În liceu am cumpărat toate manualele pentru probele de bacalaureat, căci programa se întindea pe patru ani. Iar pe vremea aceea nu aveai o mie de culegeri cu sinteze, subiecte rezolvate, din care să te pregătești. Inutil să vă spun cum arată manualele după care am învățat pentru admitere la facultate…

Manualul personal permite manifestarea stilurilor de învățare

Depinde ce stil ai. Unii copii au o capacitate de învățare vizuală încât, adăugate câteva culori, evidențiatoare sau semne, ajută la fixarea rapidă a informației. Dar… trebuie să ai voie să scrii pe ele. Când Iris a mers la olimpiadă, iar subiectele se formulau din toate cele șapte manuale aflate în uz, ia ghiciți, câte am cumpărat?? Sunt colorate, elemente comune, elemente în plus, elemente care se contrazic, dar nu ar fi putut face asta cu manualul de la școală.

Îți place să faci scheme? Să notezi detalii pe margine, când profesorul explică? Să subliniezi cuvinte pe care nu le-ai înțeles, sau elemente-cheie ce să-ți sară repede în ochi? Să pui marcaje? Încearcă să faci asta cu un manual pe care nu ai voie să scrii!

Manualul transmisibil și „după mine, potopul!“

Un alt motiv pentru care copiii își cumpără azi singuri manualele e starea jalnică în care acestea ajung la ei. Ferfeniță. Rupte, mâzgălite, cu pagini lipsă, de parcă ultimul posesor ar fi fost și ultimul utilizator. Sau cu răspunsurile completate, nici măcar cu cerneală, ce să mai zic de creion, ci cu pixul, ca să nu se șteargă cumva!

Sunt profesori care chiar au grijă de cărți și atrag mereu atenția copiilor cum să le folosească și sunt și alții care… au altceva mai bun de făcut. Iar copiii învață repede mai ales lucrurile pe care nu ar trebui să le facă.

Și parcă ne ambiționăm ca, încă de la primul manual pe care copiii îl primesc, să îi învățăm cu nărav. În clasa întâi, le dăm manuale netransmisibile. Copiii învață să noteze tema direct pe ele, să scrie și să exerseze, să sublinieze. Pentru că sunt ale lor. Și normal că, aflat la catedră, profiți din plin de această posibilitate de exersare.

Manualul de română pentru care am optat în prima clasă primară (altul decât cel dat gratuit de la școală) a fost extrem de generos la acest capitol, chiar mi-a lăsat un spațiu de manevră pentru multe aplicații, de la despărțit în silabe, desenat schemele cuvintelor, propozițiilor, numărat alineate, subliniat cuvintele necunoscute pe text în timpul lecturii, colorat propozițiile după felul lor și câte și mai câte.

Duș rece optimist

După distracția din clasa întâi, venea clasa a doua. Și aveam două motive de panică: primul, am văzut în ce stare deplorabilă erau manualele de la școală. Numai să-ți trezească pofta de învățat nu reușeau. Apoi, nici nu eram încântată de versiunile impuse de la o singură editură în urmă cu cinci ani. Așa că, având sprijinul și înțelegerea părinților, pentru română și matematică ne-am luat alte manuale, ale noastre.

Bucuria mea, dar și a lor, s-a prelungit cu un an. Textele erau mai ample, chiar aveam ce lucra. Exercițiile de tipul: citește enunțul care conține o enumerare se rezolvau prin colorare, alegeam un creion, coloram cerința și apoi fiecare căuta pe text și cu același cod marca singur răspunsul, apoi verificam cu clasa. Valabil și pentru orice îmi mai trecea mie prin cap să căutăm, numărăm, marcăm, completăm.

La matematică, nu mai scriam pe caiet exercițiile care se puteau rezolva repede pe manual, câștigam timp și lucram mai mult. Căci matematica nu este despre scris, ci despre calcul. Dar și mai mult, coloram pe probleme datele utile și întrebarea, notam deasupra cuvintelor-cheie operația pe care o indicau.

Cu alte cuvinte, reușeam să facem ceea ce se tot vorbește prin norișorii roz de deasupra noastră: lectură activă, cu creionul în mână. La propriu. Că de-aia îl ai în mână, să îl folosești scriind pe text, nu doar să urmărești rândul, că n-ai voie să scrii pe manual!

Clasa a treia. Se schimbă foaia

După multele sacrificii pe care părinții clasei mele le-au făcut (dar și pentru că primeam manuale „la prima mână“), am decis să le folosim pe cele de la școală. La matematică nu a fost așa greu – oricum și exercițiile implicau calcul scris, deci nu mergeau rezolvate așa ușor direct, pe manual. Problemele le-am printat eu să le lipim în caiete și să colorăm în continuare pe ele cuvintele cheie.

Dar la română era o altă poveste. Textele aproape s-au triplat. Activitățile pe text și cu textul erau mult mai elaborate. Iar pe manual nu aveam voie să scriem.

Așadar, pentru toate textele din manual, pregăteam înainte de prima lecție textul pe coală A4, pentru fiecare copil. (Acolo unde spațiul îmi permitea, inseram și exerciții ce puteau fi rezolvate acasă, iar apoi nu mai strângeam caietele la corectat, luam doar foile.) Prima lectură a textului era, așadar, cu creionul pe hârtie, fiecare copil citea și sublinia cuvintele necunoscute, apoi le luam la rând, să le explicăm.

La început numerotam și alineatele, până când nu a mai greșit nimeni, apoi nu mai avea sens, dar unii o făceau oricum, din obișnuință. Și am trecut la împărțirea textului în fragmente. Pui o linie… te răzgândești, o mai muți, poate ești de acord cu argumentul adus de alt coleg pentru o împărțire diferită. Dar măcar încerci și tu, acolo, pe foaia ta, să diseci textul.

Am folosit textele și la gramatică, căci era păcat, dacă tot sunt tipărite, să nu căutăm părțile de vorbire învățate. Substantivele le subliniam cu albastru, adjectivele cu roșu, verbele cu verde și pronumele cu galben/portocaliu (al doilea dacă primul e prea decolorat). Orice puteam face cu acel text.

Și totuși, n-ar trebui să îl printez eu separat. Ar trebui să putem scrie pe manual.

Manualul ar trebui să fie instrument de lucru. Și, pentru că ghiozdanele sunt grele, ar trebui să includă în paginile sale și exercițiile din caietele auxiliare pe care editurile le oferă. Asta pe principiul „învățământului gratuit“ care se tot trâmbițează. Dacă tot putem oferi copiilor materiale mai bune pentru învățare, de ce nu o facem? Toate manualele pe care le-am răsfoit din țări mai civilizate sunt, de fapt, caietele noastre de lucru. Suport în învățare, nu bibelouri de ținut neatinse în vitrină.

În plus, introducerea manualului netransmisibil (pe lângă creșterea de cinci ori a cheltuielilor Ministerului cu acestea), ar putea pune în sfârșit pe primul loc elevul. Dacă eu știu că am o clasă mai slabă, nu aleg manuale cu provocări olimpice. Aleg întotdeauna manualul care mi se pare potrivit pentru elevii mei. Sau care se mulează pe stilul meu de predare la clasă. Nu sunt nevoită să folosesc ceea ce au ales colegele cu ani în urmă, pentru alți copii, cu alte nevoi.

Și ca să închei, încerc să găsesc motive care să susțină manualul transmisibil.

E greu. Financiar, câștigă statul. Ei au banii, ei hotărăsc cum să-i cheltuie. E mai ieftin așa. Sau se poate chema „economie“.

Iar ca avocat al diavolului, pot considera că educă responsabilitatea copiilor: au grijă de cartea primită (sic!), pentru că sunt conștienți că, după ei, și alți copii trebuie să le folosească pentru a învăța.

Mai multe nu mai pot. Poate pentru că susțin prea mult prima variantă?

Și pentru că mie îmi plac mult chestionarele, sper că și vouă, am mai pregătit unul, pentru a afla părerile voastre. Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri și revin, aici pe blog, cu rezultatele sondajului.

Rezultatele sondajului sunt disponibile aici.

Se încarcă…