Ce le lipsește profesorilor de azi…

 

Se împlinește aproape un an de când am răspuns unei provocări de sinceritate, despre cum mă văd eu, la catedră. Întrebarea  venea pentru mine într-un context mai vechi, căci la catedră am mai stat, stau, și voi mai sta. A fost mai mult un exercițiu introspectiv, pe care nu aș fi avut poate curajul (ironic, după ce veți citi rândurile de mai jos!) de a-l pune public, dacă profesorul care l-a citit în primă instanță nu m-ar fi împins să-mi iau inima în dinți.

Cei care mă citesc, sau mă cunosc, știu că scriu greu despre mine, personal. Îmi e ușor să-mi susțin și să-mi argumentez o părere, însă las destul de greu fereastra deschisă spre mine. A gândi „public”, a pune dorințe pe hârtie, este pentru mine un risc pe care nu mi-l asum.

Mi-am ascultat cele câteva rânduri ale mele în lectură publică, cu mențiunea că am avut ocazia să rămân anonimă. Și, recunosc, n-am avut curaj să ridic mâna și să spun „e al meu”. De ce? Pentru că am învățat pe pielea mea că în România nu e „bine” să ai păreri, să ți le spui, atunci când ești pe treapta cea mai de jos în ierarhie. Că păcatul de a gândi se plătește scump, și să rănești orgoliul cuiva, sau să stârnești vreo invidie e periculos, și că e bine să stai în banca ta. Patul lui Procust funcționează încă, și nu e sănătos să ieși în evidență.

Însă vorbim de schimbare într-un sistem de care depinde viitorul nostru, și cred sincer că aceasta nu va veni cât timp nu vom avea curaj. Mulțumesc cu această ocazie doamnei C.R., pentru aprecierile făcute la adresa temei mele, care mi-au dat curajul de a o publica.

Sper că veți avea răbdare să citiți (și comentariile se fac cu „verde”, mai jos 🙂 )

 

Temă: Cum vă vedeți ca profesor la finalul primului semestru de specializare?

Este normal ca orice experiență, fie ea și de învățare, să aibă un impact mai mic sau mai mare asupra fiecărui individ. A da un răspuns întrebării de mai sus are multe în comun cu o provocare la care am răspuns în cadrul unui atelier pentru părinți.

S-a cerut participanților să facă o listă de valori cu care și-ar dori ca propriul copil să fie înzestrat la maturitate. Listele au fost lungi, foile de flipchart au curs, erau chiar câte patru lipite pe perete.

  • Acum alegeți doar 10. Numai pe acestea i le puteți transmite copilului dumneavoastră.

Provocarea a devenit și mai grea. Cum să alegi trăsăturile perfecte pentru copilul tău, în doar 10 cuvinte? Dar ne-am descurcat. Am ales.

  • Considerați că viața nu vă oferă timpul necesar pentru a forma 10 valori. Și aveți doar 9. La care renunțați?

Exercițiul a continuat, prin eliminare, până a fost identificată acea unică valoare, cea mai mai importantă, pe care o dorești pentru copilul tău.

M-am gândit la acest exercițiu acum, când trebuia să aleg dintr-o lungă listă acele valori „perfecte” pentru un profesor. La multe dintre ele mi-am dat seama că lucrurile au totuși mai multe nuanțe, că pot fi făcute altfel… și lista a crescut impresionant, în loc să scadă.

Este nerealist să consideri profesorul un superman, care va putea să atingă acest „ideal”. Acum ar fi nevoie de exercițiul de mai sus. Însă, așa cum atunci când aplici un chestionar, întrebi subiectul dacă lucrează în domeniul cercetării de piață, și îl excluzi din eșantion dacă răspunde pozitiv, tot așa trebuie să decid că nu-mi pot aplica testul. Nu pot alege zece valori pentru mine, chiar dacă teoretic sunt capabilă să aleg zece din listă – pentru că știu scopul: acela de a ajunge la o singură valoare, cu adevărat importantă, care să mă definească pe mine, la catedră. Acea valoare fără de care toate celelalte ar fi în zadar. Și, „trișând”, am sărit toate etapele și am ales răbdarea. Tot ce îmi doresc să vadă la mine prima dată copiii, după ce mă vor cunoaște, este că „doamna are răbdare”.

Răbdare cu ei, căci vor crește încet și frumos.

Răbdare cu mine, căci nu voi putea învăța tot ce e nevoie dintr-o dată.

Răbdare cu părinții, până vor învăța la rândul lor să aibă răbdare, să se cunoască pe sine și să-și cunoască copiii.

Răbdare cu sistemul de multe ori potrivnic, răbdare cu superiorii, care în cele mai multe cazuri vor judeca realitatea după șabloane clasice și învechite.

Răbdare, căci schimbările vin încet.

Îmi dau seama că mai am nevoie de ceva: curaj. Curajul de a lua o decizie și de a-mi asuma consecințele, curajul de a spune ce gândesc și de a-mi susține ideile, curajul de a accepta eșecurile. Curajul de a spune „NU”, curajul de a le transmite copiilor aceste două valori.

Poate pare puțin, dar asta mi-aș pune în penar în prima zi de școală: o rezervă de răbdare, și un vârf de curaj, și sper să mă simt ca având inelul Arabelei: trebuie doar să-mi doresc, și lucrurile pot deveni posibile.

(Ca „cercetare”, la final mi-am întrebat copilul ce calitate vede ea ca fiind cea mai importantă la doamna ei învățătoare: E amuzantă și răbdătoare! Q.e.d.)

 

Cristina H.

În ordinea importanței de azi: mamă, profesor, bloger. Trei roluri pe care mă străduiesc în fiecare zi să le îndeplinesc mai bine decât ieri.
Cristina H.
Posted in De-ale școlii and tagged , , , .

5 Comments

  1. Foarte frumos spus 🙂 . Aveți mare dreptate în ceea ce privește lipsa curajului. Cred că uneori ne este teamă să facem lucrurile „altfel”, pentru că nu vrem să ne asumăm posibilele greșeli, așa că pășim pe cărarea deja bătătorită.

    • Mulțumesc!

      Cred că mai avem de depășit un prag. Acela al greșelii admise, cu condiția să învățăm din ea. Noi vrem să fim „perfecți”, și punem la zid orice altceva.

  2. Da, din pacate exista inca patul lui Procust indiferent de mediu, nivel, varsta…
    Eu cred ca doar ai emotii….Te cunosc de cativa ani si mi se pare ca esti persoana cea mai curajoasa dintre noi toti, cea care da dovada de multa rabdare ca sa ajunga pana la indeplinirea scopului stabilit.
    Poate ai fost profa in urma cu ceva ani, dar tot ai continuat sa lucrezi cu copii in acesti ani asa ca nu duci lipsa de experienta, de rabdare si tenacitate.
    Sincer, te admir ca ai curaj si forta sa iti indrepti viata spre aceasta directie.
    Jos palaria pentru tine, Cris ☺

    • Toni, tu m-ai cunoscut „liberă”, fiind eu, așa cum îmi place mie să fiu. Mi-am construit singură atelierele, am făcut mereu ceea ce am considerat corect, și nu m-au judecat decât cei care au interacționat cu mine. Iar scopul meu era ca activitatea să fie utilă, nu pândea la colț nici catalog, nici inspector.

      Și la catedră, demult, am avut norocul să interacționez cu oameni deschiși la minte, care m-au încurajat și susținut.
      Însă ce văd acum în jur… îmi taie aripile…

  3. Nu stiu cum e la catedra.
    Vad doar din partea cealalta cum stau lucrurile si nu imi place mereu ce vad, ce aud.
    Nu cred ca exista vreo situatie care sa bucure pe cineva. Peste tot este stres, oamenii sunt cu nervii intinsi la maxim. Copiii resimt acest lucru si se manifesta ca atare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente