Tag Archives: rabdare

Ce le lipsește profesorilor de azi…

 

Se împlinește aproape un an de când am răspuns unei provocări de sinceritate, despre cum mă văd eu, la catedră. Întrebarea  venea pentru mine într-un context mai vechi, căci la catedră am mai stat, stau, și voi mai sta. A fost mai mult un exercițiu introspectiv, pe care nu aș fi avut poate curajul (ironic, după ce veți citi rândurile de mai jos!) de a-l pune public, dacă profesorul care l-a citit în primă instanță nu m-ar fi împins să-mi iau inima în dinți.

Cei care mă citesc, sau mă cunosc, știu că scriu greu despre mine, personal. Îmi e ușor să-mi susțin și să-mi argumentez o părere, însă las destul de greu fereastra deschisă spre mine. A gândi „public”, a pune dorințe pe hârtie, este pentru mine un risc pe care nu mi-l asum.

Mi-am ascultat cele câteva rânduri ale mele în lectură publică, cu mențiunea că am avut ocazia să rămân anonimă. Și, recunosc, n-am avut curaj să ridic mâna și să spun „e al meu”. De ce? Pentru că am învățat pe pielea mea că în România nu e „bine” să ai păreri, să ți le spui, atunci când ești pe treapta cea mai de jos în ierarhie. Că păcatul de a gândi se plătește scump, și să rănești orgoliul cuiva, sau să stârnești vreo invidie e periculos, și că e bine să stai în banca ta. Patul lui Procust funcționează încă, și nu e sănătos să ieși în evidență.

Însă vorbim de schimbare într-un sistem de care depinde viitorul nostru, și cred sincer că aceasta nu va veni cât timp nu vom avea curaj. Mulțumesc cu această ocazie doamnei C.R., pentru aprecierile făcute la adresa temei mele, care mi-au dat curajul de a o publica.

Sper că veți avea răbdare să citiți (și comentariile se fac cu „verde”, mai jos 🙂 )

 

Temă: Cum vă vedeți ca profesor la finalul primului semestru de specializare?

Este normal ca orice experiență, fie ea și de învățare, să aibă un impact mai mic sau mai mare asupra fiecărui individ. A da un răspuns întrebării de mai sus are multe în comun cu o provocare la care am răspuns în cadrul unui atelier pentru părinți.

S-a cerut participanților să facă o listă de valori cu care și-ar dori ca propriul copil să fie înzestrat la maturitate. Listele au fost lungi, foile de flipchart au curs, erau chiar câte patru lipite pe perete.

  • Acum alegeți doar 10. Numai pe acestea i le puteți transmite copilului dumneavoastră.

Provocarea a devenit și mai grea. Cum să alegi trăsăturile perfecte pentru copilul tău, în doar 10 cuvinte? Dar ne-am descurcat. Am ales.

  • Considerați că viața nu vă oferă timpul necesar pentru a forma 10 valori. Și aveți doar 9. La care renunțați?

Exercițiul a continuat, prin eliminare, până a fost identificată acea unică valoare, cea mai mai importantă, pe care o dorești pentru copilul tău.

M-am gândit la acest exercițiu acum, când trebuia să aleg dintr-o lungă listă acele valori „perfecte” pentru un profesor. La multe dintre ele mi-am dat seama că lucrurile au totuși mai multe nuanțe, că pot fi făcute altfel… și lista a crescut impresionant, în loc să scadă.

Este nerealist să consideri profesorul un superman, care va putea să atingă acest „ideal”. Acum ar fi nevoie de exercițiul de mai sus. Însă, așa cum atunci când aplici un chestionar, întrebi subiectul dacă lucrează în domeniul cercetării de piață, și îl excluzi din eșantion dacă răspunde pozitiv, tot așa trebuie să decid că nu-mi pot aplica testul. Nu pot alege zece valori pentru mine, chiar dacă teoretic sunt capabilă să aleg zece din listă – pentru că știu scopul: acela de a ajunge la o singură valoare, cu adevărat importantă, care să mă definească pe mine, la catedră. Acea valoare fără de care toate celelalte ar fi în zadar. Și, „trișând”, am sărit toate etapele și am ales răbdarea. Tot ce îmi doresc să vadă la mine prima dată copiii, după ce mă vor cunoaște, este că „doamna are răbdare”.

Răbdare cu ei, căci vor crește încet și frumos.

Răbdare cu mine, căci nu voi putea învăța tot ce e nevoie dintr-o dată.

Răbdare cu părinții, până vor învăța la rândul lor să aibă răbdare, să se cunoască pe sine și să-și cunoască copiii.

Răbdare cu sistemul de multe ori potrivnic, răbdare cu superiorii, care în cele mai multe cazuri vor judeca realitatea după șabloane clasice și învechite.

Răbdare, căci schimbările vin încet.

Îmi dau seama că mai am nevoie de ceva: curaj. Curajul de a lua o decizie și de a-mi asuma consecințele, curajul de a spune ce gândesc și de a-mi susține ideile, curajul de a accepta eșecurile. Curajul de a spune „NU”, curajul de a le transmite copiilor aceste două valori.

Poate pare puțin, dar asta mi-aș pune în penar în prima zi de școală: o rezervă de răbdare, și un vârf de curaj, și sper să mă simt ca având inelul Arabelei: trebuie doar să-mi doresc, și lucrurile pot deveni posibile.

(Ca „cercetare”, la final mi-am întrebat copilul ce calitate vede ea ca fiind cea mai importantă la doamna ei învățătoare: E amuzantă și răbdătoare! Q.e.d.)

 

Colaje din margele de polietilena

Operele noastre de artă din categoria colaje din mărgele de polietilenă încep să se înmulţească.

Am progresat niţel, adică nu mai stau aşa mult lângă ei. Rolul meu devine încet încet de culegător de biluţe. Adică trebuie să aleg din imensitatea de borcan şi să le pun, pe culori, în borcănele mai mici. Dacă mă chinui să le educ lor răbdarea prin jocul ăsta, se întoarce cumva împotriva mea… Dar cine ştie, poate că o să-mi fie util. Sau poate că în curând îşi vor pregăti singur materialele…

De Iris sunt tare mândră. Ea când se apucă, chiar dacă e migălos, termină. Aşa cum a făcut şi acum, singurică, tot tabloul. Pentru a fi pe înţelesul tuturor, acolo sunt trei prinţese lebede pe un lac. Iar sus… galben sigur e un soare. Cu verde e şi un pom, dar şi o mulţime de broaşte care s-au speriat şi-au sărit din apă. În rest, trebuia neapărat să fie ceva "roz".

Printese lebede. Colaj din margele de polietilena lipite cu fierul de calcat.

La Andrei mai greu. A lucrat cu model maşina şi semaforul. Iar deasupra trebuia să fie o clădire cu geamuri roşii, dar a devenit din mers un portbagaj suspendat. Culoarea de fond… galben… era de la gazele de eşapament, dar nu aveam noi alte variante de culoare. În scchimb el nu are răbdare. Începe un lucru, cu entuziasm, apoi îl abandonează. De ex, a făcut maşina şi semaforul. Era încântat. Dar ca să le lipim, trebuia să mai umple spaţiul… ei bine, asta a fost o lungă muncă de lămurire. Prefera să strice maşina decât să o termine.

Să sperăm că va începe şi el să fie mai ambiţios… mai răbdător…

Masina. Colaj din margele de polietilena lipite cu fierul de calcat.

În schimb îi place la nebunie etapa finală, când le lipesc cu fierul de călcat. Ei, dacă ar vrea să ajungă mai des aici…

Primele opere

Rabdarea este o virtute

Răbdarea este amară, dar fructele sale sunt dulci. Ptii, ce uşor de spus!

Am hotărât să ne începem anul cu dreptul, şi să ne facem temele pentru concursul în desfăşurare. Am convenit, cel puţin cu Năzdrăvanul cel mare, că anul acesta ne vom strădui mai mult. [Aştept s-o văd şi pe-asta.]

Aşadar, ne-am documentat. Am căutat câteceva pe net, despre obiceiuri. A ales Pluguşorul. Am nimerit în sertarul cu amintiri al bunicii, şi am dat peste niscai  felicitări. Concluzia amândurora a fost că musai trebuie să fie felicitările cu sclipici. Noroc că ieri la librărie era încă deschis, să ne aprovizionăm cu glitter. În schimb nu mai aveau cartoane colorate.

Cu Iris este uşor de lucrat. I-am desenat o fetiţă, o sorcovă, şi a trecut singură la treabă. După ce a terminat desenul, am învăţat-o cum să realizeze tabloul. I-am dat frunzuliţele, i-am arătat modelul, şi s-a apucat cu mult zel să asambleze. Pentru că nu am găsit confetti-steluţe, să lipim, am tocat beteală de brad. A fost încântată să picteze cu aracet şi apoi să presare tocătură sclipitoare (aveţi mare grijă, am tocătură argintie prin toată casa…). Şi, cum fii-mea are gusturi de struţ, nu sclipea suficient, şi a mai pus si glitter. În cele din urmă s-a declarat mulţumită, după ce l-a bibilit singurică, avea glitter inclusiv în păr.

Are un talent fantastic să execute. Vede modelul şi cu uşurinţă în pune în practică. Nu spun că realizarea este pe măsură. Dar este destul de fidelă…

Felicitare cu obiceiuri de Anul Nou. Fetite cu sorcova

Cu Andrei în schimb… mi-am repetat timp de 5 ore titlul acestui articol, şi înghiţeam în sec gândindu-mă la primul rând. Neatent, fără prea multă pasiune pentru execuţie, am trecut amândoi prin chinurile iadului încercând să realizăm felicitarea. Şi nu e vorba că-l chinui, ci îmi dau seama că are nevoie mai târziu de anumite deprinderi, pe care nu le va dobândi decât prin exerciţiu.
Întâi şi întâi am hotărât că vom face un copil cu clopoţei, unul cu bici. Cu greu s-a acceptat să facem şi doi copii cu buhaiul. Am căutat şi un film cu colindători, cu buhaiul, să-i arătăm şi cum funcţionează instrumentul.

Apoi am hotărât să remediem problemele de desen uman.  Adică, fără să pretind că am talent, să realizăm siluete umane. Încerc să-l învăţ să nu mai deseneze sperietori de ciori disproporţionate. Primul omuleţ l-am desenat în aproape jumătate de oră. Am crezut că cedez, tot desenând ca model… şi la el pe hârtie tot nu ieşea. Of, dar după chinuri cumplite am reuşit. Clopoţei a desenat o pagină întreagă. Până au ieşit cât de cât. Un „U”, cu un ochi de pisică drept capac, şi o bulină mică. Îngrozitor de greu a fost :(. Apoi încă 5 minute de explicaţii că, dacă ţii mânerul în mână, nu se vede… şi nu se desenează…
A urmat copilul cu biciul. Semăna destul de bine cu primul, aşa că au mers mai repede contururile.

Felicitare cu obiceiuri de Anul Nou. Baieti cu plugusorul

Chinul a început iar la copiii cu buhaiul, care erau realizaţi din profil. Dar am reuşit. Am trecut şi peste suprapunerea copiilor, că piciorul celui din spate nu „se vede”.
Am „găsit” şi cine să asculte colindele, dar n-a mai vrut cu nici un chip să coloreze casa. Dacă era după el, copiii erau mai mult decât suficienţi. Am trecut apoi la decoraţiuni, pentru care nu are nici înclinaţie, nici îndemânare, şi a fost un nou chin. Şi-a mai revenit când, urmând exemplul uneia dintre felicitările-model, cu urări în trei limbi, a scris şi el… am adăugat suedeză, special pentru Silvia. La decorarea urărilor recunosc că am cedat. N-am mai rezistat, l-am lăsat să facă exact aşa cum vrea el.

Felicitare cu obiceiuri de Anul Nou. Baieti cu plugusorul

Dar una peste alta sunt destul de mulţumită. Şi-mi fac curaj pentru alte probe de acest gen… căci se pare că ne aşteaptă un an extrem de greu.
Răbdare, răbdare, iar răbdare, voiţă să mă lupt cu încăpăţânarea lui, şi inspiraţie pentru activităţi accesibile: iată trei dintre dorinţele acestui an.

Mozaic din margele de polietilena

Din categoria “Jocuri educative pentru copii” face parte şi mozaicul din mărgele de plastic. Am pus ochii pe ele acum ceva vreme, şi am stat pe gânduri. Erau atât de mici, încât mă gândeam că vom umple aspiratorul cu ele.

Apoi le-am văzut folosite la Silvia. Şi mi-am făcut un pic de curaj, i le-am cerut Moşului. Le-a căutat el prin hypermarketuri, dar erau cantităţi mici, la preţuri destul de mari. A găsit în Ikea, un borcan imens, Pyssla, la un preţ mai mult decât avantajos. Şabloanele, la fel, nu erau scumpe. E drept ca erau 4 variante de suporţi, dar suficient pentru începători.

Mozaic din margele de plastic, lipite cu fierul de calcat. Jucarii Pyssla

Aşa că Moşul ne-a cadorisit cu mărgele. Am muncit cot la cot toată familia în dimineaţa de Crăciun, şi am confecţionat câteva inimioare şi floricele pentru bunici. Este un cadou minunant pentru copii răbdători şi cu multă voinţă. Căci sunt extrem de migăloase, spre sfârşitul steluţei mele deja oftam… Foloseam şi un ac, să le aşez cu mai multă grijă, căci orice mişcare greşită mai muta câteva din loc.

Când am ajus la etapa numită “fier de călcat” eram în extax. În sfârşit ne vedeam opera. Prima a fost sacrificată. Pentru că n-am ştiut cât de mult trebuie să le topim… şi… nu le-am lipit. Următoarea am topit-o prea mult, din exces de zel. Apoi am găsit calea de mijloc… din ochi… noroc că mai aveam hârtie de copt prin casă, căci am cam rupt cele două foicele din dotare.

Mozaic din margele de plastic, lipite cu fierul de calcat. Jucarii Pyssla

Mozaic din margele de plastic, lipite cu fierul de calcat. Jucarii Pyssla

Dar punctul culminant al lucrului cu mărgele l-a atins Andrei. Pedepsit pentru câteva obrăznicii, trebuia să-şi “spele păcatele”. Şi, pe cel mai mare dintre şabloane, trebuia să facă un peisaj. Altfel nu-şi recăpăta ora de joacă la calculator…

A lucrat cu model. Adică eu îi făceam pe o foaie cu pătrăţele model de nori… de  casă… de brad… şi el le punea în practică din biluţe. N-a încercat încă să lucreze singur, dar am apreciat enorm că a putut lucra după un model paralel. Şi chiar dacă a lucrat “pedepsit”, la sfârşit, după ce am lipit-o, comenta…
Ai văzut mami ce frumos a ieşit? I-o dau cadou lui Buni, de Mărţişor!

Mozaic din margele de plastic, lipite cu fierul de calcat. Jucarii Pyssla

Ei da… păi cum, până atunci nu mai facem altele…? Dar a cerut o pauză, că doar am văzut şi eu cât a muncit. Adevărul e că nu-l credeam în stare să stea locului 2 ore şi să bibilească mărgele. Şi totuşi, a făcut-o! De menţionat că eu am ales culorile din borcan… cred că mai durează până va face singur ceva atât de migălos cap-coadă.

Alte colaje