Reformăm învățământului, dar cu ce profesori…?

Mocirla jalnică în care se zbate învățământul românesc are vinovații ei, începând cu minunații care ne conduc, și care trag mâța de coadă într-un mod înfiorător. Însă o reformă adevărată nu se va produce până când omul de la catedră nu va înțelege care e cu adevărat rolul lui acolo, că nu este un „job” funcționăresc unde vii, pui placa și la oră fixă spargi ușa. Iar ca să avem oameni de calitate la catedră, trebuie să-i formăm…

Am ales să fac a doua specializare ca învățător. Îmi era simplu, conform sistemului, să mă duc la catedră, ca profesor de istorie, să accesez un curs de doi ani la ID pentru reconversie profesională, și să am apoi la mână ceea ce „sistemul” îmi cere: o hârtie, că pe ei patalamaua îi doare, nu competența. Puteam, de asemenea, să aleg specializarea de 3 ani, la ID. În fond oricum plătesc studiile, și diploma e aceeași. Însă am ales drumul cel greu, studii la zi, cu frecvență, la Universitate, nu la particular, convinsă fiind că, dacă vrei cu adevărat un lucru de calitate, nu îl faci superficial. Dar dezamăgirile s-au ținut lanț. Dacă sunteți nemulțumiți de metodele tinerei învățătoare care vă păstorește copilul, proaspăt absolvente de studii superioare, nu fiți foarte supărați pe ea. Și dacă s-a străduit, mititica, n-a prea avut cum să se lupte singură…

Am citit, tardiv, recunosc, regulamentele care reglementează activitatea universitară. Doamne, ce frumos scrie că ar trebui să se întâmple lucrurile! Și totuși, nu se întâmplă, pentru că unii sunt perfect inconștienți de rolul lor acolo. Vin doar să semneze condica… sau nici pe aia în multe cazuri, că la ce bun să te stresezi.

Însă fraza care mi-a plăcut al naibii de tare, și care este și punctul de referință al reformei în învățământul preuniversitar, și mai ales primar și preșcolar, este „centrare pe student” (elev, în celelalte cazuri):

„Art. 133. Universitatea promovează conceptul de educație centrată pe student, cu următoarele trăsături :
b) relevanța cunoștințelor și ritmul asimilării ideilor fundamentale de către studenți au prioritate față de caracterul exhaustiv sau complet al predării unei teme ; (Carta Universitară, aprobată de Senatul Universității din București în ședința din 27 iulie 2011)

Număr pe degete (la o mână) profesorii care au răspuns la o astfel de cerință, care au ales să sacrifice un timp, pe care poate îl planificaseră altfel, făcând „altceva”. Însă am ajuns în ultimul an cu un exemplu de inflexibilitate cruntă, exact tipul de „profesor” cu care reforma nu poate merge înainte. Pentru că la el la curs, el e șeful, el face legea, iar eu pot să vin cu ce Regulament vreau, nu-l interesează. Nu mi-a fost niciodată lene să învăț, în momentul în care consideram folositor, și mă interesa. Consider însă că sunt la vârsta la care pot discerne ce am nevoie, și să triez conținuturile.

Știu că nu sunt o persoană ușor de digerat, și incomodă de la primele replici, dacă ne aflăm pe poziții diametral opuse. De la alți profesori din facultate am învățat că o catedră nu este decât o mobilă. Pentru unii însă, profesori slabi, catedra este refugiul mai înalt de unde ai impresia că ești superior celorlalți, mai ales dacă te consideri a-toate-cunoscător. Așa că tot ce poți face e să vii acolo, să te postezi pe scaun, să scoți niște foi, pe care le-ai verificat de câteva ori, și să dictezi cuvânt cu cuvânt. În pauzele de respiro, mai faci un moment de teleshopping, că doar ai publicat de curând o carte, și dacă vreunul o cumpără – menționezi că nu e cerută la examen! – dai și autograf. Concret, reușești, cu chiu cu vai, să dictezi aproape pe litere 1200 de cuvinte în două ore, care devin o oră și un pic, că doar nimeni nu se supără dacă începi mai târziu, sau termini mai devreme. Că doar anunți la fix, dar hai, să acceptăm sfertul academic, accepți până la :15, iar tu, normal, îți iei și tu un sfert, și vii la :30.

Dacă oamenii din fața ta au făcut totuși în anii anteriori niște cursuri de proiectare didactică, este momentul să le arăți tu că sunt proști. Și ei, și profesorii care i-au învățat. Că doar n-o să vină nimeni din departament să te ia pe tine la întrebări de ce ții morțiș să scrie „proiect didactic”, și nu „proiect de activitate/lecție”, ori de ce la disciplina ta obiectivele operaționale nu se operaționalizează, adică Mager și  De Landsheere erau niște oarecare.

Evaluarea e iarăși un moment delicat. Căci obiectivele tale sunt să vezi ce „nu știe” omul din fața ta, nu să evaluezi ce știe… Iar criteriile sunt obiective, baremul se rezumă la două-trei pagini scrise, care cu siguranță acoperă subiectul. Ce dacă e formulat ambiguu, dacă poate înșira trei pagini, preferabil cât mai bine reproduse cele dictate anterior, e perfect.

După trei ani de studii, voi avea dublă specializare, profesor pentru învățământul primar și preșcolar. În mod normal, fiecare disciplină trebuie să acopere, atunci când îi este alocat un singur semestru, ambele. Doar la disciplina aceasta – nu. Se discută doar despre preșcolar, pentru că la „școală” e la fel. Pfff, zău că nu mi-am dat seama că un copil de 10 ani rezolvă o sarcină ca cel de 3! Acum chiar că mi-am pierdut timpul învățând la psihologia vârstelor… Mai dificil este că, la școală, cele mai multe dintre absolvente nu vor preda această disciplină, însă se vor lovi de ea, căci este bine integrată cu altele. Culmea însă, obiectivele acelora sunt diferite, nu „la fel” ca la grădiniță.

Am încercat, pe cât mi-a permis răbdarea și politețea, să solicit, în virtutea articolului citat mai sus, să se țină cont în câteva cursuri de interesul nostru special. Mai avem trei întâlniri, dar nu se anunță nimic. Aștept. Însă când răbdarea mi-a ajuns la limită, și am cerut documentele pe care, ca student, am dreptul să le primesc, un atac de panică, combinat cu o criză de isterie, a izbucnit, căci a îndrăznit „una” să-ți conteste metoda, că „niciodată” nu ți s-a întâmplat asta!

Este un avertisment pentru toți profesorii, nu mai aveți demult acel rol intangibil. Oamenii din fața voastră nu vin de la coada vacii, nu sunt analfabeți, și rolul vostru este să-i îndrumați, să-i ajutați să-și descopere potențialul, nu să-i umiliți și să-i supuneți! Și mai ales, dragi profesori, nu vă îmbătați cu iluzia unei dispute verbale câștigate și nici nu vă umflați apoi în pene pe la alte clase. De multe ori, cel mai deștept cedează.

Monede descoperite la Isaccea, Dobrogea, iesite dintr-un atelier al Hoardei de Aur.

Cum să faci un ban în plus la catedră

Afirmația din titlu are atât de multe nuanțe, încât declar de la început că, dacă îmi scapă ceva, mă bazez pe voi să completați lista. Așadar, o persoană, aflată la catedră, are mai multe variante, mai mult sau mai puțin legale ori bătătoare la ochi de a realiza un venit. 

Dacă predai la clasele preuniversitare, și recomanzi auxiliare, editurile oferă, mai mult sau mai puțin, discount-uri sau alte avantaje: seturi de materiale gratis, cărți pentru biblioteca clasei etc. Exceptând variantele în care tu, ca profesor, bagi fizic niște bani în buzunar, celelalte mi se par relativ recomandabile, dacă există transparență și părinții sunt informați. Dragi cotizanți la succesul școlii în salvarea sufletului odraslei din dotare, dacă luăm de la editura X, avem 15% reducere și 3 planșe pentru perete. 

Dacă catedra ta e situată însă la un nivel superior al școlii, ești de-a dreptul fraier dacă nu profiți, nu? Sunt facultăți la care profesorul X are ditai cărămida de curs tipărit, pe care obligatoriu trebuie s-o iei dacă vrei să treci. Nu contează câte cifre are prețul, însă… la examen ai voie să ții pe bancă pentru „nevoi speciale” doar cartea lui. Curat murdar, coane Fănică. Știe omul exact ce tiraj să scoală în fiecare toamnă, pe stoc la chioșcul facultății, și nici nu trebuie să îți spună să cumperi. Te faci frate cu dracu’ până treci puntea, că doar la plăcinte… înainte…

A doua e cea în care îți vorbește frumos la curs, dar uite, nu știu cum se face, azi nu termină o temă, însă e importantă, mâine asemenea, și, ptiu, drace, sunt esențiale, musai trebuie să aprofundezi. Ia ghici, la același chioșc găsești cartea. Vai de cel care nu „recuperează”. În situația asta am fost în prima facultate. Un profesor, tare la modă, jumătate din prelegerile unui semestru a tot procesat așa, și cum înainte de examen mi-am dat seama că altfel nu se poate, mi-am cumpărat cartea. Era prea nouă, și-am așteptat în zadar să apară la bibliotecă… Am și citit, jumătate din ea. Examenul – oral. M-am îmbrăcat cam cum se îmbracă toată lumea la 20 de ani, fustă mini, sacou și tocuri, am luat foiletonul în mână și-am intrat. Și… cum m-a văzut cu ea în mână… a zâmbit… iar eu i-am cerut autograf și dedicație pe volum. Și-a revenit din șocul cerinței, m-a întrebat dacă am citit-o. Am răspuns sincer că jumătate, că am cumpărat-o abia ieri. Dar că pot susține orice discuție pe ceea ce-am citit. Și-am discutat îndelung, frumos și relaxat, argumentând corect acolo unde nu eram de aceeași părere. Am luat 10. Mi-a recomandat să citesc și restul. I-am zâmbit, am mulțumit pentru autograf… Acum vreo 2-3 ani, la Gaudeamus, o prietenă îmi spune… Trebuie să-ți prezint pe cineva deosebit! Mă întorc… și zâmbesc… și aud… Dar ne știm… mi-a fost studentă! Omul e trecut bine de 70. Este umbra a ceea ce era odinioară. Însă eu n-am uitat examenul. A fost de departe cel mai relaxat examen pe care l-am susținut în viața mea!

A treia e cea în care profesorul se poartă la curs ca la teleshopping. Ca să vă imaginați exact, amintiți-vi-l pe Florin Piersic și al lui „castravete”. Oricum ai da-o, ajungi la 90% apă… ei bine, orice subiect se abordează, „puteți citi mai multe în cartea mea, apărută la editura…, costă doar 30 lei, cu titlul…”, frază urmată de scoaterea cu mâini tremurânde de emoția citirii numelui pe copertă, a volumului din paporniță, și prezentarea, de vreo 3 ori pe curs cel puțin, că poate nu erai concentrat de la început și-ai ratat primele pauze publicitare, că nu-și făcuse efectul cafeaua la 8 dimineața. Dar specifică: nu se cere la examen, e așa, pentru cultura ta generală. No, pe lângă faptul că la fazele de teleshopping folosesc intens telecomanda, acolo n-ai. Și rabd… doar reclama e sufletul comerțului, nu? Cum era? Iese cu puțină apă caldă… 

A patra e cea în care a scos cartea la editură, și ți-o aduce la prețul de vânzare din librării, dar la școală. La școală nu se dă bon fiscal. Cât te costă pe tine tirajul… așa, că mai vrei să scoți în regie proprie 100 de bucăți… dar i-ai luat ISBN, are un preț pe ea, faci și tu un ban cinstit, neimpozabil. A, nu vor de la tine, că i-ai adus-o așa, ca la botul calului, cu transport gratuit, s-o ia din librărie… dar acolo plătește și transportul. Ei, nu-i nimic, la elefant sunt mai mereu reduceri, plus că au inventat și chestia asta mișto cu pick-up point, oricum treci prin Centru să mergi la școală, așa că nu mai plătești transport. Și primești și bon! Acum sincer, dacă profitul tău e 5 lei la 50 de volume… zău că nu merită să te cobori atât… 

A cincea e aia care mie îmi place de mor. Când îi spui studentului că în volumul acela, (din care tu ai târât o traistă întreagă, fiind sigur că o vinzi, și deloc ieftin), se află cheia promov… ptiu, drace, succesului în carieră, că va descoperi lumina acestei discipline, altfel o să se zbată în mocirla necunoașterii. Aaa, pur întâmplător, cartea nu se găsește nicăieri la vânzare în librării, nicăieri pe net, pe coperta 4 nu există un preț imprimat. Are un ISBN… așa, și? La fel de întâmplător e momentul în care specifici că una din cerințele obligatorii ale examinării se rezolvă cu ajutorul acelei minuni care prin grația Domnului, întrupată în mâna ta, a văzut lumina tiparului. Dar, Doamne ferește, scuipi în sân și faci de trei ori cruce, tu nu obligi pe nimeni să cumpere! Doar faci o listă, așa, orientativă, cu cine a rămas fără, iar data viitoare, când mai aduci, i-o trimiți prin colegi, ca doar na, tu ai cărat-o, el s-a trecut pe listă, nu se cade să se răzgândească pe banii lui, și, normal, fără bon fiscal. Bonus, la toată afacerea, le faci un favor fantastic să intermediezi o altă aprovizionare de materiale e-sen-ți-a-le. Te oferi tu, bunul samaritean, să mergi la editură să cauți dacă mai „iegzistă”, și… rotunjești prețul la 20 lei, că doar na, dacă nu dai bon, nu se cade să dai rest. Ce contează că la elefant e 10,24 lei, cu reducere?!

Poate că la primele ai, teoretic, și în funcție de propriile valori, o alternativă: o bibliotecă, pui burta pe carte, mă rog, ce te țin curelele să faci. Însă ultima… ultima se tratează cu învățăminte din lumea animalelor. Și există, aici, două lecții pentru a „ieși” dintr-o situație dificilă: prima – oile, a doua – șobolanii. Pe ambele le-am învățat din cărți, cărți din acelea care merită înzecit cât dai pe ele, nu de-astea de se pot recicla la bunica în fundul curții. 

Oile merg înainte cu capul plecat. Dacă una sare în prăpastie, sar toate. Una nu gândește. Când se scot produsele la vânzare, e de ajuns să se ridice primul să ia, și apoi vine și valul. Ați văzut alba-neagra? Acolo strategie…

Șobolanii trimit mereu un cercetaș înainte. Dacă acesta găsește o soluție pentru problemă, se întoarce și ia tot grupul. Dacă nu se întoarce… un alt șobolan caută o altă variantă. Și tot așa, câte unul, e imposibil să nu rezolvi, fără să-i sacrifici pe toți. Oare cum ar fi fost dacă… s-ar fi comportat ca șobolanii? N-am aflat, că a fost prima variantă. Domestică.

A preda egal cu a dicta

Dacă aveți cel puțin 30+, sunt sigură că titlul sună undeva acolo un clopoțel, cum că așa e, cu siguranță. Dacă azi ți se predă o lecție, cu siguranță ai de scris cel puțin jumătate din timpul alocat lecției, pe caiet. Și, cu tristețe remarc, este încă modalitatea cea mai simplă de a rezolva o situație… atunci când refuzi să deschizi ochii și să faci „altceva”.

Avem norocul să nu trăim nici în peșteră, nici în evul mediu. Avem electricitate, și o mulțime de mașinării care ar trebui să facă lucrurile „altfel”. Și când discutăm despre schimbare, discutăm și despre procesul de învățământ. V-am tot spus că mă „distrez” la facultate pe banii mei, și aș fi rămas fără o groază de subiecte… Iar cum „predăm” este încă o nebuloasă pentru mulți dintre profesori. Și îi voi lua pe rând.

Avem profesorul de 70+, care se crede buricul pământului, unicul. „Așa, și dacă nu vă convine, și mă reclamați, nu intrați în licență, că eu sunt singura alternativă pe care facultatea asta o are”. Pentru că omul o știe doar pe-a lui, ne-a dat „referate”. Conspecte mai bine zis, din cartea lui, „unica”, băgată pe gât, fără bon fiscal, la 35 de lei. Cum adică vrei să vii cu un pps să prezinți referatul? (sălile sunt toate dotate cu proiectoare) Dar ce, nenică, te crezi aici la doctorat?? Nuuu, vii și-l citești în fața clasei! Randamentul metodei este garantat. Nefericitul care citește în față este complet ignorat de restul poporului care doarme în front, așteptând să termine, chiar dacă este relativ interesant subiectul abordat. Doar că a citi referatul este neproductiv. A vorbi liber despre o temă, adresându-te publicului, urmărindu-i reacția, lămurind problemele, este cu totul altceva.

Tot pe acest interval de vârstă, dictezi după notițe. Doar că mai sari 2-3 rânduri, mai pierzi firul, dar dacă dictezi repede, nefericiții nu se prind, că sunt disperați să scrie mecanic. Iar dacă e vreunul care și gândește în timp ce scrie, și mai pune și întrebări… dregi tu cumva busuiocul cu două scuze că n-ai fost atent. Dar la examen ceri fix ce ai dictat, nici mai mult, nici mai puțin. E drept că ai putea recomanda cartea din care le-ai scris tu frumos pe foi, și să faci exerciții și analize, să priceapă și subiectul educat cum stă treaba. Dar de ce să te stresezi? Nu-i mai ușor așa?

Și avem și profesorul care se vrea tânăr, un 40+, dar care, în ciuda faptului că are laptopul după el, tot după foi dictează. Sunt scrise la calculator, deci există un material pe care ar putea să-l dea spre lectură. Dar… dacă în două ore poți dicta 4 pagini TNR, cu 12, dacă te-ai apuca să discuți pe temele respective, ai avea nevoie de vreo 8 pentru un curs… Și pentru ce atâta zbatere? Că doar îs niște tonți, care nu înțeleg misiunea ta acolo, și se vor descurca ei la catedră cum vor putea. Numai că… dacă există potențial, elevul „cere”. Și am insistat să facem poze, să nu mai scriem aiurea, să le citim, să explicăm, să înțelegem… Nu înțeleg de ce, atunci când se poate folosi flipped-classroom, nu o faci. Dacă clasa ta are acces la materiale, de ce nu le permiți acest lucru. Iar în întâlnirea stabilită doar să discutați problemele care nu au fost înțelese și au nevoie de lămuriri suplimentare. Sau să faci o aplicație practică. Sau… orice, orice, numai să ieși din tiparul ăla în care te așezi la catedră și dictezi!

Câteva cauze am găsit: profesori poate insuficient pregătiți, nesiguri pe ei, care preferă să controleze 100% ceea ce se întâmplă în clasă, care se tem de capacitatea copiilor. Profesori care nu înțeleg că rolul lor s-a schimbat, că nu mai sunt deținătorii adevărului absolut, nu mai pot controla informația. Profesori care, în loc să se preocupe de metodă, se țin cu dinții de conținut… profesori inflexibili, care – nu știu dacă nu vor, dar cu siguranță nu pot să devină parteneri în educație. Poate așa, cine știe, se vor mai schimba și la noi lucrurile. 

Pe la voi cum stau lucrurile?

Ce le lipsește profesorilor de azi…

 

Se împlinește aproape un an de când am răspuns unei provocări de sinceritate, despre cum mă văd eu, la catedră. Întrebarea  venea pentru mine într-un context mai vechi, căci la catedră am mai stat, stau, și voi mai sta. A fost mai mult un exercițiu introspectiv, pe care nu aș fi avut poate curajul (ironic, după ce veți citi rândurile de mai jos!) de a-l pune public, dacă profesorul care l-a citit în primă instanță nu m-ar fi împins să-mi iau inima în dinți.

Cei care mă citesc, sau mă cunosc, știu că scriu greu despre mine, personal. Îmi e ușor să-mi susțin și să-mi argumentez o părere, însă las destul de greu fereastra deschisă spre mine. A gândi „public”, a pune dorințe pe hârtie, este pentru mine un risc pe care nu mi-l asum.

Mi-am ascultat cele câteva rânduri ale mele în lectură publică, cu mențiunea că am avut ocazia să rămân anonimă. Și, recunosc, n-am avut curaj să ridic mâna și să spun „e al meu”. De ce? Pentru că am învățat pe pielea mea că în România nu e „bine” să ai păreri, să ți le spui, atunci când ești pe treapta cea mai de jos în ierarhie. Că păcatul de a gândi se plătește scump, și să rănești orgoliul cuiva, sau să stârnești vreo invidie e periculos, și că e bine să stai în banca ta. Patul lui Procust funcționează încă, și nu e sănătos să ieși în evidență.

Însă vorbim de schimbare într-un sistem de care depinde viitorul nostru, și cred sincer că aceasta nu va veni cât timp nu vom avea curaj. Mulțumesc cu această ocazie doamnei C.R., pentru aprecierile făcute la adresa temei mele, care mi-au dat curajul de a o publica.

Sper că veți avea răbdare să citiți (și comentariile se fac cu „verde”, mai jos 🙂 )

 

Temă: Cum vă vedeți ca profesor la finalul primului semestru de specializare?

Este normal ca orice experiență, fie ea și de învățare, să aibă un impact mai mic sau mai mare asupra fiecărui individ. A da un răspuns întrebării de mai sus are multe în comun cu o provocare la care am răspuns în cadrul unui atelier pentru părinți.

S-a cerut participanților să facă o listă de valori cu care și-ar dori ca propriul copil să fie înzestrat la maturitate. Listele au fost lungi, foile de flipchart au curs, erau chiar câte patru lipite pe perete.

  • Acum alegeți doar 10. Numai pe acestea i le puteți transmite copilului dumneavoastră.

Provocarea a devenit și mai grea. Cum să alegi trăsăturile perfecte pentru copilul tău, în doar 10 cuvinte? Dar ne-am descurcat. Am ales.

  • Considerați că viața nu vă oferă timpul necesar pentru a forma 10 valori. Și aveți doar 9. La care renunțați?

Exercițiul a continuat, prin eliminare, până a fost identificată acea unică valoare, cea mai mai importantă, pe care o dorești pentru copilul tău.

M-am gândit la acest exercițiu acum, când trebuia să aleg dintr-o lungă listă acele valori „perfecte” pentru un profesor. La multe dintre ele mi-am dat seama că lucrurile au totuși mai multe nuanțe, că pot fi făcute altfel… și lista a crescut impresionant, în loc să scadă.

Este nerealist să consideri profesorul un superman, care va putea să atingă acest „ideal”. Acum ar fi nevoie de exercițiul de mai sus. Însă, așa cum atunci când aplici un chestionar, întrebi subiectul dacă lucrează în domeniul cercetării de piață, și îl excluzi din eșantion dacă răspunde pozitiv, tot așa trebuie să decid că nu-mi pot aplica testul. Nu pot alege zece valori pentru mine, chiar dacă teoretic sunt capabilă să aleg zece din listă – pentru că știu scopul: acela de a ajunge la o singură valoare, cu adevărat importantă, care să mă definească pe mine, la catedră. Acea valoare fără de care toate celelalte ar fi în zadar. Și, „trișând”, am sărit toate etapele și am ales răbdarea. Tot ce îmi doresc să vadă la mine prima dată copiii, după ce mă vor cunoaște, este că „doamna are răbdare”.

Răbdare cu ei, căci vor crește încet și frumos.

Răbdare cu mine, căci nu voi putea învăța tot ce e nevoie dintr-o dată.

Răbdare cu părinții, până vor învăța la rândul lor să aibă răbdare, să se cunoască pe sine și să-și cunoască copiii.

Răbdare cu sistemul de multe ori potrivnic, răbdare cu superiorii, care în cele mai multe cazuri vor judeca realitatea după șabloane clasice și învechite.

Răbdare, căci schimbările vin încet.

Îmi dau seama că mai am nevoie de ceva: curaj. Curajul de a lua o decizie și de a-mi asuma consecințele, curajul de a spune ce gândesc și de a-mi susține ideile, curajul de a accepta eșecurile. Curajul de a spune „NU”, curajul de a le transmite copiilor aceste două valori.

Poate pare puțin, dar asta mi-aș pune în penar în prima zi de școală: o rezervă de răbdare, și un vârf de curaj, și sper să mă simt ca având inelul Arabelei: trebuie doar să-mi doresc, și lucrurile pot deveni posibile.

(Ca „cercetare”, la final mi-am întrebat copilul ce calitate vede ea ca fiind cea mai importantă la doamna ei învățătoare: E amuzantă și răbdătoare! Q.e.d.)