stampile litere

Rechizite pentru clasa pregătitoare (și nu numai)

În ultimii ani, zeci de ani mai bine zis, s-a menținut tradiția cu pregătirea în avans a școlii, probabil rămășiță a vremurilor comuniste și care nu are nimic de-a face cu puzderia de oferte de acum. Oferte care, să fim realiști, nu includ cine știe ce reduceri, doar că iau ochii. Acum găsești la orice oră, chiar stând acasă, la birou, tot ce ai nevoie.

Înțeleg și dorința părinților emoționați, care vor ca, împreună cu copilul, să parcurgă aceste etape, în liniște, însă chiar ar trebui să aibă răbdare până la prima ședință cu părinții, în care să li se explice lista de rechizite. Uneori detaliile sunt cele mai importante și fac diferența. Voi lua pe rând, mai jos, categoriile de produse, însoțite de câteva sfaturi de bun-simț.

Ținuta de școală

Dacă școala are o uniformă, problema este rezolvată. Rămâne la decizia fiecăruia dacă își învață copilul să respecte regulile sau să le fenteze. Dacă este trecut pe listă „tricou polo alb”, nu te faci că plouă și pui bluză albă, dar cu unicorni din paiete, că tot albă e, ce atâta mare lucru.

Dacă există un cod de culoare, respectă-l. De regulă blugi albaștri cu tricou e mai mult decât suficient, combinați cu adidași sau ceva comod. Nu terorizați copiii cu pantofi noi, că au destule pe cap, nu le mai trebuie și un stres în plus. O fustiță simplă, nu țâșpe volănașe de tul și inimioare, că nu se duce la parada modei, ci la școală. Este elev, nu păpușă scoasă din cutie, ținutele de genul acesta se păstrează pentru petreceri și alte evenimente care le solicită.

La școală, cuvintele cheie sunt „decent”, „practic” și „comod”, pentru că se joacă, se murdăresc și nu trebuie să stea înfipți pe scaun să nu strice „rochițica” cea prețioasă.

Știu că odinioară era regula cu bentiță și codițe, însă există câteva motive foarte bune pentru care se recomandă părul strâns. Primul ni-l tot spune asistenta medicală, la primul control… părul despletit este mult mai „strângător” pentru diverse goange nedorite. Dar vin apoi și aspectele practice, ce țin de căldură, sau ticurile nervoase pe care copiii și le formează – răsucit șuvițe, dat părul după ureche etc. Nu-i devia atenția. Și, dacă se poate, nu-i pune în plete jumătate de raion de accesorii, ori un nor de fluturi ce tremură din aripioare sclipitoare. Chiar nu vrei să fie centrul atenției celorlalți cu atâtea excese.

Ghiozdanul

Sunt câteva criterii după care recomand alegerea și am tot scris de-a lungul timpului. Da, copilului trebuie să îi placă și contează aspectul, însă nu acesta trebuie să fie criteriul esențial. Întâi de toate, trebuie văzut cât cântărește GOL. Este foarte important, căci, dacă are deja 4kg, nu discutăm cât ajunge să aibă plin. Trolere, sisteme cu roți, variante complicate ce vor fi trântite pe scări, căci nu pot fi ridicate, sunt cea mai mare prostie.

La fel cum este și aceea de a cumpăra un ghiozdan cât copilul de mare. Spatele rucsacului trebuie să fie cât spatele copilului, să aibă întăritură cu burete sau spumă, nu plastic sau carton, că nu e valiză, să nu-l jeneze la mers. Preferabil să aibă și sistemul acela de închidere pe piept, ca să poată alerga liniștit cu el în spate.

Numărul de interioare/separatoare este de luat în considerare. Buzunare laterale, pentru sticla cu apă (nu îi dați 1 litru, asta înseamnă 1 kg în plus în ghiozdan, și nici termosuri grele!), astfel încât să eviți orice accident. Un buzunar frontal, separat, pentru cutiuța cu mâncare, și unul interior, pentru rechizite, preferabil rezistent la ploaie, suficient de gros (10-15 cm la clasa pregătitoare, 20-25 cm la următoarele), iar ca dimensiune, să poată intra liniștit un bloc de desen A4.

Abia după aceea te uiți dacă ghiozdanul are wifi. Glumesc, dacă aspectul corespunde dorințelor copilului. Toate cele de mai sus sunt foarte importante.

Cutiuța pentru gustare

Este esențial ca micul dejun să nu fie sărit. De regulă, pauza pentru gustare este a doua, în jurul orei 10, iar un copil pe care în „doare burtica” la primele ore, română și matematică de obicei, nu se va gândi deloc la lecție, ci doar la cum să transfere mai repede conținutul cutiei în stomac. Nu mai am degete să număr de câte ori am trimis copiii la cabinet cu dureri de burtă și mi-a venit asistenta cu o falcă-n cer și una-n pământ că puteam și eu să îi întreb dacă au mâncat de dimineață!

Încă nu uit, acum 5 ani, când mi l-a returnat pe unul dintre băieți, cu fața schimonosită de durere, că era nemâncat. L-a pus să-și scoată pachetul… și a scos o pungă mare de jeleuri! Unul dintre copiii ai căror părinți mi-au pus în vedere, din prima zi, că ei l-au crescut liber, fără reguli, să fac bine să mă adaptez la stilul lor de parenting, nu să le traumatizez copilul. Bănuiesc că nici micul dejun nu era o regulă ce trebuia impusă…

Nu exagerați cantitatea de mâncare! Trebuie să poată lua gustarea în 5 minute, cât e pauza după ce scazi drumul la baie pentru spălat mâinile și așezarea mesei. Au nevoie de un șervețel pe care să mănânce, dar nu face picnic și nu trebuie să acopere toată banca! Nu trebuie să fie nici gros, dar dacă îl folosește toată săptămâna, e bine să aibă o față imprimată vizibil care să fie pusă mereu în sus, altfel a doua utilizare este inutilă.

Fiecare îi dă copilului ce are și ce poate, însă se evită gustările cu miros puternic. Amestecate în clasă 20 de felul acesta, îți întorc stomacul pe dos.

Gustarea nu trebuie să fie o masă în plus. La ora 12, va veni acasă pentru prânz, nu vreți să facă nazuri că nu-i e foame. Așa se va întâmpla cu siguranță dacă a avut la el trei eugenii, un pachet de covrigei și „un dulce”, pe care le-a ronțăit pauză de pauză. Acestă masă trebuie doar să îi dea un suflu nou de energie pentru încă două ore, căci activitatea de învățare nu e joacă.

Nu adăugați furculițe, bețișoare, orice accesorii care, în joacă, pot răni. La fel cum nu e indicat nici să alegeți o cutie mare, de parcă lucrează pe șantier. Ocupă loc și încarcă ghiozdanul.

Penarul

Mai ceva decât alegerea ghiozdanului este cea a penarului. Noroc că sunt ceva mai ieftine și se pot lua mai multe. Ca profesor, urăsc, și am subliniat intenționat, penarele cu mai multe fermoare, trei încăperi, care se pliază și se revarsă pe bancă. De ce? Pentru că se supun legii lui Murphy: ceea ce ai nevoie va fi în ultimul loc în care vei căuta, indiferent de unde începi. Iar copiii mici sunt extrem de conștiincioși în a închide și deschide fiecare cămăruță, tacticoși, precum melcii.

În plus, penarele clasice, în care creioanele sunt așezate pe sub elastic, sunt și cele în care creioanele se așază greu, iar când le manevrează în unghi greșit, copiii le rup vârfurile, apoi urmează altă epopee, a ascuțitului, însoțit de drum obligatoriu la coșul de gunoi, pentru că ascuțitoarea face atac de panică dacă stă plină până la pauză.

Așadar am votat mereu pentru penare tip portofel, cu un singur fermoar, transparente, ca să vezi ce cauți și pe ce pui mâna.

Am văzut anul acesta la copiii mei unele cilindrice, pe jumătate pahar, care se transformau în suport de creioane pe bancă. Mi s-au părut geniale! Așa poți avea repede acces la orice ai nevoie.

Și ajungem la utilarea penarului – ce, și mai ales câte trebuie să ai în penar.

Dacă mă opresc la penarele cu care veneau ai mei la școală în ultimul an, era ceva de groază. Zeci de carioci, la cutie, pe toate nuanțele posibile și imposibile, cutii întregi de creioane, pixuri de toate culorile și linere, geluri cu sclipici de-ți luau ochii, pic și pastă corectoare cu pensulă și bilă, deși la lecție foloseam stiloul, nu aveau voie să steargă cu pic, și ne mai trebuiau pixul verde, roșu, rar negru, lipici, radieră, iar la creioane colorate – variantele de bază.

Ce făceau ei cu toate celelalte?! De ce puneau 1kg de papetărie în plus, uneori zilnic? Pentru că nu știi niciodată când ai nevoie, să fie! Dacă te pocnește o idee creativă și n-ai cu ce s-o pui în practică?!

Cu alte cuvinte, le aveau pentru distracție, în pauză.

Conținutul de bază al penarului

Pentru copiii mici, de pregătitoare, încă nu e nevoie de stilou, poate mai spre final. Instrumentul de bază pentru scris este creionul cu mină de grafit, normală, 2B. Sunt interesante de descoperit și cele cu mină mai groasă și mai moale, pentru desen, până la 8B, dar pentru scris rămâne primul. Creionul este, normal, însoțit de o radieră de calitate, nu colorată, nu parfumată, care transformă ștersătura într-o pată dizgrațoasă.

Pentru că la clasa pregătitoare puțini copii țin corect instrumentul de scris, recomand creioanele cu trei fețe, astfel încât să oblige copilul să poziționeze corect cele trei degete. Și, dacă acum nu se corectează, nu se va mai corecta în veci. Pentru creioanele colorate, există variantele „jumbo”, mai groase, chiar și cu mina mai groasă, tot cu trei fețe, care sunt mult mai potrivite pentru copiii care acum își formează definitiv deprinderile.

Câte creioane colorate… depinde de creativitatea copilului, dar seturile de 12 sunt mai mult decât suficiente, dacă nu, ROGVAIV + maro și negru, cel puțin.

Și, normal, ascuțitoare, preferabil una care să poată ascuți și creioanele subțiti, cu grafit, și cele groase. Iar dacă nu ascute bine, trebuie înlocuită.

Dar neapărat să aibă rezervor pentru depozitarea resturilor.

La clasa pregătitoare nu au nevoie de pixuri, însă cariocile sunt preferatele lor. Nu le-am zis nici da, nici nu, i-am lăsat să le aibă, să scrie cu ele, să le folosească pentru desenat literele sau contururi diverse, mai ales când transformam literele în desene creative, conturam cu carioca și completam cu creioanele.

Se adaugă foarfeca, una metalică, de calitate, care taie și nu frustrează copilul în privința rezultatului. Există și foarfecă pentru stângaci, care are lamele dispuse invers, să poată vedea conturul pe care taie. În plus, lipiciul. În penar am ținut mereu lipiciul solid, căci aveam mereu de lipit ceva pe caiete. Am început să menționez și că trebuie să fie alb, nu colorat, după multiple accidente cu lipiciuri verzi și albastre, care făceau praf tot proiectul.

În completare, o riglă mică, de 15 cm.

Alte produse

Acuarele 12 culori/set COLIBRIUrmează secțiunea pentru lucru manual, care este cea mai dureroasă. Pentru hârtii colorate, cartoane, hârtie creponată – așteptați indicații, neapărat. Ultima, de exemplu, ajunge un pachet pentru o clasă întreagă, nu e nevoie să aibă fiecare. Pentru pictură, cer de regulă trei pensule, subțire, medie și groasă. E important să fie din păr, nu din plastic, suficient de tare ca să-și revină în poziție când dai cu degetul. Altfel sunt prea moi și devin „neascultătoare”.

Pahar pictura Nebo, 2 compartimenteLa copiii mici, prefer acuarelele Colibri, nu pastilele solide, care trebuie înmuiate și se folosesc mult mai greu. Ador tempera și guașe, dar nu la 6 ani, când lucrurile trebuie să fie mai simple. Paharul pentru apă – cu cât e mai stabil, cu atât mai bine, iar dacă are și mai multe recipiente, e perfect.

O paletă pentru amestecat culorile nu e încă necesară, dar cu cât e mai întinsă și cu mai multe orificii, cu atât e mai utilă în viitor. În ultimii ani nu mai cer folie pentru bancă, am observat că mai mult încurcă și ocupă loc, prefer să aibă o lavetă superabsorbantă, cu care pot interveni repede la nevoie și pe care o folosesc și să șteargă banca la final.

Am eu găleata cu apă curată si finalizăm împreună curățenia la locul de muncă.

Un alt produs „controversat” este plastilina, la care sper să mă fac suficient de înțeleasă la clasă. Nu suntem la mare, la nisip, ca să avem un sac de forme de decupat. Cu acelea se pot juca liniștiți acasă (dacă nu cumva le este interzis, că strică mocheta!). Pentru plastilină au nevoie de o planșetă – care poate fi orice folie de acetofan mai tare, nu trebuie neapărat placaj sau tocător de bucătărie, care atârnă în ghiozdan. Sunt recomandate cuțitașele pentru modelaj, pentru finalizări delicate, precum și cele două mâini din dotare.

Iar ca produs efectiv ce implică respectarea scopurilor didactice, este potrivită plastilina pe bază de ulei, clasică, tare de obicei, care trebuie bine încălzită cu mâinile înainte de a deveni maleabilă. Cele inteligente, super-ușoare, parfumate, pe bază de apă, cu uscare la aer și câte și mai câte, sunt materiale utile pentru alte proiecte artistice, dar nu pentru cele clasice de modelaj și nu ajută, în niciun caz, la dezvoltarea mușchilor mâinii. Sunt relativ ieftine pachetele mici, cu mai multe culori. Nu vă amăgiți că, dacă ați cumpărat o dată, nu mai trebuie, sunt proiecte devoratoare de culori și copiii vor avea constant nevoie de alte seturi.

Nu aruncați „plastilina amestecată”!

Este foarte utilă la alte proiecte universale, cum ar fi modelarea literelor învățate, când nu are sens să consumi culorile încă separate. Învățați copilul să utilizeze mici punguțe alimentare, care se închid, cu fermoar, pentru a conserva culorile și a preîntâmpina uscarea excesivă sau, mai des, răsturnarea în ghiozdan. Într-o cercetare pe care am încheiat-o recent, referitor la plastilină, foarte multe colege învățătoare mi-au răspuns că aceasta, la clasa pregătitoare, ar trebui trecută pe lista necesarului obligatoriu din penar. Eu zic că e suficient să o ai în clasă, la îndemână, pentru fiecare copil.

Tot la categoria „mereu la îndemână” intră și sârma plușată, diverse culori și consistențe, fie pentru lecțiile de română și matematică, fie pentru avap. Se combină bine cu mărgele, mai ales pentru numărare (modelam cifra și fixam pe ea atâtea mărgele câte indica).

Referitor la accesorii de școală, în clasa pregătitoare am pregătit o planșă A3, cu liniatură, pe care și-au printat-o și plastifiat-o singuri. pe o parte avea pătrățele, pe o parte tip I, pe care copiii scriau cu marker de tablă. Desenau literele, exersau cifrele, până treceau pe caiet. În clasa întâi, au avut alta, A4, cu liniatură mai mică, cu același scop. Markerul din penar este foarte util și pentru desenat la tablă. Cel puțin în primele zile, fascinația este enormă. Recomand mereu markere reîncărcabile, mai ales de când am achiziționat cerneală la sticluță, mult mai ieftin așa decât rezervele clasice.

Am observat în ultimul timp că fascinația de a căra zeci de creioane colorate a fost completată cu aceea de a avea cel mai săritor în ochi marker când ieși la tablă. Pe lângă clasicele roșu, verde, negru, albastru, au apărut portocaliu, roz, mov și multe altele, iar când tabla era „la liber”, rezultatele se arătau pe măsură.

Revin la proiectele artistice.

Pot fi trecute pe listă: bloc de desen, eventual un caiet mare de desen pe lângă acesta, pentru timpul liber și de relaxare al copiilor, când termină mai repede ce au nevoie. Un top de hârtie A4, dar pe care eu le-am cerut treptat, ținând evidența celor care au adus, astfel că, în cinci ani de zile, au fost în medie cam trei topuri de elev, pe lângă câteva donații mai semnificative ale unor părinți. Este inuman să aducă toți simultan, unde să depozitezi 22 de topuri?! Anunțam doar pe grup când îl deschideam pe ultimul, se mai ofereau 4-5.

Mi-au mai fost utile:Alfabetar magnetic

  • diverse instrumente muzical pentru ritm (clopoței, zornăitori etc.), fiecare cu al lui, iar pentru pauzele în care făceau exces de zel, dopurile de urechi erau binevenite, căci în joaca lor nu realizau ce tărăboi ieșea;
  • aracet cu aplicator (vârful acela care se răsucește), cu care puteau adăuga, teoretic, controlat cantitatea de adeziv necesară;
  • silipici, pentru proiectele creative care implică alte materiale decât hârtia (sârmă plușată, ochi mobili, paiete etc.)
  • ștampile cu litere (tușate), despre care am scris aici, și care erau foarte apreciate de copii, cu inconvenientul că, ori de la Lidl, ori din Jumbo, nu aveau diacritice, așa că puneau ei, cu carioca, virgulițele și căciulițele;
  • alfabetar magnetic, util mai ales când crește numărul literelor învățate, dar și în clasa întâi, dar neapărat să fie literele românești și semnele de punctuație; pe piață există o sumedenie de variante de litere magnetice, dar care nu rezolvă această cerință;
  • șabloane cu forme geometrice sau animale, pentru desen, sau riglă mică cu forme geometrice;
  • joc tangram, dar de preferat cu piese mai mari, nu cum au găsit seria aceasta, pătratul cu latura de 10cm, mult prea mici pentru proiecte;
  • trusa Logi, pentru care încă nu am găsit versiunea didactică de folosit la tablă și încă mă gândesc cum să fac să o confecționez;
  • riglete;
  • marionete, dacă au, pentru improvizații la comunicare;

Organizatorice la clasă:

  • un biblioraft, pentru care pregătesc separatoarele, pe discipline, și învață de acum să aranjeze fișele lucrate; nu folosesc folii de plastic, ci le perforez eu colile;
  • o cutie de plastic – aici prefer să îi las să se organizeze, toată lumea să își ia la fel, astfel încât să fie ușor de stivuit, căci nu avem dulapuri individuale.

În cele din urmă, adaug caiet A5 cu foaie velină, pe care lucrez la CLR, câte 4 pagini la o literă consumate cu exerciții și desene, iar la matematică folosesc caietele cu pătrățele mari, cu latura de 1cm. La lista de mai sus se adaugă și pe parcursul anului diverse cerințe, în funcție de proiectele ce urmează a fi realizate, dar anunțate din timp. Nu trebuie luate toate în același timp, dar penarul echipat, lipiciul, caietele, plastilina și acuarelele sunt necesare de la început.

Normal, nu poți obliga pe nimeni, însă atunci când sfaturile tale, bazate pe experiența de lucru la clasă, sunt ignorate, în cele din urmă cel care se va lupta cu frustrarea nereușitei va fi copilul. Și închei cu un singur exemplu, din practica pedagogică: o fetiță se chinuia să decupeze, nu-i ieșea și plângea. Nu avea nevoie de ajutor. Mi-a spus printre lacrimi că foarfeca de la grădiniță e atât de proastă și scălămbăiată, că nu o poate folosi, ea are acasă una foarte bună cu care decupează perfect, dar doamna nu o lasă decât cu cea din plastic. Trageți voi concluziile.

Grafic temperatură in sala de clasă

Căldură mare, monșer

În țara în care toate se ambiționează să meargă de-a-ndoaselea, să te vaiți vara de căldură pare inutil. Acum câțiva ani buni, nu mai țin minte în ce context, că și eu îmbătrânesc, eram martora unei discuții științifice despre încălzirea globală și schimbările climatice. Mi-a ocupat atunci un neuron informația cum că, în vreo 50 de ani, adică undeva aproape de pensia mea, cele 45 de grade latitudine nordică nu vor mai fi caracterizate de o climă temperată, ci de una sahariană.

Printre „semne“ era creșterea temperaturii medii, aclimatizarea speciilor mediteraneene și deșertificarea treptată a zonelor agricole. De ceva ani, mă uit în curtea bunicilor cum nu prea „se mai face” nimic în zonele expuse la soare, plantele cresc, dar nu se maturizează suficient, ploile sunt acide și le ard. După un solar ridicat acum doi ani, se gândește serios la următorul, căci numai cu protecție și ușor umbrite se mai adună o recoltă.

Ajungem oare, încet-încet, să trăim sub cupole? Mi-e frică să mă gândesc la un viitor în care apa dulce e un lux, iar mâncarea pe apucate.

Dar vom vedea când ajungem acolo, nu-i așa? De ce să ne facem griji acum pentru planetă?

Până atunci, fără să ținem cont de transformările din jurul nostru și de faptul că trăim într-un mediu amenajat în urmă cu zeci de ani, Ministerul Învățământului hotărăște structuri ale anilor școlari de zici că face economie de curent pentru iluminat, cu început devreme toamna și sfârșit târziu, vara. Și toate în condițiile în care școlile sunt nepregătite să facă față căldurii excesive.

Nu știu să fi citit vreun studiu în care să se specifice clar un interval de temperatură ambientală la care corpul uman funcționează optim în procesul de învățare. Însă, din experiența pe care o am, ca elev și profesor, un adevăr se desprinde ușor: extremele, de orice tip, în niciun caz nu sunt benefice.

Dacă am mai evoluat și nu mai avem iarna situații în care stăteam în bănci îmbrăcați ca afară și scriam cu mănuși în mâini (pare ireal, dar am trăit astfel de vremuri), încă nu suntem scutiți de cele în care în loc de uniformă ar fi fost mai bun un costum de baie. La noi școlile sunt vechi, rar am văzut locații noi, iar atunci când sunt, nu le vezi construite la ultimele standarde, cu sisteme de ventilație, ci făcute repede, pe genunchi, să dea bine.

Pe structurile vechi, părinții au pus mână de la mână și au instalat sisteme de aer condiționat. Însă ce să bagi în priză când rețeaua electrică e realizată pentru a susține becurile și probabil vreun magnetofon de pe vremuri? Acum, dacă pui la fiecare clasă un aer condiționat, un calculator, un proiector, consumul depășește rezistența firelor instalate de zeci de ani, când nimeni nu estima astfel de consumatori.

Temperatura, această mărime fizică de care ne izbim de mici

Programa ciclului primar nu include, la niciuna dintre discipline, studiul temperaturii, ca mărime fizică. La științe, se face un fel de discuție despre vreme, menționând temperatura prin adjective cu diferite grade de comparație. Însă copiii sunt expuși, de la cele mai fragede vârste, la știrile meteo și la valorile numerice însoțite de unități de măsură. Se mai adaugă și toate dispozitivele la care au acces și, după ce că Celsius le dă bătăi de cap, mai vine și Fahrenheit să-i bulverseze.

Așadar, despre temperatură învățăm pe apucate, când rămâne timp, căci ea face parte din viața noastră de zi cu zi. După cinci ani petrecuți împreună, am învățat să scriem „cu cerculeț sus“. Cum gradele din termometru se încăpățânau să fie fragmentate, am învățat să le scriem și „cu virgulă“. Semănau cu fracțiile sau cu prețurile de la magazin, iar unii le-au înțeles. Dar numerele zecimale se învață abia în clasa a cincea.

Termometrul a fost util ca instrument, căci era ușor să le explic, într-o manieră vizibilă, ce înseamnă numerele întregi negative, căci aveam nevoie și la istorie, pentru axa timpului. Dacă am măsura temperatura în grade Fahrenheit, n-am mai avea însă această problemă. Sistemul dublu de măsurare – căci, nu-i așa, de ce să avem pe piață termometre simple – a avut ca ancoră riglele școlarilor, pe o parte marcate în centimetri, pe cealaltă cu inch. Asta a fost altă problemă, în clasa întâi, când am început unitățile de măsură.

Dar lucrurile se leagă. Dacă putem măsura lungimea caietului cu două unități de măsură diferite, de ce nu și temperatura? Uneori mă bucur că la primar avem voie să emitem „adevăruri“ fără să le demonstrăm. Parcă e mai simplu să nu răspunzi mereu la de ce sau pe ce te bazezi.

Exerciții la clasă

Le-am promis copiilor, după un ritm constant susținut de învățare, că luna iunie va fi una în care nu mai avem lecții noi (aproape că mi-a ieșit, istoria mi-a dat un pic de furcă), dar vom face recapitulări. Anticipam mediul total neprimitor din clasă, cu temperaturi ridicate, capabil să transforme copiii în mici monștri irascibili și de neînțeles, mai ales după ora 9:30. După ce ne-am văitat continuu de cald, am zis să iau termometrul cu mine și să măsurăm.

Prima zi am privit cu groază ecranul. A doua oră de curs, pe catedră, creștea constant. S-au gândit ei că putem face și experimente, să închidem ușa, ferestrele, să vedem ce se întâmplă. Le-am explicat că orice experiment trebuie să se desfășoare fără să pună în pericol subiecții și că nu se permite cercetătorilor să experimenteze pe ei înșiși.

Următoarea zi am zis să recapitulăm capitolul despre colectarea datelor și orgnizarea lor în grafice. Cu termometrul la vedere de data aceasta, supravegheat de ei și pe parcursul orei în care nu erau cu mine, am completat graficul pe tablă. Primul care observa o modificare de temperatură o trecea în tabel. Inutil să mai spun la ce au fost ei foarte atenți în acea zi, mai răcoroasă decât precedenta.

Când l-am terminat, l-am caracterizat ca grafic liniar ascendent.

Păcat, doamna, că nu e descendent, până pe la vreo 15°C!

Grafic temperatură in sala de clasă

Cum mica stație meteo înregistra și umiditatea, ne-am propus să facem următorul experiment și să o notăm și pe aceasta. Le-am pregătit pe G-Classroom un fișier în Foi de calcul, unde aveau acces toți, le-am cerut să ia tabletele la școală și să noteze datele. A fost mai puțin atractiv decât cel de la tablă, cu mai puțini implicați, deși aveau instrumentele, dar cei care au făcut-o au fost impresionați de modul în care graficul se desena singur, pe măsură ce introduceau datele. „Păcat” că a fost o zi răcoroasă!

Grafic temperatură in sala de clasă

Normal că au fost curioși cum am făcut, le-am explicat puțin, cu sfatul de a fi atenți, pe viitor, la lecțiile de TIC, căci lumea calculatoarelor nu înseamnă doar joc și joacă, ci multe alte lucruri spectaculoase.

Planuri de viitor

Nu știu dacă sunt neapărat planuri, ci dorințe. Prima și cea mai arzătoare, la fel ca vremea caniculară de afară, este aceea de a avea un mediu civilizat de învățare. Un zvon, în an electoral, spune că se vor instala în această vară aparate de aer condiționat la mine în local. La dimensiunile sălii mele – 9,5x9x3,5m – sper să fie unul care să și facă față, nu doar așa, de formă.

A doua – ca toate școlile să beneficieze de un mediu ambiental decent de a susține examenele. Încă nu am uitat în ce condiții am dat definitivatul și este crunt ce condiții suportă copiii noștri la examenele de evaluare națională și bacalaureat.

Știu, vor fi mulți care vor spune că Țara piere, baba se piaptănă. La câte probleme și lucruri nefuncționale sunt în sistem, ne preocupăm de formă, când fondul e distrus. Și atunci, ce să facem? Să nu se mai schimbe nimic? Nu mai bine încercă, pe ici pe colo, până vom reuși în punctele esențiale?

 

 

agenda_perete_2023_2024

Agendă de perete pentru clasă (2023-2024)

Una dintre ideile pe care le-am tot urmărit în ultimii ani, legată de managementul clasei, a fost aceea că piticii sunt capabili să se organizeze singuri. Trebuie doar ca noi, adulții, să ne facem curaj și le delegăm această responsabilitate. Și, cum se întâmplă de obicei, din greșeli se învață.

Cu seria aceasta am prins la școală jumătate de clasă pregătitoare. Atunci i-am lăsat să își aleagă cine cu cine va face „de serviciu“ pe clasă. Și aveam pentru aceasta un tabel cu pozele lor lipite în caseta cu ziua din săptămână. Când ne-am întors la școală, în clasa întâi, și ea lovită de covid, noile reguli au limitat mult ceea ce puteam face, însă ridicarea restricțiilor în clasa a doua ne-a dat mai mult elan.

Mai udai o floare, mai duceai găleata cu apă colorată după ora de avap, împărțeai caietele de dictare, fișele de lucru, se găsește. M-am obișnuit să mă întreb, înainte de a face eu ceva, la capitolul „munci mărunte“, dacă trebuie sau pot delega.

În clasa a treia i-am lăsat de multe ori să își alcătuiască singuri echipele și să se organizeze, atunci când aveau proiecte. Însă am avut ceva emoții cu proiectul de lectură, „Cartea – o fereastră spre lume“.

Erau câteva condiții:

Întâi de toate, cărțile se citeau pe tot parcursul anului. În septembrie am pus o listă la avizier, cine voia să prezinte, se trecea pe foaie cu numele și data când dorește. Lista a funcționat foarte bine până spre sfârșitul lui martie (nu se îngrămădeau deloc),  când au început să-și dea seama că se sfârșește anul și n-au prezentat, așa că au început să apară din ce în ce mai multe date și nume, amestecate, de nu mai știai „ce s-a luat“ și ce zi mai e liberă.

Așadar, am schimbat și am pus un calendar-agendă. Găseai pătrățică liberă, îți treceai numele. 99% a funcționat, știam clar ce zi e, cine prezintă. Dacă n-ar fi cu capul în nori. Într-o zi de vineri, întreb și eu într-o doară cine prezintă luni și se certau doi copii, unul că el e luni, altul că el urmează după X, care tocmai a prezentat. Normal, ne ducem să verificăm lista. Ambii aveau dreptate. Doar că cel care urma se trecuse sâmbătă.

Pe mine mă pufnea râsul, pe el plânsul. Dar ca să nu fiu nedreaptă, am întrebat totuși colegii dacă vor să vină sâmbătă la școală să ascultăm prezentarea. Normal că nu. A trebuit să treacă la coadă, coadă formată deja pe două săptămâni.

Am mai avut un caz, într-o casetă erau doi copii. Caut să aflu cine s-a trecut primul și, ce să vezi, al doilea era foarte indignat, deoarece el voia musai în acea zi, chiar dacă e ocupată. Huh?? Dar care e regula? Ce regulă, lacrimi, crize, obiecte zburate de pe bancă.

Însă numai când ceva funcționează poți aduce și îmbunătățiri.

Imediat după Paști am observat că la avizier era o ditai încăierarea. Mă duc să aflu: se certau că unii i-au „prins“ pe alții trecându-se înainte, de mai multe ori, să prindă loc, căci și-au dat seama că nu mai sunt așa multe. Deh, cine vrea să îngrașe porcul în Ajun…

Așadar a fost nevoie să intervin, să dau reset la listă și să repornesc înscrierile pe baza proiectelor terminate. Ești gata cu prezentarea? Mi-o arăți, ai voie să te treci pe listă. Au intrat în panică, dar a doua zi unii și-au reconfirmat locul, alții… a mai trecut weekendul, au apărut cu câte un proiect. În niciun caz cu cinci cum se trecuseră ei. Mi-au amintit de vremurile de tristă amintire, înainte de ’89, când ne duceam noi, copiii, să stăm la coadă la pâine și, ca să ne putem juca până venea mașina, legam sacoșele în ordine de zăbrele să nu ne pierdem locul.

Chiar și în aceste condiții, locuri de prezentare nu au mai fost suficiente pentru doritori până la încheirea programului. Eu m-am bucurat, am suplimentat câteva locuri, le-am reamintit, pe principiul „oul fierbinte al lui Zdreanță“ că lucrurile nu merg mereu așa, că trebuie să te organizezi și să nu lași totul pe ultima sută de metri.

Planuri pentru anul viitor

În clasa a patra ce urmează am schimbat puțin regulile jocului, trebuie să prezinte în fiecare lună câte o carte, așadar am nevoie de agenda de perete încă din septembrie, când vor începe cu câte o carte citită în vacanță. La 1 septembrie, pe G-Classroom, le voi afișa condițiile de realizare ale proiectului, chiar din a doua zi de școală pot începe să ne povestească ce aventuri minunate au trăit între coperți peste vară.

Și pentru că acum e încă august, concediu, timpul nu e (încă) inamicul meu numărul unu, mi-am permis să mă joc și să decorez un pic paginile calendarului. Am scos, ce-i drept, zilele de weekend, preventiv. Am colorat zilele de vacanță sau cele libere cu roșu (există trei variante pentru luna februarie, cu săptămânile posibile de vacanță) și mai rămâne să marchez, manual, săptămâna altfel și săptămâna verde, când se vor decide.

agenda_perete_2023_2024

Fișierul, se înțelege, este potrivit pentru anul școlar 2023-2024 și poate fi descărcat gratuit de aici timp de o săptămână de la publicarea articolului, cu rugămintea de a nu fi urcat/distribuit pe rețelele online. După această dată, este disponibil la cerere (specificați acest lucru într-un comentariu, mai jos) persoanelor care fac sau au făcut în ultimele 3 luni o donație către site.

În cazul în care accesați articolul acesta în alt an școlar, la cerere, materialul va fi adaptat.

Cei care au donat prin PayPal  în ultimele trei luni de la publicarea articolului l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. Se poate utiliza și Revolut, la telefonul de contact al site-ului.

Vă rog ca în momentul unei donații ulterioare datei publicării articolului să solicitați, printr-un comentariu, cu aceeași adresă de mail, materialul dorit. 

Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.

Dacă vrei să fii la curent cu articolele de pe blog, abonează-te aici.

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Litrul, mililitrul și ceva apă

Un capitol extrem de provocator, dacă ai chef de joacă, este cel dedicat unităților de măsură. Prima dată când am „predat” aceste conținuturi a fost la lecția din cadrul examenului de titularizare. Studentă încă, am nimerit atunci, la clasa pregătitoare, unitățile non-standard de măsurare pentru lungime. Și cum reprezentația era one-time-only, m-am străduit să fac de toate, și măsurători, și calcule, ba chiar și probleme simple. 

O singură concluzie am tras și am rămas cu ea: dacă nu le duci de toate (instrumente și materiale), să le vadă, nu faci nimic. Așa că am început, în timp, să strâng, „să fie acolo“. Am o riglă de tablă de 1m pe post de metru liniar, un metru de tâmplărie, panglici de croitorie, ruletă, chiar și ruletă electronică.

Unități de măsură: litrul, mililitrul

„Ghicește în ce recipient încape un litru” (sau cât încape în el). Au greșit câteva, la găletușă au citit gramajul și au zis că nu intră un litru, așa că am măsurat. Intră! La prezentare am încercat să nu se vadă cât au, dar verificam apoi cât scrie pe ele.

Mai simplu e  însă cu recipientele pentru măsurat lichide.

Anul trecut, la clasa întâi (a mea de data aceasta), a fost destul de interesant să discutăm despre litru. Însă așteptau încă de pe atunci să le explic ce e  500 ML de pe sticlele lor de apă și au fost dezamăgiți că trebuie să mai aștepte. Ei bine, am aflat acum.

Lecția la clasa a doua a mers bine. N-aș spune foarte bine, că nu există perfecțiune și încă sunt supărată pe ei că vor să facă în minte scăderile cu trecere peste ordin și le greșesc. Nu vor, nici picați cu ceară, să facă un calcul scris! Parcă le cer să-și taie un deget dacă le spun să scrie termenii unul sub altul…

Ca să fac repartizarea sarcinilor mai interesantă, n-am avut de lucru și le-am dat un joculeț de rezolvat, să vedem în ce ordine ieșim să măsurăm… Cred că mai repede făceam bilețele cu numerele ca la loto și trăgeam la sorți, erau mai fericiți!

Una peste alta, am ținut și să le pun în palmă un mililitru.

Surpriza a fost de zile mari: ba nu și-au imaginat că e atât de puțin, ba și-l imaginau mult mai „mic”, un fel de picătură. Nu știu exact cât de mult le-a plăcut restul activității, mie însă mi s-a părut că apa pusă în palmă cu seringa a fost tot farmecul lecției. 

Am ajuns și la măsurători. Din păcate, n-am poze de dinainte de lecție, când toate recipientele de mai jos erau pline. Dar faceți un efort de imaginație. Nu le-am umplut la robinet, ci am măsurat eu, am pus în toate diferit. Ca să se vadă, am adăugat colorant alimentar, căci nu s-ar fi observat din bancă, atunci când toarnă în cana gradată, unde exact este nivelul lichidului.

Mergea și cu cerneală, însă cum am copii cu CES și sticlele erau în clasă, m-am gândit să nu le vină idei să bea vreuna când nu sunt atentă…

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Coloranții alimentari au fost trei: roșu, galben, albastru. Apa din găleată, când am aruncat-o, era un verde crud de primăvară. Au fost foarte curioși ce va ieși. Dacă aveam timp, voiam să fac cu eprubete probleme de genul: dacă amestecăm 50 ml de „galben” cu 30 ml de „albastru” obținem 80 ml de „verde”. 

După ce am reușit, cu chiu cu vai, să aflăm cine ce loz a tras, am început să măsurăm. Varianta în perechi a jocului presupunea că fiecare copil măsoară lichidul repartizat, apoi răspunde la întrebări precum: cine are mai mult/mai puțin – cu cât sau de câte ori. Eeee… a fost o adevărată provocare să găsesc sticluțele mici, în care să intre un număr de mililitri compatibil cu tabla înmulțirii și a împărțirii… și să și măsor exact, cu seringa, nu cumva să avem vreo eroare!

Nu mi-a venit să cred că jocul a ieșit fără incidente, fără sticle dărâmate, fără necesitatea unui mop (dar am avut o găleată mare să golesc repede cănile și păhăruțele folosite la măsurat). 

Pregătirea lecției a fost delir curat. Pe la farmaciile din jur cred că m-au luat la ochi, dar până la urmă am găsit online seringile pe care le voiam. Pahare mici gradate am descoperit în două jocuri mai vechi ale lui Iris, ceva cu parfumuri și săpunuri, care și-au scos acum toți banii. Pipete de plastic – tot de pe-acolo, cred că dintr-un joc de „crescut cristale”.

Cănile gradate mi-au dat de furcă, știam că vor fi folosite intens și am căuta nițel până am găsit unele scrise cu ceva vizibil, nu cele cu marcaj în relief pe plastic, care nu se citesc decât greu. Mai aveam și cilindru gradat, din sticlă, dar nu l-am folosit din același motiv. 

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Una peste alta, dacă am măsurat clasa în lung și-n lat cu ruleta, nu puteam să lăsăm parchetul nespălat. În ultima sesiune am combinat măsurătorile cu fracțiile. Le-am cerut să își aducă două păhăruțe și o seringă de nurofen. Nerăbdare maximă – pentru cei care au ținut minte să și le ia de-acasă. Dar, spre disperarea lor, ora a început cu niște „calcule”, adunările și scăderile au trecut întâi peste ordin, înainte să treacă apa peste marginea paharelor. 

Le-am cerut să toarne din sticla lor cu apă cât consideră ei că înseamnă jumătate de pahar.

Îți cere mama doar o jumătate de pahar cu apă. Cât îi pui? Apoi am măsurat, trecând cu seringa dintr-un pahar în altul. Am calculat dublul cantității măsurate și, în final, am măsurat cu cana gradată paharul plin. Dacă „paharul plin” era aproape de „dublul calculat”, înseamnă că a estimat corect jumătatea. Dacă diferența era prea mare, înseamnă că a pus la început prea multă apă, jumătate înseamnă mai puțin. 

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Abia aștept unitățile pentru masă. Cum mai toată lumea are un cântar de bucătărie, vom cântări tot ce se poate și vom înregistra datele în tabel. Bineînțeles că urmează, din nou, cu cât sau de câte ori e mai mult sau mai puțin

lucru în grup proiect scolar

Proiectele, lucrul în grup și respectarea restricțiilor

Măsurile impuse în condițiile respectării distanțării sociale au lovit la temelie una din abilitățile care se formau începând cu primele clase primare: colaborarea și lucrul în grup. Bineînțeles că nu toată lumea consideră măsurile o problemă, știu și văd o mulțime de situații în care nu mai respectăm nimic, ne facem treaba așa cum știm, ignorăm tot și îi dăm înainte cu tupeu. Văd pe net poze cu copii în clase fără măști.

Îmi povestește amicul meu A, elev în clasa a patra, cum doamna lor vine fără mască și îi încurajează și pe ei să și le scoată, și nu mai adaug clasele mici și înghesuite, unde elevii abia au loc printre băncile lipite de catedră… Ce să mai discutăm de distanțare?!

Și totuși, să încalci cu bună știință regulile înseamnă să îți tai singur craca de sub picioare. Lasă că unii trăiesc din reclamații și Doamne-ferește să se întâmple ceva, dar cât timp le-ai spus copiilor (au auzit) că există niște reguli, să îi îndemni să le încalce sau să dai tu acest exemplu, ridică un mare semn de întrebare: în ce mod te străduiești tu la școală să le formezi un sistem de valori? Cum educi tu viitorii cetățeni să aibă respect pentru lege și ordine, dacă primul lucru pe care îl vede la tine, modelul lui din fața clasei, e că „merge și așa“, pot fi încălcate?

Educația e un proces complex și unii înțeleg greu sau deloc de ce faci lucrurile „așa, pentru că așa trebuie“, și nu cauți căi ocolite, pentru că așa fac și alții. Nici nu mai știu de câte ori îmi spunea tata, ca replică la „Și X a făcut!“, „Păi și dacă X se aruncă cu capul în fântână, sari și tu?“

Despre lucrul în grup

Ca să lucrezi eficient în grup, condiția obligatorie este să poți muta mobilierul în clasă.  Mă rog, ideea e că acum băncile trebuie să stea distanțate atât cât se poate, dacă se poate. Așadar, nici gând de lucru în pereche sau în grup mai mare. Mi-e dor să pun băncile câte patru, să pot face învățare prin colaborare, și îmi aduc cu plăcere aminte unul dintre complimentele primite de clasa mea la o inspecție: voi nu doar stați în grup, ci chiar lucrați și colaborați. Ei bine, cu seria asta… nu e cazul. Nu încă, dar mai sper.

Totuși, nu puteam să amân la infinit momentul. Primul semestru din clasa a doua a adus și primul proiect de grup. Eram în online când l-am atribuit și a fost chiar amuzantă formarea echipelor. Pe Jamboard am pregătit post-it-uri cu numele copiilor, am trasat șase casete, le-am dat acces la document și le-am cerut să se „așeze“ în casete după cum vor să lucreze la proiect, câte 3-4 în echipă. Imediat s-au adunat ca porumbeii când arunci semințe, după prietenii, și să vezi tragedie după ce locurile dorite s-au ocupat, X nu mai avea loc cu Y, trebuia să găsească altă echipă.

Dincolo de ecran eu mă amuzam copios, căci ei nu știau ce va urma…

Au lucrat, de la distanță, proiectele în Slide. Pe tema din Classroom a fiecărei echipe (am creat șase teme, fiecare atribuită numai elevilor dintr-o echipă) am adăugat câte un fișier Slide și un link personalizat de Meet, astfel încât colaborarea să fie mai ușoară, la un click distanță. Dacă aveau o problemă sau voiau ceva și nu știau cum să facă, întrebau în comentariile de la temă.

Nevoia te învață

Nu a durat mult și au început să apară și întrebările: Doamna, cum mut… cum fac fundalul colorat… cum scriu mai mare… cum schimb scrisul, și multe altele. Dacă eram la calculator și îi prindeam în Meet, intram și eu, partajam ecranul și făceam o mini-lecție rapidă de operare. În plus, având acces la toate documentele, intram la câteva zile să văd progresul și mai dădeam, unde și dacă era cazul, câteva sfaturi, mai ales acolo unde băteau câmpii sau nu lucrau.

Normal că au apărut și revoluțiile, și certurile, lideri autoimpuși în grupuri, care voiau să facă legea nedemocratic, reacții din seria „îmi iau jucăriile și plec“. După ce au prezentat proiectele, le-am trimis câteva întrebări de feedback, să văd ce impresie au avut ei despre cum au colaborat. Nu au răspuns toți, probabil vina e a mea, nu l-am inclus în punctajul final, dar tot am aflat că unele echipe nu au funcționat și că, în ciuda iluziei unei posibile munci excelente la început, unii au fost dezamăgiți și s-a lăsat și cu concluzii ca nu mai fac echipă cu X niciodată.

Momentul prezentării

Aș zice că, din fericire, au prezentat proiectul la școală, căci între timp am ieșit din online. S-au văzut așadar în mijlocul clasei, cu ochii la proiecția de pe perete, nevoiți să vorbească, să argumenteze ideile, dar cel mai amuzant a fost că și-au dat seama cât de important e să scrii mare, să ai grijă cu ce culori, că a colora curcubeu nu e deloc inspirat, ori să folosești text peste poze. Din greșeli înveți și e vârsta la care o putem face chiar relaxat.

lucru în grup proiect scolar

Apoi, n-a fost deloc simplu: puși în situația de a explica ce rol are un mesaj sau poză, au realizat că sunt pe lângă proiect și că nu e suficient doar să adaugi ceva acolo ca să primești Fb. Și, normal, poți primi și Insuficient, dacă tot ceea ce ai putut face a fost să scrii lângă titlu componența echipei, ai cărei membri între timp s-au certat și nimeni nu a mai vrut să lucreze.

Punct și de la capăt

Le-am spus atunci că e abia primul proiect, să tragă concluziile și capul sus, data viitoare va fi mai bine. Luna ianuarie a adus ca subiect tema mediilor de viață de la noi din țară. Cum săptămâna asta ciudată de nici-școală-nici-vacanță+încheierea-situației nu se preta deloc pentru matematică, am hotărât să comprim într-o săptămână toate cele patru subiecte, astfel ca, până la finalul unității de învățare, la începutul lui februarie, toate echipele să beneficieze de același interval de timp pentru a realiza proiectul primit.

Da, știu, integrarea-conținuturilor-bla-bla, însă de data aceasta beneficiul am considerat că este mai mare în această formă. Nu poți împăca mereu și capra și varza, mai și alegi.

Toată lumea a sărit în sus de bucurie când a auzit de proiect și de echipe. Deja vorbeau peste mine, cine cu cine face. Am așteptat să se liniștească și i-am anunțat că pot face echipele cum doresc, cu o singură condiție: nu pot fi în echipă cu cineva cu care au lucrat data trecută. Parcă s-a dezlănțuit iadul, că e imposibil, că nu se poate, că nu se acceptă regula… După ce și-au manifestat cât au putut de vocal nemulțumirile, au început să se uite în jur, cu cine ar putea lucra.

Doamna, eu cred că trebuie să îmi fac mai mulți prieteni în clasă!

Mi-au dat lacrimile de bucurie, aș fi sărit și într-un picior de fericire! Mă bucur că au ajuns singuri la această concluzie și mai ales atât de repede! Trebuie să ai o relație de comunicare cu toți colegii, că nu știi niciodată…

Le-am lăsat pe catedră postituri si le-am cerut să mi le înapoieze cu echipele formate. Unele s-au format repede, pentru altele s-au dus negocieri, din seria „Mă primiți și pe mine?“, căci condiția era 2, maxim 3. Unele echipe m-au surprins, dar abia aștept să văd rezultatele și apoi trag concluziile.

La final, unul din piticii care încearcă să înțeleagă modul meu de a gândi lucrurile la clasă, a anticipat o problemă și a venit la catedră: Doamna, data viitoare cum facem echipele? M-am bucurat că începe să mă cunoască și are încredere în mine că nu mă repet. Doar n-o să-l dezamăgesc, nu? Trebuie să găsesc o idee care să le dea bătăi de cap, altfel ne-am plictisi

planse didactice ciclul primar

Începe școala. Cum decorăm clasa?

Toamna trecută subiectul a fost unul delicat, căci restricțiile spuneau că nu poți afișa ceea ce nu poți dezinfecta. Am fost cam ca fata îmbrăcată în plasa de pescuit, nici n-am pus, dar nici n-am dat jos ce rămăsese… Cert e că nu am exagerat. Apoi, eram aproape convinsă că vom intra în online și nu am investit, ținând cont că aveam nevoie de altă aparatură. Ca o paranteză, pe lista de achiziții personale am bifat un microfon wireless, păcat că e devorator de baterii și nu mă țin curelele să îl folosesc non-stop, dacă mai emitem live din clasă…

Revenind, dacă anul trecut m-am oprit la a pune literele pe perete (de tipar și de mână), simple, fără alte brizbrizuri, fără să le transform într-un insectar monoton sau un amalgam obositor de culori, anul acesta… trec clasa a doua. Gluma se îngroașă nițel și știu, căci așa am învățat și eu, cât de importantă este învățarea involuntară, acea expunere permanentă la un mesaj scurt și clar.

Ați avut planșe pe pereți când erați mici?

Eu da. Când am învățat în laboratorul de chimie, aveam sistemul periodic deasupra tablei (slavă Domnului că picase Tovarășu’ și era locul liber), iar în spate săgeata aceea cu reactivitatea (sau cum se numea, când cel aflat deasupra îl putea înlocui pe cel de jos în reacție, nu și viceversa) și un mare, dar mare! poster cu regulile de protecția muncii în laborator.

Primele două – esențiale: nu gustăm/ nu mirosim substanțele. Urma ceva cu nu turnăm apă în acid și nu stingem var în recipient de plastic. Restul nu le mai știu, dar îmi amintesc puterea acelui NU scris mare, cât patru rânduri, cu roșu, să pricepem că e periculos. Că am umblat noi la dulap când aflasem numele prafului de strănutat și am vrut să vedem dacă așa e… altă poveste!

Apoi ne-am mutat în cabinetul de română. Pe lângă iluștri clasici ce ne priveau mustrători de deasupra tablei, morfologia, sintaxa, vocabularul aveau postere separate pe dreapta. Nu aveai cum să „pierzi vremea“ la școală, căci și dacă tu căscai gura pe pereți, tot învățai ceva. Mă rog, acum au copiii telefoanele la ei, cască gura pe ecran… Nu mai comentăm…

Așadar, ce pun pe pereți?

Două lucruri importante „se întâmplă“ în clasa a doua: cratima și tabla înmulțirii (cu umbra ei, împărțirea). Ambele sunt din seria adevăr și provocare, ori le știi, ori mori cu ele de gât. Secretul cratimei nu va fi dezvăluit până în clasa a treia, chiar a patra, când învață primele noțiuni de gramatică, dar ajută enorm la acest capitol lectura suplimentară și scrisul supervizat de un adult (care, normal, știe să scrie, nu cum sunt pe facebook o mulțime care consideră neesențial acest aspect).

Tabla înmulțirii intră la provocare. În clasa a doua încă se lucrează cu adunarea repetată. Chiar și la evaluarea națională de la final tot această rezolvare li se cere copiilor. Însă ei sunt nerăbdători și după ce le adună de zeci de ori încep să le învețe pe dinafară, apoi începe cearta, de ce să mai scrie ca adunare dacă știe „cât face“.

Un lucru doar țin să spun: mi se pare o prostie imensă a cere copiilor să învețe singuri tabla înmulțirii în vacanța de dinainte de clasa a doua, la fel și cu a le cere să o știe deja în timpul anului. Personal cer memorarea ca pe poezie la începutul clasei a treia, când nu mai merge să stai două minute să faci o adunare repetată când tu ai de înmulțit numere cu două și trei cifre.

La matematică…

Sunt mai mult decât sigură că vom începe anul cu restricții. Nu sper că vom avea voie să folosim material didactic transmisibil, iar lecțiile vor avea cu siguranță de suferit pe partea de interacțiune cu materialul concret de care copiii la vârstele mici au atâta nevoie. De aceea am zis să pun totuși pe perete câteva noțiuni esențiale în acest an, atât din cele pe care le reactualizăm din clasa întâi, dar și cele noi.

După ce mi-am făcut afișele (1, 4, 5) de mai jos și am apucat să mă laud cu ele un pic, am avut o cerere să pregătesc și variantele pentru clasa a treia și a patra, până la 10 000, respectiv 1 000 000 pentru numerație. Pentru operații nu mai e nimic nou, pot rămâne în această formă patru ani, dacă nu se face exces de zel cu proprietățile adunării și înmulțirii, la capitolul terminologie.

Limba română…

Ce am uitat să trec în revistă mai devreme a fost dimensiunea la care consider că trebuie făcut afișajul în clasă: să fie vizibil din orice colț, pentru orice copil. Mi se pare stupid să pui o coală A4 cu o tablă a înmulțirii, care să aibă margine de 5 cm cu fluturași și alte insecte/orătănii, iar informația esențială să se citească doar de lângă perete. Sau, și mai rău, nici atunci.

Am văzut la vânzare planșe cu ortograme, afișe A3, scrise mărunt cu cel mult font de 20. Păi ce să vadă copilul în clasă? Acelea sunt bune cel mult acasă, deasupra biroului, unde le poate citi. Dar în clasă sunt utile doar pentru a împiedica praful să se așeze direct pe perete.

De aceea m-am apucat să fac planșele mele 70×100 cm. Sunt mari, știu… costă, da… dar dacă nu le pui să fie utile, mai bine renunți. Cum zicea mama lui Bocănilă, dacă nu poți spune un lucru frumos, mai bine taci.

Am adăugat o planșă și pentru clasa a treia, cu ortograme suplimentare, încă nu am luat o decizie dacă să o afișez sau nu în clasă. Depășește programa de clasa a II-a, dar mă gândesc că nu are cu ce să dăuneze, din moment ce atunci când au de scris un text liber, copiii se lovesc de ele. Dacă le prind mai devreme, câștigul lor.

Mai am de lucru un pic la semne, aș vrea să mai fac un afiș în care să includ punctele de suspensie, ghilimelele, poate le pun și ei românește („“, nu ”“ , nici „”), parantezele…

planse didactice ciclul primar

Cum supraviețuim financiar începutului de an școlar?

Primul sfat e simplu: nu dați banii pe prostii.

Ca un croitor priceput, măsurați de 10 ori și tăiați o dată, gândiți bine ce aveți cu adevărat nevoie și fiți un exemplu de cumpătare, echilibru și bun simț. Nu împodobiți sala de parcă e pom de Crăciun, foaie lângă foaie, cu elemente colorate, multe și inutile. Chiar și o margine cu buline e prea mult pe 30 de foi… Amintiți-vă de Cruella DeVil, cum vedea numai pete…

Ai clasa albinuțelor? Una pe ușă, două-trei decupate printre afișele de la avizier, una de pluș ca mascotă, hai una lângă titlul mare al posterului și serios că ajunge. Zi de zi, minut de minut în stup chiar e copleșitor… și la ele măcar se ventilează cu aripile, în clasă cine te scapă când te sufoci?

Încurajați părinții să se implice în asociația de părinți, să completeze declarația 230 și să doneze cei 3,5% din impozit. Știți cum e, dacă nu curge, pică, tot mai reușești să faci ceva fără să stai cu mâna întinsă. (Apropo, povestea cu cererea la primărie am încercat-o, n-am văzut nimic din ce era pe listă, dar știu și primării care se implică.)

Renunțați la florile de început de an.

Cine simte că vrea să facă un gest frumos, să doneze cât consideră că ar da pe această „atenție“ către asociația de părinți. Să o facă nominal, cu chitanță, iar fondurile să fie folosite la clasa la care este înscris copilul lui. Pe românește, împușcăm doi iepuri dintr-un foc. Salvăm și florile, și școala.

Poate că cele de mai sus par prea dure, dar dacă derulezi un pic știrile, vezi că intrăm încet și adânc în criză. Euro crește, salariile profesorilor sunt înghețate de niște ani și glaciațiunea nu dă semne să se încheie, prețul gazelor se dublează la iarnă, iar curentul dă și el semne că se umflă. Economia noastră duduie de sar niturile cazanului, e momentul să nu exagerăm.

Zic și eu…

PS: Până fac afișele, le-am pregătit copiilor mei semne de carte. Din motive nenumărate ce țin de drepturile de autor și protecția lor pe internet, pentru că am obosit să tot fac cereri peste cereri să îmi scot materialele de pe alte site-uri unde colege binevoitoare le-au urcat, deși nu aveau permisiunea, materialele prezentate în acest articol nu vor fi disponibile în format digital. La cerere, vă comunic prețul la care le pot printa și, dacă doriți, vi le trimit prin corespondență. Tot la cerere pot pregăti și altele, după cum aveți nevoie.

aflarea numarului necunoscut

Aflarea numărului necunoscut în clasele primare – bune practici pentru părinți (și nu numai)

Manualul pe care l-am folosit anul acesta la clasa întâi a plasat acest conținut dificil spre finalul anului școlar, nu la început, cum am văzut prin altele. Avantajele sunt destule, căci am avut timp suficient să abordăm proba adunării și scăderii, să rezolvăm probleme simple, care se reduc, în cele din urmă, la aflarea numărului necunoscut. 

Însă distracția abia acum începe, mai ales când ai parte la clasă și de copii care regretă încă faptul că nu s-au născut învățați și, cum dau de greu, lasă lacrimi de crocodil să inunde foile, poate-poate dispar și cerințele. Și dacă la școală mai e cum mai e, acasă… e jale. 

În primul și în primul rând, frustrarea copiilor e repede rezolvată de părinți. Ce-o fi găsit-o și pe-aia să facă ecuații la clasa întâi?? Încă n-am auzit-o și live, doar am citit-o pe grupuri de părinți înfuriați la culme că, uite, se îneacă cei mici în ecuații și nu pricep nimic nici când le explică ei, de ce s-o face așa ceva la școală“?

De ce?

Pentru că… numărul necunoscut e parte din viața noastră.
Ce rest trebuie să primești la magazin dacă cumperi cu o bancnotă de 50 lei o carte de 35?
Dacă în pușculiță ai 17 lei, de câți lei mai ai nevoie pentru a cumpăra aceeași carte?

Primul sfat când vrei să ajuți copilul e să deschizi manualul, ca să nu dai explicații de gimnaziu unui copil din clasele primare. Nu neapărat manualul tipărit, ci cel digital. Cel puțin în al meu există un mod simpăticuț, ca să nu zic altfel, de a explica metoda balanței pentru aflarea numărului necunoscut. Privind derularea imaginilor, îmi dădeam seama de ce e atât de complicat totuși pentru copii să înțeleagă: poate și pentru că, de niște ani buni (un deceniu cu siguranță), nu o mai vezi la piață pe tanti Mița punând greutăți pe talerele cântarului în timp ce tu privești interesat cele două ciocuri de păsări echilibrate, să nu „te fure la cântar“. Acum… cântarul e electronic. 

Chiar și jocurile de copii au astfel de instrumente, nu mai vezi o balanță de doamne-ajută, să se joace așa, cam de pe la 4 ani, să înțeleagă principiul echilibrului și dezechilibrului, cum „pui“ și cum „iei“ ca să le „egalezi“. Ei, dar lasă, au console, tablete și telefoane, la ce le folosește să se joace atâta? Fac mizerie cu nisip!

Am făcut primul pas

Sau l-am ignorat. Trecem mai departe… la introducerea în materialele auxiliare a literelor cu rol de necunoscută, care clar dau apă la moară celor care susțin că facem ecuații. Dacă scrii cu litere, așa este. Dar e mai ușor, nu? De ce să desenezi o căsuță goală? Sau să pui un semn al întrebării? Ori o floricică, un smiley… 

Orice exercițiu de forma  🙂 + 5 = 12  capătă imediat sens dacă îl „citești“: la ce număr adunăm 5 și obținem 12? 

Alte exemple:

? + 8 = 15 … Cu cât îl adunăm pe 8 să obținem 15? Cu 15 – 8. 

19 – ? = 9 … Cât scădem din 19 pentru a rămâne cu 9?

? – 13 = 7 … Din ce număr scădem 13 pentru a obține 7?

Se pare că așa merge mult mai bine, dar… greu la deal cu boii mici, la matematică e dăunător sănătății să vorbești. Când ieși la tablă, taci ca peștele, nu cumva să deschizi gura. Verbalizarea procesului grăbește înțelegerea și pentru asta ne înarmăm cu un clește ca să scoatem cuvintele și ne luptăm în același timp cu încăpățânarea copiilor, care au impresia că, dacă nu fac în gând, nu sunt suficient de isteți. Aaa, și ferească Sfântul să le ceri să scrie și cum au aflat rezultatul, nu doar să completeze pătrățica liberă. „Dar de ce? Că am găsit răspunsul!“
Ei bine, uite de-asta! Pentru că nu răspunsul mă interesează neapărat, ci drumul până acolo. 

aflarea numarului necunoscut

Greșeli…

În ultimul timp, lucrând constant și cu copii mai măricei (a treia și a patra), mă apucă toate cele când îi aud că „trecem numărul dincolo cu semn schimbat“. Care semn?! Mulțimea numerelor naturale nu are semne… are operații de adunare și scădere, ca să nu mai zic că semnul schimbat al înmulțirii nu este cel de împărțire. În mulțimea numerelor naturale, nu avem ce să schimbăm și nici ce să trecem dintr-o parte într-alta a egalului. 

Și totuși, o facem, dar cu explicații ce în primă fază par o scărpinătură oltenească. Folosești proba adunării și scăderii, proprietăți ale egalităților și, în cele din urmă, târziu, metoda mersului invers, pe care mulți le-au uitat după ce au învățat să rezolve algebric dileme ce le dădeau existența peste cap. 

În încheiere, adaug ceea ce tatăl meu mi-a spus mereu: reușita e 1% inspirație și 99% transpirație. La matematică nu poți înțelege dacă nu stai cu creionul în mână. Un algoritm se învață când e repetat de un număr suficient de ori (pentru un copil oarecare, undeva în jur de 20). Aud atât de mult că nu mai „tocim“, formăm competențe. Ca să fii competent, întâi înveți (mult, dar și bine, să ai cunoștințele necesare), exersezi, capeți deprindere, ajungi la un algoritm de rezolvare și ai o abilitate. Toate împreună definesc o competență, pe care o vei forma în timp, cu multă muncă și sudoare, plus dorință de a reuși. 

Fulgii de nea cad repede pe acest drum, nu rezistă. Vor, dar nu prea au strategia necesară.

crop kid sitting on floor and writing in notebook

Să-l dau la școală la pregătitoare sau să mai aștept?

Am obosit să văd peste tot eterna întrebare: îl dau la școală la pregătitoare dacă are vârsta sau îl mai las la grădiniță? Concluzia mea e că – exceptând cazurile medicale reale ale copiilor cu CES – ceilalți nu au niciun motiv pentru a nu fi înscriși. Părinții sunt, de fapt, cei care au o problemă, în ciuda faptului că au avut la dispoziție niște ani de când l-au adus pe lume ca să se obișnuiască cu ideea că în anul de grație X înscriu copilul la școală. Și uite că se dau de ceasul morții înainte de înscrieri… Să-l dau sau nu?? Că țața Leana zice să îl las să mai copilărească, ce mă grăbesc așa…

Aproape că îmi place sistemul de prin alte țări. Cum ai ieșit din maternitate, te treci deja pe lista de așteptare la creșă și la grădiniță, preventiv, să nu rămâi de căruță. Nici nu se pune problema când se duce sau nu copilul la școală, ori dacă se duce. La noi… ca la nimeni. Aștepți. Totuși, cât aștepți?? Să fie cu un an peste vârsta medie a clasei? Ca să aibă timp să ce?! 

Cei șapte ani de-acasă – care acum sunt 6, că na, așa începe școala mai devreme, sunt însă factorul esențial în luarea deciziei. Ce ți-ai învățat copilul să facă singur, cum se descurcă, cât este de responsabil? Conform vârstei, normal, nu mai mult, că nu are serviciu și familie de îngrijit. Dacă știe doar să caște gura și tu să îi îndeși dumicatul pe gât, nu e de școală. Dacă nu știe să se aplece să lege șireturile, mai gândește-te. Dacă nu e capabil să se îmbrace singur într-un timp rezonabil… Așadar, dacă dă cu minus la lucruri de bază, cu siguranță nu va ști nici să scoată din ghiozdan un anumit caiet ori să se ridice din bancă să meargă la toaletă dacă simte semnalul de pericol. 

Ca să mergi „bine“ la școală îți trebuie o anumită educație din familie, o cultură a valorilor care… nu mai există. În primul rând, respectul față de școală și dorința de a învăța, de a ști mai multe azi decât știai ieri. 

Oare ce e în mintea unui copil destul de mare, ținut la grădiniță cu „piticii“ (și așa va rămâne și ca elev), pe motiv că școala e locul acela cumplit unde mama, mamița și mam-mare nu s-au îndurat să-l lase pe Goeșor să se ducă de anul acesta, că e greu, epuizant și sigur nu se descurcă! Dacă tu îi spui că nu se descurcă, să fii convins/ă că nu se va descurca!

În loc să se amestece cu cei de vârsta lui, va fi mereu cel cu două capete mai înalt, privit cu teamă de restul, căci… se impune prin forță și prin aspect. Și îmbătat de această putere câștigată ușor, tentația va fi prea mare ca să nu profite de ea și iaca un bully în devenire. Acum doi ani făceam primele observații asupra viitoarei mele clase și, recunosc cu tristețe, era tare bine să mă înșel în unele privințe! Aroganța, răutățile, acestea nu trec în timp… 

Și nici dacă e dat la școală prea mic nu e bine. Nu forțezi lucrurile dacă copilul nu vrea. Ce sens are să o faci împotriva voinței lui? Chiar dacă are cinci ani, dacă nu e gata de școală, are în sânge strategiile necesare să-ți arate că nu e pregătit. 

Copiii se acomodează cu atât mai greu la școală cu cât educația din familie și bagajul de valori sunt mai neadaptate la realitate. Mediul școlar nu funcționează fără reguli și fără să îți pese de cei din jurul tău. La 6 ani un copil trebuie să aibă un minim de respect față de un adult, să se adreseze politicos – și aici nu înțeleg persoana a doua plural, poate fi și singular dacă știi să aștepți permisiunea de a vorbi, să ceri voie, să mulțumești, să spui te rog. Trebuie să te porți frumos cu cei din jur, să ai simțul proprietății și să respecți proprietatea celorlalți, simultan cu a cere să îți fie respectată. 

Primul lucru pe care trebuie să îl înțeleagă copiii, pe propria piele, este decăderea din locul central al atenției în cel de „ești unul dintre ceilalți“.

De la prințul familiei (dacă mai e și copil unic, cu atât mai mult) la elevul Georgescu-Stănescu Ionel-Costel-Gigel din banca a cincea, depresiv sau furios că nu stă în prima bancă. Iar trecerea aceasta, simultană cu pierderea privilegiilor, este dureros acceptată de acei copii neresponsabilizați, pe motiv că „e greu“, sau de cei care știu doar să pocnească din degete să li se satisfacă nevoile.

crop kid sitting on floor and writing in notebook

Photo by Sarah Dietz on Pexels.com

Am auzit deseori „îl dau la școală, deja socotește, citește“… o prostie! Dacă mi-ar spune cineva că argumentul este că își ia singur un senviș din frigider și se îmbracă în 3 minute să iasă la joacă, i-aș spune fără să mă gândesc că e ok. Dar când nu știe să-și lege șireturile, să încheie un nasture, să pună bluza corect pe el și să tragă un fermoar, ce pretenție mai ai să aibă grijă de lucrurile din penar, de fular sau de căciulă? 

Concluzia: dacă tot decideți că trebuie să mai copilărească un an, asigurați-vă măcar că în acest al „șaptelea an (de)-acasă“ învață ce trebuie: să răspundă în propoziții, să își gestioneze frustrarea că nu e el primul băgat în seamă, să își aștepte rândul, să nu se ducă la toaletă din 10 în 10 minute, să stea pe scaun măcar jumătate de oră, să țină corect creionul, să deșurubeze un capac, să închidă un fermoar… chestii de-astea, simple.

O nimica toată… 

teme litere

Am lipsit. Cum recuperez temele?

Ni se întâmplă, inevitabil, tuturor, pe parcursul vieții de școlar, dar mai ales mai târziu, ca părinte de elev, să ne confruntăm cu problema recuperării conținuturilor după o zi de absență. Amintirile mele din primii ani de școală sunt unele în care cred că am învățat cele mai multe noțiuni de „responsabilitate“. Cu cheia la gât din clasa întâi, dar cu mult antrenament de „Singur acasă“, până în clasa a cincea inclusiv mă trezeau părinții înainte să plece la tren, mâncam ce găseam lăsat pe masă, mă îmbrăcam cu ce era deja călcat pe scaun, îl trimiteam și pe fratele meu la grădiniță și plecam la școală. Tata m-a dus o singură dată când mi-a arătat și unde e școala. Apoi mai mergeau doar la ședințele cu părinții.

Temele și absolut orice era legat de școală erau responsabilitatea mea, de la ce trebuia să „ne luăm“ pentru lucru manual și arte, la temele de efectuat. Dădeam raportul că „mi-am făcut temele“, deși acum sunt sigură că, măcar la început, se mai uitau pe furiș în caiete să vadă dacă chiar așa e, dar cel puțin eu m-am simțit întotdeauna ca oaia care trebuie să-și ducă singură blana.

Ultimul deceniu a adus mari schimbări la nivelul comunicării între părinți și școală. Avantajele ar fi  colosale, dacă toți cei implicați ar privi lucrurile cu responsabilitate (ca o paranteză, când un mesaj cu o vechime de o lună și jumătate nu a fost văzut în timp util,  adică abia la o săptămână după ce deja expirase, nu mai ai cuvinte), însă multe dintre aceste alternative nu sunt neapărat în favoarea copiilor, care sunt degrevați de responsabilități care le aparțin.

Pentru că legat de teme se pot spune multe, încerc să rămân pe un singur subiect:

Ce faci, ca părinte, când, din diverse motive, copilul a lipsit de la școală?

Cea mai simplă variantă și extrem de folosită în ultimul timp e să dai un mesaj pe grupul de părinți, tuturor, „Ce teme avem azi?“ Nu mai comentăm că acele grupuri, care irosesc timpul tuturor, ar trebui folosite pentru informații relevante despre școală, dar de cele mai multe ori aceste mesaje nici nu sunt însoțite de o minimă introducere cu „scuze“ și o justificare, măcar de ochii lumii, a situației. Până la urmă, nu e nimeni dator să răspundă…

La seria trecută de elevi îmi amintesc că îmi spuneau copiii cum unul dintre colegi (părintele lui) cerea mereu tema pe grupul de whatsapp, dar de la un moment dat nu i-a mai dat-o nimeni. De ce? Pentru că atunci când eu dădeam și explicam tema în clasă, el se juca sau nu era atent. Și colegii s-au săturat.

Ar fi o întrebare bună de pus. Când doamna a dat tema – pe care presupui că ceilalți copii o știu, dacă îi întrebi – ce făcea copilul tău? Poate că, de fapt, ai altă problemă de rezolvat, dacă el „nu știe“ ce are de făcut. Poate că e timpul unei discuții serioase despre atribuțiile lui la școală, dacă nu ați avut-o până la acel moment.

Cel mai politicos este, dacă nu ai altă soluție, să deranjezi, în privat, un părinte cu care te înțelegi mai bine și să îl rogi să te ajute. Nu doar copiii trebuie să aibă relații amicale cu colegii, și părinții trebuie să ajungă la un numitor comun. Dacă nu poate sau nu vrea – treaba lui de ce – poți încerca cu un altul. Și dacă cumva ajungi să îi iei la rând pe toți și nimeni nu te bagă în seamă, ar trebui să îți pui niște mari semne de întrebare.

A doua variantă pe care nu o agreez nicicum e „o sun pe doamna“. Una-două, indiferent de oră, suni o persoană care deja și-a făcut datoria la școală, poate obosită sau poate fură un pui de somn, să ceri tu raportul zilei. Asta e, n-am fost și n-o să fiu niciodată, cum îmi spune fiica mea, delicată. Prea de multe ori am dat un deget și mi s-a luat toată mâna, acum, dacă am făcut o regulă, merg cu ea.

A treia variantă necesită muncă, dar are și cele mai mari beneficii. Presupune însă organizare, anticipare, relații sociale, comunicare… adică acele abilități de viață de care multora li se cam rupe, pe românește.

Dacă știi că va lipsi copilul de la școală – când e programat la doctor, de exemplu – poate pregăti terenul cu o zi înainte. Gigele, eu mâine nu vin la școală… Dacă dă doamna o fișă, ceva, îmi iei și mie una, te rog? Vin eu pe la tine să o iau după-amiază și îmi zici, dacă poți, și ce alte teme avem? Relația de prietenie/colegialitate trebuie să fie suficientă și, mai ales, reciprocă, pentru a face un astfel de efort.

Dacă nu vi s-a mai întâmplat, discutați cu copilul: Cu cine te înțelegi tu cel mai bine din clasă?
Și, dacă copiii încă nu au telefoane sau nu știu cum să ia legătura unul cu celălalt, trimiți un mesaj părintelui copilului numit ca „cel mai bun coleg“ și ceri permisiunea să îl deranjezi, dacă este de acord, la o anumită oră, ca cei doi prieteni să stea de vorbă și să lămurească ce anume s-a întâmplat la școală. Ca să funcționeze, e nevoie de pregătire de ambele părți. Copiii trebuie să aibă lângă ei manualele și caietele și să fie capabili să explice noțiunile parcurse și temele de efectuat și cel puțin la început trebuie să îi învețe cineva să urmeze aceste etape. Mai nou, puteți face și o întâlnire video sau schimb de poze, deși nu e indicat cu rezolvările – la momentul când e cerută tema, mulți au și completat pe caietele tipărite.

teme litere

Beneficiile sunt enorme. Pe lângă faptul că sunt încurajați să comunice (să nu uităm că în primele clase primare, când ar trebui puse bazele unei astfel de relații, studiem disciplina „Comunicare în limba română“), au de câștigat ambii copii implicați în dialog. Ca să nu mai spun de întărirea relației între cei doi, pe linia „Prietenul la nevoie se cunoaște.“

E inutil să spun că, dacă nu rupi pisica-n două din clasa întâi, e (mult) mai greu mai târziu. Am trecut prin gimnaziu și prin liceu și am stat în grupuri de părinți care nu se comportau ca și cum ar avea acasă un adolescent, ci un copil de grădiniță. Întrebări stupide și griji exagerate la care deja exista răspunsul pe grupurile copiilor, dar și solicitare de teme la vârste la care autonomia copilului ar trebui să fie deplină. Nu arătau decât că acolo comunicarea este într-un singur sens și asta e trist.

Să risc să întreb cum se procedează la voi?

Calendarul naturii, când copiii cresc…

Calendarul pe care l-am făcut anul trecut pentru clasa pregătitoare și-a făcut datoria din plin în cele aproape șapte luni petrecute la școală. Dacă la început era mai greu să potrivim zilele, ori datele ne mai dădeau bătăi de cap, de prin noiembrie se obișnuiseră cu el, fiecare grupă care era „de serviciu“ își făcea datoria cu asupră de măsură, ba se mai încingeau și mici meciuri pe motiv că x a schimbat două și eu niciuna. Clemele de rufe cu poză au avut exact efectul pe care l-am intuit și, dacă ar fi după mine, l-aș păstra exact la fel și anul acesta.

calendarul naturii

Dar… începem școala sub auspicii sumbre, obiectele utilizate în comun trebuie limitate și a răsfoi calendarul nu mai e o opțiune. Așa că am refăcut macheta și intenționez să îl folosesc în varianta în care este completat cu markerul. Sunt mari acum, știu și numerele până la 31, le pot scrie. Data, luna și anul le completăm, ziua din săptămână o încercuim, la fel și anotimpul. Zilele săptămânii le-am trecut sub formă de simboluri. Pentru prognoza meteo vom desena, având ca model cartonașele de anul trecut. Știu că le-au îndrăgit foarte tare căci am tot lucrat apoi și le imitau destul de bine. Am păstrat și termometrul, mai mult de dragul amintirilor când se dezbătea intens dimineața dacă e „frig“ sau „friguț“ și îmi doresc ca de anul viitor să am unul real la clasă care să împace și capra, și varza… anul acesta e cam devreme pentru ei.

Pentru rubrica de prezență mă gândesc să pun fotografiile lor, cu numele mic, iar în caseta mică albă să notăm un „A“ dacă este absent. Am rugat deja părinții să îmi trimită o fotografie pe care vreau să o folosesc și la personalizarea celorlalte materiale – manuale și caiete – și recunosc că le aștept cu nerăbdare, deja mă uit la cele primite, sunt atât de schimbați! Nici nu vreau să mă gândesc cât au crescut… Îmi e dor de ei și mi-aș fi dorit să îi pot îmbrățișa.

Din păcate, calendarul nu se va mai completa în echipă, ca până acum. Un singur copil cu markerul propriu, eventual cineva din bancă să îl ajute la nevoie. Mă gândesc ca ordinea în care îi așez pe panou să fie și cea în care vor completa. Primul scrie, al doilea validează, a doua zi al doilea scrie, al treilea validează și tot așa. Nu pot încurca… căci sunt deja așezați pe panou. Caut idei și îmi dau seama că toate lucrurile care le făceau plăcere la partea aceasta de organizare a activității sunt anulate.

Încă nu am nici cea mai mică idee cum voi modifica tot ceea ce am muncit la capitolul organizarea clasei. Delegasem o mulțime de responsabilități și începusem să fac chiar progrese. Acum nici nu mai poate fi vorba de ridicat din bancă! Nici nu vreau să mă gândesc cât îmi va lua să le dau caietele… să împart eu fișele… dacă nu mai pot ruga echipa de serviciu să îmi dea o mână de ajutor 🙁 . Și ce fac cu rechizitele din cutiile personale?! Cât îmi va lua, să se ducă pe rând la cutie să ia ce au nevoie, plastilina de exemplu? O soluție ar fi ca dimineața, când ajung, să își aducă fiecare cutia lângă bancă, iar la plecare să o ducă la loc. Pe rând, normal!

Ah, și plecarea… alt coșmar! Grămadă prăvălită la cuier, hăinuțe stau unele peste altele! Chiar, e safe să le punem așa? Dacă nu mai avem voie să împrumutăm obiecte, înseamnă că nici să le punem una peste alta nu e… Ce facem? Punem hăinuțele pe spătarul scaunului? Numai pe-astea nu le mai adunam de pe jos când se vor plictisi în pauze și încep să se foiască…

Sunt atâtea mărunțișuri la care nu m-am gândit… și nici nu mă trage inima în condițiile actuale!

În schimb, poate că, dacă mergem înainte cu școala online, e o idee să pun imaginea într-un fișier editabil la care au toți acces și să îi las să modifice chiar și atunci când avem lecțiile online. Mai jos am făcut un test cu Google-Drawing, pentru că vom avea la școală G-Suite și ar fi foarte ușor să manevrăm documentele. Și dacă competiția pe tema „cine modifică calendarul“ se aprinde prea tare, pot crea o copie pentru fiecare să se joace în liniște. Am păstrat cartonașele, ar mai trebui să adaug câte o poză pentru fiecare copil și devine un joc simplu de drag-and-drop. A, și ca să nu ne ia durerea de cap, numărul zilei din calendar l-am pus ca text editabil, mi se pare cel mai ușor.

Voi ce planuri aveți cu calendarul naturii la clasele mici?


Edit: Deoarece am fost întrebată, realizez la cerere variante personalizate pentru calendarul ce poate fi completat cu markerul. Lăsați un mesaj mai jos dacă sunteți interesat/ă.