planse didactice ciclul primar

Începe școala. Cum decorăm clasa?

Toamna trecută subiectul a fost unul delicat, căci restricțiile spuneau că nu poți afișa ceea ce nu poți dezinfecta. Am fost cam ca fata îmbrăcată în plasa de pescuit, nici n-am pus, dar nici n-am dat jos ce rămăsese… Cert e că nu am exagerat. Apoi, eram aproape convinsă că vom intra în online și nu am investit, ținând cont că aveam nevoie de altă aparatură. Ca o paranteză, pe lista de achiziții personale am bifat un microfon wireless, păcat că e devorator de baterii și nu mă țin curelele să îl folosesc non-stop, dacă mai emitem live din clasă…

Revenind, dacă anul trecut m-am oprit la a pune literele pe perete (de tipar și de mână), simple, fără alte brizbrizuri, fără să le transform într-un insectar monoton sau un amalgam obositor de culori, anul acesta… trec clasa a doua. Gluma se îngroașă nițel și știu, căci așa am învățat și eu, cât de importantă este învățarea involuntară, acea expunere permanentă la un mesaj scurt și clar.

Ați avut planșe pe pereți când erați mici?

Eu da. Când am învățat în laboratorul de chimie, aveam sistemul periodic deasupra tablei (slavă Domnului că picase Tovarășu’ și era locul liber), iar în spate săgeata aceea cu reactivitatea (sau cum se numea, când cel aflat deasupra îl putea înlocui pe cel de jos în reacție, nu și viceversa) și un mare, dar mare! poster cu regulile de protecția muncii în laborator.

Primele două – esențiale: nu gustăm/ nu mirosim substanțele. Urma ceva cu nu turnăm apă în acid și nu stingem var în recipient de plastic. Restul nu le mai știu, dar îmi amintesc puterea acelui NU scris mare, cât patru rânduri, cu roșu, să pricepem că e periculos. Că am umblat noi la dulap când aflasem numele prafului de strănutat și am vrut să vedem dacă așa e… altă poveste!

Apoi ne-am mutat în cabinetul de română. Pe lângă iluștri clasici ce ne priveau mustrători de deasupra tablei, morfologia, sintaxa, vocabularul aveau postere separate pe dreapta. Nu aveai cum să „pierzi vremea“ la școală, căci și dacă tu căscai gura pe pereți, tot învățai ceva. Mă rog, acum au copiii telefoanele la ei, cască gura pe ecran… Nu mai comentăm…

Așadar, ce pun pe pereți?

Două lucruri importante „se întâmplă“ în clasa a doua: cratima și tabla înmulțirii (cu umbra ei, împărțirea). Ambele sunt din seria adevăr și provocare, ori le știi, ori mori cu ele de gât. Secretul cratimei nu va fi dezvăluit până în clasa a treia, chiar a patra, când învață primele noțiuni de gramatică, dar ajută enorm la acest capitol lectura suplimentară și scrisul supervizat de un adult (care, normal, știe să scrie, nu cum sunt pe facebook o mulțime care consideră neesențial acest aspect).

Tabla înmulțirii intră la provocare. În clasa a doua încă se lucrează cu adunarea repetată. Chiar și la evaluarea națională de la final tot această rezolvare li se cere copiilor. Însă ei sunt nerăbdători și după ce le adună de zeci de ori încep să le învețe pe dinafară, apoi începe cearta, de ce să mai scrie ca adunare dacă știe „cât face“.

Un lucru doar țin să spun: mi se pare o prostie imensă a cere copiilor să învețe singuri tabla înmulțirii în vacanța de dinainte de clasa a doua, la fel și cu a le cere să o știe deja în timpul anului. Personal cer memorarea ca pe poezie la începutul clasei a treia, când nu mai merge să stai două minute să faci o adunare repetată când tu ai de înmulțit numere cu două și trei cifre.

La matematică…

Sunt mai mult decât sigură că vom începe anul cu restricții. Nu sper că vom avea voie să folosim material didactic transmisibil, iar lecțiile vor avea cu siguranță de suferit pe partea de interacțiune cu materialul concret de care copiii la vârstele mici au atâta nevoie. De aceea am zis să pun totuși pe perete câteva noțiuni esențiale în acest an, atât din cele pe care le reactualizăm din clasa întâi, dar și cele noi.

După ce mi-am făcut afișele (1, 4, 5) de mai jos și am apucat să mă laud cu ele un pic, am avut o cerere să pregătesc și variantele pentru clasa a treia și a patra, până la 10 000, respectiv 1 000 000 pentru numerație. Pentru operații nu mai e nimic nou, pot rămâne în această formă patru ani, dacă nu se face exces de zel cu proprietățile adunării și înmulțirii, la capitolul terminologie.

Limba română…

Ce am uitat să trec în revistă mai devreme a fost dimensiunea la care consider că trebuie făcut afișajul în clasă: să fie vizibil din orice colț, pentru orice copil. Mi se pare stupid să pui o coală A4 cu o tablă a înmulțirii, care să aibă margine de 5 cm cu fluturași și alte insecte/orătănii, iar informația esențială să se citească doar de lângă perete. Sau, și mai rău, nici atunci.

Am văzut la vânzare planșe cu ortograme, afișe A3, scrise mărunt cu cel mult font de 20. Păi ce să vadă copilul în clasă? Acelea sunt bune cel mult acasă, deasupra biroului, unde le poate citi. Dar în clasă sunt utile doar pentru a împiedica praful să se așeze direct pe perete.

De aceea m-am apucat să fac planșele mele 70×100 cm. Sunt mari, știu… costă, da… dar dacă nu le pui să fie utile, mai bine renunți. Cum zicea mama lui Bocănilă, dacă nu poți spune un lucru frumos, mai bine taci.

Am adăugat o planșă și pentru clasa a treia, cu ortograme suplimentare, încă nu am luat o decizie dacă să o afișez sau nu în clasă. Depășește programa de clasa a II-a, dar mă gândesc că nu are cu ce să dăuneze, din moment ce atunci când au de scris un text liber, copiii se lovesc de ele. Dacă le prind mai devreme, câștigul lor.

Mai am de lucru un pic la semne, aș vrea să mai fac un afiș în care să includ punctele de suspensie, ghilimelele, poate le pun și ei românește („“, nu ”“ , nici „”), parantezele…

planse didactice ciclul primar

Cum supraviețuim financiar începutului de an școlar?

Primul sfat e simplu: nu dați banii pe prostii.

Ca un croitor priceput, măsurați de 10 ori și tăiați o dată, gândiți bine ce aveți cu adevărat nevoie și fiți un exemplu de cumpătare, echilibru și bun simț. Nu împodobiți sala de parcă e pom de Crăciun, foaie lângă foaie, cu elemente colorate, multe și inutile. Chiar și o margine cu buline e prea mult pe 30 de foi… Amintiți-vă de Cruella DeVil, cum vedea numai pete…

Ai clasa albinuțelor? Una pe ușă, două-trei decupate printre afișele de la avizier, una de pluș ca mascotă, hai una lângă titlul mare al posterului și serios că ajunge. Zi de zi, minut de minut în stup chiar e copleșitor… și la ele măcar se ventilează cu aripile, în clasă cine te scapă când te sufoci?

Încurajați părinții să se implice în asociația de părinți, să completeze declarația 230 și să doneze cei 3,5% din impozit. Știți cum e, dacă nu curge, pică, tot mai reușești să faci ceva fără să stai cu mâna întinsă. (Apropo, povestea cu cererea la primărie am încercat-o, n-am văzut nimic din ce era pe listă, dar știu și primării care se implică.)

Renunțați la florile de început de an.

Cine simte că vrea să facă un gest frumos, să doneze cât consideră că ar da pe această „atenție“ către asociația de părinți. Să o facă nominal, cu chitanță, iar fondurile să fie folosite la clasa la care este înscris copilul lui. Pe românește, împușcăm doi iepuri dintr-un foc. Salvăm și florile, și școala.

Poate că cele de mai sus par prea dure, dar dacă derulezi un pic știrile, vezi că intrăm încet și adânc în criză. Euro crește, salariile profesorilor sunt înghețate de niște ani și glaciațiunea nu dă semne să se încheie, prețul gazelor se dublează la iarnă, iar curentul dă și el semne că se umflă. Economia noastră duduie de sar niturile cazanului, e momentul să nu exagerăm.

Zic și eu…

PS: Până fac afișele, le-am pregătit copiilor mei semne de carte. Din motive nenumărate ce țin de drepturile de autor și protecția lor pe internet, pentru că am obosit să tot fac cereri peste cereri să îmi scot materialele de pe alte site-uri unde colege binevoitoare le-au urcat, deși nu aveau permisiunea, materialele prezentate în acest articol nu vor fi disponibile în format digital. La cerere, vă comunic prețul la care le pot printa și, dacă doriți, vi le trimit prin corespondență. Tot la cerere pot pregăti și altele, după cum aveți nevoie.

aflarea numarului necunoscut

Aflarea numărului necunoscut în clasele primare – bune practici pentru părinți (și nu numai)

Manualul pe care l-am folosit anul acesta la clasa întâi a plasat acest conținut dificil spre finalul anului școlar, nu la început, cum am văzut prin altele. Avantajele sunt destule, căci am avut timp suficient să abordăm proba adunării și scăderii, să rezolvăm probleme simple, care se reduc, în cele din urmă, la aflarea numărului necunoscut. 

Însă distracția abia acum începe, mai ales când ai parte la clasă și de copii care regretă încă faptul că nu s-au născut învățați și, cum dau de greu, lasă lacrimi de crocodil să inunde foile, poate-poate dispar și cerințele. Și dacă la școală mai e cum mai e, acasă… e jale. 

În primul și în primul rând, frustrarea copiilor e repede rezolvată de părinți. Ce-o fi găsit-o și pe-aia să facă ecuații la clasa întâi?? Încă n-am auzit-o și live, doar am citit-o pe grupuri de părinți înfuriați la culme că, uite, se îneacă cei mici în ecuații și nu pricep nimic nici când le explică ei, de ce s-o face așa ceva la școală“?

De ce?

Pentru că… numărul necunoscut e parte din viața noastră.
Ce rest trebuie să primești la magazin dacă cumperi cu o bancnotă de 50 lei o carte de 35?
Dacă în pușculiță ai 17 lei, de câți lei mai ai nevoie pentru a cumpăra aceeași carte?

Primul sfat când vrei să ajuți copilul e să deschizi manualul, ca să nu dai explicații de gimnaziu unui copil din clasele primare. Nu neapărat manualul tipărit, ci cel digital. Cel puțin în al meu există un mod simpăticuț, ca să nu zic altfel, de a explica metoda balanței pentru aflarea numărului necunoscut. Privind derularea imaginilor, îmi dădeam seama de ce e atât de complicat totuși pentru copii să înțeleagă: poate și pentru că, de niște ani buni (un deceniu cu siguranță), nu o mai vezi la piață pe tanti Mița punând greutăți pe talerele cântarului în timp ce tu privești interesat cele două ciocuri de păsări echilibrate, să nu „te fure la cântar“. Acum… cântarul e electronic. 

Chiar și jocurile de copii au astfel de instrumente, nu mai vezi o balanță de doamne-ajută, să se joace așa, cam de pe la 4 ani, să înțeleagă principiul echilibrului și dezechilibrului, cum „pui“ și cum „iei“ ca să le „egalezi“. Ei, dar lasă, au console, tablete și telefoane, la ce le folosește să se joace atâta? Fac mizerie cu nisip!

Am făcut primul pas

Sau l-am ignorat. Trecem mai departe… la introducerea în materialele auxiliare a literelor cu rol de necunoscută, care clar dau apă la moară celor care susțin că facem ecuații. Dacă scrii cu litere, așa este. Dar e mai ușor, nu? De ce să desenezi o căsuță goală? Sau să pui un semn al întrebării? Ori o floricică, un smiley… 

Orice exercițiu de forma  🙂 + 5 = 12  capătă imediat sens dacă îl „citești“: la ce număr adunăm 5 și obținem 12? 

Alte exemple:

? + 8 = 15 … Cu cât îl adunăm pe 8 să obținem 15? Cu 15 – 8. 

19 – ? = 9 … Cât scădem din 19 pentru a rămâne cu 9?

? – 13 = 7 … Din ce număr scădem 13 pentru a obține 7?

Se pare că așa merge mult mai bine, dar… greu la deal cu boii mici, la matematică e dăunător sănătății să vorbești. Când ieși la tablă, taci ca peștele, nu cumva să deschizi gura. Verbalizarea procesului grăbește înțelegerea și pentru asta ne înarmăm cu un clește ca să scoatem cuvintele și ne luptăm în același timp cu încăpățânarea copiilor, care au impresia că, dacă nu fac în gând, nu sunt suficient de isteți. Aaa, și ferească Sfântul să le ceri să scrie și cum au aflat rezultatul, nu doar să completeze pătrățica liberă. „Dar de ce? Că am găsit răspunsul!“
Ei bine, uite de-asta! Pentru că nu răspunsul mă interesează neapărat, ci drumul până acolo. 

aflarea numarului necunoscut

Greșeli…

În ultimul timp, lucrând constant și cu copii mai măricei (a treia și a patra), mă apucă toate cele când îi aud că „trecem numărul dincolo cu semn schimbat“. Care semn?! Mulțimea numerelor naturale nu are semne… are operații de adunare și scădere, ca să nu mai zic că semnul schimbat al înmulțirii nu este cel de împărțire. În mulțimea numerelor naturale, nu avem ce să schimbăm și nici ce să trecem dintr-o parte într-alta a egalului. 

Și totuși, o facem, dar cu explicații ce în primă fază par o scărpinătură oltenească. Folosești proba adunării și scăderii, proprietăți ale egalităților și, în cele din urmă, târziu, metoda mersului invers, pe care mulți le-au uitat după ce au învățat să rezolve algebric dileme ce le dădeau existența peste cap. 

În încheiere, adaug ceea ce tatăl meu mi-a spus mereu: reușita e 1% inspirație și 99% transpirație. La matematică nu poți înțelege dacă nu stai cu creionul în mână. Un algoritm se învață când e repetat de un număr suficient de ori (pentru un copil oarecare, undeva în jur de 20). Aud atât de mult că nu mai „tocim“, formăm competențe. Ca să fii competent, întâi înveți (mult, dar și bine, să ai cunoștințele necesare), exersezi, capeți deprindere, ajungi la un algoritm de rezolvare și ai o abilitate. Toate împreună definesc o competență, pe care o vei forma în timp, cu multă muncă și sudoare, plus dorință de a reuși. 

Fulgii de nea cad repede pe acest drum, nu rezistă. Vor, dar nu prea au strategia necesară.

crop kid sitting on floor and writing in notebook

Să-l dau la școală la pregătitoare sau să mai aștept?

Am obosit să văd peste tot eterna întrebare: îl dau la școală la pregătitoare dacă are vârsta sau îl mai las la grădiniță? Concluzia mea e că – exceptând cazurile medicale reale ale copiilor cu CES – ceilalți nu au niciun motiv pentru a nu fi înscriși. Părinții sunt, de fapt, cei care au o problemă, în ciuda faptului că au avut la dispoziție niște ani de când l-au adus pe lume ca să se obișnuiască cu ideea că în anul de grație X înscriu copilul la școală. Și uite că se dau de ceasul morții înainte de înscrieri… Să-l dau sau nu?? Că țața Leana zice să îl las să mai copilărească, ce mă grăbesc așa…

Aproape că îmi place sistemul de prin alte țări. Cum ai ieșit din maternitate, te treci deja pe lista de așteptare la creșă și la grădiniță, preventiv, să nu rămâi de căruță. Nici nu se pune problema când se duce sau nu copilul la școală, ori dacă se duce. La noi… ca la nimeni. Aștepți. Totuși, cât aștepți?? Să fie cu un an peste vârsta medie a clasei? Ca să aibă timp să ce?! 

Cei șapte ani de-acasă – care acum sunt 6, că na, așa începe școala mai devreme, sunt însă factorul esențial în luarea deciziei. Ce ți-ai învățat copilul să facă singur, cum se descurcă, cât este de responsabil? Conform vârstei, normal, nu mai mult, că nu are serviciu și familie de îngrijit. Dacă știe doar să caște gura și tu să îi îndeși dumicatul pe gât, nu e de școală. Dacă nu știe să se aplece să lege șireturile, mai gândește-te. Dacă nu e capabil să se îmbrace singur într-un timp rezonabil… Așadar, dacă dă cu minus la lucruri de bază, cu siguranță nu va ști nici să scoată din ghiozdan un anumit caiet ori să se ridice din bancă să meargă la toaletă dacă simte semnalul de pericol. 

Ca să mergi „bine“ la școală îți trebuie o anumită educație din familie, o cultură a valorilor care… nu mai există. În primul rând, respectul față de școală și dorința de a învăța, de a ști mai multe azi decât știai ieri. 

Oare ce e în mintea unui copil destul de mare, ținut la grădiniță cu „piticii“ (și așa va rămâne și ca elev), pe motiv că școala e locul acela cumplit unde mama, mamița și mam-mare nu s-au îndurat să-l lase pe Goeșor să se ducă de anul acesta, că e greu, epuizant și sigur nu se descurcă! Dacă tu îi spui că nu se descurcă, să fii convins/ă că nu se va descurca!

În loc să se amestece cu cei de vârsta lui, va fi mereu cel cu două capete mai înalt, privit cu teamă de restul, căci… se impune prin forță și prin aspect. Și îmbătat de această putere câștigată ușor, tentația va fi prea mare ca să nu profite de ea și iaca un bully în devenire. Acum doi ani făceam primele observații asupra viitoarei mele clase și, recunosc cu tristețe, era tare bine să mă înșel în unele privințe! Aroganța, răutățile, acestea nu trec în timp… 

Și nici dacă e dat la școală prea mic nu e bine. Nu forțezi lucrurile dacă copilul nu vrea. Ce sens are să o faci împotriva voinței lui? Chiar dacă are cinci ani, dacă nu e gata de școală, are în sânge strategiile necesare să-ți arate că nu e pregătit. 

Copiii se acomodează cu atât mai greu la școală cu cât educația din familie și bagajul de valori sunt mai neadaptate la realitate. Mediul școlar nu funcționează fără reguli și fără să îți pese de cei din jurul tău. La 6 ani un copil trebuie să aibă un minim de respect față de un adult, să se adreseze politicos – și aici nu înțeleg persoana a doua plural, poate fi și singular dacă știi să aștepți permisiunea de a vorbi, să ceri voie, să mulțumești, să spui te rog. Trebuie să te porți frumos cu cei din jur, să ai simțul proprietății și să respecți proprietatea celorlalți, simultan cu a cere să îți fie respectată. 

Primul lucru pe care trebuie să îl înțeleagă copiii, pe propria piele, este decăderea din locul central al atenției în cel de „ești unul dintre ceilalți“.

De la prințul familiei (dacă mai e și copil unic, cu atât mai mult) la elevul Georgescu-Stănescu Ionel-Costel-Gigel din banca a cincea, depresiv sau furios că nu stă în prima bancă. Iar trecerea aceasta, simultană cu pierderea privilegiilor, este dureros acceptată de acei copii neresponsabilizați, pe motiv că „e greu“, sau de cei care știu doar să pocnească din degete să li se satisfacă nevoile.

crop kid sitting on floor and writing in notebook

Photo by Sarah Dietz on Pexels.com

Am auzit deseori „îl dau la școală, deja socotește, citește“… o prostie! Dacă mi-ar spune cineva că argumentul este că își ia singur un senviș din frigider și se îmbracă în 3 minute să iasă la joacă, i-aș spune fără să mă gândesc că e ok. Dar când nu știe să-și lege șireturile, să încheie un nasture, să pună bluza corect pe el și să tragă un fermoar, ce pretenție mai ai să aibă grijă de lucrurile din penar, de fular sau de căciulă? 

Concluzia: dacă tot decideți că trebuie să mai copilărească un an, asigurați-vă măcar că în acest al „șaptelea an (de)-acasă“ învață ce trebuie: să răspundă în propoziții, să își gestioneze frustrarea că nu e el primul băgat în seamă, să își aștepte rândul, să nu se ducă la toaletă din 10 în 10 minute, să stea pe scaun măcar jumătate de oră, să țină corect creionul, să deșurubeze un capac, să închidă un fermoar… chestii de-astea, simple.

O nimica toată… 

teme litere

Am lipsit. Cum recuperez temele?

Ni se întâmplă, inevitabil, tuturor, pe parcursul vieții de școlar, dar mai ales mai târziu, ca părinte de elev, să ne confruntăm cu problema recuperării conținuturilor după o zi de absență. Amintirile mele din primii ani de școală sunt unele în care cred că am învățat cele mai multe noțiuni de „responsabilitate“. Cu cheia la gât din clasa întâi, dar cu mult antrenament de „Singur acasă“, până în clasa a cincea inclusiv mă trezeau părinții înainte să plece la tren, mâncam ce găseam lăsat pe masă, mă îmbrăcam cu ce era deja călcat pe scaun, îl trimiteam și pe fratele meu la grădiniță și plecam la școală. Tata m-a dus o singură dată când mi-a arătat și unde e școala. Apoi mai mergeau doar la ședințele cu părinții.

Temele și absolut orice era legat de școală erau responsabilitatea mea, de la ce trebuia să „ne luăm“ pentru lucru manual și arte, la temele de efectuat. Dădeam raportul că „mi-am făcut temele“, deși acum sunt sigură că, măcar la început, se mai uitau pe furiș în caiete să vadă dacă chiar așa e, dar cel puțin eu m-am simțit întotdeauna ca oaia care trebuie să-și ducă singură blana.

Ultimul deceniu a adus mari schimbări la nivelul comunicării între părinți și școală. Avantajele ar fi  colosale, dacă toți cei implicați ar privi lucrurile cu responsabilitate (ca o paranteză, când un mesaj cu o vechime de o lună și jumătate nu a fost văzut în timp util,  adică abia la o săptămână după ce deja expirase, nu mai ai cuvinte), însă multe dintre aceste alternative nu sunt neapărat în favoarea copiilor, care sunt degrevați de responsabilități care le aparțin.

Pentru că legat de teme se pot spune multe, încerc să rămân pe un singur subiect:

Ce faci, ca părinte, când, din diverse motive, copilul a lipsit de la școală?

Cea mai simplă variantă și extrem de folosită în ultimul timp e să dai un mesaj pe grupul de părinți, tuturor, „Ce teme avem azi?“ Nu mai comentăm că acele grupuri, care irosesc timpul tuturor, ar trebui folosite pentru informații relevante despre școală, dar de cele mai multe ori aceste mesaje nici nu sunt însoțite de o minimă introducere cu „scuze“ și o justificare, măcar de ochii lumii, a situației. Până la urmă, nu e nimeni dator să răspundă…

La seria trecută de elevi îmi amintesc că îmi spuneau copiii cum unul dintre colegi (părintele lui) cerea mereu tema pe grupul de whatsapp, dar de la un moment dat nu i-a mai dat-o nimeni. De ce? Pentru că atunci când eu dădeam și explicam tema în clasă, el se juca sau nu era atent. Și colegii s-au săturat.

Ar fi o întrebare bună de pus. Când doamna a dat tema – pe care presupui că ceilalți copii o știu, dacă îi întrebi – ce făcea copilul tău? Poate că, de fapt, ai altă problemă de rezolvat, dacă el „nu știe“ ce are de făcut. Poate că e timpul unei discuții serioase despre atribuțiile lui la școală, dacă nu ați avut-o până la acel moment.

Cel mai politicos este, dacă nu ai altă soluție, să deranjezi, în privat, un părinte cu care te înțelegi mai bine și să îl rogi să te ajute. Nu doar copiii trebuie să aibă relații amicale cu colegii, și părinții trebuie să ajungă la un numitor comun. Dacă nu poate sau nu vrea – treaba lui de ce – poți încerca cu un altul. Și dacă cumva ajungi să îi iei la rând pe toți și nimeni nu te bagă în seamă, ar trebui să îți pui niște mari semne de întrebare.

A doua variantă pe care nu o agreez nicicum e „o sun pe doamna“. Una-două, indiferent de oră, suni o persoană care deja și-a făcut datoria la școală, poate obosită sau poate fură un pui de somn, să ceri tu raportul zilei. Asta e, n-am fost și n-o să fiu niciodată, cum îmi spune fiica mea, delicată. Prea de multe ori am dat un deget și mi s-a luat toată mâna, acum, dacă am făcut o regulă, merg cu ea.

A treia variantă necesită muncă, dar are și cele mai mari beneficii. Presupune însă organizare, anticipare, relații sociale, comunicare… adică acele abilități de viață de care multora li se cam rupe, pe românește.

Dacă știi că va lipsi copilul de la școală – când e programat la doctor, de exemplu – poate pregăti terenul cu o zi înainte. Gigele, eu mâine nu vin la școală… Dacă dă doamna o fișă, ceva, îmi iei și mie una, te rog? Vin eu pe la tine să o iau după-amiază și îmi zici, dacă poți, și ce alte teme avem? Relația de prietenie/colegialitate trebuie să fie suficientă și, mai ales, reciprocă, pentru a face un astfel de efort.

Dacă nu vi s-a mai întâmplat, discutați cu copilul: Cu cine te înțelegi tu cel mai bine din clasă?
Și, dacă copiii încă nu au telefoane sau nu știu cum să ia legătura unul cu celălalt, trimiți un mesaj părintelui copilului numit ca „cel mai bun coleg“ și ceri permisiunea să îl deranjezi, dacă este de acord, la o anumită oră, ca cei doi prieteni să stea de vorbă și să lămurească ce anume s-a întâmplat la școală. Ca să funcționeze, e nevoie de pregătire de ambele părți. Copiii trebuie să aibă lângă ei manualele și caietele și să fie capabili să explice noțiunile parcurse și temele de efectuat și cel puțin la început trebuie să îi învețe cineva să urmeze aceste etape. Mai nou, puteți face și o întâlnire video sau schimb de poze, deși nu e indicat cu rezolvările – la momentul când e cerută tema, mulți au și completat pe caietele tipărite.

teme litere

Beneficiile sunt enorme. Pe lângă faptul că sunt încurajați să comunice (să nu uităm că în primele clase primare, când ar trebui puse bazele unei astfel de relații, studiem disciplina „Comunicare în limba română“), au de câștigat ambii copii implicați în dialog. Ca să nu mai spun de întărirea relației între cei doi, pe linia „Prietenul la nevoie se cunoaște.“

E inutil să spun că, dacă nu rupi pisica-n două din clasa întâi, e (mult) mai greu mai târziu. Am trecut prin gimnaziu și prin liceu și am stat în grupuri de părinți care nu se comportau ca și cum ar avea acasă un adolescent, ci un copil de grădiniță. Întrebări stupide și griji exagerate la care deja exista răspunsul pe grupurile copiilor, dar și solicitare de teme la vârste la care autonomia copilului ar trebui să fie deplină. Nu arătau decât că acolo comunicarea este într-un singur sens și asta e trist.

Să risc să întreb cum se procedează la voi?

Calendarul naturii, când copiii cresc…

Calendarul pe care l-am făcut anul trecut pentru clasa pregătitoare și-a făcut datoria din plin în cele aproape șapte luni petrecute la școală. Dacă la început era mai greu să potrivim zilele, ori datele ne mai dădeau bătăi de cap, de prin noiembrie se obișnuiseră cu el, fiecare grupă care era „de serviciu“ își făcea datoria cu asupră de măsură, ba se mai încingeau și mici meciuri pe motiv că x a schimbat două și eu niciuna. Clemele de rufe cu poză au avut exact efectul pe care l-am intuit și, dacă ar fi după mine, l-aș păstra exact la fel și anul acesta.

calendarul naturii

Dar… începem școala sub auspicii sumbre, obiectele utilizate în comun trebuie limitate și a răsfoi calendarul nu mai e o opțiune. Așa că am refăcut macheta și intenționez să îl folosesc în varianta în care este completat cu markerul. Sunt mari acum, știu și numerele până la 31, le pot scrie. Data, luna și anul le completăm, ziua din săptămână o încercuim, la fel și anotimpul. Zilele săptămânii le-am trecut sub formă de simboluri. Pentru prognoza meteo vom desena, având ca model cartonașele de anul trecut. Știu că le-au îndrăgit foarte tare căci am tot lucrat apoi și le imitau destul de bine. Am păstrat și termometrul, mai mult de dragul amintirilor când se dezbătea intens dimineața dacă e „frig“ sau „friguț“ și îmi doresc ca de anul viitor să am unul real la clasă care să împace și capra, și varza… anul acesta e cam devreme pentru ei.

Pentru rubrica de prezență mă gândesc să pun fotografiile lor, cu numele mic, iar în caseta mică albă să notăm un „A“ dacă este absent. Am rugat deja părinții să îmi trimită o fotografie pe care vreau să o folosesc și la personalizarea celorlalte materiale – manuale și caiete – și recunosc că le aștept cu nerăbdare, deja mă uit la cele primite, sunt atât de schimbați! Nici nu vreau să mă gândesc cât au crescut… Îmi e dor de ei și mi-aș fi dorit să îi pot îmbrățișa.

Din păcate, calendarul nu se va mai completa în echipă, ca până acum. Un singur copil cu markerul propriu, eventual cineva din bancă să îl ajute la nevoie. Mă gândesc ca ordinea în care îi așez pe panou să fie și cea în care vor completa. Primul scrie, al doilea validează, a doua zi al doilea scrie, al treilea validează și tot așa. Nu pot încurca… căci sunt deja așezați pe panou. Caut idei și îmi dau seama că toate lucrurile care le făceau plăcere la partea aceasta de organizare a activității sunt anulate.

Încă nu am nici cea mai mică idee cum voi modifica tot ceea ce am muncit la capitolul organizarea clasei. Delegasem o mulțime de responsabilități și începusem să fac chiar progrese. Acum nici nu mai poate fi vorba de ridicat din bancă! Nici nu vreau să mă gândesc cât îmi va lua să le dau caietele… să împart eu fișele… dacă nu mai pot ruga echipa de serviciu să îmi dea o mână de ajutor 🙁 . Și ce fac cu rechizitele din cutiile personale?! Cât îmi va lua, să se ducă pe rând la cutie să ia ce au nevoie, plastilina de exemplu? O soluție ar fi ca dimineața, când ajung, să își aducă fiecare cutia lângă bancă, iar la plecare să o ducă la loc. Pe rând, normal!

Ah, și plecarea… alt coșmar! Grămadă prăvălită la cuier, hăinuțe stau unele peste altele! Chiar, e safe să le punem așa? Dacă nu mai avem voie să împrumutăm obiecte, înseamnă că nici să le punem una peste alta nu e… Ce facem? Punem hăinuțele pe spătarul scaunului? Numai pe-astea nu le mai adunam de pe jos când se vor plictisi în pauze și încep să se foiască…

Sunt atâtea mărunțișuri la care nu m-am gândit… și nici nu mă trage inima în condițiile actuale!

În schimb, poate că, dacă mergem înainte cu școala online, e o idee să pun imaginea într-un fișier editabil la care au toți acces și să îi las să modifice chiar și atunci când avem lecțiile online. Mai jos am făcut un test cu Google-Drawing, pentru că vom avea la școală G-Suite și ar fi foarte ușor să manevrăm documentele. Și dacă competiția pe tema „cine modifică calendarul“ se aprinde prea tare, pot crea o copie pentru fiecare să se joace în liniște. Am păstrat cartonașele, ar mai trebui să adaug câte o poză pentru fiecare copil și devine un joc simplu de drag-and-drop. A, și ca să nu ne ia durerea de cap, numărul zilei din calendar l-am pus ca text editabil, mi se pare cel mai ușor.

Voi ce planuri aveți cu calendarul naturii la clasele mici?


Edit: Deoarece am fost întrebată, realizez la cerere variante personalizate pentru calendarul ce poate fi completat cu markerul. Lăsați un mesaj mai jos dacă sunteți interesat/ă.

Când vezi „RED“ în fața ochilor

Clasa pregătitoare se încheie, din punct de vedere al hârtiilor, reale sau virtuale, cu completarea Raportului de Evaluare a Dezvoltării elevului în primul an de școală. Speram ca anul acesta să nu mai fie nevoie să completăm raportul, ținând cont că evaluările naționale la clasa a II-a, a IV-a și a VI-a au fost anulate. Dar… nu s-a întâmplat așa. În cele din urmă, prima săptămână de vacanță a fost dedicată completării raportului… Pentru că la noi așa se muncește, inutil!

Indiferent cât m-am gândit, întorcând pe toate părțile această decizie, nu am reușit să găsesc sensul acestui efort. Până la urmă, eu am „văzut“ copiii ultima dată în martie. Am lucrat online, însă impresia mea despre evoluția fiecăruia este relativă. Nu doar pentru că participarea a fost, în unele cazuri, discontinuă, sau că a lucrat cu intermitențe ori nu a trimis deloc feedback, ci pentru că de multe ori când încercam să discut direct cu copilul, să pot, prin întrebări directe, să îmi dau seama care este nivelul la care se află, eșuam lamentabil când voci joase șopteau răspunsurile din spatele ecranelor sau ochișorii lui căutau suport în jur și așteptau să li se spună ce să răspundă.

Așadar, eu pe cine sau ce să evaluez? Cum să pot decide dacă elevul și-a format sau nu o anumită competență? De ce să completez un raport în funcție de nivelul la care se afla în martie, când l-am văzut ultima dată, dar să fie un raport pentru întregul an? Cât de relevant mai e acest document, în condițiile în care, să spunem, copilul a participat la activitățile online, dar nu a putut decât să vadă/să asculte lecțiile, dar eu nu am avut cum să îl aud sau să îmi transmită fotografii cu ceea ce a reușit să lucreze?

Una peste alta, nu e aceasta singura decizie proastă care s-a luat în acest an… până la urmă, nu-i așa, ne-am luat salariile, ce mai comentăm atâta că avem de făcut niște biete rapoarte inutile și irelevante? Oricum am stat degeaba câteva luni! Așa că am trecut la treabă. Știam de la colege că momentul în care dai piept cu „aplicația“ este unul trăit la intensitate maximă. În primul rând că trebuie să te pregătești sufletește, să bați niște mătănii și să te rogi să meargă, să nu se blocheze, să… hehe

Am ajuns la școală. Chiar aveam emoții, e primul an la pregătitoare. Ce poate să fie atât de greu?! Ei bine… Se poate! N-am luat în calcul că dotările școlii (și ale școlilor în general) sunt din 1900 toamna. Râșnița care avea instalat certificatul SSL și pe care se completa în platformă se târa binișor. Cam după 4-5 tabele validate, mai dădea o eroare, mai încercai un refresh, reporneai, reintrai, cu foarte multă voință avansai. Ajunsesem la jumătatea listei clasei mele când a crăpat cu totul, nu doar aplicația, ci și râșnița. So… tratament clasic de resuscitare: restart.

Ce să vezi, șoc și groază, râșnița vrea să-și facă update-urile la windows. Inițial nu m-am panicat. Dar la 83/133 s-a oprit și a început să avanseze cam cu unu în 10-15 minute. Am așteptat, eram și cu câteva colege, nu ne văzusem din martie, mai schimbam o vorbă… am stat 3 ore, la 104/133 am cedat, se făcuse aproape cinci după-amiaza, am luat-o spre casă. E și mâine o zi.

Here we go again! Ajung prima. Aștept să booteze râșnița, ceea ce face într-un timp chiar optimist. Trec la treabă. Se mai blochează de câteva ori, dar deja știu cu ochii închiși cum să ajung repede la clasa mea și într-un final termin.

Concluzii:

  • În aplicație ar trebui să completeze singuri și ceilalți profesori de la clasă. Chiar am crezut că e mai complicat… mie mi-au completat pe un tabel pentru fiecare copil, urmând ca eu să le introduc în platformă. Nu-i nimic, data viitoare știu care e treaba mea, nu trebuie să o fac pe a altuia. Dacă tot ai fiecare arie curriculară separată și dai click pentru fiecare copil, pe fiecare competență, de amețești… pot și ei, nu?
  • Aplicația este una dintre cele mai proaste structuri pe care am putut să le văd de când lucrez cu baze de date. Și nu că mă laud, dar de obicei când se stabilea arhitectura uneia, cel care lucra baza ne întreba pe noi, cei din echipa ce introducea datele, ce ne-ar ușura munca, ce short-cut-uri am avea nevoie, testam baza și îi aducea îmbunătățiri de câte ori era nevoie până lucrurile mergeau strună. Acum… parcă trebuie să complice lucrurile și să facă toată experiența să fie cât mai frustrantă cu putință!
  • Ajung la concluzia că ministerul e ca Flămânzilă, dă gata brazdele a 12 pluguri și urlă de foame. Are o bază de date fantastică, în care a adunat tot ce se poate despre elevi și profesori, dar pe care nu știe să o folosească. Și nu doar că nu știe, dar nici nu învață! Eu n-am apucat să ajung și la etapa de „export“ a rapoartelor în pdf, dar mi-au povestit colegele că, după ce le avem pentru fiecare elev, trebuie să introducem de mână numele părinților, căci nu apare automat decât numele elevului și cnp-ul. Serios?? Cât de „pregătit“ trebuie să fie un programator, fie el luat și la licitație la cel mai „bun“ preț, ca să coreleze cum trebuie trei câmpuri într-o bază de date?! Dar nu mai bine punem niște fraieri de învățători să scrie de mână? Ce naiba, că nu le ia atât de mult!
  • Revenind la minunatele pdf-uri, ele nu sunt editabile. Dacă te pricepi cât de cât la a umbla pe calculator, găsești un program să le deschizi și le completezi datele lipsă, dar și să scrii destul de repede aprecierile pentru fiecare elev. Însă… Toate acestea, deși sunt poate partea cea mai explicită a raportului, se pierd „undeva“, căci pentru ele nu există câmp în baza de date. Ca să nu mai zic că, dacă toate ar fi în format electronic și nu am mai plimba atâtea hârtii, la orice școală s-ar transfera copilul, doar prin accesarea cnp-ului vezi imediat evaluările lui și parcursul școlar. Însă noi… ținem totul pe hârtie, n-șpe registre și foi de completat.

Însă la final am o dilemă: doar ce am terminat de completat la ANAF declarația unică, care este, după cum cred că mai toată lumea a aflat, un pdf interactiv. Oare de ce pentru aceste rapoarte nu se poate proceda în același mod? Din SIIR generezi automat pdf-ul pentru fiecare elev. Profesorul completează, la el acasa, liniștit, apoi trimite pachetul pentru toată clasa informaticianului care le încarcă în platformă și datele se importă automat, fără bătaie de cap. Și chiar nu ai ce să greșești… Sau poate că ANAF-ul, deși nu este nici el un monument de inteligență artificială, nu își împrumută specialiștii și celorlalte ministere care încă se zbat în noroi și nu evoluează?

Dar… cine știe, poate peste 5 ani, când voi avea iar pregătitoare, voi adăuga aici un articol care să înceapă cu „Wow“, în sensul bun!

lectura parinti

Idei pentru organizarea școlii la toamnă

Băiatul care a strigat „lupul“ parcă e rolul preferat al liderilor noștri cu putere de decizie. Mă înarmez cu răbdare pentru o vacanță lungă din punct de vedere al ideilor care vor curge, care mai de care mai realizabilă în lumea poveștilor decât în cea reală. Și gunoiul se ascunde, ca de obicei, sub preș. De ce să schimbi din temelii un sistem, când îl poți cârpi pe ici, pe colo, și să te lauzi apoi că ai făcut treabă bună?

Micșorarea numărului de copii la clasă

Chiar nu am înțeles de ce atâta zbatere referitor la constituționalitate, cât timp se putea cere respectarea numărului minim de copii prevăzut în Legea învățământului. Pentru ciclul primar, ar fi 15, pentru preșcolari – 10, pentru gimnaziu, 20. Problema pentru care nu se umblă la numărul de copii la clasă ține, ca de obicei, de investiții masive, atât în infrastructură – nu avem atâtea săli de clasă, dar mai ales legată de resursa umană. Dacă s-ar aplica această hotărâre, numărul claselor ar crește cu cel puțin o treime. Ar însemna o creștere a cheltuielilor salariale… dar să spunem că s-ar găsi bani. Însă… de unde găsești personal calificat? Toamna, când se deschid școlile, sunt probleme enorme cu acoperirea catedrelor. Își fac loc mulți necalificați, se apelează la pensionari, se improvizează. Și acum, cu școala online, s-au văzut multe din aceste probleme.

Impunerea suprafeței de 4mp pentru un copil va crea mari probleme. Am văzut acum, la evaluarea națională, săli în care nu au intrat, la distanțele impuse, decât 7-8 canditați, deci nici vorbă de cei 10-15 despre care se discută în mod normal. Și în toamnă se vor dilata cumva clasele?? O școală cu peste 2000 de elevi și-a pus la bătaie aproape toate sălile pentru 200 de candidați, așezați „ca la carte“. Matematic, dacă avem 1000 elevi pe un schimb, și ei vin doar jumătate la școală, atunci 500 ar trebui să încapă regulamentar. Și… nu încap. Tocmai am văzut.

Transmiterea lecțiilor live

E de departe cea mai bună glumă. După ce că îmi limitezi ora la 30 minute – când nici cele 45 nu-mi ajungeau cum trebuie – mă mai pui să fiu și „omul orchestră“, să transmit live, să am grijă ca ceea ce scriu să se vadă pe cameră, pentru cei de-acasă. Nu mi-e deloc clar dacă la activitate trebuie să îi întreb și pe ei câte ceva sau dacă îi las în pace să se uite ca la teleșcoală. Nu erau ei atenți când îi supravegheam pe ecran, dar acum, când pot face ce vor? Câți părinți vor fi acasă dimineața, să îi supravegheze, patru ore, că sunt atenți? Jumătate de oră lecții, jumătate pauză… revino la fix, că începe doamna… Sau la programele de before-after school, vor merge să stea toată ziua, cu tabletele după ei, supravegheați să se conecteze!?

M-am gândit și cum aș putea să îi „văd“. Pot conecta proiectorul și să pun conferința pe perete. Așa arunc un ochi și la ei. Problema e că vor arunca și cei din clasă. Și… la câte minuni și minunății am putut vedea în timpul lecțiilor online cred că e una dintre cele mai proaste idei pe care le puteam avea. Găseau ei de joacă în clasă și când mă întorceam un pic cu spatele să scriu la tablă, dar acum, când s-ar putea maimuțări lejer de acasă? Doar nu aveau nicio jenă să o facă în fața mea live pe Meet…

Calculatorul pe care îl am în clasă – un desktop vechi – nici nu știu dacă are vreo șansă să funcționeze cu camera mea hd. Oricum nu știu cum l-aș așeza ca să se vadă tabla… Laptopul de acasă e exclus să îl iau, căci și copiii mei vor avea lecții și, cum spunea Păcală, nu prea poți să împarți un pai la trei măgari, nu? Dacă vom primi tablete, habar n-am cam la ce distanță de tablă va trebui să o fixez și cu ce, cum voi face să pun prezentările la oră și pe perete, și pe Meet. Pentru că un lucru îmi este clar: nu ne vor putea cere să facem de două ori aceeași muncă fără să ne plătească. În schimb, vor sacrifica, tot de dragul banilor, copiii.

Împărțirea clasei pe grupe

Aici să te ții… am văzut ce proteste au fost când grupele de pregătire pentru evaluarea națională nu au fost făcute „alfabetic“ și tocmai suntem pe cale de a ne ucide șansele de mai bine de dragul de a fi corecți politic. Am lucrat pe grupe cât am stat acasă, după o încercare eșuată de a lucra cu toți – toți însemnând vreo 12-15/20 care intrau. Am avut 17 doar la întâlnirea de final de an și un copil care nu a avut acces deloc. Și tot mi s-a părut un coșmar. Bineînțeles că poți face și cu 50 simultan dacă vrei, tu vorbești, lor le tai microfoanele, la final dai tema și ai terminat. Dar dacă vrei să îi iei la rând… nu merge. Îmi amintesc cum, la una dintre grupe, la un moment dat din 10 au intrat 3 și unul dintre copii era complet nedumerit „de ce îi vine rândul atât de des“. Cu alte cuvinte, el oricum se juca când nu era rândul lui, iar acum chiar eram enervantă să îl pun atât de mult să buchisească!

Însă decizia de a lucra diferențiat a fost una dintre cele mai bune pe care am putut să o iau. În primul rând că erau mai puțini, răspundeau de mai multe ori, îi țineam mai mult în priză, apoi pentru că puteam să adaptez mult mai bine cerințele în funcție de progresele lor. Foloseam grupele în lecțiile de comunicare, la matematică lucram cu toți, să nu uite că sunt un grup unit. Chiar și așa, diferențele se văd, și nu sunt date neapărat de timpul necesar unui copil să rezolve o sarcină, ci de gradul de implicare și frecvență la activități. Să lucrez acum la clasă doar cu jumătate din ei, pe rând, e o sabie cu două tăișuri, căci nu toți și-au dezvoltat deprinderea de lucru independent, să poată sta acasă și să lucreze în fața camerei. Va fi cineva cu ei? Să îi împart alfabetic sau par/impar ar fi altă tâmpenie, căci nu aș ține deloc cont de nevoile fiecăruia și aș face o „ciorbă de regim pentru tot spitalul“, cum se face de obicei la noi.

Dar să presupunem că, până la urmă, facem grupele, venim pe rând…

Pauzele lungi și diferite pentru fiecare clasă

Pauza dublă ca durată ar fi fost ceva din categoria „visează cu ochii deschiși“. Să aibă la dispoziție atâta timp să se joace… cred că nu mai era copil să spună că nu îi place la școală, din moment ce acesta este argumentul pozitiv. Dar acum… are 20 de minute în care trebuie să stea cuminte în bancă, să facă altceva, după ce obligatoriu se spală. Hai să zicem că, atât timp cât va fi frumos afară, am timp să îi scot în curte și să îi și aduc înapoi să se spele pe mâini. Dar când va fi urât afară? Să stea în clasă, în băncuță… cu trei jucărele pe care și le aduce de acasă?! Asta după ce nici ora nu a fost prea animată, căci, nu-i așa… nu ne ridicăm, nu lucrăm în grup, păstrăm distanța…

Partea în care pauzele nu se sincronizează cu ale celorlalți e cea mai amuzantă. În acest stil, nimeni nu mai face ore în liniște, că pe coridor va fi mereu gălăgie. Poate vor înțelege ei că nu au voie să se atingă, dar dacă le interzici și să se manifeste verbal, deja cred că e prea mult. Așadar, tot timpul cineva se va plimba… cineva la care ei să fie atenți… Dar dacă orele nu încep toate la „fix“, înseamnă că engleză, sport, religie, nu se mai face la ciclul primar? Și la gimnaziu ce se întâmplă?? Sau ei nu respectă aceste prevederi? Dacă ei nu le respectă, de ce chinuim doar copiii mici?!

Profesorii… cu mască obligatoriu

Nu știu câți dintre colegii mei au încercat să predea o lecție folosind masca. Eu am încercat. Școala online nu a fost aceeași pentru toți copiii și mai am prieteni cu care recuperez acum ce se poate. Eu cu mască, copilul la 2m de mine, eu chinuindu-mă să explic, să păstrez distanța… și, dacă pot sta cu masca ore la rând, fără să mă deranjeze, când a trebuit să și vorbesc, deja simt nu după prea multe fraze o lipsă acută de oxigen, a trebuit să stau jos, nu eram ok deloc. Și vorbeam încet, că nu era decât un copil. Dar… la toamnă? Am sala de 90mp, dacă eu vorbesc încet, cu mască, cine e în spate nu mai aude nimic. Și cât pot să vorbesc așa!? N-am idee…

Dacă anul viitor așa va trebui să procedez, atunci e o problemă. A, și încă o dilemă: cum păstrez distanța dacă eu trebuie să merg pe la fiecare să îi conduc mâna să scriem literele pe tip 1? Sunt foarte, foarte curioasă!! Și trebuie să mă dezinfectez după ce îi ajut pe fiecare în parte?! Pentru că atunci chiar e show de zile mari, nici măcar nu mai pot spune că „ne jucăm de-a școala“, ne batem joc de ea într-un mare fel!

Experimentele la clasă

Ca să închei optimist, cel mai mult m-a amuzat partea aceea că nu se mai fac experimente la clasă, nu se mai merge în laboratoare. Alo, domnii care ați scris, care laboratoare? Sunt de multă vreme săli de clasă! Care experimente?? Copiii mei nu au văzut un experiment la școală, iar cel mare e și la profil științe ale naturii! Și nu, nu au mers la Cucuieții din Deal, ci în buricul târgului, la școli-de-școli! Dar acum înțeleg… preventiv nu s-au făcut!!

Aici lista completă de măsuri pentru întoarcerea la școală
Și: 
S-a schimbat schimbarea!

vacanta mare amr

Jurnal-AMR de vacanță

Oficial suntem în vacanță și nu poți, până la urmă, să nu dai o temă, dar una așa, pentru toată clasa, căci individual le-am cam spus ce au de făcut, mai ales acolo unde online nu am putut avea chiar cele mai bune rezultate. Anticipând cumva una din primele teme din toamnă – relatarea evenimentelor mai importante petrecute în vacanță, le-am pregătit un „calendar-jurnal“ al vacanței, cu casete de completat pentru fiecare zi. Nu le-am făcut foarte mari, aș vrea ca desenele lor să fie mai mult pictograme, nu foarte elaborate, să surprindă în acest mod esențialul pe care vor să îl comunice.

Așa cum îi stă bine unei teme de vacanță, integrează noțiunile de măsurare a timpului, numerația până la 31(am dat doar startul, să știm cu ce zi începem), dar și cele de explorare a mediului, căci pentru fiecare zi le-am cerut ca, lângă dată, să marcheze „starea vremii“: un soare, un nor, o umbrelă, cam cum ne-am străduit (și sper că nu au uitat) și la școală cu calendarul naturii. Pe lângă munții și marea pe care deja le-am văzut trecute în desenul lor dedicat săptămâna aceasta planurilor de vacanță, sper să apară multe cărți de povești, cu titlul scris mic, să văd ce au mai citit sau li s-a citit. Calendarul poate fi decorat, personalizat, cum dorește fiecare. Dacă facem abstracție de numerație, poate fi folosit și de către preșcolari.

Mi-a părut rău că, în nebunia care e acum în jurul nostru, nu știm cât va dura, de fapt, vacanța de vară, dacă va deveni una și aceeași cu cea de la Crăciun, cum apar în media unele gânduri optimiste. Deși sunt pesimistul de serviciu și mereu mă pregătesc de ce e mai rău (când am început predarea lecțiilor în martie, anticipând situația, mi-am dovedit că nu e rău să fii prevăzător) de data aceasta voi face un efort, să îmi impun, de dragul lor, să gândesc pozitiv și să mă pregătesc pentru un început de an școlar în culori calde de toamnă.

Când se va anunța, în vară, estimativ, cam care e data la care ne vedem la școală, le pot spune unde să „tragă linia“ de final a vacanței. E ciudat să faci pe hârtie un „AMR“ și să nu știi de fapt până la ce dată numeri zilele! Trăim vremuri unice, să sperăm că le supraviețuim cu (mințile) întregi! Și tot în ton pesimist, sper totuși că nu va fi nevoie să le dau pagini în plus, și cu următoarele luni…

Mai jos aveți un exemplu, m-am jucat eu pe calculator cu tableta grafică să încep o variantă. Chiar dacă l-am realizat pentru clasa mea pregătitoare și i-am dat un titlu în consecință, m-am gândit că poate doriți să îl folosiți și la alte clase mici și fișierul include și varianta „Vacanța mare – 2020“. Pentru clasele mai mari, recomand cu încredere jurnale adevărate, în care să scrie concret ce au făcut, decorând paginile. În versiunea pentru print nu există niciun fel de decorațiune.

vacanta mare amr

Fișerul poate fi descărcat free de aici timp de o săptămână, după care este disponibil doar la cerere persoanelor care fac sau au făcut în ultimele 3 luni o donație către site. Cei care au donat prin PayPal l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. Vă rog ca în momentul unei donații ulterioare datei publicării articolului să solicitați, printr-un comentariu, cu aceeași adresă de mail, materialul dorit.

Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.

Dacă vrei să fii la curent cu articolele de pe blog, abonează-te aici.

cusaturi litera X

Litera X – cusături

În ultimele săptămâni de școală mi-am simțit copiii din clasă obosiți. Nu mai au răbdare, deja pentru ei e cam mult la 7 ani. Așa că am restrâns un pic câmpul de oferte și am pregătit teme (mai) scurte și ceva mai puțin solicitante. Asta la prima vedere…

Oficial nu am cusut cu ei, nu cu toată clasa. Neoficial, în școala altfel, am lucrat cu o parte dintre ei, cu ajutorul copiilor mei din seria trecută, care au venit și le-au arătat celor mici ce i-am învățat. Am mai avut o tentativă cu câteva fetițe la activitățile desfășurate cu ocazia „porților deschise“, cu o săptămână înainte de închidere, când iar au cusut.

Tot oficial, scenariul de cusut cu toată clasa implică neapărat încă vreo patru părinți prezenți, ața în ac băgată de acasă, nod făcut. Dacă la începutul pandemiei i-am provocat să coasă un curcubeu, acum am zis să fie ceva simplu: litera X. Cât de greu putea fi să coși un amărât de X??

Pentru că tema nu mai avea caracterul opțional, le-am cerut să ia din trusa logi un pătrat mare și unul mic, să le așeze pe un carton și să le marcheze vârfurile în trei poziții diferite. A doua etapă era perforarea cartonului în punctele stabilite și a treia – coaserea literei, cumva și pentru intuirea noțiunii de diagonală. Pentru că știam că am deja copii care cos pe etamină, lor le-am permis orice variație a temei. Mi-am dat seama că regret acum că nu am încercat să coasem alfabetul… măcar literele care erau alcătuite din linii drepte, cred că ar fi ieșit interesant! Eh, dar ce mai făceam în clasa întâi dacă toată distracția era la pregătitoare??

cusaturi litera X

O treime din clasă a rezolvat tema, ceea ce nu e încurajator, însă măcar e realist. I-am rugat insistent să nu trimită creații la care copilul a aplicat cu entuziasm tehnica mama-mpunge și eu trag, prefer să nu primesc niciuna, să rămână nefăcută, decât să am impresia falsă că pot face această activitate la clasă, toți se descurcă.

Trag speranțe ca, la vară, cei care nu și-au terminat temele, să le lucreze în ritmul lor. Mă gândesc că acolo unde au în continuare acces pe platformele cu lecții, elevii cu ritm mai lent de învățare au o șansă nesperată la o „școală de vară“, iar în toamnă să se prezinte onorabil în clasa următoare. În fond, toți copiii sunt capabili să realizeze o sarcină, dacă le lași atâta timp cât au ei nevoie să o ducă la bun sfârșit. Unii învață să citească în câteva săptămâni, alții în câteva luni, alții nici după câțiva ani de chin la școală nu reușesc, dar cumva la maturitate își iau carnetul de șofer. Problema e dacă avem „timpul“ și resursele necesare să așteptăm fiecare membru al societății să reușească sau îl încadrăm, la momentul X, acolo unde competențele dobândite de el sunt suficiente.

metaloplastie folie aluminiu

Metaloplastie: confecționarea literelor la clasa pregătitoare

Uneori mi se pare că totul e relativ și că fiecare înțelege ce poate sau ce dorește din programa de clasa pregătitoare. În stagiul de pregătire au fost câteva idei asupra cărora s-a insistat mult și acestea erau legate de învățarea literelor. În primul rând, nu scriem litere, le desenăm, așadar conturul poate fi mai mult sau mai puțin exact. Din moment ce avem de-a face doar cu literele de tipar, iar noi nu suntem mașini de tipărit, să îi ceri unui copil să fie perfect ca o tiparniță e cam mult. Dacă învățarea literelor mari de tipar are totuși un sens, căci vom scrie de multe ori cu majuscule pe diverse cereri și formulare, scrierea literelor mici de tipar este o pierdere absolută de vreme. Literele acestea nu sunt formate din „elemente“, nu le poți „descompune“, ca pe suratele lor scrise de mână. Când și cine scrie cu litere mici de tipar? Eu nu-mi amintesc să mi se fi cerut vreodată. Și atunci, la ce bun să depui efort să înveți ceva ce nu vei mai folosi? Doar de dragul de a-i da copilului o ocupație? Ca să ai cu ce să te lupți să dezveți în clasa întâi, când le va scrie pe acestea pe caiet?

Exercițiile de scriere pe liniatură incluse în caietele de lucru pentru clasa pregătitoare au fost criteriul după care le-am și triat. Nici cu scrierea celor mari nu am fost încântată, să oblig copilul să intre într-un spațiu încă de la început mi s-a părut cam mult. Așadar primul semestru am desenat literele fără nicio limită, iar din semestrul al doilea am introdus treptat liniatura care limita înălțimea literei, scăzând treptat dimensiunea. A fost avantajul meu, pentru că mi-am creat singură, tot anul, fișele cu care am lucrat. Dacă diferențele erau mici între două litere vecine, între prima și ultima a alfabetului fișa s-a transformat. O a doua decizie pe care am luat-o a fost insistarea pe literele mici de tipar și toate exercițiile au fost scrise astfel, tot pentru a nu consuma inutil energie. Dacă toată viața vom citi cărți cu litere mici de tipar, de ce să învățăm acum doar cu litere mari?

Însă la desenat și confecționat ne-am ocupat doar de cele mari. Metaloplastia este una din soluții, fie că este folosită sârmă simplă, sârmă plușată, tablă sau folie de aluminiu. Pe ultima am descoperit-o în urmă cu mulți ani, când am confecționat primele obiecte torcând fire din folie și împletindu-le după model. Literele au fost o provocare mult mai simplă și mai ales la îndemâna tuturor, căci cine nu are în ce să învelească un senviș la nevoie? Spre sfârșitul alfabetului, în săptămâna în care X și K au făcut cunoștință cu piticii mei, le-am dat din nou de lucru.

metaloplastie folie aluminiu

Tehnica nu este cine știe ce, se rupe din rola de folie câte o bandă – lățimea ei influențează grosimea firului – și se răsucește ușor, pentru a deveni un fir uniform. Cu acesta apoi creați orice doriți. Pe măsură ce veți încerca, veți descoperi prin încercare și eroare rezistența materialului, situațiile în care se poate rupe, noi moduri de improvizație pentru a rezolva aceste situații.

Spor la joacă!