joc si miscare

Mișcare și… joc

Nu știu cum e prin alte școli, dar copiii mei „fac” sportul de cel mult două ori pe lună… dacă au noroc. În atâția ani, am întâlnit prin cancelarie oameni și oameni, însă acest profesor m-a lăsat de câteva ori fără replică. Prima dată a fost la începutul anului, când a venit să îi ia… și… mă întreabă pe mine unde să se ducă cu ei, ce să facă cu ei ora asta (terenul se vede de la poartă). Am rămas cu gura căscată: Adică să vă spun eu unde și cum să vă faceți ora? Mă rog, a văzut că n-am nici eu toate țiglele pe casă, n-a sesizat că aveam deja capsa pusă pentru orele pe care le ținusem când nu catadicsise să apară. Apoi a început sarabanda absențelor, copiii mai mult nu făceau ora. Alternativa – matematică. Vă dați seama cam cât de încântați sunt când intru eu pe ușă la ora de sport.

Într-un final a început să apară. Răruț. Lunea a doua oră în niciun caz, e prea devreme să te trezești după weekend, joia la prima oră e „trafic”. Hai nu zău, eu am de la 8 toată săptămâna, merg o bucată bună de București și nu îmi amintesc să fi întârziat. Dar ea, mda, prof de sport, obișnuit cu mișcarea, nu poate alerga după autobuz.

Ca o paranteză la „unde dai și unde crapă”, le tot fac observație copiilor că în clasă nu se stă cu căciula pe cap dacă nu ai o problemă reală, și nici cu geaca încheiată până în gât, căci nu e frig. Eee… și vine doamna, care se presupune că, în calitate de profesor de sport e mai călită decât restul muritorilor, și stă la catedră fix cum eu le spuneam că nu. Cum am aflat? Păi… am ajuns iar la „Ți-e frig? Știi că… bla bla bla…” Dar doamna de sport de ce stă îmbrăcată și cu căciulă? Na, mai învață-i ce trebuie.

Intru la un moment dat în clasă, la ora de sport, îmi trebuiau urgent niște acte din dosar. Liniște de mormânt. Clipesc, copiii în bancă. Nu scoteau un sunet. Jucau portocalele. Nemișcați. Iau ce-mi trebuie, ies, ora următoare întreb și eu, că mă roade, de ce era așa liniște, că la mine n-a fost niciodată în acest fel. Aaaa, păi doamna se enervează repede și țipă la noi. QED. Ce să mai zic?! Îmi trebuie o mutră fioroasă și să o las mai moale cu ceaiurile de plante!

Când a început vremea rea, joc și mișcare în clasă însemna să dăm băncile la o parte, pe margine, și ne rămânea un spațiu mai mult decât suficient să ne jucăm. Doamna, dar la sport de ce nu facem așa? Ioi, ce întrebări mai pun și copiii… „Așteptați-o și voi cu băncile date la o parte, poate nu știe că le puteți muta!” Ei: haha, hihi, glumiți… Numai că ora următoare așa au așteptat-o. I-a pus să facă ceva gimnastică. Până mi-am luat eu toate cele (a aterizat la :25, eu mă apucasem de mate), ea i-a pus așa, grămadă, să facă gimnastică și le arăta mișcările… cu haina și căciula la locul lor. Mi-am făcut cruce cu limba și am plecat la cancelarie. Când m-am întors, am aflat că tot portocalele au jucat, că „făceau gălăgie”.

Tot din categoria „ce mai poți face în clasă la joc și mișcare” am pus jocuri cu mingea. Le-am promis că orele din ianuarie de J&M le facem pe toate în ultima săptămână, ca să terminăm materia la toate disciplinele, așa că joi și vineri am făcut „coordonare și precizie”, aruncat la țintă cu mingiuțe. Au adus de-acasă o sacoșă de bile de plastic (cele care umplu piscinele), am făcut din saltelele pe care ne tăvălim niște cilindri și am aruncat. Mai în „coș”, mai pe lângă, pe echipe sau individual.

Ce păcat, doamna, că nu facem și la sport așa…

joc si miscare

gradinita modulara

Marea Abrambureală, episod nou

Când lucrurile merg prost, dar prost, și din ce în ce mai prost, dacă nu îți păstrezi un pic speranța și simțul umorului o iei razna… Cam așa a fost și cu noile titluri care țin presa online (nu știu offline, că nu citesc). Nu mă țin nervii să o urmăresc live, pentru că eu încă îmi amintesc momentul în care ea a ajuns odinioară la minister, iar eu intrasem în învățământ… cum mi-am luat-o lejer în freză că s-a trezit să schimbe regulile la titularizare. Așa că momentul în care am auzit că iar e ministru mi-am pus mâinile în cap, am bătut drobul de sare în perete, numai Dumnezeu știe ce idei i-o da, deși mă îndoiesc că el o inspiră!

M-am apucat să ascult înregistrarea emisiunii de la Digi, cu Oana Moraru. Am avut așa senzația că e pe sticlă „Racul, broasca și știuca”. O discuție de „vorbe” din care doi oameni radicali n-au reușit să ajungă la o concluzie comună, benefică dezastrului de sistem pe care îl avem. În schimb „maxime” s-au lansat o mulțime. Mai jos pe cele care mi-au atras atenția…

Numărul de copii la clasă

La noi au luat-o razna rău de tot lucrurile. Avem școli suprapopulate, în trei schimburi, și școli care se închid că… nu au copii, pe o rază de 1 km. Prostia a început, părerea mea, de la nerespectarea circumscripției școlare. (Acceptarea flotantului doar la înscrierea la CP, neverificarea prin instituțiile specializare (poliție, DGASCP) a adreselor unde figurează câteva sute de copii într-un apartament – uite o idee de rezolvare.)

Mă duc dimineața la școală cu autobuzul. Cu o stație înainte să cobor, urcă de la Palatul Copiilor mulți pitici, de mână cu adulți. Nu coboară la următoarea… unde e școală chiar în stație, merg mai departe, spre altă școală. „MAI BUNĂ.” Cert e că stau la 5 minute de mers pe jos de școala mea. Recent primăria de sector a decis să ne „reorganizeze”. Pentru că nu avem copii, vom deveni localul secundar al altei școli mari și aglomerate, aflate la 3 stații de noi. La noi se învăța într-un singur schimb, toate clasele CP-VIII de dimineață, așa cum ar fi normal să se întâmple peste tot, doar este perioada optimă pentru învățare la un copil școlar. Dar… cum să lași atâta spațiu liber după-amiaza? Hai să facem grădiniță la parter, iar la etaj să se învețe în două schimburi. Aștept cu interes să văd cum vor reacționa preșcolarii când sună soneria la fix. Și mai ales cum vor dormi după-amiază când cca 15 min (în cel mai fericit caz) gimnaziștii se „joacă” în clase nesupravegheați. Deși am obsesia de a-mi începe ora la fix, uneori e imposibil când deasupra mea zici că e bătălia de la Termopile. Dar, așa cum a bravat un consilier local, deciziile le iau ei. Noi nu trebuie să gândim.

Adaug că la noi clasele nu depășesc 25 de elevi la primar. Nici la gimnaziu. Cum e să ai la clasă 20 de copii? Un vis pe care îl savurez în fiecare zi. Uneori am impresia că sunt prea mulți. Nu am timp să îi scot pe toți la tablă, așa cum și-ar dori și ei, dar și eu. Însă… ne costă. Ca să acoperim cheltuielile din subvenția per capita, se făcuse un calcul că ar trebui să avem minim 27 la clasă. Ai mai puțini, așadar există un preț. Cel pe care îl simt eu e că nu se plătesc orele suplimentare, căci nu avem cu ce (mai nou nici nu mai e voie)… Și când am deja 12 la activ, calculez câte zile de concediu mi se dau (sic!) compensator la vară.

Prietenii mei – fie că sunt profesori sau părinți – au copiii în clase „mari”. Garantat pe ei nu i-a întrebat nimeni nici dacă vor 30 de elevi la clasă, nici dacă vor să aibă 30 de colegi. Și pariez că, dacă pe formularul de înscriere la clasa pregătitoare s-ar introduce o rubrică „Sunteți de acord ca efectivul clasei să depășească 25 de elevi”, toată lumea ar bifa NU. Aș vrea să văd ce artificii face primăria, de unde scoate săli de clasă, profesori, pentru clasele care apar în plus. Că bani mai tipăresc ei dacă e nevoie. Să fii corect costă.

„Abrambureala” lansată acum conform căreia părinții sunt de vină, că ei vor să fie peste 30, e praf în ochi. Nu știu pe nimeni care să fi fost întrebat dacă e de acord, ca părinte. Profesorii care și-o fac cu mâna lor – nu discut despre ei – ci despre cei presați, obligați să accepte clase peste efectiv. Îmi e clar însă un singur lucru. Când tu vezi, ca părinte, la înscriere, că sunt 25 pe listă, iar apoi te trezești 31 la ședința cu părinții, ia poza, fă prezența, apoi fă reclamație. Dacă noi suntem de vină, ca părinți, apoi tot de noi depinde să o rezolvăm! În speranța lor, curge multă apă pe Dâmbovița… pe Dunăre… ce preferați!

gradinita modulara

4 săli de clasă în construcție modulară așteaptă ocupanți preșcolari. Dacă i-ar lăsa pe artiștii care au pictat picioarele podului Mihai Bravu să îi dea puțină culoare cu flori și fluturi ar arăta minunat.

Repetenția la clasa I

Am înțeles perfect argumentarea dnei Moraru (deși în general prezența dânsei a fost prea extremistă și prea generalizatoare în sens negativ). Trebuie să recunoaștem însă că, în cazuri extreme, aceasta ar trebui să existe. Nu doar la clasa întâi, chiar și la CP. Trecerea acestui nivel la școală a fost argumentată tocmai prin impunerea frecvenței. Ajungeau la clasa I copii care nu au mers la grădiniță, fără cunoștințe elementare. Clasa pregătitoare are tocmai acest rol… să îi „pregătească”. Dacă el nu frecventează… ce caută în clasa I? Același raționament și pentru clasa următoare. Dacă el nu știe să scrie și să citească după un an de zile, nu poate aduna peste ordin, ce faci cu el în clasa a II-a? Mă gândesc ce frustrare e invocată la el, că repetă clasa, dacă el de fapt nu a dat pe la școală? Îi oferi șansa de a merge, de fapt, prima dată în clasa I…

Orice copil poate învăța orice conținut, dacă îi lași timpul necesar să o facă în ritmul lui. De ce nu recunoaștem că unii chiar au nevoie de doi ani calendaristici pentru a parcurge unul școlar? Așa cum cei supradotați pot parcurge doi ani școlari într-unul calendaristic… nu? 

Sunt însă sceptică. Nu se va reglementa nimic. Ei vor repeta conținuturile de clasa a II-a, când de fapt… ar trebui să le repete pe cele de clasa I. Acele programe recuperatorii sunt un vis. S-a făcut o analiză de nevoi? S-a calculat un buget? S-a evaluat dacă există spațiul necesar? Sigur, facem. Dar… copiii vor? Am în clasă două cazuri care ar avea nevoie de sprijin permanent. Unul ar fi trebuit să mai stea în clasa I măcar încă un an, i-ar fi fost de folos. Pe ambii i-am chemat la școală suplimentar sau le-am dat de lucru. Cazul X. nu a comentat, a executat, a venit, a muncit. Cazul Y… „a avut treabă”. Cam cum s-a gândit doamna că voi obliga pe Y. să se prezinte în timpul liber?

Așa că, da, sunt de acord ca, în cazuri excepționale, copiii să repete clasa I. Susțin asta așa cum susțin că la liceu nu ar trebui să se intre cu note mai mici de 5, că ar trebui reintroduse școlile profesionale, că am rămas fără electricieni și instalatori și n-are cine să-ți monteze ca lumea două becuri în casă.

Era o zi, cu cer senin… și urcam în Bucegi

Deliciul interviurilor televizate au fost însă pentru mine „Misterele din Bucegi”. Întâmplător tocmai am avut acest text, într-un manual de altfel destul de ok față de altele. Profesorii de la clasă pot ca, la limba română, dacă consideră textul nepotrivit pentru noțiunile teoretice pe care le au de abordat, să îl schimbe. Pur și simplu aduc un altul, așezat în pagină conform vârstei, scris cu diacritice… și îl utilizează. Am mai făcut acest lucru. Textul informativ despre Bucegi a fost ok. Și da, pasajul final a făcut deliciul lecției. Însă pentru cu totul altceva decât s-a bătut câmpii la tv și pe net…

În primul rând, a trebuit să explic ce e acela „un kilometru pătrat”. Nu de alta, dar nu se fac noțiuni despre suprafață cu unități de măsură nici măcar la clasa a patra. Se calculează pentru un pătrat cu latura de 5 pătrățele o suprafață de 25 de pătrățele. Ei bine, la cuvinte necunoscute copiii au pus pe listă. Cu explicația m-am descurcat eu, dar s-a trezit alt isteț să adauge că nu se scrie ca în carte, ci „km cu un doi mic sus. Doamna, dar de ce se scrie așa?” Alelei, și ajung iar la capitolul acela că nu le putem învăța chiar pe toate în clasele primare, vor învăța în clasa a V-a…

Despre acele „informații științifice” cu efecte „benefice” auzisem și eu. Sunt legende vechi… mituri. Cei care le-au demonstrat or fi savanți britanici. Am inventariat cine din clasă a fost sus la Babele, dacă a simțit ceva. Nu am avut „dovezi”. Doamna, dar dumneavoastră ați fost acolo? Ați simțit ceva? Am mărturisit că am fost de mai multe ori, dar n-am simțit nimic.

Cine știe, doamna, poate nu erați suficient de obosită!

Așa că, dacă nu simțit nimic, de la telecabină vi se trage. Sau poate că nu eram în sandale… ci în bocanci! Eu am urcat pe jos, pe Jepi, și tot degeaba. Însă niciun moment nu a crezut cineva pe bune… Le-am încadrat la povești și atât. (Ca o paranteză, am fost și la Templul Dacic al Ursitelor de la Şinca Veche, tot degeaba!)

Despre „evaluarea calitativă” a manualelor sincer nu vreau să-mi amintesc prin ce-am trecut cu al meu și ce modificări stupide am fost obligați să facem… Așa că doamna ministru, șeful meu ierarhic absolut, înainte să retragă abramburește vreun manual, să ne dea unul făcut cum trebuie, la care să nu avem ce să-i reproșăm! Și schimbăm noi de bună voie și nesiliți de nimeni.

Concluziile vă las să le trageți voi, mai jos.

monede tema istorie izvoare

Istoria la început de an

Am așteptat cu multe emoții anul acesta, se întâmplă doar o dată la 5 ani să am ocazia, la clasă, să fac exact ce îmi place. Știu că, dacă peste patru ani copiii mei vor alege la teză, într-a opta, istorie sau geografie, nu va fi doar „vina” profesorului din gimnaziu, va fi și a mea. Trebuie s-o iubească sincer, să-i aprecieze satisfacțiile… s-o învețe, de fapt, „altfel”.

Ca o paranteză fie spus, nici pe geamăna ei, geografia, nu o tratez diferit. Le ador pe amândouă. Dacă ar fi după mine, aș face un semestru istorie, cu teză la istorie, un semestru geografie, cu teză la geografie 😀 . Aș împăca și capra și varza!

Încet și sigur mă apropii de sfârșitul primei unități, cea mai „distractivă” dintre toate. Am tras și primele concluzii, care arată că socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg. De exemplu, la lecția de cronologie. Ce-mi propusesem eu de anul trecut, cu intuirea numerelor negative prin studierea termometrului, a ieșit. N-am avut probleme. Apoi, la matematică, descompunerea în sute mergea minunat. Doar că… la istorie, cu ei, n-a mers să translatăm informația… M-am trezit așadar că întreb de câte mănunchiuri de 100 de bețișoare avem nevoie să facem un grup de 1234, primesc răspuns 13, dar când am ajuns la istorie și bețișoarele au devenit ani, lucrurile s-au complicat. Puteam, normal, s-o las moartă, cum fac mulți, pe ideea că face într-a cincea, îi explică atunci, înțelege el. Am căutat ceva ce să le fie accesibil și am ajuns la bancnote… Ai plecat la piață numai cu bancnote de 100 de lei. Ai cumpărat de 1234 lei… câte bancnote îi dai vânzătorului? Trec peste „la sume așa mari plătim cu cardul”, exercițiul a funcționat brici. Și știi că merge în momentul în care vezi că și acei copii care de regulă nu reușesc te privesc satisfăcuți. Toate ca toate, dar de banii lui fiecare are grijă ca de ochii din cap! Urmează să reluăm exercițiile de cronologie, mai ales când vom începe cu adevărat studiul istoriei, însă sunt mult mai liniștită.

Izvoarele istorice au mers așa cum speram. Am scris deja pe această temă (1, 2), am remarcat doar că nu sunt așa curioși, impresia „artistică” a semănat mai mult a foc de paie. Făcusem lecția într-o vineri, n-am mai stat să se uite pe materiale, le-am spus să le ceară luni, căci le mai țin la școală. Nu le-am adus nici acum acasă, tot aștept să-și amintească de ele să le ceară… I-am impresionat, dar nu prea adânc.

Tot la izvoare istorice am avut o aplicație care mie îmi e tare dragă. Aș fi avut nevoie de mult mai mult timp, ca să studiem mult mai în detaliu o monedă, de un grup mai mare când am fost la muzeu, pentru ca erorile să fie mai mici. Au avut de realizat o monedă, așa cum și-o doresc, pentru statul ipotetic al cărui lider ar deveni în viitor. Chiar dacă unii consideră că proiectele, ca temă, sunt așa, moment de a scăpa repede de sarcină, este pierderea lor. Totuși, am avut câteva exemple extrem de reușite.

Am pregătit, din carton, discuri (nu am decupat eu, am perforator suficient de mare), pe care le-am împărțit. Am stabilit că monedele pot fi de aur (galbene), de argint (argintii), de cupru (roșiatice) – căci ne refeream la cele din trecut. Au desenat singuri, cum s-au priceput. Am ales mai jos câteva exemple, avers și/sau revers.

monede tema istorie izvoare

Ca o concluzie, este mare păcat că aceia care au făcut programele nu au verificat „cu prețul vieții” că elevii dețin noțiunile ancoră pentru ceea ce vrei să le spui nou. „Popoare de ieri și de azi” a fost living hell, în condițiile în care nu au noțiuni de geografie a Europei, iar ceea ce vrei să le spui esențial despre un popor, dar în același timp despre alte nouă, pare o salată grețoasă de cronologie și personalități. Prea devreme, prea mult pentru ei, și istoria nu mai este, în acest mod, acea poveste pe care să o asculți cu drag.

ortograme

Panouri și afișe în clasă

Decorarea clasei este subiectul „de sezon” în această săptămână și toată lumea se agită să îi aștepte pe copii într-o atmosferă cât mai plăcută. Am încercat să-mi amintesc cum arăta clasa mea acum câteva zeci de ani, însă nu am putut. Știu că aveam două table mari, una în față, una pe lateral, iar loc de alte materiale nu mai era. Chiar nu îmi amintesc dacă aveam ceva pe pereți.

În clasa a IV-a am învățat în laboratorul de biologie. Ne plăcea la nebunie, că stăteam în „U”, aveam chiuvete – la pictură erau ideale, acvariu cu broască țestoasă (nu întrebați cu ce o hrăneam!), nelipsitul schelet la care strecuram țigări confecționate între maxilare, mulaje cu organele interne, toate la locul lor (îl atingeam „din greșeală”, să fim nevoiți să le aranjăm), țesuturile vegetale și animale, vitrine cu cranii de la toate lighioanele pe care directorul școlii le găsea, le fierbea, le descărna și apoi le afișa la școală. În clasa a cincea eram în capul culoarului, la scări – o sală goală. Diriga era de biologie, dar genul nepasionat de meserie, de la care am rămas fix cu această impresie, de zero absolut. Am învățat într-a șasea și a șaptea în cabinetul de chimie, așa că știam simbolurile – doar ne uitam toată ziua la ele. În spate era un poster mare cu reguli de protecția muncii, de unde și acum „văd” că nu se miros și nu se gustă substanțele.

Dar ceea ce îmi aduc perfect aminte e momentul în care ne-am mutat în cabinetul de română, în clasa a VIII-a. Aveam pe peretele cu ușa panouri mari: „Vocabular”, „Morfologie”, „Sintaxa propoziției”, „Sintaxa frazei”. Aproape că aș paria că, dacă mă duc în vizită, sunt tot acolo. Orice căscat ochii pe pereți se sfârșea, vrei-nu vrei, pe unul din panouri. Erau simple, cu fundal diferit, scrise clar și la obiect, scheme din care să pricepi imediat despre ce este vorba.

I-am văzut pe părinții mei ani la rând confecționând materialele didactice de care aveau nevoie pe pereți. Luau carton duplex, făceau contururile în creion. Tata scria foarte frumos, el era responsabilul cu literele. Ca o paranteză, își picta catalogul cu litere perfecte, de tipar, scrise cu rotring și șablon. Ceda și la rugămințile mamei, să îl scrie și pe-al ei. Revenind la postere și afișe, după schițele în creion urma trasarea cu tuș negru și colorat, cu toc și penițe mai subțiri sau mai groase. Era o adevărată artă! Titlu clar, schemă, desen… Munca nu se termina aici, se acopereau cu sticlă și se fixau pe pereți, pentru că și atunci elevii aruncau cu de toate prin clasă – sticla se ștergea repede.

Îmi amintesc că la mama nici nu se discuta să aibă ore la o clasă și respectivii să nu prezinte creația lui Mendeleev pe perete. Erau norocoși cei cu părinți mai talentați sau mai practici, care îl desenau. Și mai norocoși erau cei care moșteneau tabelul de la altă clasă terminală. Sunt lucruri fără de care… nu se poate.

… și azi …

Ce se întâmplă acum prin clasele noastre este ceva la care nimeni nu se gândea odinioară. Cu o apăsare de buton clasa devine o mini-junglă cu toate exemplarele de floră și faună, înghesuite și obositoare la ochi, mai mult încărcate decât utile. Pagină lângă pagină, de nu mai poți vedea ce culoare are zugrăveala. Mă gândesc dacă ne mai punem acea întrebare de bază, ce ai cu adevărat nevoie să se afle pe pereți, la ce vrei să se oprească privirea copilului cât mai des, în așa fel încât să le rețină involuntar? Care sunt regulile ce trebuie respectate de un astfel de material? Prima ar fi să se poată citi din orice colț al clasei, căci niciun elev nu își va petrece pauza venind lângă ele, ci le va privi în timpul orei. Apoi, să fie clare, să sintetizeze informația, să evidențieze cuvintele-cheie; să îmbine armonios culorile, ținând cont că trebuie educat și gustul pentru frumos.

Azi tehnologia aproape că ne lasă pe toți să ne facem de cap în ceea ce privește materialele la clasă. Normal că le poți confecționa singur, și pentru aceasta vă recomand articolul Emei despre regulile unui poster. Ce pot să mai adaug e să studiați un pic cum puteți imprima din Adobe pdf pe opțiunea de „poster”, adică să măriți imaginile și să le compuneți apoi. Evitați astfel printurile de mari dimensiuni, care nu sunt ieftine deloc. Dacă aveți viziunea unui panou pe o anumită temă, dar care are 70×100 cm, iar imprimanta de la școală e A4, nu vă împiedică nimeni să printați elementele separat și apoi să le tăiați/organizați.

A fost varianta pentru care am optat și eu. Nu aș fi printat postere mari, pentru simplul motiv că salariul meu este al meu și nu este bugetul școlii, iar părinții au și ei destule de cumpărat, nu le irosesc resursele inutil.  Încă există pensule pentru pictat, markere pentru conturat litere… Am încercat să urmez câteva sfaturi pe care le-am primit și eu, cum ar fi acela de a nu pune pe perete mai mult decât este nevoie, și aici exemplul cel mai bun este legat de planșele cu litere. Dacă tu faci la pregătitoare literele de tipar, nu pui acele planșe care au și literele de mână. Dacă vrei să învețe litere și cifre, atât arată-i, cât mai clar cu putință, nu împopoțonate și ascunse să nu le mai recunoști. Și pui literele așa cum le va vedea cel puțin doi ani în manuale și materiale adecvate vârstei, nu cu fonturi „jucăușe”, răsucite, personificate sau cine știe cum chinuite.

ortograme

Panourile mele sunt din polistiren, prind pe ele orice cu bolduri. Marginile – din hârtie creponată. În prima zi unele chiar erau goale, cum încă este și cel cu ortograme. L-am completat încet, când apăreau în lecție sau le găseam prin caiete, scrise greșit. Le făceam repede la calculator (motiv pentru care uneori fonturile nu sunt identice), le coloram cu marker și le prindeam întâi la avizier, la rubrica „Ortograma zilei”. După ce zăceau acolo măcar o săptămână (sau până apărea alta), le mutam pe perete. Am păstrat spațiu și pentru cele ce urmează în acest an. De decorat – nu am decorat panourile, deși era tentant, având perforatoare cu flori mari, să mă dezlănțui și să le transform în grădini. Mi s-a părut suficient atât, atrăgeau atenția și îți arătau esențialul. La arte am printat în oraș, color, două pagini cu toate petele de culoare. Le-am decupat apoi și le-am așezat cum aveam nevoie.

Utilitatea lor pe perete este relativă. Am avut probe de evaluare cu exerciții ce implicau ortogramele. Unii au copiat aproape identic exemplele, schimbând doar substantivele proprii. Alții nu au scris nimic. Le-am explicat și atunci că nu e atât de grav să nu știi, deși era treaba ta să înveți la timp, grav e să nu faci nimic să ieși din această situație. Ai o problemă, trebuie să cauți și să găsești o soluție. Gândești un pic… folosești ce ai la îndemână și dibuiești răspunsul.

La sfârșitul anului trecut, am primit ca feedback de la câțiva elevi să „schimbăm panourile”. Îi aștept săptămâna viitoare să-mi explice viziunea lor asupra acestora. Poate ei consideră altceva fiind mai util… oricum, aici rămâne de văzut ce mai am de modificat prin clasă.

 

tabla inmultirii afis mare

Tabla înmulțirii – afiș pentru clasă

tabla inmultirii afis marePrintre materialele obligatorii pe care le aveam de pregătit pentru clasa mea se afla și tabla înmulțirii. Dacă încerci să găsești pe net, sunt o mulțime, cu fel de fel de decorațiuni, care se pot imprima pe A4… ocupă cel puțin 10 pagini, și cele mai multe sunt complet inutile pentru copii, căci sunt scrise atât de mic, încât nu pot fi citite din bancă.

Întrebarea era… de ce să le mai pun pe perete, dacă tot nu pot să le folosească?! Așadar am căutat o soluție pentru a avea în primul rând scrisul mare. Am văzut variantele așezate în pătrat printr-unul din manuale, și mi-am amintit de un fel de abac pe care îl aveam când eram mică. Trebuia să trag de niște benzi de plastic, astfel încât să „eliberez” punctul de intersecție. Dacă aveam 6×7, trăgeam de 6 cât să eliberez 4 buline, de 7 cât să eliberez 3 buline, și devenea vizibil rezultatul, în spate: 42.

Așadar m-am apucat de desenat și, pe lângă spațiul destul de mare lăsat între produsele scrise, am schițat și niște benzi cu transparență, care să ghideze ochiul pe linie și pe coloană (în imagine se văd mai puțin, dar la lumina zilei sunt mult mai clare). În plus, varianta aceasta de citire a informațiilor exersează capacitatea copiilor de a urmări datele în tabele. Dacă ți se pare obositor… n-ai decât să o înveți!

Am printat-o pe coli A4 – 16 la număr, la super-preț: 0.6 lei pagina full-color. Pentru îmbinare, aveți pe fiecare pagină imprimată un cod – exemplu: (2,3) – rândul 2, coloana 3, după care le așezați. Decupați apoi marginile albe care nu sunt necesare – atenție, nu toate! Decupați muchia de sus și muchia de stânga a fiecărei pagini, sau jos și dreapta, vedeți cel mai bine când le așezați cam cum puteți obține o suprafață optimă de îmbinare. Paginile au setată și o margine de suprapunere. Cum toate sunt colorate și au pătrățele, îmbinarea se face destul de ușor.

Dimensiunea finală este de aproape 80×110 cm. Eu i-am fixat și două stinghiuțe pe spate. Spor la imprimat!

PS. La teste o dau jos… spre dezamăgirea copiilor. Momentan este pusă pe peretele din fața clasei, căci am primit „observații” de la „necăjiții” care nu o știau, dar stăteau cu spatele la ea… că nu e „corect”, ei trebuie să se întoarcă!!


Susține acest site cu o donație!


izvoare istorice

Spațiul istoric – izvoarele istorice, lecție la clasa a IVa

Azi am primit, aș putea zice, „botezul” pentru istorie, clasa a IVa. Am ținut prima mea lecție… pentru care n-am dormit toată vara, și pe care n-aș fi reușit s-o organizez fără ajutorul prietenilor, care, ori mi-au cumpărat materialele de la târgul de vechituri, scotocind ore în șir după indicațiile mele, ori mi le-au împrumutat. Am mai completat cu ce-am avut pe-acasă, am printat și am xeroxat pentru a avea cât mai multe exemple, sau am investit în cărți poștale la muzeu.

Obiectivul lecției a fost simplu: să identifice, în momentul în care li se indică un material, ce tip de izvor este, cum anume ne poate el „vorbi” despre trecut și mai ales cum îl conservăm (am eu piticii mei, să nu ne urcăm pe zidurile cetăților…). Căci, dacă ne rezumăm să spunem „izvoare nescrise-unelte, arme, podoabe etc”, și trecem mai departe, n-am rezolvat nimic, mai ales la vârsta de 10 ani, când trebuie să vezi, să atingi, ca să înțelegi. Am preferat ca ora aceasta să ne transformăm în istorici amatori, și să vedem ce informații putem afla…

Nici nu știu cu ce să încep. Partea de spațiu istoric am rezolvat-o folosind o hartă a prezentului (România), urmată de o hartă a trecutului, Dacia în vremea lui Burebista, pe care am trasat și conturul granițelor actuale. Toate hărțile/fotografiile au fost proiectate pe perete, nici nu aș putea concepe lecția fără suport pps. Dar apoi a urmat partea grea… cum aflăm noi ce s-a petrecut în trecut?

Le-a plăcut „povestea spusă de un om preistoric”, pe care am citit-o împreună. Am folosit o imagine din peșterile de la Lascaux, reprezentând o siluetă umană rănită. Fac o paranteză, mi s-a părut extraordinar site-ul, care avea capitol special pentru „resurse didactice”, ceea ce la noi nu am găsit pe site-ul niciunui muzeu: să-ți ofere fotografia obiectului și scurt istoric. Apoi am avut o sumedenie de fotografii de la expoziția privind cultura Gumelnița, și le-au atras atenția cele două morminte… Știau cum ar trebui să arate un creștin, în niciun caz înmormântat ghemuit, și mai să-i scap din mână când au început să-și dea cu părerea ce religie aveau (de unde până unde ar fi fost catolici…?).

Printre izvoarele pe care le-am comentat împreună am strecurat și câteva secvențe de film din primul război mondial. Mi s-a părut relevant, când vorbim despre epoca modernă, să vedem și ce tipuri de izvoare ne poate oferi aceasta spre cercetare – înregistrări audio și video, cu sau fără sonor, pe film, bandă sau digital.

După discuții, i-am împărțit în 4 grupuri de câte 5 (și da, contează enorm câți copii ai în clasă, eu am căutat special o clasă mică pentru a susține lecțiile), și fiecare a primit un set de materiale, originale și copii. Am avut copii după „Gânditorul de la Hamangia”, însoțit de o carte poștală reprezentând statuetele (care, numai Ăl de sus știe când le vom putea vedea iar în original la MNIR), monede din 1881,1914, 1944, și o copie după un sesterț roman din vremea lui Nero, documente originale – certificate de naștere (1925, 1978, 2005), diplome de studii (1943, 1962, 1998), o foto-copie pe film a uneia dintre diplome (au fost foarte interesați de cum făceai „xerox” atunci când nu se inventase încă), un abecedar din 1932, Almanah „Șoimii patriei” din 1988, și, în rest, fotografii diverse, ziare de la începutul secolului XX, copii după documente. Am ales și documentul meu preferat, aflat la Muzeul Bucureștilor, în care un cetățean era avertizat că i se închide apa pentru că face risipă în gospodărie… Aviz amatorilor de azi, care nu se mai gândesc la nimic…

N-aș putea să măsor la ce cote a ajuns curiozitatea lor. Toată pauză au stat roi în jurul catedrei, să „studieze”. Și m-au rugat ca data viitoare să le aduc iar materialele, să se mai uite la ele în pauză… Au fost mici detalii, pentru care mereu se sună prea repede. Însă faptul că erau numai zâmbet, și cu întrebări de pus, m-a făcut să mă simt minunat. Copiii sunt copii, și sunt la fel oriunde ar fi. Curioși de la natură.

izvoare istorice

Presenter-ul: o unealtă necesară în activitatea la clasă

Din ce în ce mai mult descoperim că tehnologia se integrează, mai mult sau mai puțin, în viața noastră de zi cu zi. Cu ani în urmă, a avea un calculator în sala de clasă părea un lucru irealizabil. Acum, a nu avea proiector în munca la catedră este considerat un handicap.
Totuși, din experiență, am constatat că viața profesorului poate deveni mai ușoară dacă lecția este însoțită de o prezentare bine pregătită, care să urmeze natural momentele lecției. Și, chiar și în acest condiții, este dificil să controlezi în același timp și clasa, și derularea prezentării.
Am experimentat cu un an în urmă folosirea unui presenter, și am decis să achiziționez unul. Este exact unealta de care am nevoie în clasă, pentru a putea interacționa cu elevii, plimbându-mă printre rânduri, și, în același timp, să controlez în timp real prezentarea. Cu alte cuvinte, nu este nevoie să alerg din spatele clasei să apăs „NEXT”, este suficient să am un presenter.

Ce este un presenter?

Este un accesoriu pentru video-proiectoare, care se conectează la calculator cu un dispozitiv USB asemănător unui stick. Funcționează asemănător unui mouse wireless, dar nu are un cursor vizibil pe ecran, ci doar butoane, cu diferite funcții. De reținut că nu poate fi folosit ca mouse!
În general, funcțiile sunt aceleași pentru toate modelele, dar în funcție de preț pot avea și altele. Eu mi-am ales un presenter Logitech, mi s-a părut ergonomic și are o rază mai mare de acțiune decât altele pe care le-am folosit (15 metri).

Dintre funcțiile sale:

  •  laser pointer de culoare roșie, pentru a indica anumite zone sau date în prezentare, și care înlocuiește clasicul indicator. Aș fi preferat însă raza verde, pentru că aceasta este vizibilă în totalitate ochiului uman, fiind o prelungire a dispozitivului, și îndrumând privirea copilului către zonele de interes.
  •  indicator de baterie – util, mai ales la folosire îndelungată.
  •  butoane înainte-înapoi pentru controlarea prezentării.
  •  buton pentru „ecran negru”, atunci când dorești ca audiența să se concentreze la tine, și nu la imaginea din spate.
  •  buton pentru lansarea prezentării (slide show).

Când l-am folosit prima dată la clasă copiii au fost impresionați. Nu vedeau ce am în mână – este destul de mic, și nu înțelegeau cum se schimbă imaginile, chiar în timp ce eu vorbeam, culmea, cu fața la ei. Apoi le-am explicat, și „telecomanda” a devenit brusc preferata lor. L-am folosit și în prezentările din cadru oficial, unde chiar nu îmi imaginez cum aș putea să și vorbesc sălii, și să-mi schimb și slide-urile/elementele din animații/ de pe calculator.

Dacă folosiți în mod curent prezentările, este o investiție ce merită făcută.

Info preț: eMag, evoMag,Cel, MarketOnline

Sursă foto: emag.ro

 

Managementul clasei de elevi. Aplicatii pentru gestionarea situatiilor de criza educationala

100 de idei care funcționează la clasă

Fiecare examen din sesiune a adus cu sine o provocare de lectură. Poate că, dacă ar fi existat notițe, m-aș fi conformat obiceiului de a aprofunda ceea ce mi-am notat. Însă… cursurile (făcute) au fost puține, materia am considerat-o de importanță majoră, așa că am încetat să mai pregătesc examenul, și am ales să mă pregătesc pe mine, pentru orice îmi va aduce viitorul. Am luat o lucrare ce se recomanda oarecum singură, pe tematica cursului, aparținând unui profesor de la noi, și am trecut la citit: Managementul clasei de elevi. Aplicații pentru gestionarea situațiilor de criză educațională (Romiță B. Iucu), apărută la Polirom. Lucrarea este prea teoretică pentru așteptările mele, drept urmare, din lectura de astă iarnă n-a rămas prea mare lucru, exceptând un ultim capitol, pe care vi-l recomand, cu sfaturi directe pentru organizarea activității la clasă, lucruri de bun-simț, pe care eu le-am mai întâlnit în lucrările de parenting, mai ales în cele privitoare la comunicarea cu copiii.

Acest capitol avea ca referință bibliografică o lucrare în limba engleză,  100 Ideas that work! Discipline in the classroom, de Sharon R. Berry. Discuțiile pe marginea acesteia sugerau că aici aș putea găsi răspunsurile pe care volumul de față nu mi le oferise în forma în care îmi doream, adică soluții concrete. Am discutat despre acest capitol cu câteva colege, și una dintre ele a reușit, prin metoda am-un-prieten-cu-un-prieten-dincolo-de-graniță, să aducă în țară cartea de pe Amazon, la un preț decent, căci altfel taxele de transport sunt prea mari, și pe book-depository, unde transportul e gratuit oriunde în lume, nu o aveau.

Am trecut peste faptul că autoarea lucrează într-o școală arondată unei biserici, și am considerat că regulile referitoare la autoritate pot fi înțelese și prin prisma statului de drept în care funcționăm, și ale cărui reguli trebuie să le respectăm. Mi-am dat seama, citind regulile, că cea mai mare parte a acestora apar pe scurt în lucrarea citată mai sus, în rezumat chiar (altfel bănuiesc că s-ar încadra la traducere & copyright).

Exemplu:

Puneți în valoarea propriile capacități manageriale. (R. Iucu, op.cit., p. 254)

(Sigur, dacă mi le-aș cunoaște, și aș ști exact la care din ele se referă…)

Demonstrate leadeship. Be definite. Be in control. Be directive. You are the teacher, and the students will look to you for guidance. They are quick to pick up such problems as indecisiveness and disorganization. Lack of good preparation and clear direction are open invitation for problem behaviors. (S. Berry, op.cit., p. 4)

Sfaturile continuă pe aceeași linie, cu observații la extremele ce pot fi atinse ușor, și derapaje, chiar dacă intențiile sunt cele mai bune. Sunt analizate metodele – recompense, lucru în grup, atât cu părțile lor bune, dar și cu ceea ce pot provoca. Dar cel mai mult se insistă pe comunicare, feedback și respect de ambele părți. Am căutat chiar versetele din Biblie, citate la un moment dat, și corelându-le, am ajuns la următoarea concluzie pentru folosirea acestora: orice copil este bun de la natură, și asta este ceea ce trebuie să vedem în el. De asemenea, este o operă neterminată, și rolul acesta trebuie îndeplinit la școală, prin educație.

Nu pot însă a fi de acord cu modelul de supunere absolută pe care acest tip de educație religioasă îl impune. Una dintre ideile recomandate include apelul la anumite versete, afișate în clasă, care să ajute la menținerea ordinii, însă mereu am considerat că poți spune același lucru cu alte cuvinte, cu nuanțe mult mai tolerante, care să nu așeze deasupra capului copiilor un destin fatal.

Mai interesante mi s-au părut sfaturile legate de modalitatea cea mai profitabilă de a contacta părinți și a-i implica în rezolvarea unei probleme. Trebuie evitate cuvinte ca „Ionel a fost imposibil azi” sau „Ionel mă scoate din minți”. Ca să-i ai aliați, nu copilul trebuie să fie problema. A raporta mereu părinților aceste probleme nu duce decât la a le crea impresia că abilitățile tale de profesor pot fi puse sub semnul întrebării. Nu părinții trebuie să rezolve problemele de disciplină din clasă, acolo, ca profesor, trebuie să te descurci. Și chiar dacă părintele îți spune că poți să apelezi la pedepse fizice, evită să faci asta, nu este o soluție și, legal, poți avea mari probleme.

O propunere extrem de radicală vine la final, dată din perspectiva unei școli arondate bisericii: după ce s-au făcut toate încercările posibile de a recupera un copil (inclusiv apel la psihiatru sau chiar mai mult, dacă copilul are probleme reale – ceea ce la noi este imposibil), se poate ajunge la exmatriculare, conform regulamentului școlar, pe principiul că nu sacrifici o clasă pentru un singur copil.

Ultima sugestie este, așa cum spuneam, des întâlnită în strategiile eficiente de comunicare: vorbește la persoana întâi și spune ce simți: Mă simt…. când văd că tu… . De asemenea, tot la capitolul comunicare pozitivă, este încadrată înlocuirea lui „Este bine” cu feedback mai puternic, din seria „Te descurci foarte bine”.

Nu știu dacă se va traduce cartea și la noi, probabil, așa cum a procedat autorul mai sus menționat, ar trebui prelucrată puțin, pentru a se potrivi sistemului de învățământ de masă de la noi. Suntem, cel puțin în faza de formare, supra-saturați de teorie, și soluțiile practice sunt foarte puține. Dacă ai noroc, inspirație, le descoperi în practică. Altfel… provocările prezentului sunt atât de diverse, încât cu greu le poți face față de unul singur, și când vom renunța la poziția din care „eu știu mai bine” (fie că e vorba de părinte, profesor sau elev), și vom începe să dialogăm, vom avea succes.

Pro sau contra camerelor de supraveghere în clasă?

Odată cu evoluția tehnicii încep să apară schimbări pe ici, pe colo, și în sistemele educaționale. Încerc pe scurt un istoric naiv al utilizării tehnologiei, gândindu-mă de ce a fost, de exemplu, introdusă în sport? Pentru a susține o decizie corectă. De câte ori la cursele de alergări nu s-au decis medalii olimpice pe baza fotografiei? De ceva ani s-a introdus chiar și în fotbal comunicarea directă între arbitri și analiza fazelor controversate pe film înainte de a da o sentință, totul cu scopul de a fi cât mai aproape de perfecțiune în decizie.

De ce s-au introdus camerele la BAC?

Pentru că pur și simplu nivelul de fraudare ajunsese la un asemenea nivel încât doar așa mai putea fi temperat, și, în cazul unor acuzații, există probe imbatabile.

De ce filmăm în trafic?

Pentru că avem nevoie să demonstrăm că pietonul ăla aiurit de a ajuns pe capotă era la 50m de trecerea de pietoni, și nu pe trecere…

De ce avem camere în intersecții? E, aici încă nu știu de ce nu se și folosesc, să tai amenzi pentru trecere pe roșu sau alte minuni de genul.

Am dat doar câteva exemple, și toate cele de mai sus au avut susținătorii și contestatarii lor. Însă ceea ce nu poate fi negat este rolul lor benefic: îi obligă pe cei aflați în vizor să respecte normele.

Recent primarul sectorul 3 a decis instalarea de camere în sălile de clasă din școli și grădinițe, și decizia este, bine-nțeles, aplaudată și contestată pe măsură. Am refuzat mai deunăzi să mă angajez într-o discuție pe tema aceasta cu un cadru didactic, care, numai din modul în care a pus întrebarea, comunicase și poziția sa fermă, împotrivă. Motivele erau simple, pentru că nu vrea. Însă, așa cum am învățat că furia este un sentiment secundar, trebuie să le descoperi pe cele primare pentru a rezolva problema. De ce nu vrea? Că nu e fotogenică? Mă îndoiesc. Există cu siguranță ceva ce trebuie să rămână între cei patru pereți. Pentru sistemul educațional înregistrarea video, și mai ales audio a lecțiilor ar însemna o lovitură cumplită pentru cei care au adoptat demult ideea că „merge și așa” sistemul. Pentru că oricine din forurile abilitate poate verifica câte ore ai susținut, și mai ales cum. Apoi, imaginați-vă că am putea scăpa de inspecții. Vine inspectorul, vrea să vadă ce face X la clasă, ia aleator patru înregistrări și se convinge ce poate.

Acesta cred că ar fi motiv nu de panică, ci de paranoia, pentru mulți dintre cei care se așază la catedră, citesc ziarul și pun copiii să conspecteze. Cei care își fac în mod constant treaba, și nu pentru că îi obligă cineva, ci pentru că au înțeles care este le menirea, chiar nu au de ce să se teamă. Și așa scăpăm și de parada lecțiilor pregătite doar de ochii celor care vin să asiste… Camerele i-ar obliga, cu siguranță, și pe cei care vin la școală să taie frunză la câini, să muncească. Iar lucrul acesta – nu-i așa – nu se poate!!

Unii sunt de acord doar cu varianta video, nu și audio… Vreți să-mi spuneți că ceea ce discutați la școală cu copiii nu pot auzi părinții? Îmi este frică să mă gândesc la asta! Deși dacă ne gândim la scandalurile ieșite în presă… n-ar fi rău ca microfonul acela să-i oblige pe unii să-și controleze limbajul!

Să vedem și partea avantajoasă tuturor. Lucrurile au luat-o razna și în ceea ce privește comportamentul copiilor față de profesori. E greu să demonstrezi că devin agresivi, obraznici, și să le aplici sancțiunile pe măsură. La evaluare – susține că a fost nedreptățit, că el a „știut”, dar profesorul nu l-a trecut… Gândiți-vă la incidentele care au loc în clase, în ore sau în afara lor, pentru care este foarte greu de împărțit dreptatea. O analiză a înregistrărilor poate lămuri ușor lucrurile. Cine a dat primul, cum s-au desfășurat lucrurile… nu mai contează versiunile mai mult sau mai puțin înflorite ale copiilor.

Acum trageți linie și adunați… avem sau nu de câștigat din instalarea camerelor? Ce ziceți?

*Nu veniți cu varianta că trebuie dat un contract nu-știu-cui, ci vedeți tabloul complet.

Câți copii trebuie să fie într-o clasă…?

Circula mai deunăzi pe facebook o glumă, „câți pitici ai”. La mine era cam cum mă așteptam, „nimeni nu și-a făcut curaj să mi-i numere”. Eu mi-i știu, puțini, dar buni. Și unul dintre aceștia e legat de numărul de copii care pot fi înscriși în clasă, fie ea la grădiniță, fie ea la școală. Ca de obicei, ca români, stăm bine la capitolul teorie. Am mai scris aici pe această temă, dar azi mă simt cumva „obligată” să completez… Legea învățământului spune că:

Art. 63. — (1) În învățământul preuniversitar, formațiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu, după cum urmează:

a) educația antepreșcolară: grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puțin de 5 și nu mai mult de 9;
b) învățământul preșcolar: grupa cuprinde în medie 15 preșcolari, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 20;
c) învățământul primar: clasa care cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25;
d) învățământul gimnazial: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 30;
e) învățământul liceal: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 15 și nu mai mult de 30;

Am avut ocazia de a asculta o persoană aflată de partea cealaltă a baricadei, din inspectorat. S-au pus întrebări, dintre cele mai diverse… dar cea care mie mi-a răsucit cuțitul în rană a fost cine e vinovat pentru clasele de 35 de copii? Ca să aflu că de vină sunt cadrele didactice care acceptă acest lucru. Că nimeni nu te poate obliga să lucrezi cu 10 copii în plus, GRATUIT. Am stat și m-am simțit de parcă mă uitam acum 25 de ani la Beavis and Butt-Head, cu replica aceea a lor… „he-he-he-da-da-așa-e”. Pentru că asta e realitatea. Muncești cu 10 copii în plus, corectezi 10 teste în plus, pregătești 10 materiale în plus, 10 rapoarte de evaluare, 10 fișe psihopedagogice, consumi un timp pentru care nu ești plătit. Și când faci muncă neplătită, înseamnă că faci voluntariat (că doar o faci de bună voie)…

Doamna respectivă ne-a explicat că legea este lege. Și că, în momentul în care ai și un copil în plus pe lista clasei, trebuie să semnezi o declarație pe propria răspundere că accepți acea clasă în formulă mărită. Tu, așadar, ca profesor, accepți cu mânuța ta să muncești gratis pentru statului român, afectând în mod direct calitatea procesului de care vor beneficia ceilalți copii din clasă. Iar părinții joacă în aceeași horă. Acceptând mai mulți copii, donează din timpul copilului lor celorlalți.

Ce poate face cadrul didactic „fericit” cu o asemenea situație… prima treaptă este să notifice în scris Consiliul de Administrație al unității, să semnaleze situația (sic! de parcă profesorul a făcut lista aia…) și să ceară respectarea legii. Într-o țară normală la cap (ceea ce nu mă amăgesc că e cazul nostru) nu numai că nu s-ar fi ajuns aici, dar situația s-ar remedia în această fază. Dacă nu este găsită înțelegere, următorul for este Inspectoratul școlar, apoi Sindicatul și pânzele albe se găsesc la minister… Așadar, trebuie doar să cerem respectarea legii, politicos și ferm, pentru că nimeni nu-și va asuma în scris să nu o facă.

Iar aici m-am abținut să nu râd… pentru că tot în mentalul nostru colectiv e adânc înrădăcinată atitudinea de „cap plecat”. Capul plecat sabia nu-l taie. Tu, ca profesor, poți schimba situația! Dar… și aici e un mare „dar”. Ce-ți asumi de fapt? Îți asumi rolul de oaie neagră în școală/grădiniță. Îți asumi să ai nevoie de ajutor și nimeni să nu ți-l dea, să fii refuzat din ambiție, să ai împotriva ta directorul, poate chiar și inspectorul, că te-ai găsit tu, absolvent cu caș la gură (vorbim de persoanele prezente la discuție), să revoluționezi sistemul. Dar (iar!) nu pot să nu mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă la finalul anului școlar, în iunie, sindicatul ar notifica oficial autoritățile că în toamnă nu se va mai accepta încălcarea legii din acest punct de vedere. Și că toți cei în cauză vor depune hârtiile necesare pentru a fi respectat numărul de copii la clasă prevăzut prin lege. Visez frumos, nu?

Replica doamnei a fost la înălțime: „Asta este micime umană. Și despre asta nu vreau să vorbim”. Doar că în țara asta mai există (încă destui) și oameni care vor să respecte legea și să îndrepte lucrurile. Și pe ei trebuie să-i cauți.

Vuiesc știrile de profesori care vor să-și ia arme, de școli cu păduchi (deși au venit copiii după trei săptămâni de stat acasă, da?), de cei 4% din PIB care n-or să ajungă niciodată în școli; avem școli fără curent și lista de probleme pare fără sfârșit. Ce-ar fi să începem să rezolvăm problemele care țin direct de noi? Să încetăm să mai muncim degeaba… sau să nu ne mai văităm că e prea mult de muncă, dacă ne-o asumăm.

Întrebările de-aici (sper că nu retorice, chiar aș vrea să știu dacă a încercat cineva, și mai ales dacă a reușit micșorarea efectivului clasei) nu sunt doar pentru profesori. Sunt un semnal de alarmă și pentru părinți. La școală, copilul vostru are, prin lege, dreptul la două minute din timpul profesorului (discutăm matematic, pentru clasele primare). Acceptând clase de 35 de elevi, timpul acesta scade cu un sfert. De ce continuăm să acceptăm?

Îmi spun că cei care n-au plecat în afară, n-au căutat altă viață în sisteme deja funcționale, n-au rămas doar din lipsă de perspective și, dacă tot au rămas, vor să schimbe țara asta. De dragul copiilor. Că doar n-am rămas doar să stingem lumina…