metaloplastie folie aluminiu

Metaloplastie: confecționarea literelor la clasa pregătitoare

Uneori mi se pare că totul e relativ și că fiecare înțelege ce poate sau ce dorește din programa de clasa pregătitoare. În stagiul de pregătire au fost câteva idei asupra cărora s-a insistat mult și acestea erau legate de învățarea literelor. În primul rând, nu scriem litere, le desenăm, așadar conturul poate fi mai mult sau mai puțin exact. Din moment ce avem de-a face doar cu literele de tipar, iar noi nu suntem mașini de tipărit, să îi ceri unui copil să fie perfect ca o tiparniță e cam mult. Dacă învățarea literelor mari de tipar are totuși un sens, căci vom scrie de multe ori cu majuscule pe diverse cereri și formulare, scrierea literelor mici de tipar este o pierdere absolută de vreme. Literele acestea nu sunt formate din „elemente“, nu le poți „descompune“, ca pe suratele lor scrise de mână. Când și cine scrie cu litere mici de tipar? Eu nu-mi amintesc să mi se fi cerut vreodată. Și atunci, la ce bun să depui efort să înveți ceva ce nu vei mai folosi? Doar de dragul de a-i da copilului o ocupație? Ca să ai cu ce să te lupți să dezveți în clasa întâi, când le va scrie pe acestea pe caiet?

Exercițiile de scriere pe liniatură incluse în caietele de lucru pentru clasa pregătitoare au fost criteriul după care le-am și triat. Nici cu scrierea celor mari nu am fost încântată, să oblig copilul să intre într-un spațiu încă de la început mi s-a părut cam mult. Așadar primul semestru am desenat literele fără nicio limită, iar din semestrul al doilea am introdus treptat liniatura care limita înălțimea literei, scăzând treptat dimensiunea. A fost avantajul meu, pentru că mi-am creat singură, tot anul, fișele cu care am lucrat. Dacă diferențele erau mici între două litere vecine, între prima și ultima a alfabetului fișa s-a transformat. O a doua decizie pe care am luat-o a fost insistarea pe literele mici de tipar și toate exercițiile au fost scrise astfel, tot pentru a nu consuma inutil energie. Dacă toată viața vom citi cărți cu litere mici de tipar, de ce să învățăm acum doar cu litere mari?

Însă la desenat și confecționat ne-am ocupat doar de cele mari. Metaloplastia este una din soluții, fie că este folosită sârmă simplă, sârmă plușată, tablă sau folie de aluminiu. Pe ultima am descoperit-o în urmă cu mulți ani, când am confecționat primele obiecte torcând fire din folie și împletindu-le după model. Literele au fost o provocare mult mai simplă și mai ales la îndemâna tuturor, căci cine nu are în ce să învelească un senviș la nevoie? Spre sfârșitul alfabetului, în săptămâna în care X și K au făcut cunoștință cu piticii mei, le-am dat din nou de lucru.

metaloplastie folie aluminiu

Tehnica nu este cine știe ce, se rupe din rola de folie câte o bandă – lățimea ei influențează grosimea firului – și se răsucește ușor, pentru a deveni un fir uniform. Cu acesta apoi creați orice doriți. Pe măsură ce veți încerca, veți descoperi prin încercare și eroare rezistența materialului, situațiile în care se poate rupe, noi moduri de improvizație pentru a rezolva aceste situații.

Spor la joacă!

Manuale digitale apărute peste noapte pe net

Trebuie să încep prin a-mi cere scuze pentru că am scris fără să verific sursele. Publicam un articol săptămâna trecută în care acuzam onorabilul minister al educației că a creat acum doi ani niște minunății de manuale pentru clasele întâi și a doua la care nu a catadicsit să realizeze și manualele digitale. Da, e vina mea, că în cazul acestei afirmații trebuia să intru din nou pe siteul oficial cu manuale și să verific dacă nu cumva îi acuz pe nedrept.

Nu, nu m-a tras nimeni de urechi, dovadă că și cei care lucrează în domeniul educației și mă citesc aveau aceeași informație, însă azinoapte, undeva pe la vreo două, aveam eu treabă cu un manual de clasa a II-a, să caut ceva… Și, ce să vezi, cu ochii cam înlăcrimați, de stat prea mult la ecran în ultimele două luni, fără spor de ecran, că nu se dă decât parlamentarilor să joace solitaire (Aurelia K., bună replica!), mă străduiesc să dau click în partea de jos, pe „varianta tipărită“. Nu de alta, dar știam că, dacă nu nimeresc, mai am apoi o fereastră de închis, cu mesajul că nu ai versiune digitală.

Ei bine… am dat click aiurea, și mi s-a deschis minunea! Există manuale digitale pentru manualele EDP publicate acum doi ani! De fericire, fix la cafea, de dimineață, îi dau mesaj colegei mele. Doar ce a terminat alfabetul la clasa întâi, sunt sigură că voia să afle. A fost tare simpatică, dilema era când le-au pus… Noaptea, ca hoții, când să le pună?

Cu ocazia aceasta am învățat și eu ce e acela manual digital, căci ne-a arătat ministerul cum se face. Azinoapte nu văzusem iconițele de navigație (mici, jos, în dreapta), însă puteam da pagina și m-a impresionat foșnetul digital. Fără el pierdeam senzația! Cum să le văd?! Eram varză de oboseală, se suprapunea banda aceea neagră peste toolbar-ul de la calculator, și al meu plin cu iconițe, cine să se mai prindă care pe unde?? Nu am rezistat ca la varianta de mai jos să trec prea mult mai departe, căci „Bine e la noi acasă“, de Emilia Căldăraru, mi-a transmis direct mesajul că e timpul să mă culc. Înregistrarea, disponibilă aici, impresionează prin lectura deosebită. Nu că sunt eu cine știe ce cititor, dar nu sunt actor și nu îmi vând vocea. Cui îi place, mă ascultă, cui nu… asta e. Dar, metodic, începi prin a spune frumos titlul și autorul și faci un banal montaj să apară și scris, la început, pe film. TVR, responsabil cu manualele digitale, rezolvă repede problema cu o secvență video cu copii, probabil din arhivele imense pe care le are. Să mai întreb de gdpr, copii, drepturile lor, căci apar aici? Ascultând și altele, m-a luat groaza, dacă ei au impresia că un copil mic poate urmări o informație audio spusă atât de repede…

Am trecut la a doua variantă propusă, care pare ceva mai lucrată, în primul rând că la fiecare literă îți oferă filmulețul demonstrativ de scriere a literei. Bine că au apărut acum, la sfârșit de an, după ce foarte multe colege s-au străduit să se filmeze singure și să le arate copiilor. Însă m-am bucurat să văd iconițele ce indicau tipurile de materiale: pentru static – poza, se deschide imaginea de la cules, dar aproape la aceeași dimensiune ca cea de pe pagină (nu am înțeles de ce trebuie să o mai „mărești“).

Însă jocurile interactive sunt ceva de vis. În primul rând că, din ce îmi amintesc eu din caietul de sarcini pentru realizarea manualului, era interzisă inserarea de linkuri externe. Stupid, e adevarat, nu aveai voie să ai linkuri active, pe care să dai click și să te trimită pe net. Acum am fost șocată să văd că nu numai că sunt pe net, dar mă scoate din siteul oficial dedicat manualelor și mă trimite pe un domeniu privat, manual.zoranpopovici.eu . Inițial mi-am spus whotf is Zoran Popovici, apoi mi-am amintit că, conectat la net, ești la un click distanță de orice răspuns.

Profesionalismul este impresionant, aplicația se numește „Untitled Quiz (Published)“, puteți da click pe imaginea de mai jos dacă ați da alt răspuns decât am bifat eu. Ca să nu vă emoționați, vă spun că steluța aceea nu e Albă ca Zăpada, mi-a apărut mesajul de eroare, am ales să mai încerc, dar de-aici s-a făcut că nu mă cunoaște. În schimb, după ce i-am cerut să afișeze rezultatul, m-a felicitat! Pentru răbdare, probabil…

Nu știu dacă Einstein, după ce a formulat teoria Universului „finit“, a completat-o cu „prostia este infinită“, dar eu am fost curioasă să văd cum se continuă opera la manualele de matematică. Pe pozele de ecran am pus eu coperta, să vedeți la care din ele mă refer. Cel de mai jos e impresionant. Prima dată m-am uitat cruciș și m-am întrebat de ce, Doamne, ai pune grafică decorativă la cotor? Nimeni nu face așa ceva. Mi-am dat apoi seama că nici ei nu au făcut, dar n-au știut să așeze paginile în varianta online și de fapt nu vedem pagina pereche, vedem față și verso. Orice copil învață că pagina de stânga are număr par și pagina de dreapta, impar. Doar știți câte probleme sunt prin culegeri cu această provocare…

Apoi, pentru lecția la care m-am oprit întâmplător și la care toate recomandările metodice sunt să lucrezi cu material concret, ei ne-au dărâmat cu coloanele de operații. Trecem peste „abordarea integrată“, dacă tot ai lecție despre Pământ, Soare, Lună, ce facem noi cu păsăretul din ogradă? Nu am reușit să găsesc, la o răsfoire rapidă, nicio aplicație digitală, la prima vedere „manual digital“ înseamnă că poți da pagina pe net.

A doua variantă pare mai normală și mai aproape de ceea ce s-ar numi „manual pentru clasa întâi“. Apar și ceva materiale digitale, la aceeași lecție ca mai sus, avem două poze ce se pot mări (deși nu văd ce detalii ar trebui explorate, că se văd foarte bine), dar și o aplicație interactivă – creionașul de la exercițiu 1. Am editat print-screenul ca să pot introduce în același cadru, fără să acopăr pagina, și aplicația care se deschide, și coperta.

Și nu, nu sunt impresionată deloc.

Mai jos am pus imagini din cele două manuale digitale pe care le am la dispoziție, variantele muncite, trecute prin licitații și comisii de experți. Primul, de la Editura Edu, care este disponibil și online, la această adresă – poate înțelegeți ce înseamnă cu adevărat să faci aplicații digitale.

Apoi, al doilea exemplu, aceeași lecție, manualul de la intuitext care, din păcate,  nu poate fi accesat online. Mai sunt și altele, dar eu nu am cd-urile și nu vă pot arăta, comparativ.

Am stat și m-am gândit de ce la noi e dezastrul acesta, de ce vrem să controlăm tot? De ce nu putem lăsa piața să hotărască, și cel mai bun să câștige? Elevii ar trebui să primească vouchere să își cumpere manuale, profesorul să decidă ce, în funcție de nivelul clasei la acel moment, și fiecare să aibă cărțile lui de învățare, pe care să scrie, nu să le transmită într-o stare jalnică mai departe. Ce „drag de carte“ să aibă un copil când primește un manual deteriorat, mâzgălit și cu meniul fostului stăpân imprimat în miros?

De ce învățăm atâta în școală cum să ne alegem un manual, care sunt criteriile de comparație, dacă, în realitate, nu ai de unde alege?

În concluzie, țin să mai spun doar că manualul nu este obligatoriu, este un instrument de lucru. Poți să îți faci lecția foarte bine și fără el, dacă ești pregătit. Profesorul de la clasă este, în cele din urmă, cel care poate lua decizia de a nu folosi un lucru dacă îl consideră prost. Da, e enorm de muncă când vrei să nu mergi pe „calea bătută“… Însă cred că e mai ușor decât să spui „Dragi copii, vedeți că manualul nostru e plin de greșeli, lucrați cu atenție și mai bine îmi scrieți dacă aveți vreo bănuială…“

lectura parinti

Ora de lectură – provocări și așteptări

Sunt multe articole pe blog în care povestesc despre cărți și în ultimul timp au început să apară și cele despre cărți folosite la școală. Semestrul acesta mi-am făcut curaj să solicit părinților să participe la această activitate stabilită vinerea la prima oră. Am văzut multe colege care au apelat la această variantă și chiar directorul unității ne-a încurajat să implicăm cât mai mult părinții în activitatea la clasă, dacă nu pentru a-i ajuta să înțeleagă cum ar putea să-și ajute mai bine propriul copil, măcar pentru a micșora distanța dintre casă și școală și a simți mai bine pulsul problemelor care apar.

Deși am propus activitatea la ședința cu părinții și toată lumea a considerat că e minunată, foarte greu apar voluntari. Întâi pentru că îmi doresc ca la clasă fiecare părinte să „facă ceva“, nu vreau să accept același părinte de două ori până nu vine fiecare măcar o dată. Nu sunt adepta colectivelor în care cinci părinți aleargă și se implică mereu și alții stau la colț, sparg semințe și comentează. Insist să participe, chiar dacă replicile sunt acide, din categoria „nu e obligatoriu“. Am mers deseori la grădiniță și la școală și am făcut ateliere la clasă ori măcar am ajutat profesorul și știu că copiii mei erau încântați și foarte mândri de mine. (Ca o paranteză, la gimnaziu nu le-a mai surâs, au devenit foarte precauți cu detaliile personale, voiau ca ceilalți să știe cât mai puțin despre ei.)

Am spus de la început că e bine ca, dacă începem lectura cu părinții, să participăm toți. Am omis însă că au fost părinți absenți la ședință, poate de aceea nu vor, căci nu au avut ocazia să-și exprime părerea, căci nu vreau să cred că problema este cititul în public al unui text scris, lucru pe care ar trebui să îl faci acasă măcar de câteva ori pe săptămână cu copilul tău. Aș da însă un bănuț pentru gândurile copiilor atunci când spun ce părinte va veni să ne citească, când mulțumim celui care ne-a citit și când mă întreabă ei cine vine data viitoare… Nu știu, întrebați și voi acasă, poate îi convingeți!

Lectura cu doi adulți în clasă e cu totul altă „poveste“. Părintele citește, eu am grijă să schimb imaginile pe proiector și să păstrez liniștea, intervin la nevoie dacă undeva în grup colegul de lângă a respirat aerul cuiva și acesta e deranjat. Azi am avut o poveste mai lungă – aproape 15 minute – și au rezistat cu ceva efort. Noroc că narațiunea chiar le-a atras atenția, era de sezon, cu viruși și răceli, lucruri pe care abia le-au încercat.

De ce nu pot asculta copiii de azi o poveste în liniște? Cauze sunt multe și aș pune pe primul loc lipsa exercițiului. Trebuie să începi cu el de mic, cu povești scurte, cu imagini, să îi citești, să fie capabil să urmărească personajele și acțiunea și mai ales să stea într-un singur loc, preferabil cât mai nemișcat. Pe vremuri la grădiniță aveam diafilmele și era momentul cel mai așteptat. Poveste  scurtă, imagini la care să te uiți să cauți detaliile, nimeni nu scotea o vorbă. Dar de, noi nu aveam acasă nici televizoare, sau dacă erau, în niciun caz nu aveau culori. Calculatoarele nu se inventaseră încă. Cinema nu aveam în sat. Pentru noi, diafilmele acelea erau tot ce se putea mai frumos. Acum, dacă nu ai imagine (eventual animată), i-ai pierdut. Să citesc doar textul, fără să aibă ei la ce se uita… în trei minute nu mai sunt atenți! M-am gândit serios la niște ochelari din aceia de „spion”, pe care să pot vedea textul și în același timp să mă uit în clasă. Așa, cu „ochii pe ei”, poate ar fi mai liniștiți, căci varianta în care eu stau cu ochii în carte nu funcționează.

Îmi tot repet: când ceva nu merge, ia-o de la capăt. Altfel. Nu sunt însă un perpetuum mobile…

lectura parinti

 

 

regulile clasei

Cine să-l învețe pe copil să-și ia gunoiul de la picioare?

Nici nu mai știu dacă să am o reacție la această problemă sau nu… deși clar fără reacție nu vom schimba nimic. Doar ce am fost la ședința cu părinții, la clasa a VIII-a (majoritatea au de multă vreme 14 ani, fac curând 15). Nu am făcut ședința la noi în clasă, ci în sala vecină, la a VI-a. Copiii în cauză tocmai plecau, diriginta noastră le-a spus că are ședință, să adune hârtiile și gunoiul… nimic. Au plecat ca florile. Jale, plângi. Cu tot regretul, ne spune că și la noi în clasă arată la fel, exact același comportament și reacție o au și copiii noștri. Și da… e școală de „fițe” în centrul orașului, cu copii de bani gata, cu bullying de toate felurile, unde ești prost și vai de tine dacă nu ai haine de firmă și nu ești îmbrăcat după ultima modă. Copii care parcă sunt fetele babei din poveste, ce nu-și murdăresc mânușițele…

Sar un pic cu povestea, după ședință intru, normal, în al meu copil. Care, iarăși normal, se supără. Adică tu crezi că eu, după ce adun gunoi cu cercetașii, aș arunca pe jos? Bun, are dreptate. Dar de ce nu se apleacă să ia… La mine la bancă nu e. Dar nu poți să le zici nimic. Crezi că n-au destule motive să râdă de mine? Doar asta îmi mai lipsea! Și iar o înțeleg…

Revenind la ședință, doamna de civică (care pare mai normală decât în povestirile fetei) este luată la rost de un părinte că, dacă tot e civică și ultima oră, de ce nu se insistă pe problema asta cu gunoiul. (Femeia e așa, pe la 1.60, băieții de la fii-mea din clasă dau cu capul de tocul ușii. O privesc în ochi când stau jos.) Ba insistă, săraca… dar cu cine? Omul nu se dă bătut, revine la gunoi, la care femeia ne-a spus direct că problema asta ține de cei șapte ani de-acasă. Ea a plecat și ne-a povestit diriga că n-au avut nevoie decât de jumătate de oră vineri ca să tragă în țeapă pe echer mandarinele aduse de Moșul (nu mă întrebați de ce, la 14 ani…), să desfacă bombonelele și să se bată cu ele, să arunce cojile pe spate, ambalajele pe jos.

Eu sunt siderată. Păi dacă la noi în clasa de odinioară ar fi fost cocina care e aici, n-am mai fi respirat de atâtea ascultări și teste. Profesorii mei nu țineau ora în mizerie și ferească-te sfântul să te asculte nervos că e dezastru! Nu ne pica nimic din mândrie să ne luăm gunoiul de la bancă…

Apoi mă întorc la clasa mea… 6 ani, pregătitoare. Nu atât decupatul ne dă de furcă, cât curățenia după ce am lucrat. Am avut fel de fel de surprize. Când am cerut curat „pe bănci”, a suflat toate hârtiuțele pe jos. Tragedia a fost când am cerut curat sub bănci. Dacă nu îți place, lucrează ordonat și le strângi ușor. Vechea poveste cu „la banca mea nu e hârtia mea” e dramă curată, cum să-i ceri să o ia?! Ba mi-a trecut prin minte să liniez parchetul, să fac pătrățele ca la tabla de șah, să ai zona băncii și zonă de circulație în care obligatoriu ții ordine.

Am avut și proteste cu „nu vreau să iau gunoiul”, combinat cu un tupeu fantastic. „Așa, și? Ce-o să faci? N-o să stai cu mine aici până strâng!” Mă pregătisem sufletește să stau acolo până seara, căutam din ochi o colegă să-mi coboare și mie copiii la prânz până vine la mine un băiețel… Doamna, am strâns eu, hai să plecăm, el n-o să strângă… Mie mi-a venit să plâng! Nu, nu era de datoria lui. Uite-așa unii învață că pot obține ce vor și alții să le înghită mizeriile. E umilitor în ziua de azi să lași clasa „lună”, să strângi după tine… vai de noi!

Și ca să plâng în continuare, că și așa am suficiente motive, mi-am dorit ca, lângă ciocolată, de Moș, să fie și o nuielușă. Nu s-a putut, că traumatizăm copiii, ba îi punem și în pericol să-și scoată ochii. Nu-i traumatizam deloc. Pregătisem o scrisoare de la Moșul, lăsată pentru mine, cu scuze că a pus lui X și Y, că nu a știut cum i-am mai mutat eu în bănci și nu a știut unde să nu lase. După ce salvam victimele colaterale ale procedurii, cei care încă le mai aveau urmau să dezbată de ce le-au primit la școală. Și în marea mea „bunătate”, îi scăpam de ele și îi lăsam să le rupă dacă promiteau că se îndreaptă. Ei bine, am ratat ocazia asta de a apela acum la ajutorul nesperat al Moșului de a domoli ceva probleme. Însă… la pauză mă trezesc cu doi crai, foarte mândri de ei, să-mi arunce plini de mândrie în față că eu exagerez spunându-le părinților că nu sunt cuminți… că uite, nici măcar la școală nu le-a lăsat Moșul nuielușa de atenționare! N-am mai avut cuvinte. Doar ce mi-au întors spatele cu stil doi copii de 6 ani, așa cum o fac mai mereu când eu le fac observație. Ridică din umeri, nu-mi pasă/nu vreau și pleacă.

Nu mai e deloc de râs… e de plâns. Și o să ne plângem degeaba în pumni mai târziu.

regulile clasei

Regulile clasei, de la mit la realitate

Am pășit în școală ca elev acum mulți ani și nu-mi amintesc să fi fost nevoie să-mi pună cineva pe perete poze cu reguli ca să le țin minte. „Intratul” la școală era asociat, în acele timpuri, încă din familie, cu un instructaj la sânge despre ce înseamnă să fii elev. La rândul meu, ca profesor, am făcut același lucru cu copiii mei. Poți să crăpi, dar nu răspunzi obraznic unui profesor – a fost una dintre ele, pe lângă multe altele.

După o lungă pauză, revenirea în învățământ a avut… provocările ei. Copiii sunt foarte capabili să facă reguli, dar nu neapărat să le și urmeze. Seria trecută am scris regulile împreună, le-am afișat pe perete, am făcut apel la ele de câte ori am putut. Seria aceasta, deși mi-am făcut multe – dar multe! – planuri privitoare la reguli am reușit doar performanța de a le discuta cu ei. Însă aștept, sper nu în zadar, acea zi-zen în care să apuc să finalizez planul meu privitor la afișarea regulilor.

regulile clasei

Așadar, după vreo două săptămâni de școală, când și proaspeții elevi (nu numai eu) au realizat că nu se poate „trăi” în haos la școală, am început să discutăm ce putem face să ne înțelegem, să ajungem la un modus vivendi confortabil pentru toată lumea. Deși mici – poate totuși reminiscențele de la grădiniță erau încă prezente, le-au pus în evidență pe următoarele – și le-a transcris exact în ordinea dată de ei, chiar dacă în forma afirmativă le-am transformat eu. Știu, e mai ușor să spui că nu e voie… și e greu să le formulezi mereu așa, când ei de fapt înțeleg rapid cealaltă formă.

  1. O ascultăm pe doamna.

  2. Păstrăm liniștea în timpul orelor.

  3. Stăm cuminți în rând.

  4. Ne jucăm frumos.

  5. Mergi încet pe hol.

  6. Vorbim politicos.

  7. Vorbim pe rând.

  8. Ridicăm mâna dacă vrem să spunem ceva.

Ușor de zis, greu de făcut

Dacă am un defect, e că sunt perfecționistă. Una din profele din facultate, cu care am avut eu destule personale de împărțit, dar care cel puțin mi-a spus câteva lucruri sincere și la obiect, exact asta a subliniat. Că mă voi duce la catedră și mă voi da de ceasul morții să reușesc cu toți. Așa ceva nu există, trebuie să îmi recunosc limitele, cu unii nu voi putea. Eu încă mă lupt să nu aibă dreptate, deși două colege (care mă cunosc doar din toamna aceasta) mi-au spus, aproape cu aceleași cuvinte, exact același lucru.

Liniștea la oră e ceva relativ. Am învățat să ignor acolo unde legea te obligă să ignori, însă e greu să nu poți face și tu un „joc mut” ori să citești o poveste folosind voci modificate, pentru a imita animalele, de exemplu. E greu și pentru că, dacă trei sferturi înțeleg semnul inventat pentru liniște, alții nu-l „văd” nici dacă îl faci în fața lor. Nu știu încă ce n-am încercat… dar păstrez o speranță că există o idee la care eu nu am ajuns, trebuie doar să sap mai bine după ea!

Mersul în rând parcă-parcă are o speranță. Exersez dimineața și la prânz în zilele în care termină cu mine, să asculte comenzile indiferent care sunt stimulii din afară, căci, dacă voi ieși cu ei în coloană din curtea școlii trebuie să reziste tentației de a abandona și căsca gura pe te-miri-unde. Stau ca vulturul cu ochii pe ei și în capul coloanei, dar să văd și „coada”. Și nu, nu e glumă, dar asistând o colegă ce-i scotea la prânz am putut să văd cum o mămică deja era panicată că al ei lipsea. Eram departe, am scanat repede curtea, știam că a coborât, mai ceva ca Păsărilă-Lăți-Lungilă și l-am zărit ascuns după balustrada de ciment compact a celeilalte intrări. Noroc că tocmai ridicase capul să se „asigure”, probabil, că a scăpat. Dar eu nu vreau acasă! Nici nu vreau să mă gândesc ce era dacă îi veneau alte idei – ascuns prin școală, după școală, strecurat pe sub gard sau cine mai știe!

Despre mersul pe hol nu mai scriu. Am scris deja.

Vorbitul politicos e pe drumul cel bun, există speranță, îl adaug mereu pe „te rog” în propoziție, poate se prinde și de ei, pe principiul „bate șaua să priceapă iapa”.

Vorbim pe rând e departe, poate după „ridicăm mâna”. Deocamdată ridică și încep să vorbească simultan, sau întâi încep să vorbească și apoi ridică mâna. Teoria aceea în care spuneau să pui întâi întrebarea (ca să se gândească toți), apoi să numești elevul care răspunde – nu funcționează. Ai întrebat, ți-au și răspuns pe loc unii care vor ei musai să se afirme. Sunt perfect de acord cu mine că nu e frumos ce fac, dar îi privesc pe ceilalți cu un aer de superioritate, na Dorele, ți-am luat fața, tu ești fraier că respecți regulile

Așa că am schimbat placa, întâi numesc și apoi întreb, cine mai știe ridică mâna, dacă nu răspunde respectivul, are altcineva șansa. Normal că răspund peste el, vorbesc neîntrebați, haos total… „Te cheamă pe tine Gigel Georgescu? Nu? Atunci de ce răspunzi?”
Mai am și versiunea b, în care dă răspunsul corect vorbind neîntrebat, numesc pe altcineva care a ridicat mâna, răspunde și acesta, și îl laud pe cel din urmă. Proteste – normal – că nu e corect, „eu am zis primul”… da, dar nu ai respectat regula.

Nu știu nici când sau dacă o să scap de „Doamnaaaa! Eu! Eu!” simultan cu ridicat mâna.

Pe lângă acestea, mor încet de inimă când încep să alerge printre bănci. Nu-i văd decât cu capetele sparte, oasele rupte, Doamne-ferește cu cine mai știe ce! Bullyingul promite și el… i-ai căciula și fugi cu ea, dacă plânge alergând după tine e perfect. Servește-te din creioanele lui, chiar dacă protestează. Distruge-i lipiciul – că doar nu-i trebuie. Mâzgălește-i fișa, să se ducă plângând la doamna. Râzi de el și aplaudă dacă a greșit ceva, dacă și-a răsturnat borcanul cu creioane, dacă s-a împiedicat, dacă ți se pare ție că cine știe cum sună numele lui ori creația lui nu e la înaltele tale standarde de reușită. Pune-i piedică și fă pe nevinovatul, dărâmă-i ghiozdanul, fă-i trolerul mașină de curse, stropește-l cu apă la baie, eventual în ochi și cu puțin săpun… Și astea sunt doar cele pe care le știu, la care singurul mod în care pot interveni e să… dau din gură la școală, ei să mă privească candid și în următoarea pauză să o ia de la capăt ca și cum n-ar fi fost.

Discutam despre dreptul de proprietate și că nu atingi ce nu-i al tău. Ți-ai găsit. 10 minute a durat minunea și în pauză îl văd cum voia să ia din cuier un obiect de vestimentație lăudat anterior de posesor, cu rânjetul pe buze că păgubitul deja alerga să intervină. Am intervenit eu prima. Apoi, le-am interzis să atingă orice lucru care e la mine pe catedră. Mă întorc deunăzi în clasă – ei credeau că am plecat, aveau altă oră – „clopoțeau” de zor cu talanga mea, era și bătaie care să apuce mai repede. Ștampilele folosite ca recompense… e… au umblat, le-au găsit și și-au pus singuri pe mână zâmbitori, să aibă cu ce se lăuda. I-au pârât alții (probabil se ofticau că n-au și ei) și le-am dat săpun să se ducă să se spele…

Dacă mă plictisesc? Nu apuc. Dacă mai am voce? Nu mă sunați… mai bine scrieți, degete am încă zece bucăți.

Reguli pentru adulți

Însă regulile clasei nu sunt doar pentru copii, mai e o față nevăzută a acestora, pentru părinți. M-am gândit mult, ani de zile, până am luat decizia de a trage o linie clară între școală și celelalte și a stabili proceduri. Asta am învățat cum trebuie la management educațional. Dacă vrei ca ceva să meargă, fă o procedură și ține-te de ea.

Indiferent cât de ciudată, inabordabilă, încrezută și cu fițe par, nu răspund la telefon. Nu am răspuns când a sunat la 11 noaptea (de trei ori chiar!), nici la 21:30, nici dimineața și nici la altă oră. Răspund la mesaje, dacă e cazul, sun înapoi dacă chiar trebuie. Însă rămân la ceea ce mi-am stabilit. Problemele de la școală se discută la școală, față în față și nu la telefon, de-asta s-au inventat orele de consiliere. Respect îndrumările (de altfel de bun-simț) ale conducerii să nu lungim momentul preluării și predării copiilor cu discuții inutile, rar rămân de vorbă când chiar e nevoie.

Comunic cât pot de clar și la obiect pe grupul de părinți – nu, nu e pe whatsapp – ce e nevoie, încerc să îi țin la curent cu ce mai facem.

Știu că a respecta regulile e greu și pentru adulți, de la a aduce copilul la fix, la achiziția corectă a listei de rechizite, la a nu intra în școală dacă nu ai treabă, doar ca să-i scoți cărțile, caietele din ghiozdan și să-i desfaci penarul pe bancă… de la a nu suna la doamna să întrebi tema ori să discuți ultima bârfă din cartier.

Greu cu regulile astea… militărie… comunism curat, nu?

zilele saptamanii responsabilitati

Responsabili și responsabilități în clasă

Amintirile din viața de școlar se întorc mereu la momentul în care erai elevul de servici. Înainte de revoluție, ferească sfântul să uiți acasă buretele și fața de catedră. Primul nu trebuia uitat nici la școală, căci era o vânătoare continuă de bureți de la o clasă la alta. Doi oameni care ștergeau tabla, udau florile, îi tocau pe ceilalți mărunt să arate că sunt bine crescuți și nu trăiesc în cocină, deci să-și adune mizeria de la bancă… Mi s-a părut cam mult. În plus, nu țineam minte niciodată cine urmează. Și noi nu ne mutam din bănci ca acum.

La clasa mea, unde schimbatul locurilor era ceva la ordinea zilei, în funcție de activități, să mențin un algoritm al perechilor de servici era prea mult și inutil. Așa că la începutul fiecărui an le-am dat un tabel în care să se treacă singuri când vor să își îndeplinească atribuțiile. Așa știau mereu că lunea un anumit grup se ocupă de hamsteri, plante, tablă, curățenie și ce mai era nevoie. Avantajul de a avea 4-5 elevi de servici era că tabla (atunci când uitau de ea) era ștearsă foarte, foarte repede. Am avut și norocul să am o tablă imensă, sper să o am în continuare. În acest mod îi țineam cumva și „în priză”, fiecare avea pe parcursul unei săptămâni ceva de făcut.

Ca o paranteză, dacă încă aveți table clasice, cu cretă, eu am recomandat bureții folosiți pentru spălarea mașinilor, aceia mari de tot. Au rezistat cu brio doi ani, chiar dacă s-au mai turtit, ceea ce clasicii bureți școlari nu ar fi reușit. La Andrei la școală am văzut că foloseau pentru ștergerea tablei (probabil și ca să nu se murdărească) un mop cu burete. Dar erau mai mari copiii.

La pregătitoare nu merge completarea tabelului de către elevi… așa că voi profita ca în prima zi să aranjez băncile în 5 grupuri. Se vor așeza cu siguranță după prietenii, așa că aceste grupuri vor fi și cele cu responsabilități. Și pentru că nu are sens să le scriu numele, voi lipi o poză a fiecăruia. Seria trecută, în primele zile, i-am fotografiat la rând pe toți, cu telefonul, am aranjat pozele pe o coală A4 și am rugat părinții să o printeze color vreo 10 bucăți. Am avut fotografii pentru bibliorafturi, pentru agende, pentru panou, pentru tot ce ne-a mai trecut prin cap să facem și era amuzant să avem poze. Acum, că sunt mici, sigur vom avea pe biblioraft, suportul de creioane, cutia cu rechizite, panoul de prezență, bulinele de vot, panoul cu sărbătoriți… și nu mai număr, tot vreo 10 bucăți minim. Dacă faceți un calcul – și nu puneți și munca voastră, iese cam la 10 lei. Dacă le cereți la fiecare câte 5 poze tip buletin – 300 lei pe puțin. Rezolvi o problemă și faci puțină economie, din acei bani se poate lua ceva ce chiar nu se poate înlocui la clasă.

O a doua problemă pe care am încercat să o rezolv a fost cea a necunoașterii cititului. Cum să le cer să știe în ce „zi“ dacă ei nu o pot citi? Și atunci am căutat o imagine care să aibă cât de cât legătură cu prima silabă. Era frumos să merg pe tradiția romană, care consacra fiecare zi a săptămânii unui zeu… dar într-o clasă cu 4/5 băieți nu vreau să pomenesc zeul războiului. Apoi Mercur sigur nu avea nimic în comun cu ei. Planetele… nu știu ei să le diferențieze ca să le folosesc, dar merg ca idee pentru copii mai mari. Ideile mele le vedeți, dacă aveți alte sugestii, le aștept. Voi încerca și cu copiii, dacă au ei alte propuneri, să le schimbăm. Întâlnirea de dimineață va fi cu siguranță un moment care ne va ajuta să le învățăm și să se obișnuiască și ei cu ce au de făcut. Mă gândesc să folosesc aceleași pictograme și pe calendarul naturii, să menținem linia.

Materialul este disponibil celor care în ultimele patru luni au făcut o donație către acest site. Cei care au donat prin PayPal l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. Vă rog ca în momentul unei donații ulterioare datei publicării articolului să solicitați, printr-un comentariu, cu aceeași adresă de mail, materialul dorit.

Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.

Așezarea băncilor în clasă

Prima zi de școală, mai ales atunci când e chiar prima-prima zi este extrem de importantă. Prima impresie pe care le-o faci copiilor rămâne, așa că trebuie să te gândești un pic mai bine la ea. Dar toate cele de mai jos sunt valabile în momentul în care ai posibilitatea de a organiza cât de cât mobilierul, și aici mă gândesc fie la spațiu, fie la tipul de mobilier.

O să încep cu o paranteză… La noi la școală s-a adus mobilier nou. Care o fi logica după care în secolul al XXI-lea, când ne dorim o școală modernă, comanzi pupitre de două persoane? Doar pentru că o astfel de bancă e mai ieftină decât două individuale? Știu, pentru că… de achiziții se ocupă tot felul de neisprăviți încuiați, care se uită doar la preț și nu gândesc în perspectivă și nu au nicio treabă cu spațiul educațional.

Așezare frontală

Să pui băncile înșirate una în spatele celeilalte mi se pare cea mai tristă așezare, eventual și pe șiruri câte una. Am evitat-o cât am putut, dar este utilă. De exemplu, la teste, patru rânduri de câte cinci bănci, bine risipite în clasă, erau foarte practice. Copiii deja știau, când aveam o lucrare anunțată le mutau singuri. Și… mai foloseam așezarea aceasta ca monedă de șantaj. Dacă se ajungea la „comunicare excesivă“ și neatenție, separam instant băncile. Altfel le uneam câte două măcar, chiar dacă cu fața spre tablă.

Așezarea respectă relativ recomandarea ca lumina să „cadă” din stânga pe caiete, probabil valabilă din vremuri în care lumina naturală era singura sursă pe lângă o lampă chioară și când stângacii erau obligați să scrie cu dreapta, ca să le pice lumina cum trebuie. Acum, când poți suplini cu brio necesarul de lumină, nu mai e musai necesar.

Referitor la așezarea în perechi, normal că e foarte fain să îți alegi singur cu cine stai în bancă și, dacă reușești să nu stai de vorbă pe alte subiecte, viața la școală e foarte plăcută. Am avut însă și „perechi“ explozive, nu acceptam sub nicio formă să stea împreună după ce avertismentele deveneau inutile. Am avut și altele declarate de ei și, nu știu cum se făcea, dar când împărțeam grupurile de lucru nimereau împreună 🙂 . Total „întâmplător“. Protestau vehement, dar m-am străduit să le explic că vor crește și nu își vor alege ei colegii de birou sau cei de echipă. Nu te poți duce la șef să îi spui că tu nu-l placi pe Gigel și nu lucrezi cu el, că te concediază pe tine. E important să fii inteligent, să găsești un mod de a îndeplini sarcina, să fii politicos, că nu te obligă nimeni să ieși la bere cu Gigel după ce termini. Culmea, am avut o astfel de pereche care, după un circ de zile mari, bullying și discuții în grup cu părinții, au ajuns chiar să se accepte și să se ajute fără să fie obligați.

Așezare în U/semicerc

Am ales această variantă în prima zi de școală când am primit o clasă deja formată. Eram îngrozită că ei se cunosc deja, dar eu nu îi știu și îmi va lua mult timp să îi învăț. Așezați în U îi vedeam pe toți. Le-am cerut să își scrie numele mare pe o foaie, să o decoreze/coloreze cum vor și am lipit-o de bancă, atârnată, astfel încât să nu ocup loc (și așa puțin) cu ea. Au fost încântați de idee, așa „banca mea“ era ceva real. Ba chiar și când nu mai era nevoie de ele le făceau, care mai de care mai împodobite și sclipitoare. În plus, colega de engleză, care intra la ei prea puțin ca să le învețe numele, m-a rugat să las scrise căci îi e și ei foarte ușor astfel să îi identifice și să lucreze. La urma urmei, cărui copil îi place să fie strigat „fetițo“ sau „băiete“? Căci e greu până (dacă) îi înveți pe toți!

Am păstrat această organizare ori de câte ori am avut nevoie de spațiu pentru jocuri în mijlocul clasei sau pentru experimente. Pentru prima zi de școală este foarte potrivită, iar copiii sunt încântați că au doi colegi de bancă, nu doar unul.

Așezarea pe grupe

În ce mă privește, era cea mai dificil de realizat, căci băncile erau cu tot cu scaun, le mutam destul de greu. Apoi, trebuia să îi așez în așa fel încât să vadă toți la tablă. Însă dintre toate era preferata lor. Ar fi făcut orice să îi las să stea așa și am profitat de dorința lor. Mult timp băncile au rămas în această formulă, doar că am avut grijă ca grupurile să fie echilibrate, aproximativ la același nivel. Îmi era ușor și când trebuia să lucrez diferențiat.

Era mai ușoară verificarea în grup a temelor (la matematică), citeau pe rând și verificau împreună, mă chemau doar dacă nu reușeau să descopere singuri unde s-a greșit sau erau prea multe variante de răspuns. Dacă ar exista un mod de a avea numele vizibil pentru fiecare, ar fi singura variantă de bănci pentru care aș opta, căci în această formulă se puteau ajuta și colabora foarte bine.

La arte se știa deja că așa stau, puteau avea la mijloc materialele comune din care se serveau, indiferent că era vorba de pictură sau de craft.

Așezare în… șah

Pe aceasta nu am văzut-o undeva, însă am inventat-o din cauza băncilor stil sanie, în care nu aveai loc să faci manevre cu ghiozdanul. Băncile erau orientate spre mine, cu un culoar de mijloc, iar între ele era spațiu gol cât pentru o bancă. A fost interesant, pentru că aveau cumva colegi cam pe fiecare direcție, destul de aproape cât să ceară o radieră, dar destul de departe cât să nu-i îmbie la vorbă. Funcționează cu copii mai mari, nu cu cei mici la care trebuie să ajungi să le arăți cum să scrie.

Anul acesta cred că prima zi de școală voi folosi așezarea pe grupe. Vreau să formez cinci grupe de 4 sau 5 copii, căci sunt mici și nu pot jongla la început cu distribuția. Fiecare grup își va alege o denumire pentru echipă, poate vor confecționa și o emblemă, dar ceea ce urmăresc este ca fiecare grup să fie responsabil cu toate cele necesare într-o zi a săptămânii. Aici intră udat flori, hrănit hamsteri, șters tabla și orice mai este nevoie la distribuirea materialului și organizarea activității. Rămâne sarcina lor să stabilească în grup cine de ce se ocupă, dacă fac sau nu cu rândul și cum procedează ca nimeni să nu șomeze.

Aveți vreo așezare preferată? Pentru ce anume?

regulile grupei afis

Regulile clasei – afiș

E simplu să rezolvi problema listei de reguli când copiii știu să scrie și să citească. În anii anteriori, prima lecție de educație civică era dedicată acestora. Le negociam împreună cu ei, le scriam pe caiet, apoi scanam pagina dintr-un caiet mai ordonat, o măream și o prindeam pe perete.

Acum, cu cei mici, e un pic mai dificil până învață să citească. Chiar dacă eu sunt cea care are până la urmă ultimul cuvânt de spus în privința regulilor clasei, nu vreau să sar peste „aparența” democrație în care ei sunt cei care inițiază proiectul. Sunt convinsă că e mult mai ușor să respecți o regulă pe care tu ai dedus-o, pe baza experienței proprii și știi că e necesară.

Prima variantă e să cauți pe net imagini. Se găsesc o mulțime, timp și nervi să ai să le sortezi. Dar parcă nu aș vrea să le printez să le pun pe perete, aș vrea să muncească și ei.

Așa a apărut ideea să îi las pe ei să le „deseneze”. Încă nu am renunțat de tot la ea, aș vrea măcar să încerc să văd ce iese, chiar dacă trebuie să scriu eu descrierile dedesubt, ca să nu uit ce reprezintă. Oricum ar fi, cât de rău poate să iasă? Stabilim regulile, cine ce desenează și evaluăm rezultatul.

A doua idee a fost să caut regulile ca planșe de colorat, să lucreze în perechi și să le aducă la o formă vizuală decentă. M-am apucat să scotocesc pe net. Am găsit, nu pot să spun că nu, dar nu toate variantele. Dar mai au o problemă: nu e același stil de ilustrație. Am eu un pitic cu ordinea și armonia și mă termină dacă e sorcovă de stiluri. Încă mă gândesc dacă le fac pe comandă și plătesc ilustrația, căci nu e chiar ieftin să cumperi vreo zece planșe complicate.

A treia idee am scos-o de la naftalină. Când era Iris la grădiniță și doamna ei se agita cu materialele prin clasă, am ajutat-o cu unele dintre ele. Atunci am realizat împreună afișul pentru regulile grupei folosind fotografii cu copiii. Într-o după-amiază, cu cei care rămâneau până târziu după ora 5, ne-am apucat să face puțină regie și să ilustrăm regulile pe care voiam să le urmeze. Ulterior știu că protagoniștii erau în delir, ceilalți puțin geloși în timp ce li se explica frumos fiecare imagine.

regulile grupei afis

Aproape că îmi doresc să fac același lucru cu copiii mei, dar cumva să apară toți, să avem regulile acceptate astfel de întreaga clasă, să-i implic cât se poate de mult în regizarea scenelor și să avem un tablou original, util poate în toți cei cinci ani care urmează.

Oricum ar fi, rubrica aceasta rămâne o provocare a începutului de an! Voi cum ați rezolvat-o?

Cuburi didactice confecționate din burete

Aș vrea să pot schimba un pic percepția despre „timpul profesorilor”, în măsura în care publicul larg consideră că această categorie profesională este privilegiată și beneficiază de o cantitate de timp liber impresionantă și care nu se justifică în dimensiunea salariului. Căci, dacă tragi linie, vii la 8 și pleci la 12, ai apoi toată ziua liberă. Ca să nu mai zic de cele 62 de zile de concediu… Totuși, un profesor dedicat nu are nici pe departe acest timp. Să îți pregătești lecțiile pentru a doua zi îți ia cel puțin o oră (pentru fiecare), dacă ai ceva experiență și inspirație la activ. Dacă cumva trebuie să te mai și documentezi pe acea temă, și mai mult! Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât ai mai mult de lucru, dacă vrei să lucreze fiecare. Bineînțeles că poți să le arăți și să le vorbești, dar când vine vorba de material distributiv… care mai trebuie și decupat/pregătit… ai nevoie de timp. Știu prietene – educatoare – care transformau serile în șezători în familie, toți stând să decupeze materialele necesare pentru a doua zi.

Dacă vrei ceva deosebit, sau ți-ai pus în minte cine știe ce proiect, dai și o fugă până în piață, să cumperi diverse. Uneori sunt mărunțișuri – 3 lei, 5 lei, dar cumperi azi, cumperi mâni, astfel salariu-i gata. Dacă nu ai norocul să poți atenta fără grijă la bugetul familiei, susținut masiv din alte surse, este un sport periculos pentru cadrele didactice. Am și prietene care îmi spun că le e rușine pentru 5 lei să dea bonul la fondul clasei… Nu pot să mă gândesc ce categorie profesională mai vine de-acasă cu cele necesare ca să-și poată îndeplini datoria, fără să le poată deconta. Și nu doar că iei pentru tine, dar mai iei și pentru ceilalți.

Ce-i drept, uneori îți asumi aceste cheltuieli. Așa am făcut și eu pentru cuburile de burete. Tot bănănăind pe net – că doar ce să faci cu cele 62 de zile de concediu? – în căutarea unor idei drăguțe de jocuri pentru clasa pregătitoare, m-am tot lovit de diverse imagini care ilustrau metoda cubului, însă pusă în aplicare cu niște cuburi mari. Prețurile sunt însă destul mari. Cât de greu poate să fie să ți le faci singur? Ei bine, ușor nu e sigur. Însă a fost amuzant.

Am plecat în Obor cu Iris și prietena ei. Cristina, ce căutăm? – Materiale să punem în practică o idee! M-am dus la raionul cu bureți pentru saltele – vânzătorul săritor: cu ce mă ajută. Știți, sunt învățătoare… Când încep așa devine foarte amuzant. Oamenii zâmbesc și apreciază efortul. Vreau să fac niște cuburi din burete. Nu știu exact ce material vreau, dar îmi trebuie niște bucăți groase și cu mărimi ce multiplică grosimea. Și omul mi-a arătat ce are, am făcut repede în minte niște construcții geometrice, amplificări de dimensiuni și m-am decis. Cu două bucăți de burete gros în brațe mă mut la metraje. Doamnele de acolo mă cunosc, nu e prima dată când mă ajută. Eu le spun ce vreau, cam care e bugetul, ele știu materialele și îmi recomandă.

Din bureții ăștia vreau să fac niște cuburi… cu ce să le îmbrac să se întindă frumos? Aveau multe culori de tricot, dar normal că am ales verde. Ce altceva puteam, ținând cont cum arată site-ul? Acasă a început distracția. Am măsurat și împărțit buretele, cel mai avantajos a fost ca din fiecare bucată să fac un cub cu latura de 20cm. Dar… să tai drept burete de 5cm grosime nu a fost atât de simplu, m-au trecut toate apele, lucram în pereche, eu pe-o parte, copilul pe cealaltă, să nu deviem de la linie.

Cuburi didactice din burete

Cuburi didactice din burete

„Resturile”, pe care în proiectul inițial nu le luasem în calcul, s-au dovedit foarte potrivite pentru exact nouă cuburi mai mici, cu latura de 10 cm. Am crezut că va fi ușor să cos husele cuburilor la mașină, apoi să bag bureții în ele și doar să închid o muchie cu o cusătură de mână. Greșit! Poate se așază tricotul frumos pe proiect, dar e al naibii de greu de cusut la mașină. Am renunțat, s-a dovedit mai simplu de manevrat dacă le coseam complet de mână. Până la urmă, după câteva zile, le-am dovedit.

Inițial m-am gândit să le cos niște buzunărașe transparente, în care să introduc imaginile necesare pentru a pune în aplicare metoda de lucru la clasă. Nici asta nu mi-a ieșit, căci plasticul de la foliile transparente nu este destul de elastic și se spintecă atunci când încerci să îl coși. Mi-ar trebui unul mai moale, spre cauciuc, eventual mai gros. Cum încă n-am dibuit o sursă, mi-am dat seama că pot rezolva problema jocului cu bandă adezivă transparentă. Lipesc pătrățelele de hârtie toate simultan cu o bandă de jur împrejur. De pe tricot se desprinde ușor, nu lasă urme, pot înlocui pentru următorul joc. Eventual plastifiez cartonașele, să fie ușor refolosibile și să nu li se îndoaie colțurile la aruncare. Trebuie să mai cumpăr vopsea acrilică albă, să le fac totuși buline pentru a deveni zaruri adevărate, la nevoie transformabile în cuburi cu mesaje. Un alt avantaj în această formă e că sunt lavabile. Dacă se murdăresc de atâta aruncat pe jos, nu pățesc nimic la mașina de spălat.

Sigur că poți face oricând cuburi din carton, dar după ce am lucrat cu această variantă am constatat că se duce un pic din farmecul jocului când încerci să „nu le strici“. Acestea, de burete, sunt mult mai amuzante: destul de mari, nu se îndoaie când le arunci, iar pentru copii mici cred că vor fi distractive.

Cum spuneam, mi-au ieșit mai multe. Am decis că am nevoie de cele două mari și de încă patru mici, dar cinci dintre ele sunt în plus. Dacă le vrea cineva, costurile pentru unul dintre ele se ridică la 20 lei. Pentru alte detalii vă rog să mă contactați folosind formularul de comentarii de mai jos. (EDIT: cele disponibile s-au epuizat, pot confecționa doar la cerere.)

joc si miscare

Mișcare și… joc

Nu știu cum e prin alte școli, dar copiii mei „fac” sportul de cel mult două ori pe lună… dacă au noroc. În atâția ani, am întâlnit prin cancelarie oameni și oameni, însă acest profesor m-a lăsat de câteva ori fără replică. Prima dată a fost la începutul anului, când a venit să îi ia… și… mă întreabă pe mine unde să se ducă cu ei, ce să facă cu ei ora asta (terenul se vede de la poartă). Am rămas cu gura căscată: Adică să vă spun eu unde și cum să vă faceți ora? Mă rog, a văzut că n-am nici eu toate țiglele pe casă, n-a sesizat că aveam deja capsa pusă pentru orele pe care le ținusem când nu catadicsise să apară. Apoi a început sarabanda absențelor, copiii mai mult nu făceau ora. Alternativa – matematică. Vă dați seama cam cât de încântați sunt când intru eu pe ușă la ora de sport.

Într-un final a început să apară. Răruț. Lunea a doua oră în niciun caz, e prea devreme să te trezești după weekend, joia la prima oră e „trafic”. Hai nu zău, eu am de la 8 toată săptămâna, merg o bucată bună de București și nu îmi amintesc să fi întârziat. Dar ea, mda, prof de sport, obișnuit cu mișcarea, nu poate alerga după autobuz.

Ca o paranteză la „unde dai și unde crapă”, le tot fac observație copiilor că în clasă nu se stă cu căciula pe cap dacă nu ai o problemă reală, și nici cu geaca încheiată până în gât, căci nu e frig. Eee… și vine doamna, care se presupune că, în calitate de profesor de sport e mai călită decât restul muritorilor, și stă la catedră fix cum eu le spuneam că nu. Cum am aflat? Păi… am ajuns iar la „Ți-e frig? Știi că… bla bla bla…” Dar doamna de sport de ce stă îmbrăcată și cu căciulă? Na, mai învață-i ce trebuie.

Intru la un moment dat în clasă, la ora de sport, îmi trebuiau urgent niște acte din dosar. Liniște de mormânt. Clipesc, copiii în bancă. Nu scoteau un sunet. Jucau portocalele. Nemișcați. Iau ce-mi trebuie, ies, ora următoare întreb și eu, că mă roade, de ce era așa liniște, că la mine n-a fost niciodată în acest fel. Aaaa, păi doamna se enervează repede și țipă la noi. QED. Ce să mai zic?! Îmi trebuie o mutră fioroasă și să o las mai moale cu ceaiurile de plante!

Când a început vremea rea, joc și mișcare în clasă însemna să dăm băncile la o parte, pe margine, și ne rămânea un spațiu mai mult decât suficient să ne jucăm. Doamna, dar la sport de ce nu facem așa? Ioi, ce întrebări mai pun și copiii… „Așteptați-o și voi cu băncile date la o parte, poate nu știe că le puteți muta!” Ei: haha, hihi, glumiți… Numai că ora următoare așa au așteptat-o. I-a pus să facă ceva gimnastică. Până mi-am luat eu toate cele (a aterizat la :25, eu mă apucasem de mate), ea i-a pus așa, grămadă, să facă gimnastică și le arăta mișcările… cu haina și căciula la locul lor. Mi-am făcut cruce cu limba și am plecat la cancelarie. Când m-am întors, am aflat că tot portocalele au jucat, că „făceau gălăgie”.

Tot din categoria „ce mai poți face în clasă la joc și mișcare” am pus jocuri cu mingea. Le-am promis că orele din ianuarie de J&M le facem pe toate în ultima săptămână, ca să terminăm materia la toate disciplinele, așa că joi și vineri am făcut „coordonare și precizie”, aruncat la țintă cu mingiuțe. Au adus de-acasă o sacoșă de bile de plastic (cele care umplu piscinele), am făcut din saltelele pe care ne tăvălim niște cilindri și am aruncat. Mai în „coș”, mai pe lângă, pe echipe sau individual.

Ce păcat, doamna, că nu facem și la sport așa…

joc si miscare