Shakespeare, un dramaturg pentru toate timpurile

Sărbătorim de obicei pe 23 aprilie, ca buni creștini, pe sfântul Gheorghe, însă puțini știu că, în 1564, la 23 aprilie, vedea lumina zilei pentru prima dată marele dramaturg englez, William Shakespeare. Prin amabilitatea domnul profesor B. Teodorescu am intrat în posesia textului de mai jos, versiunea inițială a articolului pregătit de dânsul pentru revista Big Explorer, destinată elevilor, și care și-a încetat între timp apariția. Vă recomand articolul, este un text scris cu talent istoric, și o ocazie de a afla câteva detalii despre viața acestei personalități unice a culturii universale, în anul în care se sărbătoresc, tot pe 23 aprilie,  400 de ani de la încetarea sa din viață.

 

Shakespeare, un dramaturg pentru toate timpurile

By It may be by a painter called John Taylor who was an important member of the Painter-Stainers' Company.[1] (Official gallery link) [Public domain], via Wikimedia Commons

By It may be by a painter called John Taylor who was an important member of the Painter-Stainers’ Company.[1] (Official gallery link) [Public domain], via Wikimedia Commons

Prieten blând al sufletului meu…
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev întreg nu poate să te-nvețe

sunt versurile pline de admirație pe care Eminescu, bun cunoscător al marelui poet și dramaturg englez, citit în traduceri germane și franceze, obișnuia să le risipească în manuscrisele sale. În mod firesc, geniul său își găsea afinități, dezvolta teme preluate de la antecesorul său, ilustra sau îi traducea versuri preferate. Apreciat de Eminescu, dar și de nenumărații săi spectatori, Shakespeare a fost un om al timpului său, dar și al tuturor timpurilor deopotrivă (un contemporan al nostru după o expresie foarte inspirată), și chiar dacă biografia sa mai are încă multe pete albe, viața sa poate fi reconstituită în elementele ei esențiale. Odată cu trecerea timpului devine din ce în ce mai limpede, peste nenumărate controverse că și opera-i inegalabilă îi aparține.

William Shakespeare s-a  născut în ziua de 23 aprilie 1564, la Stratford-upon-Avon, în comitatul Workshire, într-o familie aflată într-o incontestabilă ascensiune socială. Tatăl său, John, meseriaș și negustor, era căsătorit cu Mary Arden, fiica unor nobili scăpătați, înrudiți însă cu una dintre cele mai cunoscute familii aristocratice ale țării. De altfel, în anii copilăriei lui William, tatăl său se bucura de o recunoaștere deplină și pentru aceasta a fost ales primarul localității de reședință (1568).

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Anglia traversa o lungă și complicată tranziție spre lumea modernă. Declinul agriculturii și succesul creșterii ovinelor, datorat „politicii împrejmuirilor” se asocia cu progresul noilor activități industriale (în metalurgie, textile, minerit, hârtie și sticlă), și implicit comerciale (unde principalul produs la export era postavul), mult extinse în epoca marilor descoperiri geografice spre Canada sau Brazilia, dar și în Rusia. În consecința acestor schimbări, în insula britanică urbanizarea a făcut progrese importante, la o populație de 4 milioane locuitori, unele orașe găzduind 200.000 de suflete (ca spre exemplu, la Londra, care egala astfel Parisul, Napoli, având totuși 300.000). Geniul lui Shakespeare a înflorit în mijlocul acestei lumi amestecate și de niveluri culturale foarte diferite, dar dornică de spectacole, în care defulau probabil multele tensiuni acumulate în viața publică și în traiul zilnic. „Foamea” de teatru se dovedea atât de insațiabilă, că într-un singur an s-au jucat la mai multe companii teatrale 2000 de piese, din care 600 au ajuns până la noi.

Nici sălile de spectacol nu erau mai prejos. „The Globe”, o construcție de formă poligonală, putea primi până la 3000 de spectatori, dintre care 1000 de locuri reveneau curții regale, restul publicului stabilindu-se la galerie. Teatrul fusese construit în 1599 pe malul sudic al Tamisei de frații Burbage, actori recunoscuți, care invitaseră într-un acționariat și câțiva colegi ai lor, între care și pe William Shakespeare. Reconstruit în 1996, dintr-o inițiativă americană, The Globe joacă și azi, din mai până în octombrie repertoriul shakesperian, de regulă după-amiază, de la 14:00 la 18:00, ca în secolul marelui dramaturg.

În plan politic, Anglia reginei Elisabeta, care excela prin a ține „o mână de fier într-o mănușă de catifea” se îndrepta spre un regim de absolutism monarhic, împotriva vechilor instituții ale statului, constituite tocmai pentru a curma abuzurile unei autorități excesiv centralizate. În mod oarecum paradoxal, într-o societate în plină schimbare, în care nobilimea laică și ecleziastică își păstra cu din ce în ce mai multă dificultate pozițiile privilegiate, asaltul spre putere al burgheziei și clasei mijlocii de proprietarii rurali se asocia cu teama de dezordinile și violențele „războiului celor două roze” din secolul trecut, rezultanta conducând spre acceptarea tacită a absolutismului.

Tabloul general al societății britanice era completat de problemele ei confesionale. Vreme de 30 de ani, țara fusese teatrul unei prelungite reforme religioase, începute în vremea lui Henric al VIII-lea (1509-1547), și încheiate în vremea Elisabetei (1559-1603). În timpul celui dintâi, biserica regatului a fost scoasă de sub autoritatea Papei, și a devenit națională, substanța ei doctrinară rămânând romano-catolică. Sub urmașul său, Eduard al VI-lea (1547-1552) a dominat un protestantism radical de esență calvină, pentru ca în vremea Mariei Tudor (1552-1559) catolicismul să se reîntoarcă în forță. Odată cu ascensiunea sa la tron, Elisabeta a rupt relațiile cu Roma, și prin cele „39 de articole” a restaurat anglicanismul, preluând și conducerea bisericii (în consecință avea să fie excomunicată de papă la 1570). Vreme de 10 ani, englezii s-au convertit la noua religie de teamă, din loialitate față de regină sau chiar din convingere. Familia lui Shakespeare și William însuși pare a fi avut probleme în acei ani. Demnitar local, John ar fi îmbrățișat anglicanismul, dar ar fi rămas catolic în sufletul său, cum i-o arată și testamentul. Mary Arden era catolică ferventă, iar fiul se pare că a ascuns cu dibăcie aceleași convingeri. Pe de altă parte, cruciada protestantă a forțat un conflict cu Spania, început atunci când Elisabeta a susținut pe revoltații din Țările de Jos și, câțiva ani mai târziu, când, și cu destul noroc, a zdrobit Invincibila Armada a regelui Filip al II-lea (1588).

În toți acești ani viața marelui dramaturg ne este cunoscută exclusiv din documente oficiale, sau din presupuneri cu mare șansă de a fi adevărate. Astfel, deși nu există dovezi, e greu de crezut că fiul primarului din Stratford nu a urmat cursurile liceului umanist din localitate, unde se studia latina și autorii clasici. Nu l-a preocupat însă învățătura, și la 18 ani se căsătorea deja cu o tânără cu 8 ani mai vârstnică, Anne Hathaway, cu care a avut trei copii: o fată, Suzanne (1583) și doi ani mai târziu gemenii Judith și Hamnet.

Până în 1592 informațiile lipsesc cu desăvârșire. Așa-zișii „ani obscuri” ai lui Shakespeare, timp în care vine la Londra, intră într-o trupă de actori și scrie primele piese de teatru, coincid cu o criză socială de proporții; conflictele cu Spania și Irlanda catolică au dezorganizat comerțul, iar mai mulți ani de recolte proaste și câteva flagele economice au agravat și mai mult situația.

În acest context tulburat, apare pentru prima oară dramaturgul Shakespeare, autor deja de oarecare succes, din moment ce un coleg, Richard Green, îi adresează un pamflet mușcător, considerându-l „factotum absolut, care zgâlțâie scena”. Aceste afirmații jignitoare nu erau necunoscute lui Eminescu, căci în alte versuri care i-au fost dedicate, acesta schimba insulta în elogiu: „actor fiind, tu zguduit-ai scena”. Până la sfârșitul secolului, Shakespeare cunoaște în egală măsură durerea unui părinte care își pierde băiatul, Hamnet moare la 11 ani în 1586, dar și recunoașterea ca dramaturg, care îi aduce, desigur, și o mică avere, cu care își va cumpăra la Stratford o proprietate unde își instalează familia, după ce în anul anterior, tatăl, John, își vedea recunoscut blazonul la capătul unei perioade considerate critice.

Dar în teatru el se bucură de o împlinire completă reușind să ilustreze până la 1600 trei genuri, istoriile dramatice, tragedia și comedia, oferind deja publicului câteva capodopere. Teatrul istoric, un gen literar nou, cu o puternică încărcătură emoțională, stimulat de nașterea în plină epocă modernă a națiunii britanice, este aproape în întregime creația lui Shakespeare. Nu întâmplător, dramaturgul înfățișează un timp însângerat al istoriei britanice, „războiul celor două roze”, la capătul căreia tronul a fost preluat de Tudori, ultimul dintre ei, Elisabeta, aflându-se încă pe tron în acești ani.

Acest conflict, care a durat 35 de ani, pornise de la urmașii regelui Eduard al III-lea (1327-1377), un Lancaster și un York, cel dintâi neputând ierta celuilalt îndepărtarea și asasinarea lui Richard al II-lea (1377-1399) și ridicarea la tron a familiei sale, cu suveranii succesivi Henric al IV-lea (1399-1415), Henric al V-lea (1415-1422), Henric al VI-lea (1422-1461). Casa York va riposta cu Eduard al IV-lea (1461-1483) și Richard al III-lea (1483-1485), pe ruinele domniei căruia, după bătălia de la Bosworth se va ridica dinastia Tudorilor.

Această vastă frescă istorică nu a fost construită în ordine cronologică, ci în funcție de motive încă necunoscute. Până la sfârșitul vieții, Shakespeare îi va adăuga o piesă de teatru despre regele Ioan (1399-1415), și despre Henric al VIII-lea (1509-1547). În acest ciclu, fiecare piesă poartă de regulă numele suveranului, și a cărui domnie e înfățișată, toate, fără excepție, demontând sinistrul mecanism al puterii dobândite prin înșelăciune și crimă. Schema simplificată a oricăreia dintre ele ne arată scara ascensiunii vinovate a două rânduri de personaje, care ajung la coroană după ce și-au lichidat adversarii. Abia urcat pe tron, regele este la rândul său urmărit de complotiști, și ciclul se reia de-acolo de unde a început. Portretul celui care obține, deține și apoi pierde puterea, în virtutea acestui joc politic implacabil, excelează prin cruzime, viclenie și cinism.

Cel mai cunoscut personaj din această categorie este un rege din familia York, Richard al III-lea, se pare la distanță apreciabilă de modelul său real, construit de Shakespeare printr-un cumul de trăsături malefice, care îi atribuie un caracter monstruos. Piesa, concepută și jucată în anii 1592-1594, a oferit partituri excepționale unor mari actori din toate timpurile. L-au jucat în zilele noastre Laurence Olivier, în teatru și film, în 1955, și la noi George Vraca în 1963, Radu Beligan într-o montare fastuoasă din anii 70, și Ștefan Iordache.

Am remarcat deasemeni, în acestă lungă galerie de personaje negative și un foarte simpatic anti-erou, John Falstaff, mincinos, laș, bețiv, dar plin de spirit, cu care Shakespeare a pătruns în tavernele Londrei, tovarăș de petreceri al tânărului prinț Henric, viitorul rege Henric al V-lea, care ulterior, în fruntea Angliei, a obținut marea victorie de la Azincourt (1415) împotriva armatelor franceze (în tragedia istorică Henric al IV-lea, partea a IIa). Același personaj savuros este în egală măsură animatorul principal al comediei Nevestele vesele din Windsor, care se pare a fi fost scrisă la cererea expresă a reginei Elisabeta, și cărei premieră a avut lor în prezența sa, undeva între anii 1597-1601.

Între tragedii strălucește povestea „plină de jale” a celor doi tineri din Verona, Romeo și Julieta, scrisă și jucată între 1594 și 1596, a căror dragoste năvalnică sfârșește tragic, datorită vrajbei dintre famiile lor (Montague și Capulet). Deși eroii piesei sunt oameni obișnuiți, iar prima parte pare a fi o comedie romantică, piesa este de fapt o tragedie, în egală măsură a iubirii distruse de ură, ca și a responsabilității personale într-un lanț de crime (Mercutio este ucis de Thibalt și acesta de Romeo), la capătul căruia moartea îi așteaptă nemiloasă pe cei doi îndrăgostiți. De-a lungul timpului, subiectul a inspirat mulți creatori, în muzică pe Hector Berlioz (1839), și pe Charles Gounod (1867), prima variantă având și o foarte inspirată ediție coregrafică, datorată lui Maurice Bejart, și mai aproape de zilele noastre în cinema, prin excepționala ecranizare a lui Franco Zefirelli (1968), cu doi actori adolescenți, la vârsta eroilor principali, și cu un laitmotiv muzical repede devenit șlagăr.

Din primii ani londonezi ai lui Shakespeare par a data și celebrele sale Sonete, publicate în 1609, subiect de interminabile controverse legate mai cu seamă de persoanele ascunse în spatele minunatelor lor versuri, prietenul autorului sau „misterioasa doamnă brună”, secrete pe care nu le vom ști poate niciodată. Până să răspundem acestei curiozități, să elogiem ușurința cu care marele poet pătrunde în străfundurile sufletului omenesc, trăind iubirea drept cea mai mare bucurie a vieții, repede schimbată în dezamăgire și teribile păreri de rău.

Această capodoperă a avut o replică și în cultura noastră, de o calitate care aproape egalează modelul, „Ultimele  sonete ale lui Shakespeare în traducere imaginară”, scrise de Vasile Voiculescu (1889-1963), și publicate postum, în 1964.

În primii ani ai domniei lui Iacob I (1603-1625), trupa marelui dramaturg este preluată de curtea regală, fiica sa mai mare, Suzanne, se mărită, înzestrată cu o dotă consistentă, și în împrejurări la fel de nelămurite ca cele care îl aduseseră în teatru, Shakespeare se retrage la Stratford. Între multele capodopere din această perioadă de maturitate, cele mai cunoscute sunt comediile Cum vă place (1598-1600), A douăsprezecea noapte (1600-1602), și Măsură pentru măsură (1603-1604), și tragediile Hamlet (1599-1601), Othello (1603-1604), Regele Lear (1605-1606) și Macbeth (1607), incontestabil cea mai cunoscută și jucată fiind cea dintâi, scrisă poate în amintirea băiatului său Hamnet, și jucată în chiar anul morții tatălui, 1601.

Unul din cei mai importanți exegeți ai operei sale, polonezul Jan Kott, îl asemăna pe Hamlet cu Mona Lisa lui Leonardo DaVinci, în măsura în care, și unul, și cealaltă, au o viață proprie ca personaje culturale, și pentru cei care n-au văzut niciodată surâsul Giccondei, și n-au citit sau urmărit la teatru tragedia dilematicului personaj (care montată integral după text ar dura 6 ore).

Dar pentru cei care o cunosc „în Hamlet există multe teme politice, violență și morală, și o lungă serie de controverse, unele privind țelurile și sensurile vieții. În același timp este o tragedie a dragostei, a unei familii, și pe deasupra, o tragedie națională. În fine, este un studiu psihologic zguduitor, o intrigă sângeroasă, un duel și un măcel de mari proporții. Putem alege, dar trebuie să știm de ce și pentru ce alegem.” Nu în ultimul rând Hamlet este și o tragedie a răzbunării. Celebra tiradă A fi sau a nu fi s-ar traduce prin a fi, adică prin dorința fiului care își răzbună tatăl ucis de un frate nemernic, care îi râvnește tronul și soția, și prin a nu fi, adică a se lăsa instalat într-o prea lungă căutare a adevărului, și de a ezita mereu de a duce la capăt ceea ce îi este hărăzit.

În film, Hamlet a avut interpreți remarcabili, de la Laurence Olivier, chiar în Elsinor-ul nefericitului prinț (1947), la rusul Inochenti Smotkunovski (1964); la noi mari roluri, prilejuind lui Ștefan Iordache și Ion Caramitru și lui Marcel Iureș. Referitor la celelalte tragedii, Othello și Macbeth sunt oameni cumsecade, fiecare atins însă de o patimă care îl va duce la pieire. Cel dintâi se crede invincibil (și în dragoste), celălalt este un ambițios însetat de putere. Amândoi se dovedesc însă ușor de manipulat și sfârșesc prin a săvârși crime abominabile. Rgele Lear plătește și el o greșeală de neiertat. Își exclude de la moștenire singura fiică iubitoare, și acest act flagrant de nedreptate distruge totul, inclusiv ordinea firească a lumii.

Înainte de a se retrage, Shakespeare a mai lăsat o capodoperă, interpretată unanim ca un testament spiritual: comedia Furtuna. Personajul principal, magicianul Prospero, exilat pe o insulă îndepărtată de dușmănia semenilor săi, provoacă un cataclism, la capătul căruia, odată încheiată această tulburare de ură și nedreptate, lumea se reîntoarce la normalitate și marile cicluri are vieții se reiau de la capăt. Demiurgul vrăjitor își aruncă bagheta magică și revine printre pământeni. Pare că însuși marele dramaturg, după ce ne-a arătat întreaga măreție și mizerie a lumii, se retrage cu această demonstrație de teatru în teatru, cu toate mijloacele sale la vedere.

File:William Shakespeares birthplace, Stratford-upon-Avon 26l2007.jpg

By John (originally posted to Flickr as Stratford upon Avon) [CC BY 2.0], via Wikimedia Commons

Shakespeare a murit în aprilie 1616 în mijlocul familiei sale, iar 7 ani mai târziu, doi actori, foști colegi, au tipărit o ediție canonică a teatrului său, 35 de piese, între care 10 istorii, 14 comedii și 11 tragedii, după texte care văzuseră deja lumina tiparului, coroborate cu amintirile lor de scenă (între timp teatrul Globe, unde se jucaseră piesele sale, arsese, și, odată cu el, și toate manuscrisele pieselor sale.)

Vremurile contradictorii și agitate în care a trăit Shakespeare au trecut demult. Astăzi, la aproape jumătate de mileniu după ce au fost scrise piesele sale, altele sunt problemele lumii noastre. Și cu toate acestea, teatrul shakesperian este urmărit mereu, cu aceeași emoție și bucurie, autorul câștigându-și demult contemporaneitatea cu toate timpurile. Explicația este foarte simplă: subiectele marelui dramaturg sunt de fapt veșnice – dragostea și moartea, binele și răul, arbitrariul și dreptatea, și, peste toate, căutarea neobosită a sensului vieții. Și la sfârșit, toți cei care au zăbovit asupra operei sale, nu pot spune, copleșiți de admirație, decât asemenea lui Vasile Voiculescu: Dar tu ești soare veșnic; o clipă poți ierta/ Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.

Histria. Muzeu. Cetate. Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus.

Ce-aș face dacă aș fi muzeu de istorie…

Din păcate, nu sunt. Dar așa mă apucă o furie când văd lipsa de interes pe care o avem față de educațiile „altfel”, că nu mai știu în ce colț de lume să mă duc să urlu la lună de neputință. Pregătesc pentru anul școlar următor un proiect experimental la istorie, clasa a IV-a, în care vreau să arăt că lucrurile făcute altfel pot avea rezultatele acelea pe care ni le dorim toți, și care încep cu copii zâmbitori, dornici să învețe, și abia așteaptă să ajungă la școală.

Una din componentele lecției de istorie este vizita la muzeu. Ei bine, la noi muzeele sunt făcute „științific” (asta dacă nu sunt închise!). Adică, te duci cu copiii, dar șansa să poți să și aplici efectiv ceva acolo e… mică. Iar cu clasa a IV-a nu mai spun.

Să luăm de exemplu prima temă – izvoarele istorice. O temă de-a dreptul minunată, care deschide incursiunea în trecut, și reprezintă primul pas pe care copiii îi fac pe tărâmul acestei discipline, nestudiată până acum la clasa a IVa (partea de cronologie e subiectul altui articol). Ce se întâmplă la clasă: împărțim repede izvoarele în categorii, facem schema, arătăm niște poze care să ilustreze fiecare categorie, și se cam duce ora, încercând să menținem interesul unor copii plictisiți. Copilul de 10 ani are încă gândirea ancorată în concret. Da, mai are un pas până la următorul stadiu, în care funcționează abstractizarea, generalizarea, dar dacă începem să-i vorbim științific de la această oră… se duc pe apa sâmbetei bunele intenții de a-i deschide apetitul față de această disciplină.

Și nu, nu se va ocupa de asta profesorul de la a V-a, anul următor, căci, dacă vine deja din primar cu ideea preconcepută că istoria e oribilă, și nu-i place, e muncă de Sisif să mai schimbi ceva!

Ce mi-aș dori să pot face? Păi, o vizită la Muzeul Național – în eventualitatea în care mai stă deschis, că oricum expoziția permanentă nu dă semne să mai fie vizitabilă în următorul deceniu (chiar, știți, ne apropiem de momentul în care putem scoate din școală o generație care nu a avut șansa să vadă în original Gânditorul de la Hamangia sau Donariul de bronz de la Biertan!).

Ce aș vrea să găsesc acolo? O expoziție mică, pregătită într-un colț, cum sunt multe în holul de la intrare, care să expună pe înțelesul celor mici tipurile de izvoare:

  • izvoare nescrise
    • unelte, arme, podoabe, vase (și ce Cucuteni avem de arătat!)
    • locuițe, morminte (expoziția „Radiografia unei lumi dispărute” este un exemplu minunat aici, despre cum se pot face lucrurile)
    • machete de cetăți, mai ales cele care apar și în lecturile literare (exemplu: Neamț)
  • izvoare scrise:
    • monede – din diferite epoci, materiale, dimensiuni
    • inscripții – simple, pe care să le poată chiar înțelege
    • documente
    • acte
    • hărți
    • scrieri istorice și literare

Ce mi-aș mai dori? Expoziția să aibă un ghid, sau o prezentare detaliată care să fie furnizată înainte profesorilor însoțitori ai clasei, căci nu toți au pregătire de specialitate, să poată improviza la fața locului. Și vă garantez că în felul acesta veți avea parte de o experiență unică, de o lecție la muzeu așa cum scrie la carte. Care va fi impactul pentru elevi? Vor mai avea probleme în a clasifica izvoarele, ori în a da exemple? Dar nu se poate…

Așa că în proiectul pe care mi l-am propus am luat în calcul misiunea imposibilă, și faptul că a merge la muzeu pentru lecție este exclus. Nu am nevoie să văd tot tezaurul din seif, pentru că nu mi-am propus să fac un tur prin toată istoria României, și nici să bifez pe o listă „făcut lecție la muzeu”. Eu aș vrea piesele aranjate exact ca mai sus!

Histria. Muzeu. Cetate. Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus.

Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus. Histria

Ce-o să fac… păi probabil o prezentare frumoasă, cu multe-multe poze pe care le-am realizat de-a lungul timpului în scop didactic, la diversele expoziții vizitate. „Radiografia unei lumi dispărute” mi-a furnizat enorm material privind viața comunităților din vechime, turul la cetățile din Dobrogea la fel, și voi completa cu un tur „virtual” al unei cetăți, mai mult ca sigur cetatea Neamț. Puteți găsi AICI lista obiectivelor turistice care oferă tur virtual, mai ales că nu e la îndemâna tuturor vizita la fața locului. Mi-aș dori să am câteva cioburi, ceva, de pe un șantier arheologic, și voi încerca să văd dacă măcar aici pot să obțin ceva de la foștii colegi de facultate care lucrează în domeniu. Se adaugă un mic atac la buget, căci intenționez să trec pe la magazinul MNIR și să achiziționez o statuetă a „Gânditorului de la Hamangia”, nu miniatură, ci la dimensiune reală. Dacă mai rămâne ceva după acest atac, și „Femeia”, să nu se simtă singur.

În schimb, la categoria izvoare scrise, mi-aș fi dorit să le pun, concret, în mână, obiectele. Aș fi vrut să am o replică a primei monede bătute pe teritoriul României, la Histria, în secolul VII î.Ch., o monedă de argint mică cât o unghie. Dar Muzeul B.N.R., care deține acest exponat, nu face și replici, spre vânzare, și nici la monetărie nu poți rezolva nimic. Îmi rămân așadar câteva monede de prin epoca comunistă, vreo două bancnote de după revoluție, și două monede de argint din vremea regalității, una cu Carol I, una cu Mihai I.

La inscripții mi-am propus să confecționez o cărămidă din lut pe care să realizez ștampila unei legiuni romane care a staționat în Dacia. Ar fi extrem de ușor de înțeles, și, eventual, să completez cu două inscripții importante pentru noi: Tabula Traiana, de la Cazanele Dunării, și Donariul de bronz de la Biertan.

Tabula Traiana - Cazanele Dunării

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Pentru documente și acte… n-am decât actele de studii ale părinților. Am căutat, de la bunici am doar certificatele de naștere emise după cel de-al doilea război mondial, nu cele din 1913. Mi-aș dori să pot avea măcar o foaie matricolă din secolul XIX! Am însă fotografii cu un Abecedar realizat manual de un învățător, la 1878, și de-acolo aș vrea să citim câteva propoziții, căci se zugrăvește exact tabloul din satul românesc dunărean la acel moment.

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Hărți – atlasul istoric, reproducere după Tabula Peutingeriană, pe care să și încercăm să o comparăm, în secțiunea dunăreană, cu o hartă reală. Scrieri istorice: Letopisețul lui Grigore Ureche, e drept, retipărit, din care să citim câteva rânduri din portretul lui Ștefan cel Mare.

Aceasta este schița mea de proiect pentru luna septembrie 2016. Mult? Puțin? Ce-ar putea face ministerul? Ar putea să revină la buna practică a pregătirii kiturilor didactice, la prețuri de bun simț, astfel încât școlile să și le permită – de fapt profesorii să și le permită… Cât ar costa un set care să-mi rezolve mie necesarul la această lecție? Dar sunt mai importante manualele virtuale, care nu conțin nici a mia parte din ce-am înșirat eu mai sus, ca necesar… și bunele intenții, alăturate multelor pretenții de a schimba „ceva” în ora de istorie.

Ceva ce să ne facă mândri să spunem că suntem români.


 

Edit:

Pentru că m-am plâns că „n-am”, mi s-a rezolvat problema… în târgul de vechituri de la Vitan, am achiziționat, cu 5 lei, certificatul de naștere (1925) și actul de absolvire a cursului de ucenic tipograf-zețar (1943) pentru Păun Dumitru, bucureștean. Răsfoind cred cutia cu acte a familiei, am găsit și carnetul de membru de partid, și legitimația de membru MAI, deci băiatul a crescut în carieră… doar că nu m-au interesat. Personajul în cauză și-a luat, în 1960, și bacalaureatul, însă pentru aceasta trebuie să ajung la un centru foto, căci am găsit, pe film, fotocopiată, diploma: 8.89 media generală, și ca probă de examen era Istoria R.P.R. și Bazele comunismului, la care are 9.

Ca idee, timbrele fiscale de pe diplome sunt minunate, primul cu Ferdinand, al doilea cu Mihai.

paun.dumitru

Am găsit și monede, de pe la 1900, dar 30 lei bucata încă nu sunt dispusă să sacrific, pe material didactic.

 

Rezolvarea problemelor prin metoda figurativă (varianta 2)

Există deja aici pe blog un articol despre metoda figurativă, varianta cunoscută de toată lumea – cu segmente. Însă sunt și probleme la care, oricât ne-am strădui, nu vom reuși să reprezentăm astfel suficient de clar datele pentru a fi pe înțelesul copiilor (clasa a IVa). Iată o astfel de problemă, și un model de rezolvare:

O familie cu copii are de 4 ori mai multe caiete dictando  decât caiete de matematică.
După ce fiecare copil primește câte 2 caiete de matematică și 3 de dictando, rămân 2 caiete de matematică și 43 de dictando.

Câte caiete și câți copii sunt ?

Pentru a ușura scrierea, voi nota în continuare cu M caietele de matematică și cu D caietele dictando.

Prima tendință în rezolvare este de a reprezenta cu segmente datele cunoscute ale problemei:

|____________| – caiete matematică

|____________|____________|____________|____________| – caiete dictando

Însă această reprezentare nu ne ajută la această problemă, când caietele sunt redistribuite. Așa că le vom așeza ca mai jos, atribuind fiecărui caiet de matematică patru caiete dictando, căci sunt de 4 ori mai multe.

metoda figurativa

În acest moment am reprezentat toate caietele M și toate caietele D, care formează împreună grupuri, și avem de 4 ori mai multe D decât M.

Însă problema spune că aceste caiete sunt reorganizate, astfel încât fiecare copil primește 2 M și 3 D. Vom forma grupuri în care includem Acest număr de caiete, și observăm că, dacă luăm câte două grupuri inițiale, avem două caiete M, dar 8 caiete D.

Ca să rămânem cu 3, cum se specifică, trebuie să înlăturăm

8 – 3 = 5 (caiete D)

metoda figurativa

Am format grupuri similare numărului de copii din familie. Însă problema spune că rămân 2 caiete M și 43 D. Observăm că mai putem realiza un grup 2 M + 3 D, grup care nu va fi atribuit niciunui copil, dar acest lucru ne ajută să scăpăm de o necunoscută –  caietele de matematică.

metoda4figurativa

Unde „dispar” caietele D tăiate din grupurile inițiale? În dreapta, în cele 43 de caiete rămase.

Dacă mai formăm un grup de caiete (încadrat cu roșu), atunci vom avea:

43 – 3 = 40 (caiete D nedistribuite)

Raționamentul aici este următorul: avem 40 de caiete, care provin din X grupuri, și din fiecare grup câte 5. Din câte grupuri provin caietele?

40 : 5 = 8 (grupuri)

Dar aceste 8 grupuri nu reprezintă numărul copiilor, ci cu unul mai mult, căci noi am mai alcătuit un grup pe care nu l-am dat nimănui. Așadar, câți copii sunt în familie?

8 – 1 = 7 (copii)

Câte caiete M avem?

8 x 2 = 16 (caiete matematică)

Câte caiete D avem? (știm că sunt de 4x mai multe)

16 x 4 = 64 (caiete dictando)

Răspuns: 7 copii, 16 caiete matematică, 64 caiete dictando.

 

Succes!

Info: un copil normal, pentru a deprinde un algoritm de rezolvare, trebuie să îl exerseze de cel puțin 6-8 ori. Un copil cu dificultăți, până la 40 de ori.

Discurs Carol I - 10 mai 1881, Proclamarea Regatului

Eminescu: o altă față a nestematei (continuare)

Cronica unor zile istorice: România în anul proclamării regatului

prof.dr. Bogdan Teodorescu

(continuare)

La începutul lunii martie, Carol notifică într-o scrisoare pentru Maria de Flandra, interesul crescând pentru apropiata proclamare a regatului deja hotărâtă pentru 10/22 mai[1], deși zarva festivă pare a fi acoperită de alte neliniști: moartea neașteptată a țarului Alexandru al II-lea[2] și cererile imperative ale guvernului german de a se ajunge la o rezolvare amiabilă cu bancherul Landau după anularea răscumpărării căilor ferate.[3]

Pentru că în opinia publică face valuri cea dintâi dintre chestiuni, în Parlament deputatul Vernescu îl interpelează la subiect pe primul ministru Ion Brătianu. Răspunsul acestuia este diplomatic, „țara va acorda prințului ce titlu va voi: rege sau împărat”. Eminescu comentează, stabilind clar linia de demarcație între epoca voievodală a Basarabilor și Mușatinilor, și timpul lui Brătianu, Stroussberg, și al celorlalți, neînsemnat față de epoca rodnică și gorspodărească a domniilor noastre medievale (3 martie 1881). Rămânând la  tema zilei, Eminescu se întreba care va fi prețul regatului, din moment ce independența a costat 10.000 de morți în condiție de mercenari, România nefiind beligerantă, pierderea Basarabiei, chestiunea evreilor, răscumpărarea silită a drumurilor de fier, primirea Dobrogei fără capul de pod de la Silistra.[4] Peste câteva zile, răspunzând ca de obicei „Românului” care îi acuza pe conservatori că fac politica Rusiei și Austriei, în vreme ce liberalii fac politică națională, poetul afirma că niciun partid la putere nu poate face politică având program absolut în afara evenimentelor și a diplomației europene (6 martie).[5]

Istoria Transilvaniei - Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan

Disponibil: Libris

Tumultul politic în jurul regatului se întețește și regele reține în notele sale că după o zi de mare indispoziție (6/18 martie), Boerescu, încă ministru de externe, ar dori ca proclamarea să mai întârzie cel mult două săptămâni (7/19 martie), pentru ca pe 8 martie, Brătianu însuși, atins de „teoria conspirației” și temător de Austro-Ungaria, să-i sugereze o amânare de o săptămână, cu schimbarea guvernului (motivată și de intrarea țării într-o epocă nouă.)[6] Curios este că deși avertizat în acest mod și de proclamarea grăbită a Regatului și de retragerea executivului, Carol nu reacționează în niciun fel, rămânând „surprins” până la sfârșit. Trec la Palat încă două zile liniștite, în care se notează doar starea vremii. Vineri, 13/25 martie, nu vine în audiență niciun ministru,[7] dar în aceeași zi, Titu Maiorescu dezvoltă în Parlament o interpelare referitoare la încurajarea tacită a socialiștilor ieșeni de către C.A. Rosetti și grupul său din conducerea partidului liberal. Oratorul se arată convins că bunăvoința ce le este arătată amenință statul și intențiile guvernului de a proclama regatul. Este proba supremă că guvernanții sunt republicani și că niciodată nu vor putea susține ordinea într-un stat monarhic.[8]

Iritarea majorității a fost extremă, și în situația dată, după două replici și alte intervenții, a doua zi, 14/26 martie, la propunerea generalului Lecca, este proclamat regatul. Ironia sorții făcea ca aceeași persoană, implicată cu exact 15 ani în urmă, în răsturnarea lui Cuza, să fie acum port-drapelul noii forme de stat, și apoi și a noului suveran.[9]

În fine, membrii Parlamentului și miniștrii vin la Palat „fără fracuri.” Carol I, surprins de graba cu care s-a făcut regatul are o ezitare (nu se încheiase doliul pentru țar), apoi acceptă.[10] Prințul Dimitrie Ghica, președintele Senatului, dă citire legii, noul rege răspunde (fusese poate prevenit în ultima clipă), și apoi promulgă. (15/27 martie)„Orașul iluminat, mișcare enormă pe străzi” – se poate citi în jurnalul său.[11]

Desigur guvernul a premeditat actul din 14 martie, desigur Titu Maiorescu nu a făcut decât să grăbească evenimentele, deși în notele zilnice spune că se simțea bine, când la Cameră a fost salutat drept „făcătorul de rege”.[12] Este însă cert că asupra lui Brătianu au acționat mai mulți factori, că guvernul său se găsea în impas, atât în plan intern, cât și extern, și că, deși primul ministru și C.A. Rosetti se aflau într-o proastă poziție față de trecutul lor republican, proclamarea regatului, prezentată drept consecința dobândirii independenței era o bună diversiune, pentru a asigura o schimbare de guvern, partidul său (a se înțelege gruparea care îl reprezenta) rămânând la putere. Considerând independența „suma vieții noastre istorice”, („Curierul de Iași”, 8 martie 1877),  Eminescu înțelegea că actul de la 9 mai nu a fost doar rodul unei conjuncturi fericite, care să atribuie merite exclusive lui Carol și liberali. [13]

Ce se mai putea citi în „Timpul” pe 12 și 13 martie: un comentariu pe marginea unei broșuri consacrate sentinței în procesul prelungit al răscumpărării căilor ferate de la Leipzig și un extras dintr-o publicație franceză referitor la relațiile politice din Europa după moartea țarului Alexandru al II-lea, cu observația că „în Balcani românii sunt vasalii Hohenzollernilor”.[14] Pe 17 martie, trecuseră câteva zile, Eminescu întreba guvernul care este politica noastră externă, în situația în care prăbușirea completă a Imperiului otoman ar aduce un nou război.[15]

Abia pe 18 martie în coloanele ziarului conservator se remarca absența de la serbările regatului a lui Lascăr Catargiu și a generalului Florescu, și locul special atribuit generalului Lecca. Fără să o afirme tranșant, povestind însă cum a obținut Petru Rareș a doua oară domnia, Eminescu îl incriminează pe Carol că a primit coroana „din mâna celor care scoseseră o piedică din calea sa”, ceea ce explică de ce bătrânii conservatori au evitat să-i fie alături regelui.[16]

N. Georgescu - Moartea antuma a lui Eminescu -

Disponibil: Elefant

Între timp, împotriva supărării poetului, care aproape a ignorat marele eveniment, petrecerile continuă acum nestingherite de doliul pentru țar. Bucuria „enormă” despre care scrie Carol e momentan afectată de tăcerea marilor puteri. Cancelarul austriac Haymerle n-ar fi nefavorabil, dar împăratul are rețineri, iar de la Berlin – „nicio veste” (17/29 martie).[17] Pe 18/30 martie, situația se mai destinde. Miniștrii de externe și justiție aduc vești bune din străinătate, și Brătianu e mulțumit că bugetul e gata și se votează (la mai bine de două luni de la începutul anului)![18]

Printre atâtea ovații, primirile breslelor și etnicilor străini din România, sau a „bărbierilor cu buchete”[19], vin și vești mai puțin bune. I. Kalinderu negociază la Berlin cu bancherul Landau în căutarea celei mai bune soluții, dorite de guvernul german în chestia încă nesoluționată a răscumpărării căilor ferate.[20] Pe 22 martie/2 aprilie, când primirile festive la Palat continuă, și veștile așteptate încep să sosească. Belgia mai întâi, apoi Anglia și Italia, dar și Franța, Rusia, Germania și Austro-Ungaria recunosc regatul, dar Rusia și Germania ar dori și o lege împotriva „nihiliștilor” (socialiști) ce se va face cu grăbire. „Impresie mare în toată Europa” – și Carol afirmă satisfăcut, că s-a făcut dovada că Serbia ar dori să ne imite.[21] În fine, pe 25 martie/5 aprilie se consideră încheiate festivitățile (Bismarck confirmă acceptul celor trei imperii), dar delegatul bulgar trimis pentru felicitări ajungea abia pe 30 martie/11 aprilie.[22]

În tumultul prilejuit de proclamarea regatului, P.P.Carp a prezentat în Parlament noul program conservator, „Era nouă”, și a răspuns demersului lui Maiorescu, despre care s-a vorbit mai sus.[23] Eminescu se arată în dezacord cu influentul politician junimist, cu care dealtfel era bun prieten, și care îi scosese vinovați „în evenimentele de la Iași” pe frații Nădejde, considerați socialiști. Subliniindu-le meritele, poetul le explică atitudinea prin disperarea care i-a cuprins văzând cât de mult este încurajată în România nulitatea. Cât despre noua organizare socială dorită de Carp, e greu că se va împlini, „cu oameni care în locul convingerii, științei și caracterului nu au decât un nesățios stomah”. (20 martie)[24]

Aprilie, care debutează cu vânt rece, și se va sfârși cu ploi torențiale, este pentru rege încă o lună agitată, dominată de pregătirile pentru încoronare și de demisia, oarecum surprinzătoare, a lui Ion Brătianu și a cabinetului său. Două scrisori, una din 11/23 aprilie din București, alta de la Sinaia, din 29 aprilie/11 mai, vor aduce oarecare lămuriri asupra ambelor chestiuni. În cea dintâi Carol își anunță corespondentul, pe Fritz von Hohenzollern, fratele său, că la 10/22 mai va avea loc sărbătorirea oficială a proclamării Regatului și        „o sărbătoare măreață care va face epocă în istoria României” și la care vrea să-i asocieze pe fratele său Leopold și pe nepoții săi, Ferdinand, despre care nu se spune că ar fi moștenitorul său, și Carlo, și, desigur și pe el. A refuzat încoronarea (vom vedea și de ce, la sugestia tatălui), dar îi va fi oferită o coroană de oțel cizelată dintr-un tun capturat la Plevna. Ideea „sugerată de el trebuie să pornească din partea țării”. Brătianu, suferind, s-a retras. Trebuie să se bucure de liniște. Nu vrea nicio schimbare de guvern, (ultimele alegeri fuseseră în 1879) așa că l-a numit pe fratele său Dimitrie – cum vom vedea, era de fapt un alt executiv, dar tot liberal. O confidență pare șocantă. Carol îi considera pe conservatori nu doar incapabili și prea slabi ca să guverneze, dar și „cu idei prea înguste”, și „de când au fost împotriva războiului” au pierdut enorm în ochii lui.[25]

Sorin Cristescu - Carol I si politica Romaniei (1878-1912) - A doua scrisoare se adresează tatălui, Karl Anton, și este mai sinceră. Acesta îl sfătuise să renunțe la încoronare și mirungere, sugerându-i că nu este un suveran de drept divin, ci unul prin voința poporului. O dorește și el, dar a întâlnit o vie rezistență din partea liberalilor, care au vrut să arate poporului monarhia în forma ei concretă. Coroanele vor fi un simbol și se vor înmâna în sala tronului. Nu se va precupeți nicio cheltuială, așa că și-a dorit un palat nou, finanțele fiind „strălucitoare” (6 milioane excedent). Retragerea lui Brătianu, scrie mai departe Carol, este o stratagemă menită să-i întărească autoritatea în partid. Dimitrie, fratele, nu are energia sa, dar va fi dublat de Eugen Stătescu, un om format de predecesorul său.[26]

În ordine cronologică mai este de reținut adoptarea în regim de urgență a legii străinilor[27], sub presiunea Rusiei, cu temerea că Austro-Ungaria s-ar putea prevala de acest precedent, pentru a cere același regim pentru cei care fac propagandă pro-unionistă. (Legea a fost adoptată pe 4/16 aprilie.) Pe 5/17 aprilie, la trei săptămâni după proclamarea regatului, I. Brătianu demisionează, dar a doua zi, D. Ghica și C.A. Rosetti, președinții celor două Camere, îl susțin în continuare. Hotărârea premierului pare definitivă, și pe 7/19 aprilie este propus D. Brătianu, chemat de la Constantinopol, unde era ambasador, și de unde se întoarce „proaspăt și pregătit”. Pe 10/22 aprilie, practic în 3 zile, guvernul e gata. Sunt 7 ministere, D. Brătianu având și afacerile străine. E. Stătescu e la Interne, D. Strurdza la Finanțe, V. Boerescu, înlocuit, se retrage supărat la țară.[28]

Cum s-a mai spus, Brătianu ar fi demisionat și pentru că ar fi promis anumite concesii Austro-Ungariei în chestiunea Dunării, spre a grăbi astfel recunoașterea Regatului. Odată dezvăluite aceste detalii, scandalul care ar fi urmat l-ar fi pus într-o situație complicată, și Eminescu n-a ezitat să le bănuiască. Abandonând conducerea guvernului, Brătianu spera ca într-un timp rezonabil, după ce Regatul ar fi fost acceptat de toate puterile, să se reîntoarcă și să dezmintă, ceea ce s-a și întâmplat.[29]

Care sunt subiectele lui Eminescu la „Timpul” în luna aprilie: practic, unul singur – retragerea lui I. Brătianu și formarea noului guvern, abordate desigur din perspectiva eternei polemici cu C.A.Rosetti. Mai întâi, pe 8 aprilie, luând act de demisia primului ministru și de procedura înlocuirii executivului, el indică trei motive presupuse, după afirmațiile premierului retras: suferințele sale (fizice), conveniențele parlamentare și saturația sa față de politica de interese personale a partidului. Autorul se arată sceptic pentru viitor, și afirmă că fără o schimbare de sistem și de oameni nu se poate spera în mai bine.[30] A doua zi, profitând de un articol din publicația lui Rosetti care elogia virtuțile liberale, Eminescu nu ezită să le numească și din perspectiva sa: nepotism, cumul de funcții, favoritism etc.[31], pentru ca în 10 aprilie să se întrebe pentru ce merite deosebite a fost promovat D. Brătianu.[32]

Lucrurile nu se opresc aici. Căutând în continuare motivele plecării lui I. Brătianu, Eminescu crede că după proclamarea regatului ar fi fost necesară organizarea statului monarhic, pentru care liberalii nu erau pregătiți. Referitor la legea străinilor, subiect în mai multe numere ale „Timpului”, Eminescu subliniază dezacordul în chestiune între premierul demisionar și C.A. Rosetti, iar mai târziu, încercând să-și explice cum au ajuns în guvern Eugen Stătescu și V.A. Urechia, găsește repede răspunsul. Unul a fost autorul legii, celălalt a făcut raportul despre „nihiliștii” de la Iași, „combătuseră socialiștii moldoveni, binemeritau de la țară”. (16 aprilie)[33] O zi mai târziu, Ion Brătianu revine în discuție, ca și imoralitatea liberalilor, pe care acesta a tolerat-o foarte bine. Discuția despre meritocrați și onești continuă, citându-se un discurs al lui Ion Brătianu, care se felicita că lupta împotriva privilegiaților s-a încheiat, și că țara are nevoie de oameni capabili și cinstiți, pe care Eminescu îi găsește și în rândurile conservatorilor, cum au arătat întâlnirile prim-ministrului cu P.P. Carp în ultima vreme.[34] Tandemul Brătianu-Rosetti este din nou evaluat, de data aceasta din perspectiva complementarități lor. Cel dintâi ca om al sistemului, celălalt cu mare influență asupra mulțimilor. Roseti, rămas singur, nu l-ar fi putut accepta decât pe fratele lui I. Brătianu, singura garanție că nimic nu se va schimba. (22 aprilie)[35]

Eroismul soldaților români ne-a adus independența și regatul, numai că noua țară este a patrioților de meserie și a claselor consumatoare, față de singurul producător adevărat – țăranul, susține Eminescu la 26 aprilie.[36]

Memoriile Regelui Carol I al Romaniei - Vol. I

Disponibilă la: Libris.ro

Peste toate însă este de remarcat că deși în două scrisori către persoane diferite Eminescu s-a plâns de tracasările proclamării regatului,[37] el nu s-a simțit obligat să scrie în zilele festive niciun articol explicit. Mai mult decât atât, în ziua de 10 mai 1881, „Timpul” republica Scrisoarea a IIIa, care cunoscuse pentru prima oară lumina tiparului câteva zile mai devreme, în numărul din mai al „Convorbirilor literare”. Citită azi, dar așezată în perspectiva evenimentelor care tocmai se consumau, prima parte a poemului este un elogiu adus străvechilor timpuri voievodale, când țara era gospodărită cu plugul, și apărată cu sabia, în fruntea ei aflându-se un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port, numit Mircea cel Bătrân, la data întâlnirii cu Baiazid (1394-1395), totuși, un bărbat în plină putere, undeva între 25-28 de ani, și sub înfățișarea căruia trebuie să-l căutăm mai degrabă pe Matei Basarab. Fără a fi un dușman al monarhiei, marele poet ar fi dorit ca noua instituție să-și tragă seva din istoria Barasabilor și a Mușatinilor, și nu să fie un produs importat, având în frunte un prinț străin de tradiția românească, și căruia râul și ramul nostru n-ar fi avut cum să-i fie prieten.

Critica indirectă a unei forme de stat care se îndepărta de trecutul voievodal se asocia cu virulența atacurilor la adresa clasei politice liberale, în prelungirea aproape firească a publicațiilor sale cotidiene din acel an.

Luna mai s-a consumat în euforia încoronării[38] desfășurată potrivit dorinței lui Carol I în sala tronului, și în manifestările festive care i-au urmat, zădărnicite oarecum de vremea rea, instalată încă de la sfârșitul lui aprilie. Regele se bucură însă ca un copil, și găsim în jurnal aprecieri de genul: „Între discursuri, al meu a fost aplaudat furtunos” sau două zile mai târziu, la o trecere în revistă a trupelor, „enorm de multă lume pe străzi”.[39]

Discurs Carol I - 10 mai 1881, Proclamarea Regatului

Transcrierea în limba română a discursului regelui Carol I, rostit la 10 mai 1881, cu ocazia încoronării. Fotografie realizată la Arhiva Națională a României, Fond Casa Regală, Dosar 4/1881, fila 3. Preluarea imaginii este interzisă.

Două chestiuni devin preocupante: pagubele mari făcute de inundații (Siretul revărsat de mai multe ori, liniile ferate abia construite în Moldova distruse de apele furioase[40]) și spinoasa chestiune a Dunării, în care noul prim-ministru nu vrea să cedeze, iar Camerele fac dificultăți, simțindu-se lipsa lui I. Brătianu.[41] Să fie oare începutul sfârșitului pentru noul guvern abia instalat? Nici zilele următoare nu sunt mai bune, se simte lipsa opoziției odată cu „descompunerea partidului conservator”, presupusă probabil după ce în discursul program din martie și P.P. Carp constatase că nu mai sunt diferențe între liberali și conservatori, iar junimiștii se retrăgeau treptat, constituindu-se într-o grupare aparte, gata să se alăture guvernanților.[42] „Camerele nu lucrează. Totul stă pe loc.” – 22 mai/3 iunie.[43] Totuși regele speră că pentru amânarea datoriei va trece legea căilor ferate – 26 mai/7 iunie.[44] O zi mai târziu, Carol notează că un scandal în Cameră în chestia Dunării îl aduce pe Dumitru Brătianu până în preajma demisiei.[45]

Tunete îndepărtate prevestesc deja furtuna. Încă pe 21 mai fratele Ion, retras definitiv din viața publică pentru refacere și îngrijiri medicale, reapărea proaspăt.[46] Bine-nțeles, „treburile nu merg deloc” (29 mai/10 iunie), iar pe 30 mai/11 iunie, liberalui Gh. Chițu comunică regelui că la Cameră D. Brătianu nu se mai bucură de încredere.[47]

Scrisorile trimise de Carol în aceste zile detailează cum am mai semnalat chestiunile momentului. Astfel, Karl Anton află (29 mai 1881) că Parlamentul a devenit mai îndrăzneț în ultima vreme și după ce a votat înainte de 10 mai tot ce i s-a cerut, (surprinzătoare afirmație pentru un monarh recunoscut pentru respectul atribuit Constituției și statului de drept), face grea viața miniștrilor, compromite relația cu Austria în chestiunea Dunării și refuză să voteze o nouă convenție pentru răscumpărarea căilor ferate.[48] În înțelegere cu liderii liberali și în intenția de a facilita o viitoare alianță cu Puterile Centrale, suveranul ar dori să se cedeze pretențiilor Austro-Ungariei, în chestiunea comisiei mixte Galați-Vârciorova, și să se acopere toate datoriile pentru căile ferate, așa cum solicită creditorii externi. Prețul acestor ambiții este conflictul dintre guvernul regelui și Parlamentul majoritar, care, în evoluție, va conduce la demisia lui D. Brătianu la începutul lunii iunie 1881.

Scrisorile Regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905

Disponibil: Libris, Librarie.net.

În paginile ziarului condus de Eminescu, luna mai începe în forță, cu un comentariu sarcastic la adresa discursului program al prim-ministrului D. Brătianu. Reluând un pasaj care se referă la lipsa oamenilor onești (în politică) – un laitmotiv al tuturor articolelor, consacrate acestei scurte guvernări, Eminescu constată cu amărăciune că e primul program al primului guvern regal, caracterizat prin „sărăcie de adevăr și lipsă de sobrietate”, iar noul prezident al cabinetului e trimis să citească introducerea cronicii lui Miron Costin.[49] Pe 6 mai, într-un alt editorial, se vorbește despre poziția aristocrației în viața de stat, și apar și câteva considerații despre rolul monarhului, care ar trebui să îndemne la „înaintarea meritului și a muncii”, din care să se nască o nouă organizare socială. Și un avertisment pentru regele care își așteaptă coroana și care ar fi trebuit să știe, încă de când a venit în țară că „oamenii legați de secole de acest pământ nu sunt dușmanii lui… ci doar cei care au uzurpat dreptul de a fi doar ei români”.[50] Discuția despre stat continuă, și Eminescu îl definește ca pe un produs natural, cu faze de dezvoltare asemeni organismelor vii, arătându-se rezervat față de etapa sa actuală, pe care o numește răspicat „demagogică”, în care toate problemele erau rezolvate de o clasă de profesioniști ai politicii. În același timp, Eminescu își exprimă admirația pentru varianta oligarhică,  condusă de o categorie socială care prin apartenență și tradiție unește prezentul cu trecutul și viitorul.[51]

În ziua încoronării lui Carol, pe lângă Scrisoarea a IIIa, el publică și un editorial în care aduce vorba despre „Ceasornicul domnilor”, bine-cunoscuta scriere de secol XVI, în care se găsesc referințe la viața împăratului roman Marcus Aurelius, și sfaturile sale privitoare la educație și cârmuire, toate tălmăcite de Nicolae Costin, fiul lui Miron, și sugerează regelui să aibă o lungă reflecție despre trecutul acestei țări, în comparație cu „zgomotul asurzitor al realității”. „Astăzi însă, când demosul determină viața publică, suveranul nu mai este un suprem element de control, ci un reglator al mecanismului statului”, mai mult decât oricând Eminescu deosebește în această zi festivă partea decorativă care rezultă din ziarele guvernamentale potrivit căreia țara merge bine în toate, și realitatea „deficitului bugetar, ștergerii meseriilor indigene și înlocuirii lor cu produse străine și nepăsarea pentru populația producătoare”.[52]

Chestiunea monarhiei nu este însă închisă. Într-un comentariu la un articol din „L’Indepedence Roumaine” , în care se cerea presei să apere prestigiul oricărui demnitar investit cu încredere de rege, se spune clar că atâta vreme cât avem o majoritate parlamentară (liberală) și un cabinet în care C.A.Rosetti s-a ales ministru, suveranul putea să spună că nu se încrede nici în unii, nici în alții, dar cum n-ai de unde alege, „va mai merge cum a mai mers”, căci a voi azi binele unui popor se dovedește a fi periculos și pentru rege, și pentru un partid (14 mai).[53]

Pe 16 mai, Eminescu se contrazice din nou cu „Românul”, pentru care armata teritorială și nu cea permanentă câștigase ultimul război, punând punctul pe „i” cu rigoarea-i cunoscută.(16 mai)[54] Apoi, comentându-se primele zvonuri despre remanierea guvernului, doar la câteva zile după încoronare, Eminescu pune în discuție cele două măsuri pe care Rosetti ar dori să le impună, dar pe care poetul le consideră de „corupție politică”: electivitatea magistraților și votul universal. Adresându-se din nou regelui, el dorea să știe dacă monarhia și alegătorii vor agrea demagogia republicană într-un stat dinastic. (17 mai)[55] O zi mai târziu, Eminescu se întreba din nou, de data aceasta de nu cumva serbările încoronării nu au ascuns concesiile făcute Austriei de cabinetul Brătianu-Boerescu, fiecare pas înainte al României având prețul său. (18-19 mai)[56]

Era și momentul pentru o asemenea discuție, pentru că în numărul din 25-26 mai al „Timpului” aflăm că la Senat cei doi mai sus numiți au declarat că nu au luat niciun angajament în chestiunea Dunării. Ar fi urmat, cum se aștepta, un vot de încredere în guvern, dar înaltul for nu și-a depășit ordinea de zi anunțată. Blocajul este complet și la Cameră, unde o moțiune pe același subiect este respinsă. (29 mai)[57] Într-un scurt articol, suntem de-acum în 30 mai, Eminescu își precizează încă odată poziția. Să fie respectat tratatul de la Berlin, privind libertatea deplină de navigație pe Dunăre, fără a admite preponderența oricăreia dintre cele două mari puteri, interesate politic și economic pe țărmurile Dunării.[58]

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1821-1891 - Sabina Cantacuzino

Disponibil: Libris, ebook-Elefant.

Evenimentele din Cameră grăbesc sfârșitul guvernului D. Brătianu. În primele trei zile din iunie Carol și Leopold petrec o scurtă vacanță la Sinaia, înainte de plecarea celui din urmă spre țară, prin Predeal.[59] La 4/16 iunie, noi îngrijorări: situația e nesigură, Camera nu lucrează, Rosetti și D. Brătianu lasă să se întâmple inevitabilul.[60] A doua zi, E. Stătescu, demisionar, comunică la Palat că situația e imposibil de menținut, câtă vreme Camerele sunt în dezacord cu premierul și îi cer demisia.[61] La 6/18 iunie, Stătescu revine și el cu demisia, șeful cabinetului mai rezistă, „dar ar face bine de-ar pleca”, scrie Carol în Jurnal.[62] La 7/19 iunie, și Rosetti a schimbat macazul. „Nu merge treaba cu D. Brătianu.” Năzuros, acesta rezistă, deși regele îi cere să asculte voința majorității din Cameră.[63]

În fine, se rostește și numele celui care a lipsit două luni și e acum atât de regretat: Ion Brătianu.[64] Nu trec nici 24 de ore și președinții celor două Camere îl propun pe șeful liberalilor în fruntea unui nou guvern, după ce, în fine, încăpățânatul său succesor-predecesor a înțeles că nu mai poate rămâne și își prezintă demisia sa și a întregului cabinet.[65] Acum I. Brătianu face mofturi. L-ar dori pe Rosetti prim-ministru. Regele, în poziția ultimului decident, se pronunță limpede: „Eu îl vreau însă pe el.” Până seara, noul-vechiul guvern e restabilit, cu Rosetti la Interne și Stătescu la Externe[66] și depune jurământul. Ca și cum asta așteptau,            își revin și Camerele, care în noile condiții „lucrează destoinic”. (12/28 iunie)[67] Votează convenția pentru terminarea datoriei față de Berlin, nu și convenția cu bancherii germani, pentru care se va face un împrumut. În chestia Dunării, „unde noi am întins mâna”, s-ar accepta comisia mixtă, dar fără vot preponderent pentru Austro-Ungaria”.[68]

Peste o lună (11/23 iulie), într-o altă scrisoare pentru Karl Anton, Carol face bilanțul celor 6 luni abia trecute din an. Surprinde că referirile la regat și încoronare lipsesc cu desăvârșire, făcându-se însă aprecierea că schimbarea de guvern din iunie „a fost un punct de cotitură în politica noastră internă”. Ion Brătianu a rezolvat deja câteva probleme. În cea mai delicată chestiune a momentului, lucrările comisiei Dunării, „niciun om politic și nici el nu vor susține punctul de vedere austriac.” Afacerea căilor ferate merge mai departe. Situația financiară „strălucită” a mărit atractivitatea țării, și oamenii de afaceri sunt foarte interesați. Odată evidențiate aceste succese, Carol reține și punctele slabe ale guvernării, administrația ineficientă și amenințarea cu disoluția partidului conservator.[69]

În primele zile ale lui iunie, Eminescu rămâne la chestiunea Dunării, pentru a construi un scenariu în bună măsură plauzibil. Marile Puteri occidentale, interesate în liberalizarea navigației pe fluviu, ar fi susținut oricum regatul, dar I. Brătianu și Boerescu, în căutarea alianței cu Austro-Ungaria, i-ar fi promis preponderența în comisia mixtă. În preajma încoronării, știind că trebuie să-și țină cuvântul, au acuzat Parlamentul de hoție. Când s-a ajuns la chestiunea Dunării, Marile Puteri, scârbite de promisiunile guvernului Brătianu, au dat dreptate exigențelor monarhiei dualiste. D. Brătianu, ajuns din nou în fruntea guvernului, a repetat acuzele fratelui său. Această situație nu va dura, crede Eminescu, și liberalii au nevoie de Brătianu, și reciproca e valabilă, complicitatea dintre părți fiind desăvârșită. (3 iunie)[70] Lupta politică cu cei de mai sus continuă, ca și polemica cu „Românul”. La acuzele potrivit cărora conservatorii n-ar avea program, poetul răspunde, formulând programul liberal deja cunoscut: nepotism, cumul de funcții, păsuială, diurne oneroase, corupție. (6 iunie)[71] Ca o tristă confirmare, 24 de ore mai târziu, vine vestea despre demisia ministrului de război Slăniceanu, lovit de un vot de blam al Parlamentului, pentru diverse afaceri cu furniturile armatei, și cu furajul cailor din Dobrogea (7 iunie).[72] Pe 9-10 iunie la ordinea zilei se află răscumpărarea liniei ferate Cernavodă-Constanța, construită sub vechea stăpânire otomană, „care mai alaltăieri costa 9 milioane, și acum din senin costă 17 milioane”.[73] Exasperat, autorul adaugă într-un alt articol. „Dacă sub Carol  Îngăduitorul se pot întâmpla multe, nu trebuie să uităm că îngăduința este pasivă și că nu poate da măsura suficienței cu care se poate abuza de ea.”[74] În fine, pe 10 iunie se află de plecarea lui D. Brătianu, acum oficializată, și Eminescu se ar vrea să știe cine îi va lua locul. Răspunsul a venit imediat, când P. Grădișteanu, încălcând uzanța constituțională, care cerea regelui să se consulte cu șefii Camerelor pentru desemnarea unui nou premier, l-a propus direct pe I. Brătianu.[75]

Instalarea noului guvern e salutată printr-un editorial virulent, în care se afimă răspicat că reîntoarcerea la putere a liderului liberal este primită cu cea mai adâncă neplăcere. Fără o țintă serioasă, compus numai din persoane care și-au dovedit incompetența, cabinetul recent numit „e un ragoût (o friptură cu legume și paste cu sos) pietrificat și încălzit, spre a se fierbe în el stârvul unor scabroase afaceri”. Constituit doar pentru a acoperi alte acte de corupție, nu este exclus ca noul executiv să adopte în chestiunea Dunării soluția Brătianu-Boerescu în vacanța parlamentară, și să pună Camerele, la reîntoarcerea în toamnă, în fața faptului împlinit. (11 iunie)[76] Aflăm de asemenea din „Timpul” că în corpurile legiuitoare s-a citit programul noului guvern, s-au ales șefii Camerelor, unul dintre ei chiar fostul prim ministru – D. Brătianu. Acesta s-a adresat Parlamentului spre a prezenta întâmplările care l-au dus la demisie, și apoi „l-au aruncat într-o altă funcție”, după care declară franc: „Să nu ne facem iluzii, situația este foarte gravă, pericolul cu atât mai mare cu cât vine de la noi înșine, de la reprezentanța națională”, și reluând o discuție mai veche: „Nu vedeți că de îndată ce am devenit stăpâni pe destinele noastre am arătat că nu suntem decât un putregai care se macină și se preface el însuși în țărână”.

Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit corespondenta inedita Mihai Eminescu-Veronica Micle

Disponibil: Libris.

Cu seriozitate, bărbăție, muncă, așa se pot îndrepta lucrurile, susține noul președinte al Camerei. Totuși, într-un comentariu, Eminescu observă că atât de sincerul fost prezident de consiliu, nu a avut tăria de caracter să refuze fotoliul din fruntea Adunării, (12 iunie)[77] și probabil, pentru celelalte afirmații, de o extremă gravitate, abia dacă merită să fie luat în serios, și asta doar cu condiția unui rezultat binefăcător. (13 iunie) [78] Cât despre programul noului cabinet (cu numărul 40)[79], principiile îi lipsesc cu desăvârșire, nu și vechile apucături, cel mai recent exemplu fiind cele 8 milioane lei diferență la răscumpărarea căii ferate dobrogene.[80]

Totuși, un ecou al repetatelor discuții din presă și Parlament (17 iunie) nu este de neglijat, și cu asta încheiem și noi. Corpurile legiuitoare își sfârșeșc sesiunea fără a fi votat modificarea proiectului Cernavodă-Constanța, iar noul prim-ministru a ordonat constituirea unei comisii de analiză care însă nu obține votul Senatului, maturul corp arătându-și deplina încredere în guvern. Ceea ce nu mai era de demonstrat.[81]

Lungul excurs în Jurnalul și corespondența regelui, dar și lectura articolelor eminesciene, au pus față în față două moduri de a face politică. Unul tranzacțional, uneori în afara moralei, încărcat cu compromisuri de tot felul, cu alegerea răului mai mic, și pentru că suntem sub regimul votului, fie el și cenzitar, prin cultivarea de susținători și simpatizanți, în parte adunați și din afara meritocrației. În acest spațiu în care doar puterea contează, viziunea detailată în principii și programe, are întotdeauna un rol secundar. Definită ca artă a posibilului, această politică adună prozeliți și satisface interese.

Celălalt mod de a desfășura această activitate ține de ideal și se măsoară în radicalitatea convingerilor și în nobleațea căutării devotate a adevărului și aparține de regulă analiștilor și ziariștilor dedicați, din categoria cărora a făcut parte, cu asupră de măsură, și Eminescu. „Nimeni nu l-ar fi făcut să susție o idee care nu era a lui”, a afirma Gh. Păncescu, coleg de redacție, și mai apoi succesor al său la conducerea publicației conservatoare „Timpul”. Dar nu spusese chiar marele poet „Cititorii știu bine că suntem gura adevărului, iar dacă avem graiul aspru, asprimea aceasta o considerăm un corectiv în contra vicierii spațiului public. Domnii aceștia se pot supăra pentru că le vorbim verde, ne pare chiar nouă rău că trebuie să atingem atâtea susceptibilități, dar nu avem ce face.”

Astfel, ocazia proclamării Regatului apare astăzi și ca un succes personal al lui Carol I, dar și drept o bună ocazie de strângere a rândurilor partidului guvernamental, în anii anteriori zdrențuit de mai multe dizidențe, și o bună ocazie pentru liderul său, puțin observat la ceremoniile proclamării, să nu-și încalce convingerile anti-monarhice, dar în același timp să-și consolideze în noile condiții autoritatea în partid și guvern.

Într-o încercare tactică foarte abilă, Ion Brătianu a provocat în aprilie 1881 o criză politică, care, indiferent de motivele ei, a fost sigur că suveranul o va rezolva cum și-a dorit, aducându-l în fruntea unui nou cabinet pe fratele Dimitrie, tutelat însă de C.A. Rosetti și E. Stătescu, oamenii săi, garanția că și fără el guvernul se va mișca în direcția dorită. Absolvit de corvoada participării la serbările încoronării, I. Brătianu, mai ieri retras definitiv din politică, s-a reîntors în iunie „proaspăt”, momentul ales fiind tocmai acela când conflictul dintre D. Brătianu și Parlament amenința cu noi crize. Regretat de toți acum, I. Brătianu inaugura alți șapte ani la putere, într-un mandat prelungit cu trei rânduri de alegeri, și rămas în amintire drept unul autoritar, un adevărat „vizirat”.

Astfel, liderul liberal maximiza în folos propriu și pentru partidul său proclamarea Regatului, conducând firesc la concluzia că suveranul constituțional avea doar menirea să echilibreze o balanță politică, altfel mereu înclinată spre partidele aflate la putere, din care se formau majoritățile parlamentare și guvernele. Se confirma astfel și îngăduința lui Carol, atât de des prezentă în publicistica eminesciană, care nu-și valorifica astfel în planul vieții publice decât răbdarea, echilibrul interior și înclinația spre toleranță.

Puțin înțeles în vremea sa, considerat de unii contemporani „trei sferturi dus din lumea aceasta”, marele poet rămâne și azi un model de principialitate și intransigență, negat și în zilele noastre mai cu seamă de cei care nu au răbdare să-i citească întreaga operă. Departe de a fi un retrograd care nu poate suporta prezentul pentru că nu-și dorește decât trecutul în care îl scufundă reveriile sale romantice, Eminescu este de fapt un spirit modern, prin care înțelege însă, după inspirație britanică, gradualitate, reconcilierea tradiției cu inovația, și nevoia de a da un nou conținut unor forme străvechi. Pentru a da un exemplu, elogiul societății medievale și repetatele întoarceri la Matei Basarab nu înseamnă că și-ar fi dorit să trăiască în acele vremuri, ci doar că admira acea societate, pentru rosturile, echilibrele și solidaritățile ei aproape complet absente în România de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În societatea timpului său, „oligarhii” timpurilor străvechi, care știau să organizeze forțele productive, și la nevoie să le acorde protecția cuvenită, fuseseră înlocuiți cu o „clasă superpusă” de demagogi și de hoți, în disprețul suveran al țărănimii care ducea în spate întreaga povară a țării.

Nici în politica externă regele și poetul nu au viziuni apropiate. Legat din lumea din care a venit, Carol ar dori o alianță cu puterile germanice, oportună mai cu seamă după războiul ruso-turc și pierderea sudului Basarabiei. Dar Austro-Ungaria vecină, sub autoritatea căreia se află câteva milioane de români, și curentul general de opinie anti-dualist din România, îl îndeamnă și aici la prudență și la atitudini bine controlate. Avertizat asupra pericolului expansionist rus, care chiar în acei ani visa la o confederație care ar fi înglobat întreaga Europă centrală și răsăriteană, Eminescu visa la insula de latinitate, pe care o vedea împlinită în țara sa, într-un spațiu care să impună ordinea și cultura împotriva forțelor promotoare ale haosului și destructurării venite acum din nord și identificate cu Rusia țaristă.[82]

În chestia Dunării, spre deosebire de suveran și liberali, gata să facă anumite concesii Austro-Ungariei, Eminescu se pronunța ferm pentru respectarea tratatului de la Berlin (1878) și implicit a drepturilor suverane ale tuturor riveranilor.

Viața a mers mai departe și pentru personajele noastre. Carol avea să rotunjească 48 de ani de domnie, marcați în continuare de succese, dar și de eșecuri. Expoziția jubiliară din 1906 a fost urmată de marile răscoale, iar campania din Bulgaria de Consiliul de Coroană din august 1914. Un timp al istoriei se încheia tragic pentru suveran, care ascunsese principalele alianțe ale României, și care se trezea acum singur și izolat, așteptându-și sfârșitul ca pe o izbăvire. Nu degeaba Iorga scrisese, în zilele funeraliilor sale, că își găsise odihna veșnică alături de Radu de la Afumați, de care îl apropia domneasca lor viață care însemnase „război în afară, zbucium neîntrerupt, silințe fără odihnă și jerfte fără mângâiere”.[83]

Dar nici intransigența marelui poet n-a avut un alt deznodământ. După atâta timp de la cele întâmplate lui Eminescu în vara 1883, nu știm încă ce l-a îndepărtat de la „Timpul”. O boală necruțătoare sau o diversiune, menită să-l compromită și să-l excludă astfel din viața publică? În anii ce i-au mai rămas de trăit, prietenii săi s-au străduit să-i caute sănătatea și să-i găsească un loc linistit pentru supraviețuire, dar este încă un subiect în discuție dacă atunci geniul său se scufundase sau nu în întuneric.

Într-un fel semnificativ, regele și Eminescu se întâlnesc pentru ultima oară sub semnul tragediei personale a marelui poet, într-un text care reproduce o convorbire a sa, trei zile înainte de a muri. Acolo, întrebat cine este, el declară a fi fiind Matei Basarab împușcat la ordinul regelui de Petre A. Poenaru, pentru că se temea să nu îi ia moștenirea voievodală.[84]

Și m-am gândit, reîntorcându-mă la statuile din centrul Bucureștilor, că marele poet ar trebui reprezentat mai degrabă ca un luptător (Dacă tu ai ști problema ăstei vieți cu care lupt…), iar Carol I ar putea intra în conștiința românească drept marele politician al compromisului, într-o atitudine plină de o adâncă înțelegere și îngăduință.


 

Note:

[1] Carol scrie că deși nu s-a putut stabili o altă dată mai târziu de 10-22 mai, el ar dori să aștepte până la toamnă, presante fiind acum complicațiile orientale și propaganda rusă care inventă crize ministeriale. Comerțul cu cereale revigorat la sfârșitul iernii și reactivarea schimburilor au adus bani în țară și au rezolvat criza monetară. S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 93.

[2] Perechea princiară află la masă „vestea oribilă” a atentatului contra țarului Alexandru al II-lea; după un sfert de oră se comunică moartea sa „în chinuri îngrozitoare”. Pe 2/14 martie se află amănunte și pe 5/17 martie are loc un serviciu funebru „grandios” la Mitropolie. Memoriile regelui Carol I, IV, p. 377-378.

[3] Carol I, Jurnal, p. 55.

[4] Eminescu accentuează pornind de la lejeritatea cu care Brătianu e dispus să se acorde noului suveran orice titlu, „popă și Dumnezeu chiar”. Apoi, ca de obicei, autorul nu înțelege la ce bun această schimbare de formă, „câtă vreme oamenii sărăcesc și mor, datoriile statului cresc, nimeni nu oprește nelegiuirile, iar ilegalitatea crește cu fiecare zi”. „Dl. Vernescu a interpelat…”, 3 martie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 90-91. Pe 5 martie, poetului i se atribuie mai multe articole. În cel dintâi, el reproduce dintr-o gazetă austriacă un punct de vedere asupra regatului. După ce se afirmă că la Viena a fost respinsă titulatura de Rege al românilor, pentru aceea de Rege al României, considerată neutră, și după ce i se recomandă lui Carol să intre în alianța austro-germană, se exprimă temerea că actul pregătit la București nu va înlătura posibilul înec al unui stat mic, asemeni României, în valurile imperiului slav. „În privirea ideii…”, 5 martie, Ibidem, p. 92-94.

[5] În aceeași zi, cu specială referire la cele de mai sus, „Românul ne somează…”, Ibidem, p. 95-96, Eminescu consideră că opinia lui Maiorescu potrivit căreia Occidentul, prin armele și inteligența germană poate învinge „curenturile de cucerire din Răsărit”, nu ține cont de faptul că un partid, care nu e la putere (și conservatorii nu erau), nu poate stabili un program absolut în ciuda evenimentelor, a războaielor, sau a diplomației europene.

[6] Carol I, Jurnal, p. 56, pentru toate cele trei zile. De fapt, primul ministru se temea de o înțelegere ruso-austro-ungară, îndreptată împotriva României, și în perspectivă s-a grăbit cu proclamarea, și pentru a îmblânzi monarhia dualistă a făcut unele concesii în chestiunea Dunării, motiv pentru care ar fi acceptat înființarea Comisiei mixte, lăsând-o însă în subordonarea Comisiei europene a Dunării. Vezi Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 113. Deloc întâmplător însă, în succesiunea acestui eveniment care consolida totuși poziția României, cele două partide naționale din Transilvania s-au unificat (12-14 mai 1881). Vezi și I.A.Pop, I. Bolovan, Istoria Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Enikon, 2013, p. 269-270.

[7] Carol I, Jurnal, p. 56.

[8] Discursul lui Maiorescu trebuie plasat în contextul tentativei de asasinat a lui Ion Brătianu din decembrie 1880, arestării și expulzării unui grup de socialiști ieșeni, care dorise să aniverseze deceniul comunei din Paris, și asasinării țarului Alexandru al II-lea. În discurs, Titu Maiorescu ataca spiritul revoluționar al ziarului „Românul”, care surpă din temelii „edificiul monarhiei constituționale”, și pe C.A. Rosetti, care îi simpatiza pe socialiști și pe republicani. După alte relatări, ședința parlamentară din 13 martie 1881 ar fi fost dedicată în întregime atentatului din decembrie 1880 și implicit presei, în context fiind citate numeroase articole din „Timpul”, în ideea că acestea instigă la răsturnarea ordinii sociale. În context, I. Brătianu ar fi declarat că nu va face procese de presă decât atunci când va fi convins că este pus în pericol statul român. După șapte ore de dezbatere, și promisiunea că discuția se va relua a doua zi, și cu alți oratori, liberalii, „simțind înfrângerea, hotărăsc să proclame a doua zi Regatul.” (Titu Maiorescu). Vezi N. Georgescu, Moartea antumnă a lui Eminescu, 1883-1889, Cartier, 2002, p. 130-132. Pentru același subiect, dintr-o altă perspectivă, A. Stan, op.cit., p. 135.

[9] „Toți miniștrii spun că nu mai pot fi oprite Camerele să proclame Regatul. Majoritatea nu mai vrea să aștepte”. Carol, luat pe nepregătite, invocă doliul după moartea țarului Alexandru al II-lea. Miniștrii merg la Cameră, unde, trecut prin secțiuni, proiectul este adoptat în unanimitate. Noua lege are doar două puncte, România lua titlul de Regat, iar Carol I, pe acela de Rege. La 14 martie, Senatul a procedat identic. Carol I, Jurnal, p. 57, Apostol Stan, op. cit., p. 136.

[10] Supriza prințului la 14 martie se confirmă și într-o scrisoare ulterioară. La 22 martie/3 aprilie 1881, adresându-se Mariei de Flandra, el afirma că „proclamarea… a venit atât de repede, încât eu însumi am fost surprins.” Camerele care au declarat miniștrilor că vor rezolva chestiunea, malgré eux, s-au hotărât pentru o acțiune rapidă, pentru că erau intrigi în joc, care ar fi amânat și compromis acțiunea. S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 95-96, vezi și comentariile aceluiași, în Carol I și politica României, 1878-1912, București, Paideea, 2007, p. 27. Și Mite Kremnitz spune că atunci Carol a cedat dorinței miniștrilor săi și Parlamentului, și că pe cât de neașteptată a fost împlinirea acestui act, pe atât de mare a fost entuziasmul întregii populații. În Regele Carol al României, un simbol al vieții, București, Editura Stabilimentului de Arte Grafice „Universala”, 1903, p. 92-93.

[11] Carol I, Jurnal, p. 57.

[12] T. Maiorescu, Însemnări zilnice, II, (1881-1886),  p. 10, vezi și Z.Ornea, Viața lui Titu Maiorescu, vol. I, București, Ed. Cartea Românească, p. 412.

[13] Există și opinii că refuzul conservatorilor de a forma un guvern de uniune națională și dorința lui Ion Brătianu de a consolida pozițiile liberale au fost bune pretexte și pentru accelerarea proclamării regatului, și pentru retragerea de mai târziu a lui I. Brătianu, ambele la fel de surprinzătoare. S. Cristescu, Carol I și politica României, p. 28.

[14] „O broșură…”, 12 martie 1881, M. Eminescu, Opere,XII, p. 98-99; „Și îndeplinim o datorie…”, 13 martie 1881, Ibidem, p. 99-100.

[15] „Într-unul din numerele trecute…” 17 martie 1881, Ibidem, p. 102-103.

[16] „În fine, … nu afirmăm…” 18 martie 1881, Ibidem, p. 103-105.

[17] Carol I, Jurnal, p. 58.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 59.

[20] Pe 21 martie/2 aprilie, Ibidem.

[21] Pe 22 martie/3 aprilie, în scrisoarea către Maria de Flandra, Carol descrie „măreața manifestație care a durat o săptămână”, „cu românii fraternizează și coloniile maghiară și germană”, „șuvoaie de depeșe curg spre Palatul regal”, „toți se bucură de noi… și toți ne favorizează. După lupte grele am obținut un rezultat măreț, am împlinit un act cu semnificație în istoria universală, toți ochii lumii sunt ațintiți asupra noastră.” S. Cristescu, Corespondența particulară a regelui Carol I, p. 96. Păstrând proporțiile, parcă îl înțelegem mai bine pe Nae Cațavencu, ce în vârtejul aceluiași entuziasm, cu „Scrisoarea pierdută”, suntem doar trei ani mai târziu, se adresa alegătorilor săi în termeni aproape similari.

[22] Carol I, Jurnal, p. 60.

[23] Programul lui P.P. Carp fusese prezentat în Parlament la 30 martie/11 aprilie, dar termenul de „Eră nouă”, care anunța o epocă de schimbări adânci după proclamarea regatului „se lățise mult”, și cu câteva zile înainte, la 21 martie 1881, Maiorescu publica în „Timpul” un articol în care se îndoia că după ce nu vor mai fi la putere, liberalii vor rămâne la fel de monarhiști. În consecință se întreba: „ce diferență mai este astăzi între putere și opoziție”. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 122.

[24] „Răspunzând la discursul domnului Maiorescu…” 20 martie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 106-108.

[25] Scrisoarea către Fritz von Hohenzollern, S. Cristescu, Carol în corespondența particulară, p. 97-98.

[26] Ibidem, p. 98-100.

[27] După ce se votaseră două convenții de extrădare cu Italia și Belgia, exclusive pentru delicte de drept comun, la începutul lui aprilie guvernul prezenta acest proiect de lege, în care, după ce se sublinia că în România este respectat „dreptul de azil și ospitalitate”, acesta nu mai poate fi aplicat, când refugiații sunt liberi „să înceapă acțiuni de crimă politică, propagând idei perverse și distrugătoare”. (3 aprilie 1881) În context se prevedea că străinul care prin conduita lui ar compromite siguranța internă și externă a țării, sau ar urmări răsturnarea ordinii politice și sociale în România, putea fi constrâns la expulzare. A. Stan, op.cit., p. 138. Proiectul a fost adoptat în Cameră la 4 aprilie cu 45 bile albe și 25 negre, o majoritate mai confortabilă având în Senat, 35 pentru și numai 5 contra. Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, p. 273-274.

[28] Carol I, Jurnal, p. 63-64.

[29] N. Georgescu, op.cit., p. 107.

[30] „Criza ministerială… ” 8 aprilie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 128-129.

[31] „Într-un articol cu mult prea lung…” 9 aprilie 1881, Ibidem, p. 130-131.

[32] „D. Dimitre Brătianu sosește…” 10 aprilie 1881, Ibidem, p. 131-132.

[33] „La întrebarea…”, 16 aprilie 1881, Ibidem, p. 136-137. Eminescu afirma că legea contra străinilor este monarhică, dar dezbaterile din Cameră și absența lui C.A. Rosetti de la presedenția forului legislative erau dovada că „majoritatea compusă din demagogi a început să șovăie”, cu concluzia „majoritatea s-a arătat incapabilă de a-și aplica în mod organic regalitatea pe care a votat-o, și nici nu pricepe ce i se cere”, I. Brătianu și Rosetti invitându-se pe rând să și-o asume. „Retragerea dlui Brătianu…”, 11 aprilie 1881, Ibidem, p. 133-134.

[34] „Cugetați ne zice…”, 19 aprilie 1881, Ibidem, p. 140-142.

[35] „Aproape toate ziarele…”, 22 aprilie 1881, Ibidem, p.144-146.

[36] „Niciodată n-a existat rivalitate între aristocrația de naștere și aristocrația intelectuală, dar amândouă acestea au avut adesea un dușman în aristocrația averii mobiliare și a banului.” Cei din urmă, susține Eminescu, n-au nevoie nici de character, nici de inteligență, afirmație care, adăugată celei din text formulează concepția poetului conform căreia burghezia financiară este prin excelență o clasă neproductivă, care aduce cu sine decăderea statului. Vezi și „A discuta cu ignoranții…”, 26 aprilie 1881, Ibidem, p. 148-151.

[37] Mai cu seamă în scrisoarea din 18 martie 1881 către tatăl său. Vezi Torouțiu-Cardaș, Studii și documente literare, vol III, București, Institutul de Arte Grafice Bucovina, 1932, p. 141-142.

[38] Mai nou, P. Dominte, Studiu despre proclamarea regatului României. Festivism și politică, în „Studii și articole de istorie”, LXXVIII, 2011, p. 255-276.

[39] Carol I, Jurnal, 10 mai 1881, p. 71, 13 mai 1881, Ibidem, p. 72.

[40] Ibidem. Aprecierea că Siretul a făcut devastări mari, în 18 mai, Ibidem, p. 73.

[41] În mai 1881 se deschisese o nouă sesiune a Comisiei Europene a Dunării, care nu a adus nimic nou, participanții păstrându-și pozițiile anterior anunțate. Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 113.

[42] „Partidul Conservator se descompune…”, Carol I, Jurnal, p. 74. E adevărat, situația opoziției nu era deloc confortabilă, cu un lider recunoscut doar de o parte a vechii conduceri, și cu gruparea junimistă care începea să se coaguleze în jurul lui P.P.Carp, gata să se desfacă și să treacă de partea liberalilor. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 122-123.

[43] Carol I, Jurnal, p. 74.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem. Discuțiile despre soarta guvernului D. Brătianu continuă și în zilele următoare. La 31 mai/11 iunie, Emil Costinescu e de părere că premierul nu se poate menține. Ibidem, p. 75.

[48] S. Cristescu, Carol în corespondența particulară, p. 100-101.

[49] „Cititorii își vor fi aducând aminte…”, 1 mai 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 155-156.

[50] „Să discutăm cu Românul…”, 6 mai 1881, Ibidem, p. 159-160.

[51] „Nu vom discuta cu Românul principii…”, 8 mai 1881, Ibidem, p. 161-163.

[52] „Era un obicei înainte…”, 10 mai 1881, Ibidem, p. 169-170.

[53]L’Independence Roumaine ne caută…”, 14 mai, Ibidem, p. 171-172.

[54] „Trăim într-o țară ciudată…”, 16 mai 1881, Ibidem, p. 173-175.

[55] „Pare-mi-se că am fost proroci…”, 17 mai 1881, Ibidem, p. 175-176.

[56] „Când reprodusesem…”, 18-19 mai 1881, Ibidem, p. 176-177.

[57] În urma altor explicații date de I. Brătianu și V. Boerescu, din care rezultă că guvernul trecut nu a luat angajamente formale în chestiunea Dunării, dar a legitimat totuși speranțele de aranjare așa cum le formulau unele puteri interesate la înființarea comisiei mixte, „Senatul a trecut la ordinea zilei deși dorința categorică a domnului president al consiliului și ministru de externe era de a căpăta un vot de încredere”. „Vineri Senatul s-a ocupat…”, 25-26 mai 1881, Ibidem, p. 185-186.

[58] „Discuțiunea cestiunii dunărene…”, 30 mai 1881, Ibidem, p. 190-191.

[59] Carol I, Jurnal, p. 76.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, p. 77.

[63] Ibidem.

[64] Pe 7/19 iunie D. Ghica avansase numele lui I. Brătianu. Ibidem.

[65] Pe 8/20 iunie, Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem, p. 68.

[68] La 13/25 iunie, Ibidem.

[69] Scrisoarea lui Carol către Karl Anton, Sinaia, 11/23 iulie 1881, în S. Cristescu, Carol I. Corespondența particulară, p. 101-102.

[70] „A intrat vulpea în sac…”, 3 iunie 1881, M. Eminescu, Opere, p. 193-195.

[71] „Când onor d. Ioan Brătianu s-a retras…”, 6 iunie 1881, Ibidem, p. 197-199.

[72] „Votul dureros al Senatului…”, 7 iunie 1881, Ibidem, p. 201-202. Ironizându-l pe C.A. Rosetti, care îl considera onest pe demisionar, Eminescu referă și la alți miniști, la fel de onești, și la tripleta Rosetti-Carada-Costinescu, un model de „felul care, în afaceri și mai gogonate, poate să scape cineva de neplăcerea voturilor de blam.”

[73] „În numărul trecut am publicat…”, 9-10 iunie 1881, Ibidem, p.202. Drumul de fier Cernavodă-Constanța (Kiustendge) funcționa din 1860, statul roman inițiind tratative de cumpărare imediat după instalarea autorităților românești în Dobrogea. Prima evaluare a stabilit suma de 13 233 000 lei, în vreme ce compania engleză pretindea 16 500 000 lei, sumă care a părut mare la acea vreme, ceea ce justifică și rezervele lui Eminescu. În cele din urmă, statul a intrat în posesia liniei la 10/22 decembrie 1882, la valoarea de 16 459 873 lei, pentru ca abia la 14/26 septembrie 1895 să fie inaugurată legătura teritorială între podurile dunărene și izolarea teritorială a liniei să ia sfârșit. Ulterior, celor 4 stații din 1860 (Cernavodă, Medgidia, Multfatlar și Constanța) li s-au adăugat până în 1896 și stațiile Saligny și Mircea Vodă. Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 128-130.

[74] „Fără a avea daruri…”, 10 iunie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 202-204.

[75] Ibidem.

[76] „Cabinetul Cernavodă – Kiustendge s-a format…”, 11 iunie 1881, Ibidem, p. 204-205.

[77] „Noul minister a citit ieri…”, 12 iunie 1881, Ibidem, p. 205-206.

[78] „E comedie?…”, 13 iunie 1881, Ibidem, p. 206-208.

[79] „Cabinetul numărul 40…”, 15-16 iunie 1881, Ibidem, p. 209-210.

[80] Eminescu se întreba dacă e necesară cumpărarea acestei linii și dacă portul Contanța e destul de însemnat. Deși recunoaște că o comisie a delegaților Camerei a redus prețul la 12 milioane, autorul consideră că și 9 milioane era de fapt prea mult. Înțelegem că marele poet nu era atât împotriva înzestrării țării cu căi ferate, cât mai cu seamă împotriva afacerilor oneroase, care însoțeau aceste dotări de infrastructură, boală veche și încă nevindecată. „Ca de regulă se grămădesc…”, 17 iunie 1881, Ibidem, p. 210-211.

[81] „Ieri s-au închis…”, 20 iunie 1881, Ibidem, p. 214-215.

[82] G. Ceaușescu, Nașterea și configurarea Europei, București, Corint, 2004, p. 166-174.

[83] N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, București, Fundația pentru Literatură și Artă, „Regele Carol al II-lea”, 1935, p. 147.

[84] Textul convorbirii a fost publicat pentru prima oară de Radu D. Rosetti, Tragedia lui Eminescu. Documente inedite, în „Adevărul literar și artistic”, vol III, nr. 95, din 17 septembrie 1922, și reluat cu comentarii de G. Călinescu, op.cit., p. 339-340.

Eminescu: o altă față a nestematei

Am ales ca în „săptămâna Eminescu”, așa cum o celebrez de ani de zile pe blog, să vă aduc pe ecrane nu creații ale copiilor, cum v-am obișnuit, inspirate de opera genialului nostru poet, ci un articol care nu a văzut lumina tiparului în forma în care veți avea ocazia să-l citiți. Am colaborat acum câțiva ani la tehnoredactarea acestui text, iar impresia puternică pe care mi-a lăsat-o atunci se menține și astăzi. A fost publicat, într-o formă mult revizuită, cu titlul „Putere și opoziție în anul proclamării regatului” în numărul 81/2014 al revistei „Studii și articole de istorie”, și aparține distinsului prof.dr. Bogdan Teodorescu. 

M-a impresionat atunci munca de cercetare depusă, multitudinea surselor abordate, corespondență, publicistică, și lucrări de istorie. Dar farmecul acestui articol nu stă în textul cursiv propriu-zis, ci în bogăția notelor de subsol, pe care vă recomand să le parcurgeți acolo unde sunt citate (numărul din text vă duce la nota atașată, iar numărul notei vă aduce „înapoi” de unde ați deschis paranteza). Sunt prezentate cu această ocazie personalitățile care apar în articol, astfel încât tabloul anului 1881 – anul în care România a fost proclamată Regat – să fie unul desăvârșit. 

Pe această scenă politică, unde urcă, paragraf cu paragraf, mari nume ale istoriei noastre, se detașează Eminescu, cu o față a personalității sale mai puțin cunoscută publicului larg. Sunt sigură că, după lectura acestui articol, așa cum a ieșit de sub penița autorului, veți colora imaginea pe care o aveți despre poet, descoperind mai mult din latura sa umană. Fiind un articol de mari dimensiuni – acesta a fost unul din motivele pentru care nu a putut fi tipărit în această formă, am decis să îl public în două părți. 

Îmi doresc ca omagiul pe care îl aducem în aceste momente poetului să fie reprezentat de răbdarea parcurgerii acestor texte. Întrebările și opiniile pot fi adăugate în secțiunea de comentarii, ele vor ajunge la autorul textului și vor primi răspuns.

Lectură plăcută!

 

Cronica unor zile istorice: România în anul proclamării regatului

prof.dr. Bogdan Teodorescu

În centrul Capitalei, la București, într-un spațiu saturat de monumente, atenția trecătorului este atrasă succesiv de două statui impresionante: un călăreț în atitudine marțială și o ființă înaripată, coborâtă parcă printre noi din înaltul cerului. Reprezentările în bronz și marmură trimit însă la două personalități binecunoscute, contemporane într-un timp bine delimitat al istoriei, la începuturile modernității românești, ai cărei stâlpi de neclintit au fost și au rămas.

Din perspectiva subiectului nostru, cel dintâi reprezintă puterea, pe care a și deținut-o vreme de 48 de ani, în termeni constituționali, în calitate de domn, Alteță Regală, și ulterior rege. A fost el, prințul străin, dorit de Divanele Ad-hoc încă de la 1857, garanția de stabilitate, peste interminabilele conflicte pentru tron ale preamultelor familii dinastice autohtone, și de posibilă susținere internațională occidentală pentru un stat tânăr și vulnerabil, cu vecini puternici și lacomi. Carol, căci el este călărețul războinic, era un franco-german, dintr-o ramură colaterală a dinastiei Hohenzollern, înrudit și cu casa Bonaparte (deci din două familii, una încă regală, cealaltă imperială), un ofițer cu serioase studi militare, preocupat toată viața să învețe istorie, și care, la 27 de ani împliniți, începea la Dunăre, într-o țară îndepărtată și necunoscută, cea mai mare aventură a vieții sale.[1]

Memoriile Regelui Carol I al Romaniei - Vol. I

Disponibilă la: Libris.ro

Străin fiind, a fost primit cu destule rezerve, mult agravate și de marea diferență dintre lumea din care venea, stăpânită de reguli și comportamente îndelung exersate într-o civilizație seculară, și cea în care ajunsese, neașezată și abia desprinsă dintr-un spațiu unde legea fusese arbitrariul, și totul „era luat în ușor”. A fost nevoie de timp și de dureroase experiențe pentru ca omul acesta, care se declarase român în clipa în care pusese prima dată piciorul pe țărmul Dunării la Turnu Severin să rămână pe tron și să-și ducă la capăt misiunea asumată, după ce tot el spusese că nu-și înțelege noii conaționali, care „nici nu se lasă guvernați, dar nici nu pot să se guverneze singuri”.

A reușit totuși, într-o societate în care totul era de făcut, să reprezinte un model de precizie și rigoare, de lucru dus la capăt, de respect pentru răceala protocolară și pentru bunul simț, într-un cuvânt, să așeze lumea în schimbare în care poposise, pe temeiul regulilor și convențiilor civilizatoare.[2]

Și-a câștigat popularitatea târziu, după războiul ruso-turc care ne-a adus independența, dar și-a pierdut-o în vâltoarea altui război, când a pus ca niciodată onoarea și cuvântul dat înaintea rațiunii de stat, care îi cerea atunci și numai atunci să le încalce. Cu regele Carol am pășit deci într-un alt timp al istoriei noastre, cu destule lumini, dar și cu multe umbre, și din acest motiv, avem a-l așeza lângă poetul nostru național.

Cel de-al doilea numit mai sus, Mihai Eminescu, a creat în puținii ani care i-au fost hărăziți, o operă literară remarcabilă prin conținut și varietate, foarte apreciată încă din timpul vieții. Două personalități cu contribuții remarcabile la istoria culturii românești s-au exprimat la moartea sa astfel: pentru B.P. Hasdeu, Eminescu a introdus în poezia românească adevărata cugetare în fond și adevărata artă în formă [3], iar pentru T. Maiorescu forma limbii naționale și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi și va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.[4]

Biografia lui Eminescu evidențiază omul de geniu, dublat însă de un nonconformist, dispus mereu să asculte mai degrabă de chemarea sa interioară decât de norme și conveniențe unanim apreciate. A făcut studii liceale și apoi universitare în străinătate, de unde împotriva sfaturilor insistente ale lui Maiorescu, s-a întors fără vreo diplomă, dar cu una dintre cele mai întinse culturi din lumea românească. A fost slujbaș la stat sau în întreprinderi particulare (la mai multe publicații) și peste tot unde s-a aflat cinstea, corectitudinea, viziunea sa superioară s-au înfruntat implacabil cu necinstea, mediocritatea și incultura, și de fiecare dată Eminescu a fost învins. Boema de fiecare zi a vieții sale, în alternanță cu munca susținută, înalt productivă, l-au dus de multe ori la limita de jos a existenței, fie pentru că îi lipseau mijloacele, fie pentru că nu știa să le gestioneze.

Mereu perdant în lupta cu viața, într-o lume în care se simțea străin, admirat și hulit deopotrivă, Eminescu era, cum singur recunoștea, predispus prin felul său de a fi, de a vedea mai întotdeauna partea neîmplinită, răul, oriunde s-ar fi manifestat.

Toate acestea îl aduseseră în politică, și în publicistica militantă pe care și-o asumase asemeni unei misiuni, și unde la 1881 devenise cea mai puternică și vehementă voce a opoziției, atât împotriva liberalilor, al căror partid se afla la putere, dar nu de puține ori și împotriva regelui, care îi îngăduia, și ori de câte ori își încălcau principiile și erau tentați să se înțeleagă cu adversarii, și împotriva confraților conservatori.

Cei doi au trăit vieți complet diferite, iar în lumea care le-a fost cunoscută, era imposibil să se apropie. Dar așa cum am spus, activitatea publică a regelui Carol, de regulă împreună cu a politicienilor care au guvernat, a fost atent urmărită de Eminescu și a format ani de-a rândul o temă predilectă a editorialelor sale jurnalistice.

În această succintă cercetare ne-am propus să înfățișăm imaginea politică a României într-un segment semnificativ pentru ambele noastre personaje: primele șase luni ale anului 1881, timp al apogeului pentru fiecare dintre ei. Prin actul proclamării sale de către corpurile legiuitoare, și mai apoi prin încoronare, Carol devenea rege, îndeplinindu-și una din aspirațiile care îl aduseseră în urmă cu 15 ani în România. Nici Eminescu nu era însă mai prejos. La capătul unor strădanii repetate, după mai mulți ani, el publica succesiv în Convorbiri literare, la 1 februarie, 1 aprilie, 1 mai, Scrisorile I, a II-a și a III-a, capodoperele sale incontestabile, care împreună cu Luceafărul reprezintă punctul cel mai înalt al creațiilor sale artistice.

Viata Lui Mihai Eminescu Ed.2015 - George Calinescu

Disponibil la Libris.

Pentru aceasta am folosit jurnalele și corespondența regelui,[5] și publicistica eminesciană de la ziarul conservator „Timpul”.[6]

În realitate, perioada aleasă, cum se va vedea, și pentru unul și pentru celălalt, a fost plină de încercări. Carol are de rezolvat chiar în zilele faste ale proclamării regatului și încoronării două crize guvernamentale și o sensibilă deteriorare a relațiilor cu Austro-Ungaria în chestiunea Dunării. În ce-l privește pe Eminescu, polemica îndârjită cu liberalii și cu „Românul” îl lasă singur chiar în propriul său partid și îi pregătește apropiata marginalizare.

Renunțând la detalii care ar fi încărcat demersul nostru, însușindu-ne numai în elementele lor esențiale biografia celor doi, încercarea noastră și-a dorit săi surprindă pe protagoniști mai ales acolo unde ei au contat cu adevărat, în spațiul public, locul unde regele și ceilalți deținători ai puterii decid, iar Eminescu „se întreabă și socoate”.

În 1881 Carol încheia al cincisprezecelea an al domniei sale sub o guvernare liberală, iar Eminescu lucra la publicația conservatoare „Timpul” unde ajunsese mâhnit și dezamăgit la sfârșitul anului 1877, după cele ce i se întâmplaseră la Iași. Aici se întorsese la sfârșitul studiilor berlineze, și fusese pe rând director al Bibliotecii centrale din capitala Moldovei, revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui, și redactor la „Curierul de Iași”, funcții din care fusese îndepărtat sau pe care le abandonase din motive cu totul exterioare prestației sale profesionale. [7]

Apărută în ultimul an al guvernării conservatoare (1871-1876) și întreținută din contribuțiile liderilor partidului, gazeta „Timpul” a devenit repede vârful de lance al opoziției în lungii ani ai prezenței la putere a liberalilor. De-a lungul timpului, redacția a trecut prin mai multe schimbări. Pe rând, Gh. Grandea, publicist și scriitor, T. Maiorescu și I. Slavici asumându-și conducerea. În toamna 1877, ultimul dintre cei de mai sus, rămas singur, l-a chemat în ajutor pe Eminescu, care la rândul său l-a adus pe Caragiale. Vreme de trei ani (1878-1880) ei au lucrat împreună, echipa desfăcându-se la un moment dat, mai întâi prin plecarea lui Slavici, tentat de un post de profesor de limba română și geografie la Școala normală de la azilul „Elena Doamna” din București. Din acest moment încolo și pe toată durata anului 1881, răspunderea gazetei și de multe ori scrierea ei zilnică au căzut în seama lui Eminescu, care a fost promovat redactor șef.[8]

Amintiri - Array

Disponibil – ebook – Elefant

O evocare caldă a acelor ani se datorează lui Slavici, care i-a cunoscut bine strădaniile. Departe de a avea atitudinea unui șef, marele poet scria singur aproape întreaga publicație. Autor de editoriale, reportaje parlamentare, comentarii politice de multe ori inspirate de articole din presa străină, traduse cel mai adesea integral, făcând apoi corectura și stabilind paginația. „În redacție, la o masă lungă plină de ziare, lucra absorbit ceasuri întregi, vara numai în cămașă și pantaloni, cu mâinile pline de cerneală violetă și cu fața obosită”. Același autor ne înfățișează programul său zilnic: între 10 dimineața și 4 la amiază era la ziar, și apoi la birt economic unde lua masa zilnic; după ce aceste activități erau încheiate, era greu să știi dacă doarme sau e treaz, scrie, citește, sau stă de vorbă – marea sa slăbiciune. Deși mai putea fi văzut și în cafenele, unde uneori zăbovea până spre miezul nopții, îi plăcea să stea acasă și să primească la o cafea eventualii interlocutori. Articolele de la „Timpul” erau aici scrise, citite cuiva, și abia după ce afla părerea ascultătorilor, le transcria și le trimitea la tipar.[9]

La 1881 România încheia mai mulți ani dominați de succese, cu deosebire în planul relațiilor sale internaționale, și părea a trăi un moment euforic. Războiul ruso-turc și Congresul de la Berlin consacraseră independența și suveranitatea României, chiar dacă atunci se făcuseră dureroase compromisuri, iar noul statut al țării avusese prețul său, mereu amintit de Eminescu.[10] Așa se explică de ce recunoașterea internațională venise treptat, mai întâi din partea Austro-Ungariei, Rusiei și Imperiului Otoman, în același timp cu atribuirea titlului de Alteță regală lui Carol, și cu încorporarea Dobrogei, Deltei Dunării și insulei Șerpilor (septembrie-octombrie 1878), dar și cu pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei. După modificarea articolului 7 din Constituție și răscumpărarea căii ferate Roman-Vârciorova (1879), în februarie 1880, Germania, Franța și Marea Britanie procedaseră asemenea celorlalte mari puteri. Anul nu se încheiase însă înainte de semnarea la Sigmaringen a unui pact de familie prin care în perspectiva apropiată a proclamării regatului, discutată de primul ministru Ion Brătianu la Berlin (2/14 martie 1880), dar nu și la Viena (15/27 martie), știută fiind aprehensiunea Austro-Ungariei față de creșterea prestigiului internațional al României, era reglată succesiunea lui Carol, care nu avea urmași, în favoarea lui Ferdinand, nepotul său, fiul fratelui Leopold. [11]

Abia încheiate aceste formalități, viața publică din România a intrat în dezbaterea altui subiect, legat de rezoluțiile Comisiei Europene a Dunării. În primăvara 1881 sesiunea ordinară a acestei instituții europene, care funcționa din 1856, pusese în dezbatere un anteproiect de regulament al navigației și poliției fluviale pentru sectorul cuprins între Porțile de Fier și Galați, care prevedea în acest scop constituirea unei comisii mixte alcătuite din riverani și Austro-Ungaria, care nu avea această calitate în zona respectivă, dar care pretindea conducerea, asigurându-și astfel preponderența, cu încălcarea suveranității celorlalte state, atât pe fluviu cât și în porturi. [12]

Motive economice și politice făcuseră chestiunea foarte delicată și opiniile pro, dar mai cu seamă contra poziției austro-ungare vor domina dezbaterile în tot cursul anului 1881. În această situație, România se afla în fața unei dileme, care a tulburat constant bucuria casei princiare și pe politicienii aflați în funcții de decizie. Cum puteau asocia punctul de vedere atât de limpede exprimat încă din 1880, refuzul Comisiei Mixte și susținerea de drepturi depline numai riveranilor, în concordanță perfectă cu noul statut politic al României independente și suverane, cu tendințele hegemonice ale monarhiei dualiste, într-o situație de certă apropiere de Rusia țaristă, prefigurând de altfel înființarea alianței celor trei împărați (Rusia, Germania Austro-Ungaria) în iunie 1881.

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1821-1891 - Sabina Cantacuzino

Disponibil: Libris, ebook-Elefant.

Pe scena vieții politice românești ultimii ani încheiaseră procesul de constituire a celor mai importante partide, succes important al tinerei noastre democrații. Mai întâi liberalii în mai/iunie 1875, prin „coaliția de la Mazar-Pașa” care gravita în jurul grupului radical condus de Ion Brătianu[13] și ulterior conservatorii (februarie 1880)[14], inițial împreună cu junimiștii (Titu Maiorescu și P.P. Carp), care însă relativ repede și în legătură cu alegerea drept președinte a lui Lascăr Catargiu se vor îndepărta de restul partidului și se vor apropia de liberali. Aprecieri unanime consideră că liberalii reprezentau burghezia, nu în ultimul rând cea deținătoare de funcții, iar conservatorii, pe mari proprietari funciari.

Progamele celor două grupări politice s-au definit în timp în anii anteriori lui 1881, și abundă în generalități. Cert este însă că cei dintâi preconizau o largă reformare a societății după model occidental, în vreme ce ceilalți erau tradiționaliști și evoluționiști. În legătură cu forma de stat liberalii au fost inițial republicani, pentru ca după proclamarea independenței să-și schimbe convingerile, devenind cel puțin în vorbe monarhiști, câștigând astfel încrederea domnului. În timp au rezultat de aici mari frustrări, conservatorii, monarhiști convinși dintotdeauna, au încetat să se mai bucure de susținerea lui Carol, și au pierdut alegerile din 1879 și implicit guvernarea pe termen lung. Dar nici în tabăra liberală lucrurile nu stăteau mai bine. Uniți în anii 1876-1879, câștigaseră războiul, independența, și implicit alegerile. Dar varii motive fărâmițaseră partidul, alimentând câteva dizidențe în conflict cu I. Brătianu și gata să pericliteze stabilitatea țării. [15]

Parlamentul, ales în urmă cu doi ani, era un spațiu de dezbatere, dominat de câțiva mari oratori (M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, P.P. Carp), tributar însă intereselor de partid, de cele mai multe ori drapate într-o frazeologie demagogică. Lupta din corpul legislativ se prelungea în presă, în zeci de ziare, cele mai multe efemere, controversele politice fiind la ordinea zilei, în principalele publicații ale partidelor: „Românul” lui C.A. Rosetti[16], tovarășul lui Ion Brătianu, președinte al Adunării, ministru de interne și deși republican, printre favoriții lui Carol I în acei ani și desigur publicația conservatoare „Timpul”, al cărei redactor șef era Eminescu. În 1881 între cei doi promotori s-a dezvoltat o polemică fără menajamente, virulența extremă de sorginte pamfletară fiind, s-o spunem, de partea marelui poet care pare a avea tot timpul o antipatie nestăpânită împotriva oponentului său a cărui origine străină, studii incomplete și incompetență, asociate cu noua lui credință monarhică, sunt demascate în fiecare articol.[17]

Spre cinstea sa, C.A. Rosetti nu a răspuns întotdeauna cu aceeași monedă, mărturii de epocă sugerează că își începea ziua citind articolele lui Eminescu,[18] iar mai târziu, după ce boala poetului a devenit publică, se pare că l-a compătimit sincer.[19]

Scrisorile Regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905

Disponibil: Libris, Librarie.net.

Nu trebuie însă să ne facem iluzii. Dezbaterile despre România modernă și atacurile reciproce din presă între cele două partide interesau o masă relativ restrânsă de cititori (dintre care, o parte, lumea „Nopții furtunoase” a lui Caragiale, la 1879 silabisea cuvintele tipărite și le dădea înțelesuri bizare), câtă vreme votul era încă cenzitar, iar majoritatea populației analfabete. Și totuși, reluând astăzi, după mai bine de 100 de ani textele eminesciene, nu putem să nu remarcăm coerența, limpezimea desăvârșită a expresiei, puterea argumentației chiar în susțineri nevalidate de mersul ulterior al istoriei, chiar și atunci când floreta abil mânuită într-o dispută elegantă era pe neașteptate înlocuită cu bâta, cu care după ce s-au spart oalele se mărunțesc la grămadă și cioburile.

Aspectul oarecum paradoxal al acestei dispute este că atacurile anti-liberale din „Timpul” survin într-un moment în care cele două tabere par a se fi înțeles, iar unii conservatori sunt dispuși în preajma proclamării regatului chiar să se alăture oponenților lor. Este de altfel și motivul pentru care, rămas singur și din ce în ce mai înverșunat în această campanie, Eminescu va pierde în primele zile ale anului 1882 poziția de redactor șef și deși va continua să scrie și să publice în același spirit, este clar că poziția sa intransigentă a fost dezavuată de liderii conservatori.

Limite firești ale spațiului publicistic ne-au obligat să ne oprim doar la câteva din marile evenimente politice ale anului 1881, pe care le vom urmări în mărturiile directe ale suveranului, în pozițiile exprimate de liberali (la guvernare) și în comentariile politice ale lui Eminescu.

Vom începe totuși cu un articol antedatat (februarie 1880) cu care gazetarul de la „Timpulîși prezenta opiniile în succesiunea primului program conservator al lui Mihalache Costache Epureanu, „Studii asupra situației”[20], chintesența poziției sale în câteva din cele mai sensibile chestiuni ale momentului.

Mai întâi, într-o introducere Eminescu definește programul politic drept o profesiune de credință corespunzătoare unor aspirații generale adaptate însă instituțiilor existente, iar progresul este considerat a fi o legătură naturală între trecut și viitor, inspirată din tradițiile trecutului care înlătură inovațiile improvizate și aventurile hazardate. Poetul e convins că raționalismul occidental a pătruns în societatea noastră fără o reacțiune adevărată, care a favorizat incultura și spiritul bizantin, care au pătruns în formele noi ale civilizației apusene, locul libertății și muncii luându-l vorbele goale.

Întorcându-se la evenimentele recente, precum independența, Eminescu dezvoltă concepția sa potrivit căreia actul recunoscut la Berlin n-a fost „un copil găsit”, ci un „prinț care dormea cu coroana și sceptrul alături”. De fapt toate atributele ei fuseseră câștigate încă de Cuza, iar „tot ce s-a făcut după 1866 a îngreunat situația, adăugând unor mari cheltuieli și jertfe de sânge, condiții mai mult decât costisitoare”. Îngăduința regală arătată partidelor care au confiscat puterea țării legale este cauza principală a scăderii noastre economice și politice. Dacă marele poet susține domnia ereditară ca o garanție a statului, el face imediat observația că cei consultați pentru a da stabilitate regimului parlamentar, sunt armata de funcționari care se așează între coroană și popor, o categorie neproductivă, coruptă și incultă. Într-o formulă sintetică Eminescu afirmă că gruparea politică pe care o reprezintă (conservatorii) pretinde ca formele nou introduse în stat să aibă un conținut real. Totodată, tovarășii lui ideologici doresc să păstreze libertăți și instituții, dezvoltându-le față de un curent care le discreditează prin abuz și împingere în absurd. Înarmat astfel, Eminescu era pregătit pentru marea bătălie a anului 1881. Spre a concluziona anul care urma, ar fi trebuit să fie, cum a și fost, anul proclamării Regatului, dar contextul politic intern și internațional nu era nici pe departe favorabil. Liberalii aveau o majoritate confortabilă în Parlament, dar era de bănuit că grupările dizidente și posibilii republicani din convingere (și ce ne face să nu credem că și premierul se afla printre ei) ar fi putut complica actul schimbării formei de stat. Nici în afară nu era mai bine. Chestiunea Dunării adâncea conflictul cu Austro-Ungaria, care înțelegând că independența și Regatul ar fi consolidat pozițiile României, avea motive suficiente pentru a se arăta reticentă. În relații proaste cu Rusia, și în ceartă cu monarhia dualistă, țara noastră se găsea din nou singură și izolată, ieșirea din această criză solicitând, cum bănuia și Eminescu, alte compromisuri și un alt preț.

În același spațiu, Carol știa că proclamarea regatului este iminentă și stabilea și data la 10/22 mai, aniversarea a 15 ani de la actul istoric al instalării sale pe tronul Principatelor.[21]

Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit corespondenta inedita Mihai Eminescu-Veronica Micle

Disponibil: Libris.

Conservatorii, și în special Titu Maiorescu, considerau că în acest moment apropierea de Austro-Ungaria este oportună, punct de vedere limpede exprimat și într-un articol apărut la începutul anului în publicația „Deutsche Revue”, bine apreciat și de Carol, și de tatăl său Karl-Anton.[22]

După ce a apărut în traducere în „Timpul” Eminescu a publicat mai multe articole (20, 23, 27 ianuarie), în care și-a nuanțat poziția, susținând doar dreptul lui Maiorescu la opinie, „pe care și-o poate pune în acord cu ceilalți”, și nicidecum că punctul de vedere al liderului junimist ar coincide cu cel al partidului. Încă odată marele poet se arăta astfel adeptul unei politici de echilibru, de prevedere, și de patriotism.[23]

Din păcate, tendințele hegemonice ale imperiului bicefal în chestiunea Dunării, afirmate de mai multă vreme, au produs nemulțumiri și o stare de neliniște și în România. Încă la 4 ianuarie Eminescu reproducea o corespondență politică în care prezenta pe larg atitudinea țării noastre în acest subiect[24], a cărei consecință ar fi putut fi un conflict cu Austro-Ungaria, de care chiar se temeau autoritățile acestei țări, după cum notifica ambasadorul nostru la Viena, I. Bălăceanu.[25] De la politica externă, „Timpul” trece repede la afacerile noastre interne. După decesul neașteptat al lui M.C. Epureanu (septembrie 1880), șefia partidului conservator fusese preluată de Lascăr Catargiu, ocazie folosită de ziarul lui Rosetti pentru a evidenția lipsa de capacitate și de inteligență a noului lider. Era ocazia potrivită pentru Eminescu să deschidă campania antiliberală a anului. Elogiindu-l pe liderul conservator pentru înțelegerea sa superioară în ce privește interesul public, marele poet afirma că el „n-a răscumpărat drumuri de fier, n-a avut Basarabii de cedat, nici străini de împământenit”. „Mintea lui clară și inima dreaptă” sunt opusul „oratoriei goale a Flevilor”, „încercărilor stilistice ale Caradalilor”, sau inculturii lui Costinescu, care, deși a a avut posibilitatea să facă studii, „s-a ocupat numai cu vânarea funcțiilor bănoase”[26]. Nici bătrânul Brătianu (premierul avea pe atunci 60 de ani) nu scapă din această enumerare, Eminescu reproșându-i nu lipsa diplomelor, ci pretenția de a le ști pe toate. Este începutul atacurilor directe la adresa câtorva liberali, care se vor repeta în zeci de articole de-a lungul anului. Trecem peste magistrala execuție a unui plagiator, I. Crăciunescu, doctor în litere și profesor la Universitate (14 ianuarie 1881) și ne oprim la lecțiile de istorie națională pe care Eminescu le dă colegilor de la „Românul” îndreptându-și întreaga simpatie asupra lui Matei Basarab, a cărui domnie o considera exemplară.[27]

La jumătatea lui ianuarie 1881, Carol se arăta neliniștit de lipsa de rezultate a Camerei „n-a votat nimic” (17/29 ianuarie), dar mulțumit de bugetul „echilibrat” (19/31 ianuarie)[28] și se exprima la adresa a două legi, a învățământului, [29] în proiectul lui Vasile Conta, „prea lungă”, „n-are șanse în actuala sesiune”, și a minelor, „nepractică și prost redactată” (20 ianuarie/1 februarie)[30]. Totuși în pline pregătiri pentru proclamarea regatului, cu o zi mai devreme, Carol nota, după Brătianu, că „guvernul ar mai putea funcționa o vreme”[31]. Ulterior se vor aduce clarificări și se vor devoala și gândurile primului-ministru.

Până la sfârșitul lunii, Eminescu se ocupă de un caz de delapidare la Ministerul de Finanțe, și se arată neîncrezător că vinovații vor fi pedepsiți, „influențele oamenilor zilei sunt prea puternice ca să fie făcută o cercetare serioasă în justiție” (28 ianuarie)[32]. În fine, cercetat și de Eminescu, bugetul apare într-o altă înfățișare decât cea descrisă de liberali. Contestând teoria „grelei moșteniri” conservatoare în seama căreia guvernanții momentului puneau toate relele (deficit, împrumuturi, impozite). Eminescu demonta cu ajutorul unor surse oficiale de la Ministerul Finanțelor și Curtea de Conturi, minciuna unui buget în care veniturile sunt minuțios egale cu cheltuielile, dovedind că doar pentru anul în curs (1881) deficitul se ridică la 27 milioane de lei.[33] În context, într-un alt articol, el dezvoltă teoria de multe ori reluată potrivit căreia sporul populației românești este din ce în ce mai mic, consecința politicii de impozite care diminuează puterea și constituția fizică a neamului. Studii demografice ulterioare au probat însă creșterea demografică explozivă din acei ani, cu deosebire în lumea rurală de la sud de Carpați.[34]

Luna februarie s-a dovedit agitată pentru I. Brătianu și guvernul liberal. Apropiindu-se proclamarea regatului și adâncindu-se neînțelegerile din partid, inclusiv în chestiunea statutului Dunării, primul ministru s-a gândit mai întâi la un nou cabinet de coaliție cu conservatorii, dealtfel dorit și de Carol I. Încă din ianuarie Brătianu s-a întâlnit cu P.P. Carp, propunând trei ministere (din cele șapte), imediata dizolvare a Camerei după adoptarea bugetului și constituirea unui nou executiv. Informat, Titu Maiorescu a condiționat reușita înțelegerii de acceptul șefului conservator, Lascăr Catargiu. Ulterior însă la club s-a cerut și un aviz al întregului partid, (24 ianuarie/5 februarie) reprezentat de comitet, ceea ce echivala cu un refuz[35]. Reluată și în martie, chestiunea guvernului de coaliție la data proclamării regatului a căzut definitiv.[36]

Grijile lui Brătianu sporesc și datorită unei amenințări cu demisia a lui Vasile Boerescu, în contextul chestiunii Dunării, subiect pe larg comentat de Eminescu.[37] În fine, „administrația nu merge”, și în două rânduri Carol își exprimă nemulțumirea față de ministrul Teriachiu[38]. Mai stârnesc atenția suveranului în februarie proiectul de lege a învățământului elaborat de V. Conta, pe care îl primește în audiență[39] și procesul de la Leipzig, care anula răscumpărarea căilor ferate.[40] Peste obositoare agitații protocolare (vânători, baluri, primiri de ambasadori și decorații), Carol este profund intrigat de „o poznă copilărească” a lui Wilhelm, fratele lui Ferdinand, ambii nepoții săi, comunicată presei și în consecință notorie, iar scrisorile către rudele cele mai apropiate (tatăl și sora, Maria de Flandra) arată cât era de preocupat de acest incident, care arunca o umbră asupra casei de Hohenzollern, tocmai în preajma serbărilor regatului[41].

Ce găsim în „Timpul” despre cele de mai sus. În două articole succesive (11 și 12 februarie) Eminescu combate concepția lui Conta, potrivit căreia clasicismul școlii românești ar trebui înlocuit cu utilitarismul și liberalizarea accesului femeii la universitate. Argumentele contrarii ale poetului au în vedere comunitatea noastră de cultură cu Europa civilizată și efectele, considerate dezastruoase în plan social, ale emancipării universitare a femeilor. Proiectul revoluționar al lui Conta nu a trecut de Parlament, dar a lansat[42] o dezbatere concretizată zece ani mai târziu, prin legile Poni-Haret; dar poziția lui Eminescu raportată la timpul în care a fost rostită, mi se pare corectă. Societatea românească avea alte probleme, înaintea celor atât de timpuriu rezolvate de Vasile Conta.

Spiritul conservator - De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga

Disponibil: Librarie.net, Libris.

Procesul de la Leipzig îi îngrijorează deopotrivă și pe rege și pe poet. După ce la 7/19 februarie Carol constată că răscumpărarea Căilor Ferate creează probleme României, doar două zile mai târziu aprecia decizia tribunalului drept ceva platonic, iar pe 11/23 februarie afirma că „chestiunea nu ne mai atinge”.[43]

Dacă regele s-a liniștit repede, Eminescu se dezlănțuie și incriminează drept „oneros” aranjamentul în care ar fi implicați Emil Costinescu (despre care spunea mereu că are doar patru clase primare și un curs de violoncel), director la BNR, Carol însuși și prietenul său I. Brătianu (14, 15, 18, 22 februarie). „Manipulațiunile Majestății sale regele drumurilor de fier, D. Stroussberg”, sunt amintite și într-un articol în care se comentează ironic demisia anunțată și apoi retrasă a lui Vasile Boerescu, despre care amănunte se vor afla ulterior.[44] Fără a intra în detalii care depășesc cadrul discuției de față, trebuie spus că răscumpărarea căilor ferate (1879) în consecința căreia s-a așezat procesul de la Leipzig (1881), a fost contestată foarte dur de opoziția conservatoare, desigur din motive care țineau nu numai de preț, considerat prea mare, dar și de riscurile preluării în sectorul public al unei întreprinderi particulare (aproape o naționalizare). În perspectiva timpului însă avantajele răscumpărării, nu doar în plan economic dar și politic, s-au dovedit excepționale, ceea ce au subliniat la acea vreme personalități de talia lui Ion Ghica și Spiru Haret.[45]

Luna februarie se încheie pentru Carol cu o ședință de guvern la care se discută chestiuni financiare (26 februarie/10 martie)[46] și se propun proiecte de lege cărora a doua zi primul ministru de dă citire în Parlament, adăugând-o și pe  aceea a acoperirii cheltuielilor liniei Ploiești – Predeal, care funcționa de la 1 decembrie 1879 și care era administrată de o direcție autonomă a Ministerului Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice.[47]

 

(va urma)


 

Note:

[1] Cronologia alegerii și mai apoi a legitimării și proclamării noului domn este îndeobște cunoscută. La 14/26 martie 1866, I. Brătianu și I. Bălăceanu propuneau o candidatură a sa guvernului de la București. Istoria românilor, vol VII, tom I, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 555. La 19/31 martie, Brătianu era primit la Dusseldőrf de prințul Carol, care n-a dat un răspuns categoric în favoarea ofertei, dar locotenența domnească și guvernul au anunțat noua candidatură și desfășurarea unui plebiscit (2-8/14-20 aprilie, Ibidem). Bismarck îl îndemnase pe Carol să accepte coroana, împotriva rezervelor tatălui său, în vreme ce, dacă împăratul francez Napoleon al III-lea nu s-a arătat încurajator, doamna Cornu, prietena sa din copilărie, i-a scris o scrisoare în care îl îndemna să meargă în Principate. Epistola sa primită de destinatar pe 19 aprilie/ 1 mai, în ziua în care Brătianu și Carol Davila soseau și ei la reședința prințului, cel din urmă arătându-i lui Carol o hartă cu Principatele Române, dar și a teritoriilor vecine: Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia, locuite de români. A doua zi se comunica drept „afacere hotătâtă” aceptarea tronului, Ibidem. La 1/13 mai Carol era proclamat „principe ereditar al României”, iar la 10/22 mai, sosit în țară, depunea jurământul în fața națiunii. Ibidem, p. 558.

[2] „Personal, prototipul ordinii și exactității, devenit principele unei țări în care totul era în dezordine și fără stavilă, dar genial… el, în care totul era temperat și logic, se punea în fruntea unei națiuni în care și astăzi există cele mai mari contraste”. Răspunzând mai apoi întrebării cum a reușit să se impună, a spus: „Prin aceea că a putut suporta, aștepta și suferi, mai mult decât oricare alt muritor”. Mite Kremnițz, Regele Carol al României, un simbol al vieții, București, Editura Stabilimentului de Arte Grafice Universala, 1903, p. 8-9.

[3] B. P. Hasdeu, în Revista nouă din 6 iulie 1889, după P. Vintilă, Eminescu – roman cronologic, București, Cartea Românească, 1974, p. 794.

[4] Titu Maiorescu, Critice, București, Editura pentru Literatură, 1966, p. 474.

[5] Cunoscute încă din timpul vieții autorului, Memoriile regelui Carol I al României, patru volume, (1866-1881), au fost republicate de Stelian Neagoe la editurile bucureștene Scripta și Machiavelli în anii 1992-1994; volumul I al Jurnalului lui Carol I, referitor la perioada 1881-1887 a apărut la Iași, în editura Polirom, sub îngrijirea lui Vasile Docea în 2007; din corespondența regelui, înregistrată în fondul Casa Regală de la Arhivele Naționale Istorice București, s-au aflat în Germania. Sorin Cristescu a publicat două volume de documente: Carol în corespondența particulară 1878-1912, București, editura Tritonic, 2005, și Scrisorile regelui Carol I în arhiva din Sigmaringen 1878-1905, București, editura Paideea, 2011.

[6] Publicată integral în M. Eminescu, Opere, XII, București, Editura Academiei R.S.R., 1985.

[7] Eminescu a fost subiectul predilect al multor autori, o selecție adunând câteva lucrări repezentative, cuprinde clasica Viața lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, apărută în 1932, și reeditată ulterior de mai multe ori, apoi G. Munteanu Hyperion, vol I., Viața lui Eminescu, București, editura Minerva, 1973, și D. Murărașu, Mihai Eminescu, viața și opera, București, editura Eminescu, 1983. Scriitorul Petru Vintilă a tipărit un roman cronologic Eminescu, la editura Cartea Românească, 1974, cu meritul de a fi adunat informațiile esențiale ale biografiei marelui poet. După ce a fost personaj principal în volume de literatură la E. Lovinescu (Bălăuca, roman, 1935 și Mite, roman 1936) și Cezar Petrescu (Luceafărul, 1935, Nirvana, 1936, și Romanul lui Eminescu, I, II, 1938), el reapare în aceeași ipostază la Florina Ilis, Viețile paralele, București, Cartea Românească, 2012.

[8] În vremea lui Eminescu, „Timpul” apărea zilnic, iar încă de când era condusă de Grandea, gazeta dezvolta și un compartiment literar, cu colaborări dintre cele mai prestigioase (Slavici, Caragiale, Al. Odobescu – prozatori, dar și poeți precum Al. Macedonski și V. Alecsandri), precum și numeroase traduceri. Vezi Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, editura Academiei R.S.R., 1979, p. 350-352.

[9] G. Călinescu, op.cit., p. 289, care reia un text din Ion Slavici, Amintiri, unde Eminescu este evocat la serbarea de la Putna , la Viena, în relație cu conservatorii, cu Alecsandri și Caragiale, sau în anii săi bucureșteni.

[10] Într-un ciclu de lecții la Universitatea din București, reunită sub titlul Politica externă a României sub Carol I, Institutul de Arte Grafice S.A., 1923, p. 322-323, N. Iorga observa că, deși desfășurat la Berlin, la congresul de pace, cancelarul Bismarck, „samsarul onest”, făcuse statornicului său aliat, Austro-Ungaria, cele mai mari concesii, „nu în ultimul rând Dunărea îi fusese atribuită, iar România rămăsese ce fusese până atunci: un vasal independent la Dunărea de Jos care nu-i aparținea. Pentru aceasta luptaseră Rusia și România la 1877, și pentru aceasta între unii și alții se crease o dușmănie de moarte.”

[11] Și totuși prezența în România a lui Leopold și a celor doi fii ai săi între care unul era chiar Ferdinand, la încoronarea lui Carol, nu lasă să se întrevadă, atât cât ne îngăduie jurnalul acestuia, că el era deja cel preferat. De altfel într-o scrisoare către Karl-Anton din 2/14 februarie 1881 acesta îi cere să ia copiii de la Düseldorf unde sunt prea mult în centrul atenției. „Aici se aud deja voci care ar vrea să vadă un ofițer român de stat major pentru a-i învăța pe nepoții mei limba și istoria României”. Să-i fi fost greu lui Carol să aleagă între copii fratelui său sau să fi păstrat un gând ascuns că totuși mai devreme sau mai târziu va avea un moștenitor direct? S. Cristescu, Scrisorile regelui Carol I, p. 91-92.

[12] Sesiunea Comisiei Europene a Dunării s-a încheiat la 4 ianuarie 1881 fără a se fi ajuns la un acord asupra statutului Dunării în aval de Porțile de Fier, în centrul acestei probleme aflându-se conflictul dintre Austro-Ungaria și România, în timp ce divergențele între Imperiul Habsburgic și cel Rus se estompau treptat în noua conjunctură în care Petersburgul recunoscuse calitatea de stat riveran Austro-Ungariei în regiunea incriminată și își dăduse acordul pentru președinția Comisiei Mixte. În contra partidă, diplomația vieneză a fost de acord ca malul stâng al brațului Chilia să aibă un tratament special, evident în favoarea Rusiei. C. Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1984, p. 108-111.

[13] Istoria Românilor, VII, Tom II, p. 151.

[14] Constituirea Partidului Conservator se făcuse prin înființarea unui club a cărui conducere după statute avea să fie Comitetul dirigent al partidului. Protejarea proprietății mici, armonia între „proprietary și muncitori agricoli”, „sfințenia obligațiilor” etc. Și în afară „o politică modestă și chiar respectuoasă către toate puterile dar demnă și stăruitoare”. Titu Maiorescu, Istoria politică a României, București, Humanitas. 1994, p. 117. Șeful junimiștilor, Petre P. Carp, nu s-a afiliat acestui program și nu a intrat în comitet. Ulterior, i se vor alătura și ceilalți membri ai acestei grupări, care nu doreau impulsionarea proclamării Regatului, și erau categoric împotriva prezenței lui Lascăr Catargiu la șefia partidului. A. Iordache, Originile conservatorismului politic din România, București, Ed. Politică, 1987, p. 302-303.

[15] A. Stan, Putere politică și democrație în România, 1859-1918, București, Albatros, 1995, p. 146.

[16] „Românul” era o gazetă politică și literară, de orientare liberală, care a apărut din 1857 până în 1905, cu două intermitențe, cea mai lungă, din iulie 1864 până în martie 1865. Până în anul morții (1885), publicația a fost condusă de cel care a înființat-o, C.A. Rosetti. După 1866 discursul politic al redacției a oscilat între atacuri vehement antimonarhice și o poziție moderată, mai cu seamă după preluarea puterii de liberali în 1876. În anul înfruntării cu Eminescu declinul gazetei era evident, atât sub aspectul conținutului articolelor, cât și sub cel al organizării. Dicționarul literaturii române…, p. 746-747.

[17] Incertitudinile asupra originii lui C.A. Rosetti plecau de la tatăl său, Al. Rosetti, cu o genealogie mai degrabă necunoscută. Mama însă provenea dintre Obedeni, una dintre cele mai importante familii boierești din Oltenia, așa că deși a fost considerat un purtător de cuvânt al burgheziei liberale, legăturile sale materne duceau mai degrabă spre clasa marilor proprietari funciari și a vechii aristocrații românești (M.S. Rădulescu, Elita liberală românească. 1866-1900, București, 1997, Editura All, p. 97-98.). Studiile începute acasă se continuaseră la Colegiul Sf. Sava București și apoi la Collège de France, de unde însă C.A: Rosetti venise fără nicio diplomă (Ibidem, p. 118). Demonizarea lui C.A. Rosetti era totuși simbolică, omul politic liberal fiind în același timp demagogul prin excelență, și străinul ce facilitează intruziunea alogenă în comunitatea națională. I. Stanomir, Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la N. Iorga, București, Curtea Veche, 2008, p. 151.

[18] M. Bucur, C.A. Rosetti, București, 1970, Ed. Minerva, p. 414.

[19] „Aflăm cu sinceră părere de rău că D. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent și înzestrat cu geniu poetic, a căzut grav bolnav.

Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare și că în curând vom anunța deplina sa însănătoșire”. Ibidem, p. 428.

[20] Programul lui Manolache Costache Epureanu a fost publicat în „Timpul” pe 16 februarie 1880, iar articolul în cinci părți scris de Eminescu a apărut în cinci numere consecutive ale aceleiași publicații, în 17, 19, 21, 22 și 24 februarie 1880, în M. Eminescu, Opere, XI, p. 17-30. Pe larg, despre viziunea marelui poet asupra societății românești, la I. Stanomir, op.cit., p. 147-155.

[21] Într-o audiență la rege, în 11/23 ianuarie, primul ministru se arată de acord cu această zi. Carol I, Jurnal, p. 45; Memoriile regelui Carol I, III, p. 376.

[22] În contextul divergențelor din Comisia Dunării T. Maiorescu evocă împrejurările de la începutul anului 1881 când în articolul cu pricina, „presimțind formarea Triplei Alianțe”, indica alipirea României la Puterile Centrale, „ca cea mai sigură politică în condițiile date.” Dacă Rusia își manifesta, după ce reprimise Basarabia, o politică pan-slavistă, țării noastre „nu-i rămânea decât să-și caute sprijinul existenței sale naționale în sfera de acțiune a poliglotei Austrii.” Articolul lui Maiorescu a fost imediat republicat în „Timpul” și pentru „polemică” în „Românul”, care începea seria replicilor cu afirmații de genul „sau muscali, sau austro-unguri, dar români niciodată”. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 118-119. La club mai întâi și apoi la comitet autorului i se fac imputări considerându-se, după opiniile exprimate, că articolul nu ar fi trebuit publicat fără avizul conducerii. Totuși Th. Rosetti, G. Păncescu și G. Triandafil îl susțin. Ibidem, p. 121. Vezi și Idem, Însemnări zilnice, II, în ediția Rădulescu-Pogoneanu, București, Ed. Librăriei Socec S.A., fa, p. 4-5. În scrisoarea lui Karl-Anton din 4/16 ianuarie 1881 se evidențiază articolul lui Maiorescu, citit imediat după apariția sa. Făcând observația că membrii partidului junimist sunt pentru o apropiere de Austro-Ungaria, se sugerează ca aceasta ar fi „o mare înlesnire spre a duce vreodată la cârmă Partidul Conservator”. Memoriile regelui Carol, IV, p. 373-374.

[23] „Bizantinii de la Românul”, 20 ianuarie 1881, „Domnul Maiorescu a examinat niște ipoteze viitoare… și la un pericol ce s-ar putea ivi a arătat și modul de scăpare, tot așa de ipotetic ca și pericolul.”, M. Eminescu, Opere, XII, p. 36-38. „Între variile acuzări…” 23 ianuarie 1881, Ibidem, p. 42-43. „Românul continuă a se ocupa…”, 23 ianuarie. „Partidul Conservator lasă fiecărui membru al său să-și aibă cugetarea proprie, fără să se formuleze astfel programul său de politică externă”, Ibidem, p. 46-47.

[24] Articolul reprodus atrage atenția că servindu-se de această problemă, opoziția caută să răstoarne guvernul cu orice preț. Cum România a declarat că va persista în opoziția sa față de toate puterile, a ajuns practic în opoziție cu Europa. Cum politicienii noștrii nu au învățat și nu au iertat nimic, li se atrage atenția că țara nu se mai află sub garanția marilor puteri și că vor suporta consecințele acestei politici. Cestiunea Dunării, 4 ianuarie 1881, Ibidem, p. 19.

[25] La 19/31 ianuarie Ion Bălăceanu anunța din Viena că baronul Haymerle, șeful guvernului austro-ungar se teme de un conflict dacă România nu va ceda. Memoriile regelui Carol, IV, p. 375.

[26] Nicolae Fleva (1840-1920) provenea din mica boierime din fostul județ Râmnicu-Sărat și făcuse studii la Colegiul Sf. Sava și în Italia (la Neapole) de unde se întorsese cu o licență sau doctorat în drept. A fost deputat, ministeriabil și diplomat (ambasador la Roma); a formulat interpelarea care i-a prilejuit lui M. Kogălniceanu „Declarația de Independență”, dar a susținut tacit Tripla Alianță în anii neutralității. M. S. Rădulecu, op. cit., p. 73, 116.

Eugen Carada (1836-1910) provenea, după tată, dintr-o familie de boieri de curte și după mamă din familia Slăviteștilor care prenumăra și un bunic de origine sârbă. A făcut studii liceale la Craiova și franceze la Paris la Collège de France. A fost unul din întemeietorii Băncii Naționale, pe care a condus-o, doar în calitate de director (1883-1910). Republican convins a refuzat orice demnitate în partid și în guvern. Ibidem, p. 107-108, 116.

Emil Costinescu (1844-1921) era fiiul unui profesor de matematică și arhitect și al unei vieneze; nu i se cunosc studiile așa că afirmația repetată a lui Eminescu că urmase patru clase primare și un curs de violoncel poate fi luată în serios. Asta nu l-a împiedicat să fie un colaborator apropiat la „Românul” lui C.A. Rosetti (luat astfel „la pachet” cu cel dintâi în articolele marelui poet), să se numere printre fondatorii Băncii Naționale, să fie deputat și după 1900 de mai multe ori ministru de finanțe și să facă avere. Ibidem, p. 110-111. Pentru toți trei, „Varii în adevăr…” 14 ianuarie, M. Eminescu, Opere, XII p. 27-29.

[27] „Erodot al „Românului” continuă…”, 25 ianuarie 1881, Ibidem, p. 43-46.

[28] Carol I, Jurnal, pg. 46.

[29] Ibidem, p. 47.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, p. 47-48, era probabil luată în considerare o înțelegere cu conservatorii, și un guvern de coaliție pentru apropiatul eveniment.

[32] „Scandalul zilei…”, 28 ianuarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 47.

[33] De remarcat minuțiozitatea și rigoarea cu care Eminescu identifică bolile eterne ale fiscalității românești: deficitul, datoria flotantă acoperită cu împrumutul domanial, la care se adaugă și anuitățile datoriei pentru răscumpărarea drumului de fier, în „Repede aruncătură de ochi asupra proiectului de buget pe anii 1881-1882”, 30 ianuarie 1881, Ibidem, p. 55-59.

[34] „Laudele pe care foile guvernamentale…”, 5 februarie 1881, Ibidem, p. 51-53.

[35] La club însă succesorul lui Epureanu, Lascăr Catargiu, care rupsese legăturile cu Carol I, încă odată cu îndepărtarea de la putere a conservatorilor, afectează o atitudine neutră „în fond contra”. Pentru detalii vezi T. Maiorescu, Istoria politică, p. 120-121 și Idem, Însemnări zilnice, II, p. 56.

[36] Urmărind jurnalul lui Carol constatăm că totuși Lascăr Catargiu a făcut unele demersuri pentru a se apropia de rege. Pe 4/16 februarie în situația în care Brătianu presa pentru un guvern de fuziune, liderul conservator solicita o audiență. O săptămână mai târziu Carol nu știa cum să-l primească, dovadă că aversiunea dintre cei doi era reciprocă. Mai trec câteva zile și pe 16/28 februarie Lascăr Catargiu revine, acum împreună cu generalul Florescu. Carol I, Jurnal, p. 50-51.

[37] Carol reține informația că V. Boerescu a vrut să demisioneze pentru legea pensiilor cu efect retroactiv, care chiar în acele zile provoca discuții contradictorii în Parlament. Ibidem, p. 51, vezi și Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, București, Ed. Academiei RSR, 1983, p. 266. A doua zi însă, pune din nou pe masă demisia, la care ulterior a renunțat. Carol, Jurnal, p. 51. Criza pare aplanată, dar pe 14/26 februarie, dintr-o discuție în contradictoriu, Carol – I. Brătianu, rezultă că V. Boerescu ar fi luat unele angajamente în chestiunea Dunării, pentru care ar trebui să răspundă. Ibidem, p. 52.

[38] La 16/28 februarie, Ibidem; de altfel ministrul Teriachiu, chemat de mai multe ori la Palat, e gata să demisioneze pe 27 februarie/11 martie, Ibidem, p. 54. Acesta din urmă nu era un novice în politică. Aparținea unei familii boierești de origine greacă din Moldova și avea studii la Paris. Fusese deputat în parlamente alese în 1867, 1870, 1876, și în două rânduri ministru. Se număra de asemeni printre întemeietorii coaliției de la Mazar-Pașa. M.S. Rădulescu, op.cit., p. 104-105, 118-296.

[39] Pe 15/27 februarie, Ibidem, p. 52.

[40] Ibidem, p. 50.

[41] Cele două scrisori pentru Karl Anton din 26 ianuarie/7februarie și din 2/14 februarie la S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 90-92.

[42] Proiectul domnului Conta asupra instrucțiunii, partea I, 8 februarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 59-69, partea a II-a, 12 februarie 1881, Ibidem, p. 65-68.

[43] Ibidem, p. 50-52, vezi și C. Botez, D. Urmă, I. Saizu, Epopeea feroviară românească, București, Ed. Sport-Turism, 1977, p. 119-120. Într-o scrisoare către Karl Anton la 15/27 februarie, Carol se arată îngrijorat de proces deși 97% din acțiunile de la calea ferată „sunt ale noastre” și a fost amânată mutarea societății acționarilor la București. S. Cristescu, Scrisorile regelui Carol I, p. 69-71.

[44] „Sentința tribunalului …”, 14 februarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p.70; „Ca pasărea Pheonix…”, 15 februarie 1881, Ibidem, p. 70-72; „Nord Deutsche Algemeine Zeitung emite…”, 18 februarie 1881, Ibidem, p. 72; „Misterioso alla sordina…”, 22 februarie 1881, Ibidem, p. 79-81.

[45] Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 122-123.

[46] Carol, Jurnal, p. 54.

[47] Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 117, 126.

Focul cel Mare, Bucureşti 1847, acuarelă de Moustacoff

Focul cel Mare – incendiul care a mistuit trei zile Bucureștiul – 23 martie 1847

V-am promis toamna aceasta să vă provoc, nu numai prin concursuri și alte surprize, însă și cu lucruri cu care nu ați avut ocazia să vă întâlniți. Despre parteneriatul cu Muzeul Național al Pompierilor ați aflat deja, prin intermediul concursului de desen pentru copii, care se desfășoară luna aceasta. Subiectul de astăzi vă este – mai mult ca sigur – străin, dacă nu ați vizitat deja Foișorul de Foc, care adăpostește muzeul, și recunosc că despre acest mare incendiu și eu am aflat cu aceeași ocazie, când mi-am dat seama cât de puține știu despre istoria orașului care m-a adoptat.

Doamna muzeograf profesor Loredana Oprica a răspuns astfel rugăminții mele de a ne povesti despre acest eveniment, care, acum mai bine de 150 de ani, a devastat capitala, surprinzând mahalalele din centru în ziua de Paști, la amiază, într-o zi cumplit de vântoasă. Imaginați-vă un București cu străzi mici, case înghesuite, lipitele unele de altele, acoperite cu paie, unde se creșteau animale și podurile erau îndesate cu nutreț. Adăugați trei ani de la înființarea unei unități de pompieri (dotările un pic mai jos!), și încercați ca, în acest context, să înțelegeți articolul.

Vă doresc lectură plăcută! Copiii care citesc articol și nu înțeleg în totalitate unii termeni sau situații, pot cere ajutor sau explicații/detalii suplimentare prin intermediul formularului de la finalul articolului.


Focul cel Mare

prof. Loredana Oprica

Muzeul Naţional al Pompierilor

Arde foc în Bucuresci,
Merg scânteile-n Popesci
Și dogoarea în Ploiesci! 

La începutul secolului al XIX-lea, oraşul Bucureşti se afla în plină expansiune. Catagrafia anului 1831 evidenţia faptul că Bucureştii număra 60.567 locuitori şi o suprafaţă de peste 50 km2. De-a lungul existenţei sale, Capitala a fost încercată, rând pe rând, de calamităţi care au lăsat în urma lor numai jale şi sărăcie. Acestea erau dese şi-n acelaşi timp devastatoare. Dacă ar fi să mă raportez strict la prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai exact la perioada cuprinsă între 1820 şi 1840, documentele vorbesc de șase mari incendii, în care au ars, în repetate rânduri, clădiri din centrul Bucureştiului. Până la urmă, aşa cum remarca George Potra în lucrarea Din Bucureştii de altădată,

Foaie de titlu la „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann, scris în limba română, cu caractere chirilice

Foaie de titlu la „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann, scris în limba română, cu caractere chirilice

„…este absolut normal, ca o aşezare ca Bucureştii, alcătuită din case mari, care nu aveau în construcţia lor decât material caracteristic regiunii, să sufere mult de pe urma incendiilor. Pe uliţele strâmte şi întortochiate, casele construite în cea mai mare parte din bârne de salcâm, acoperite cu paie, stuf, scânduri sau şindrilă, cu coşuri defectuoase, erau un permanent material inflamabil pentru cea dintâi scânteie rătăcitoare”.[1]

Incendiul din 23 martie 1847 reprezintă, de departe, cea mai cumplită încercare la care a fost supus Bucureştiul. Reconstituirea atmosferei timpului s-a făcut pe temeiul documentelor, pe relatările din presa timpului şi nu în ultimul rând pe relatările martorilor oculari. Un izvor primar care descrie întâmplarea îl constituie broşura lui Anton Pann, intitulată „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”. Muzeul Naţional al Pompierilor păstrează un exemplar din mult invocatul „Memorabil”, tipărit în anul 1854, în tipografia acestuia.

Anton Pann a realizat un contrast puternic între liniştea sărbătorilor Pascale şi panica provocată de izbucnirea focului. La acea vreme era obiceiul ca ziua Paştilor să fie salutată cu descărcări de pistoale şi puşti, obicei care se moştenise din vechime. Scăpat de sub privirile celor mari, fiul cluceresei Zinca Drăgănescu, din mahalaua Scorţarului (astăzi în zona Muzeului Naţional de Istorie), descarcă în joacă un pistol în podul plin cu fân al şopronului din curtea casei.

Focul, amplificat de un vânt foarte puternic, s-a întins cu repeziciune, pe de-o parte spre Curtea Veche şi puşcărie, iar pe de altă parte, spre Lipscani şi Sf. Gheorghe cel Nou, oprindu-se la marginea oraşului „ne mai având notreţ”.[2]

 Dar, vai! Zadarnic se osteniră!
Le fu nădejdea făr` de folos!
Căci aci toate se mistuiră
Și fir de ață nimeni n-a scos! 

În două ceasuri ard mii de case,
Toate cenușă se prefac, cad
Tot Bucureștiul se-mflăcărase
Căzuse parcă întreg în iad.[3]

„Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann

„Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann

Pagubele au fost imense, după o socoteală a timpului, circa 55 milioane lei. Şi-au pierdut viaţa 15 oameni și 1850 de clădiri au fost mistuite de flăcări (1142 prăvălii, 12 biserici, 10 hanuri).

La acea dată pompierii erau proaspăt organizaţi milităreşte. În 1844 se constituise la Bucureşti „Roata de pompieri”, care avea în compunere 7 ofiţeri superiori, 23 ofiţeri inferiori şi 210 pompieri. Ca dotare pompierii aveau 14 pompe de incendiu din care 7 pompe mari, 7 pompe mici, un car de transport instrumente, 48 cai, 30 sacale şi ca unelte mici, 40 căngi şi 50 lopeţi de lemn. Precizările sunt necesare întrucât reprezintă repere la care raportându-ne, măsurăm eficienţa intervenţiei acestora.

La patru zile după dezastru „Vestitorul Românesc”, o tipăritură a timpului, lansa un apel pentru alcătuirea unor liste de subscripţie în folosul celor sinistraţi.

Chemare Filantropică    

Către toți locuitorii din România Mică,

 Bucureștii, capitala și inima țării noastre, care din anu în anu se ridică tot mai măreață, în Ziua Învierii, pe la amiază, fu izbită de una din cele mai aspre lovituri ale soartei. Un focu dintre cele mai cumplite, împinsu de un vânt căruia nici o putere omenească nu-i putea sta împotrivă, a mistuit în puține ceasuri, 2000 de case, prăvălii, biserici, în partea cea mai împopulată.

Poate să fie cineva care să nu simță că fatalitatea ce a lovit Capitala ne atinge pe noi toți? Poate să fie oare vreo inimă atât de împietrită, care să nu se umilească, să nu compătimească cu soarta acelor nefericiți și să nu dorească a le întinde mână de ajutor după putință?

Cu mulțumire vede patriotul, că după cele dintâiu minute de o dureroasă uimire se deșteaptă pretutindenea simțul datoriei către omenime și dorința de a contribui spre mângâierea celor atinși de mâna soartei se făcu publică.”[4]

Ajutoarele au venit din toate părţile, atât din ţară, cât şi din străinătate. Ţarul, sultanul, domnitorul ţării (Gheorghe Bibescu), mitropolitul, episcopii, egumenii, boierii, negustorii, precum şi toţi binevoitorii, indiferent de naţionalitate sau stare socială s-au grăbit să ajute pe oamenii care au suferit atât de crunt de pe urma acestui incendiu.

Această jertfă, această jale,
Privind-o prințul cu ochi umiliți,
O sumă mare din ale sale
Sloboade pentru nenorociți.
…………………………….
Și așa se-ndeamnă întreaga lume,
Cu îndurare a  se porni,
Și ajutoare din țară, sume
Și din părți alte mii a veni.[5]

Trebuie însă să adăugăm că, dincolo de imensa jale pricinuită, „Focul cel Mare” a şters vechea înfăţişare a centrului comercial al oraşului dând edililor posibilitatea să pună bazele moderne ale Capitalei. La 16 mai 1847, Buletinul oficial avea să publice primul plan de sistematizare a zonei centrale a oraşului, între Biserica Sf. Gheorghe Nou şi Spitalul Colţei, zonă grav afectată de incendiul din martie. Lucrările de sistematizare se vor extinde în toate mahalalele unde, pe locurile distruse de foc, se vor ridica noi construcții.

Focul cel Mare, Bucureşti 1847, acuarelă de Moustacoff

Focul cel Mare, Bucureşti 1847, acuarelă de Moustacoff


[1] George Potra, Din Bucureştii de altădată, Bucureşti, 1981, pag. 177
[2] Anton Pann,  Memorabilul Focului cel Mare întâmplat în Bucureşti, în ziua de Pasci, anul 1847, martie 23, Bucureşti, 1854
[3] Ibidem, pag. 2
[4] Vestitorul Românesc, 31 martie 1847
[5] Anton Pann,  op.cit.

Sursă foto: patrimoniul Muzeului Național al Pompierilor.

Preoții și învățământul românesc

Articolul de față nu va fi, așa cum ar vrea titlul să spună, o dezbatere despre implicarea preoților în învățământul actual românesc, deși tema ar fi una de „cercetare”, și mă tem că rezultatele nu s-ar depărta de cele pe care Creangă le-a descris, evoluând, normal, de la dimensiunea fizică la cea psihică.

Am preluat, cu acordul autorului – prof. dr. Nichita Adăniloaie, un studiu al dânsului privitor la Contribuția preoților la dezvoltarea învățământului primar românesc în epoca modernă, articol apărut în revista istorică „Zargidava”(XIV, 2015, Bacău). Studiul este susținut de documente de arhivă, și reprezintă o privire asupra a ceea ce a însemnat debutul școlii românești de „masă”, și dificultățile întâmpinate la deschiderea primelor școli. Personal articolul mi-a plăcut foarte mult, pentru că subliniază contribuția și implicarea bisericii române, dar și limitele acestei implicări, și nevoile pe care învățământul le-a avut în fiecare epocă.

Sper să aveți răbdarea necesară pentru a parcurge textul – un articol științific, dar accesibil, însă nu de dimensiunile clasice ale unui articol online. Încep, astfel, cu pași mici, rubrica de istorie pe care am promis s-o inițiez aici pe blog. Sunt sigură că vă vor trezi interesul și denumirea pe care forurile superioare o aveau în secolul XIX, materiile studiate de copiii acelei vremi, remunerația cadrelor didactice, dar și eforturile ce reveneau părinților.

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea imaginii ori a textului este interzisă.

Contribuția preoților la dezvoltarea învățământului primar românesc în epoca modernă

Precum se știe, biserica a reprezentat în evul mediu un scut al neamului nostru, al păstrării și propășirii românismului, iar în epoca modernă, alături de școală, ea a contribuit eficient la conștientizarea poporului,la întărirea simțului de solidaritate națională și de rezistență în fața opresiunii străine. Dovezi peremtorii avem în acest sens până la 1918, în provinciile românești subjugate de  Austro-Ungaria și Rusia. De altfel, biserica și școala au constituit pârghii de nădejde în lupta națiunii noastre pentru înfăptuirea, organizarea și consolidarea României moderne, implicit pentru făurirea Marii Uniri de la 1918. 

S-a evidențiat că multe biserici și mănăstiri au fost adevărate focare de cultură românească de-a lungul secolelor. Consider că ar trebui subliniat și rolul preoțimii în dezvoltarea învățământului românesc, mai ales a celui primar. Este cunoscut faptul că, până în pragul epocii moderne, nu existau clădiri speciale (localuri) pentru școlile sătești. Puținele școli ce s-au înfiripat, în această ramură a învățământului, au fost organizate din inițiativa preoților, pe lângă unele biserici. Cursurile se țineau în pridvoarele bisericilor ori în chiliile alăturate. 

Documentele atestă în anul 1802 o școală la mănăstirea Motru; în 1803 o școală pe lângă biserica din Furduiești, jud. Vlașca, și, tot atunci, o școală pe lângă biserica Poiana, jud. Ialomița.[1] Călugării de la Tismana – rezultă din documente – au înființat o școală la mănăstirea lor și o alta la Crețulești.>[2] Din inițiativa unor preoți s-a înființat o școală la Peretu, jud. Teleorman, și alta la biserica din Chițorani, jud. Prahova.>[3] Alte școli au mai fost înființate – în primele decenii ale sec. al XIX-lea – la Dărăști, jud. Vlașca, Șuta și Odorești, jud. Dâmbovița, Banovița, jud. Mehedinți, Benești, jud. Vâlcea, Conțești, jud. Muscel, Greci, Agiești și Tărtășești, jud. Ilfov, Valea Scheilor, Fulga, Mărgineni și Slănic, jud. Prahova, Nișcov și Tohani, jud. Buzău.>[4] Este adevărat că aceste școli au luat ființă din inițiativa și cu contribuția masivă a proprietarilor de moșii, dar învățătorii lor s-au recrutat, în majoritate, tot din rândurile preoților și ale cântăreților de la bisericile respective. 

Datorită ritmului tot mai alert de dezvoltare, societatea românească a simțit nevoia de a crea școli primare care să dea, într-un timp relativ scurt, un minim de cunoștințe și anumite norme de conviețuire socială, necesare fiecărui tânăr. Dacă în trecut se considera că oamenii nu pot trăi fără biserică, treptat se afirmă, cu tot mai multă convingere, că ei nu pot trăi nici  fără școală. Spre deosebire de alte perioade istorice, în epoca modernă învățământul, devenind o sarcină publică, a fost etatizat și prin stipulațiile Regulamentului organic. Interesul statului era ca învățământul să se dezvolte și să răspundă cât mai bine cerințelor vieții sociale. În orașele reședință de județ s-au putut înființa, îndată după intrarea în vigoare a Regulamentului organic, școli primare, numite și „școli naționale” sau „începătoare”. 

La sate însă condițiile sunt vitrege – lipsa de localuri, de învățători și de săteni înstăriți – înființarea școlilor publice a întârziat un deceniu în Muntenia, iar în Moldova aproape trei decenii. Pentru a nu trena prea mult lucrurile, legiuitorii din București s-au gândit să apeleze tot la preoți și cântăreții de la bisericile sătești – singurii care știau ceva carte în mediul rural – pentru a suplini lipsa cadrelor didactice. Din aceste considerente, în Legea pentru seminarii, protopopi și preoți, adoptate de Obșteasca Adunare la 11 aprilie 1834, s-a prevăzut, în articolul 8, ca „în fieșcare sat să se ție pe lângă preot și un  cântăreț, care va fi dator să învețe copiii satului carte și cântări”, primind, drept plată, două kile de bucate (circa 800 ocale) din magaziile de rezervă și câte 2 lei pe an de la fiecare enoriaș.>[5]

Probabil, dându-și seama de slaba pregătire a cântăreților, Eforia școalelor elaborând, în noiembrie 1834, proiectul Regulamentului pentru învățăturile în seminare introduce în textul acestuia un articol final prin care precizează: „Din preoții fieșcăruia sat care vor ieși din seminare cel mai tânăr va fi dator a ținea în satul său școală pentru citire, scriere și patru lucrări ale armeticei. Într-această școală toți locuitorii își vor trimite copii, având a plăti fieșcare părinte de copil 6 lei pe an”.>[6] 

Din păcate, Adunarea obștească a refuzat să aprobe acest articol din proiectul Eforiei. A rămas numai prevederea art. 8 din legea din aprilie 1834, pentru organizarea seminariilor, și aceasta va constitui temeiul legal pentru instituirea, în 1838, a învățământului public la sate.>[7] În ianuarie 1838, Departamentul din lăuntru al Țării Românești, prin adresa către Eforia școalelor  și Ocârmuirea județelor, arătând că art. 8 din legea pentru seminarii, protopopi și preoți n-a fost „încă pusă în aplicare”, le cerea să ia măsuri pentru înființarea școalelor „prin toate satele” unde copiii locuitorilor să poată învăța carte. Ocârmuirea urma să se înțeleagă cu proprietarii din județ pentru găsirea unor case potrivite sau construirea unor localuri de școală, iar Eforia să se ocupe de recrutarea și pregătirea dascălilor. Se menționa că „învățătura copiilor de prin sate se va urma numai pe vreme de iarnă, adică de la 1 noiembrie până pe la sfârșitul lui martie, ca în lunile celelalte să se îndeletnicească la lucrarea pământului aducând ajutor părinților lor.”>[8]

Pentru recrutarea și prepararea candidaților de învățători rurali, Eforia a apelat la profesorii școlilor naționale de la reședința județelor, cerându-le să găsească, prin sate, nu numai cântăreți bisericești, ci și „feciori de popă, tineri săteni, sau alții”, care să accepte, în condițiile date, să urmeze cursuri începătoare de pregătire, în timpul verii, în capitala județelor, iar în toamnă să poată deschide școli în satele lor. Din documente rezultă că un număr mare de candidați de învățători, selecționați din sate pentru a se prepara la școlile primare de la reședința județelor erau fii de preoți. Astfel, în județul Teleorman, printre candidați, 26 erau fii de preoți și 3 fii de diaconi, în Argeș 46 erau fii de preoți și 6 fii de diaconi, în Mehedinți 37 erau fii de preoți și 2 fii de diaconi, în Romanați 31 erau fii de preoți și 7 de diaconi.>[9] 

Programul întocmit de Eforie pentru școlile sătești cuprindea: cetirea după table (e vorba de tablele lancasteriene), scrierea, catehismul legii creștinești, aritmetica elementară, lucrarea pământului și economia casei. La acestea s-a adăugat, în anul următor, cântările bisericești, pentru care candidații de învățători necunoscători trebuiau să plătească fie un preot, fie un cântăreț să-i prepare.>[10] 

Întrucât în multe sate nu s-au găsit candidați pentru a se prepara să devină învățători, rolul lor a fost în bună parte suplinit tot de preoți, deși nici ei nu se prea împăcau cu metoda lancasteriană. Școlile publice sătești, înființate în toamna anului 1838, în pofida tuturor greutăților, prin strădania lui Petrache Poenaru și a altor oameni de cultură ai vremii, s-au răspândit în toate județele Țării Românești, numărul lor ajungând în 1848 la 2236.>[11] Orânduirea reacționară, instaurată după înăbușirea revoluției pașoptiste, a ordonat închiderea acestor școli, considerându-le periculoase. Abia în toamna anului 1857 se vor redeschide 471 de școli sătești în Muntenia, iar până la Unirea din 1859, numărul lor va spori la 1011. Și de data aceasta lipsa unor dascăli calificați a făcut ca numeroși preoți să îndeplinească și rolul de învățători ai copiilor din sate. În Moldova, deși n-au lipsit preocupările, guvernul n-a înființat nici înainte, nici după revoluția pașoptistă școli rurale publice. În 1851, din inițiativa lui M. Kogălniceanu, s-a întocmit un Așezământ pentru reorganizarea învățăturilor publice care nu s-a pus în aplicare, din lipsă de fonduri. În decembrie 1855, la insistențele lui Gh. Asachi, directorul Departamentului instrucțiunii, s-a aprobat înființarea, la Iași, a Școlii normale sau „prepandarale” de la Trei Ierarhi, pentru pregătirea învățătorilor sătești. La înscriere, în școala normală, erau preferați tineri absolvenți ai cursului inferior de seminar ori de gimnaziu. În virtutea acestei prevederi, școala „prepandarală” de la Trei Ierarhi va avea ca elevi și pe Ion Creangă și pe vărul acestuia, Zaharia Gâtlan (Simionescu); ambii absolviseră mai înainte seminarul de la Socola și ambii vor deveni dascăli excelenți.

Prima promoție ieșită de la Trei Ierarhi a putut deschide, în toamna 1858, cele dintâi școli sătești publice din Moldova, finanțate de stat, în localitățile mai populate.>[12] Câțiva normaliști din promoțiile următoare au fost numiți în județele din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bolgrad, revenite la Moldova prin hotărârile tratatului de la Paris din 1856. Aici, în orașul Ismail s-a înființat la 1857 și o școală catihetică, transformată apoi în seminar, care a dat numeroși preoți și învățători pentru satele din sudul Basarabiei.>[13]

În 1861, prefectul de Cahul, I. Ciucă, a propus Ministerului ca învățători la școlile rurale din județ să fie numiți preoții satelor respective, care sunt „bărbați eminenți în desăvârșirea învățăturii și în moralitatea conduitei.” Prin această măsură – aprecia prefectul – s-ar diminua cheltuielile Ministerului, nemaiavând de întreținut un număr mare de școli sătești.>[14]În anii următori, pe măsură ce s-au înființat școli sătești în această zonă a crescut și numărul preoților și seminariștilor care au îndeplinit funcția de învățători. La 1877 peste 30% din învățătorii basarabeni erau recrutați din rândurile seminariștilor ori a preoților în funcție. După 1878, odată cu reanexarea sudului Basarabiei de către Rusia, școlile românești au fost desființate, iar limba română înlăturată chiar și din biserică. 

Legea instrucțiunii din 1864 stabilea că „tinerii care au terminat cursurile seminarului de gradul I, sau 4 clase din seminarul de gradul II, au dreptul de a fi numiți fără vreun alt examen preoți”, ori „învățători la școlile  sătești”. Totodată, această lege prevedea că „învățătura religioasă se va da copiilor, pe cât se va putea, de către preotul comunei”.>[15]

Pe baza legii instrucțiunii, ministrul N. Crețulescu, într-o circulară către revizorii școlari din Moldova, le cerea acestora ca la numirea învățătorilor, din lipsă de absolvenți ai școlii normale din Iași, să „prefere pe preotul, diaconul ori  dascălul bisericii comunei, dacă vor fi făcut studiile în seminar sau cel puțin într-o școală catihetică cu note bune.”>[16] Conformându-se circularei ministeriale, revizorii școlari au desfășurat o activitate intensă în toamna anului 1864 și în anul următor, pentru a înființa cât mai multe școli sătești și a numi în fruntea lor persoane corespunzătoare. De pildă, revizorul județului Suceava și Neamț raporta Ministerului, la 29 octombrie 1864, că parcurgând județele din circumscripția încredințată, a aflat în multe locuri „case gata pentru școli” și „învățători demni dintre preoții comunelor”. Revizorul, ținând seama de insistența locuitorilor de a li se înființa cât mai repede școli, a propus să examineze personal „pe candidații găsiți dintre parohi pentru a fi învățători chiar în comunele lor” și să-i instaleze provizoriu.>[17]În urma aprobării acestei măsuri de urgență de către Minister, revizorul a putut înființa în timp de jumătate de an peste 100 de școli rurale în cele  două județe. Și în județele Bacău, Botoșani, Roman, Vaslui și Fălciu s-au înființat în anul 1865 numeroase școli sătești în fruntea cărora au fost numiți, în proporție de circa 50% preoții locali ori absolvenții de seminar.>[18]

Pe măsură ce școlile normale,înființate între anii 1867-1870 la București, Ploiești, Craiova, Focșani și Bârlad au început să dea primele promoții de absolvenți, numărul învățătorilor recrutați dintre preoți și seminariști s-a tot diminuat treptat, ajungând în iunie 1875 la 21%. În martie 1872, hotărându-se de către guvernul conservator o reducere a bugetului Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Christian Tell, ministrul de resort, a decis desființarea școlilor normale întreținute de stat și anularea subvențiilor alocate celor patru școli ale Societății pentru învățătura poporului român, motivând că, în viitor, preoții sătești „vor fi și învățători rurali”. Dar în urma insistențelor lui P. Poenaru, C. Esarcu, Al. Odobescu, Carol Davila, N. Ionescu și mai ales a pledoariei lui Titu Maiorescu în fața deputaților, această măsură a fost revocată, Camera acceptând reintroducerea în buget a alocațiilor pentru școlile normale. Totuși, pentru rectificarea bugetului, Ch. Tell a hotărât ca numărul școlilor rurale să fie redus cu 250, iar cele 2000 rămase să fie împărțite în două categorii: școli de gradul I și școli de gradul II. La cele 400 școli de gradul I – unde salariul era 50 lei pe lună – urmau să fie încadrați normaliști, și, în limita locurilor, seminariștii; iar la cele 1600 școli de gradul II – unde leafa lunară era de 30 lei – trebuiau încadrați învățătorii cu pregătire inferioară (câteva clase gimnaziale ori cursul primar).>[19]

La 1 septembrie 1877, guvernul liberal a majorat retribuția învățătorilor, sporind-o la 80 lei pe lună pentru cei din școlile de gradul I și la 50 lei pe lună pentru cei încadrați la școlile de gradul II. Revizorii erau obligați, de astă dată, ca la școlile de gradul I să încadreze normaliștii, iar la cele de gradul II, seminariștii sau alți  învățători cu clase gimnaziale și numai la „neajungere cei cu clasele primare, alegând însă din cei mai buni, apți și devotați acestei cariere.” >[20] 

Această măsură, oarecum discriminatorie, a atras protestele multor preoți și seminariști, care au ținut să atragă atenția Ministerului că și seminariștii pot să devină învățători la fel de buni ca normaliștii, dacă au experiență, pregătire, „voință tare” și metodă adecvată înțelegerii sufletului elevului. Dăm un singur exemplu. Astfel, la 22 august 1877, într-o petiție către ministrul Instrucțiunii și Cultelor, Gh. Lateș din Rădășeni se plânge că de 19 ani funcționează neîntrerupt „ca învățător model de gradul I”, iar acum se vede redus la gradul II pe considerentul că are studii seminariale și nu normale. El arată că și-a îndeplinit cu exactitate datoria, făcând „ca instrucțiunea  să progreseze” în timpul servit și toate rapoartele revizorilor confirmă acest lucru. Deși preot – accentuează Lateș – „ocupând funcțiunea de învățător, am căutat a mă devota numai acestei cariere și nu am voit a ocupa nicio parohie, care s-ar fi putut a mă sustrage de la exercițiul funcției de învățător.” Completându-și mereu cunoștințele pe parcursul celor 19 ani de practică a găsit metodele cele mai bune prin care să formeze din elevi „oameni folositori societății”. >[21] Nu i s-a făcut însă dreptate, deși a revenit și cu alte petiții. 

După 1877, numărul seminariștilor din învățământul primar a scăzut mereu, ajungând – în unele județe – la un procent de circa 10% la începutul secolului XX. Atât ei cât și preoții în funcție serveau însă în numeroase cazuri ca suplinitori temporari ai învățătorilor. Când un normalist era repartizat la o școală dintr-un sat de munte ori dintr-o comună retrasă și, neconvenindu-i locul, se transfera în altă parte, atunci postul se scotea la concurs și, până la ocuparea lui, spre a nu se închide școala, preotul din localitate era rugat de revizor să suplinească pe învățătorul respectiv. Aceste supliniri durau uneori între trei luni și un an, când învățătorul, după numire, își avea de făcut stagiul militar.

În perioada neutralității și a primului război mondial, când peste 50% din învățători au fost concentrați, iar în 1916 mobilizați, tot preoții au fost aceia care s-au străduit să ducă mai departe făclia luminoasă a științei de carte în școlile primare  sătești. Mulți preoți, înțelegând dificultățile financiare ale guvernului, odată cu intrarea armatei în acțiune, au dat declarații că vor suplini în mod gratuit pe învățătorii mobilizați din satele lor. >[22] Este, totodată, de subliniat că în acele vremi tulburi, un număr relativ mare de preoți, dorind să rămână definitiv în învățământ, au dat un fel de examene de diferență mai ales din domeniul pedagogiei, în anii 1915 și 1916, la școlile normale din Iași, Bârlad și Câmpulung și, obținând diploma de capacitate, au cerut Ministerului numire provizorie la catedrele vacante, fiind „absolvenți normaliști”.>[23]

Prin zelul depus de acești preoți, alături de dascălii nemobilizați din cauza vârstei înaintate, școlile rurale au putut funcționa și în anii de restriște ai primului război mondial, îmbogățind patrimoniul învățământului și culturii românești. 


[1] Arhivele Naționale Istorice Centrale, (în continuare A.N.I.C.), Manuscris 47, f. 99, 122, 140 și 170.
[2] Ibidem, f. 135.
[3] Ibidem, ms. 103, f. 19-20.
[4] Ibidem, f. 77, 149, 155, 159, 270. Vezi și Gh. Pârnuță, Istoria învățământului și gândirea pedagogică din Țara Românească, Editura Didactică și Pedagogică, 1971, p. 223-227.
[5] G. D. Iscru, Contribuții privind învățământul la sate în Țara Românească până la jumătatea sec. al XIX-lea, Editura didactică și pedagogică, 1975, p. 23.
[6] V. A. Urechia, Istoria școalelor de la 1800-1864, tom IV, București, 1901, p. 377.
[7]  G.D. Iscru, op.cit., p. 24.
[8]  V.A. Urechia, op.cit., vol II, p. 1-2.
[9]  A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dos. 3386/1840, f. 125; dos. 3388/1840, f. 409; dos. 3394/1940, f. 464.
[10]  V.A. Urechia, op.cit., vol II, p. 4.
[11]  Ibidem, p. 6-10.
[12]  Idem, Istoria școalelor sătești în România, p. 20-25.
[13] A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Moldova, dos. 933/1857, f. 2.
[14] Ibidem, dos. 142/1861, f. 36 și 49.
[15]  Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor, 1864-1901, București, 1901, p. 13 și 22.
[16] Ibidem, p. 1365-1366.
[17] A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dos. 422/1864, f. 356.
[18] Ibidem, dos. 526/1875, f. 6, 216;dos. 679/1865, f. 5-7.
[19] Ibidem, dos. 1562/1872, f. 15-19.
[20] Ibidem, dos. 3516/1877, f. 314.
[21] Ibidem, dos. 3448/1877, f. 61-72.
[22]Ibidem, dos. 40/1916, f. 110.
[23]Ibidem, dos. 1566/1915, f. 20-30; dos. 1296/1916, f. 22-23.

Mihai Viteazul, Domnul Munteniei, al Moldovei și al Ardealului, întâiul ctitor al bisericii metropolitane de la Alba Iulia, 1599

Istoria, cea mai frumoasă poveste…

Când am creat acum ceva ani categoria „Ora de științe” aici pe blog, știam că pentru început aceasta va avea doar o rubrică de matematică, pentru că timpul de atunci, (și nici cel de acum), nu îmi permitea să am o acoperire mai largă. În plus, capacitățile mele au și ele o limită, și până nu o voi trece eu, pe plan personal și profesional, nu vă pot împărtăși prea multe. Mi-ar fi util și să am mai mult sprijin extern, însă munca pe blog este una serioasă, ce implică mult timp consumat, și cel puțin în momentul de față nu-mi permit să solicit nimănui muncă de voluntariat, exceptându-l pe tatăl meu, care se ocupă de ani buni de articolele de matematică, și ajută, atât cât este posibil, la nivel online, copiii și părinții care cer ajutor.

Toamna aceasta, poate și pentru că lucrez intens la propria mea (re)formare, voi încerca să completez această rubrică cu „puțină istorie”. Am norocul, de ce să nu recunosc, să fi primit acceptul unui profesor cu mai multă experiență decât am îndrăznit eu să visez, și care, sub pseudonim, va colabora cu noi. Voi încerca la rândul meu să fiu la înălțime – sunt, la rându-mi, profesor de istorie, și, împreună, să dăm o mână de ajutor celor care fac primii pași pe acest tărâm – pentru noi minunat – al istoriei.

Mihai Viteazul, Domnul Munteniei, al Moldovei și al Ardealului, întâiul ctitor al bisericii metropolitane de la Alba Iulia, 1599

Mihai Viteazul, Domnul Munteniei, al Moldovei și al Ardealului, întâiul ctitor al bisericii metropolitane de la Alba Iulia, 1599. Fotografie realizată în pronaosul Catedralei Neamului din Alba Iulia.

Profit de acest articol introductiv spre a lansa cadrelor didactice care anul acesta predau la clasa a IV-a o întrebare: cu ce anume v-am putea veni în ajutor? Menționez că această rubrică nu va încuraja pirateria, traficul de materiale ori de proiecte de lecție, însă ne vom strădui să facem recomandări accesibile, și la nivel de text, pe înțelesul tuturor. La fel, nu promit că putem răspunde tuturor. Am citit programa, din punctul meu personal de vedere este complet lipsită de logică și viziune, și nu-i ajută deloc pe copii. Nu au nici vârsta, nici cunoștințele necesare pentru o astfel de abordare a istoriei.

Iarăși, un lucru pe care poate îl privesc subiectiv: este greu să predai o lecție în care nu crezi. Sunt astăzi mulți profesori la ciclul primar care declară cu mâna pe inimă că nu le place istoria. Cum să predai, pe înțelesul copiilor, dacă în ceea ce dai mai departe ei vor simți acest lucru? Să nu uităm că pentru ei, „doamna” este modelul și centrul lumii, nici mama nu are vreun cuvânt de spus în fața ei. Cum să le creăm o atitudine deschisă și pozitivă față de istorie, dacă mesajul transmis va avea, fără să vrem, această umbră?

Mă doare că pornim de la ideea că „învățăm pentru că este în programă”. Da, este în programă, recunosc. Dar hai să-l înlocuim pe acest „trebuie” cu „avem nevoie”. Mă doare când văd la copiii mei aceste sentimente. Nu m-am implicat, pentru că nu am vrut să-i influențez. Andrei are parte de un profesor prea strict, care nu a descoperit încă acea metodă care să le trezească curiozitatea. Cu Iris am început eu, prin lecțiile altfel, în teritoriu sau în muzeu, să-i dau încet-încet acea dragoste pentru trecut, pentru cine suntem și de unde venim. În curând o voi face și la clasă, la clasa a IVa, căci la a cincea am avut deja ocazia.

Însă va fi pentru mine un sentiment copleșitor, complet diferit. În clasa a Va copiii veneau deja cu o idee preconcepută. Știau dacă le place sau nu, și mă judecau cu o etichetă. Nu știu dacă am reușit să le arăt că poate fi și altfel această oră, însă știu că nu mi-au lipsit niciodată harta, atlasul, imaginile, și nu-mi amintesc să fi discutat vreodată despre cultura vreunui popor fără să aduc albumele la clasă. Prima mea lecție de istorie la clasa a IVa va fi mai mult decât mi-am imaginat, eu voi fi cea care va crea „eticheta” (deși urăsc termenul) – nouă ne place sau nu ne place istoria.

Închei cu un citat care mie îmi place foarte mult. Aparține unui profesor cu care am lucrat în facultate, chiar dacă puțin, căci specializarea mea a fost pe epoca veche:

Istoria rămâne cea mai frumoasă poveste, pentru oameni inteligenți. (Adrian Cioroianu)

 

Matematica: ultima cifra a unui numar natural

Mi-am propus să o dezvolt într-o mică expunere pentru cei interesaţi o temă pe care nu o găsim expusă sistematic în manualul şcolar, dar solicitată de multe ori aici pe blog.

Prin ultima cifră a unui număr înţelegem cifra unităţilor. Ultima cifră a numărului 4 este 4. Ultima cifră a numărului 23 este 3. Ultima cifră a numărului 157 este 7.

Se notează astfel:

  • U(4) = 4
  • U(23) = 3
  • U(157) = 7

Putem să extindem această noţiune pentru o sumă, pentru un produs în felul următor.

U(a+b)=U(a)+U(b) şi U(a*b)=U(a)*U(b).

Iată câte un exemplu.

U(12+17)=U(12)+U(17)=2+7=9
şi
U(12*17)=U(12)*U(17)=U(2*7)=U(14)=4.

Dacă vom studia ultima cifră a numerelor vom observa că unele au mereu ultima cifră aceeaşi, altele nu. Din prima categorie fac parte numerele care se termină cu 0, 1, 5 si 6. Să considerăm câte un exemplu din fiecare.

Fie 10 1=10; 10 2=100; 10 3=1000 şamd.
Observăm că 10 ridicat la orice putere, diferită de zero, are ultima cifră 0.

Fie 11 1=11; 11 2=121; 11 3=1331, şamd.
Observăm că 11 ridicat la orice putere, are ultima cifră 1.

Fie 5 1=5; 5 2 =25; 5 3=125, şamd.
Observăm că numărul 5 ridicat la orice putere, diferită de 0, are ultima cifră 5.

Fie 6 1=6; 6 2 =36; 6 3=216, şamd.
Observăm că numărul 6 ridicat la orice putere, diferită de 0, are ultima cifră 6.

Din cele prezentate reţinem următoarele:

a) Un număr care are ultima cifră 0 ridicat la orice putere diferită de 0, are ultima cifră 0.
b) Un număr care are ultima cifră 1 ridicat la orice putere, are ultima cifră 1.
c) Un număr care are ultima cifră 5 ridicat la orice putere diferită de 0, are ultima cifră 5.
d) Un număr care are ultima cifră 6, ridicat la orice putere diferită de 0, are ultima cifră 6.

Pentru un numar care are ultima cifră diferită de cele de mai sus, se procedează ca in exemplul urmator.

Să se afle ultima cifră a numarului 2 2015. (Se procedează la fel pentru 12 2015).

Calculăm câteva puteri. 2 1=2; 2 2=4; 2 3=8; 2 4=16; 2 5=32; 2 6=64; 2 7=128; 2 8=256; şamd.
Observăm că ultima cifră a acestor numere se repetă din 4 în 4, iar 2 4 sau 8 sau 12 sau 16…, are ultima cifră 6 ( un număr cu ultima cifră 6).
Din acest motiv, împărţim 2015 la 4 şi obţinem câtul 503 şi rest 3, ceea ce se scrie 2015=503×4+3.
Vom scrie U(2 2015)=U( 2 503×4+3)=U( 2 503×4)*U( 2 3)=U(( 2 4) 503)*8=U( 16 503)*8= U(6*8)=  =U(48)=8.

Ca temă, calculati, după acelaşi model, 3 2015, 4 2015, 7 2015, 8 2015 si 9 2015.

Cu aceste minime cunoştinte putem afla ultima cifră pentru diverse sume si produse.

Rezolvarea problemelor cu ajutorul ecuatiilor si sistemelor de ecuatii

Aş vrea să prezint în cele ce urmează cum trebuie să procedăm atunci când rezolvăm probleme cu ajutorul ecuaţiilor şi sistemelor de ecuaţii. Orice problemă de matematică am avea de rezolvat, ea trebuie mai întâi înţeleasă, trebuie să găsim legaturile ce există între mărimile date în textul ei şi apoi să-l transpunem în limbaj matematic.

Rezolvarea problemelor cu ajutorul ecuaţiilor sau sistemelor de ecuaţii se face parcurgând câteva etape obligatorii, fără a fi necesar să le precizăm de fiecare dată în scris, în redactarea rezolvării.

Paşii necesari:

  1. găsirea necunoscutei (necunoscutelor) din problemă;
  2. scrierea modelului matematic (a ecuaţiei sau sistemului de ecuaţii);
  3. rezolvarea ecuaţiei sau sistemului de ecuaţii;
  4. verificarea şi interpretarea rezultatului găsit. De ce şi interpretarea rezultatului? Pentru că ne putem da seama de eventualele greşeli de calcul pe care le-am făcut! 

Precizez că şi aici trebuie să cunoaştem foarte bine semnificaţia cuvintelor cheie:

  • cu atât mai mult – adunare;
  • cu atât mai puţin – scădere;
  • de atâtea ori mai mult – înmulţire;
  • de atătea ori mai puţin – împărţire;
  • numărul x mărit cu 2 se scrie x+2;
  • numărul x micşorat cu 2 se scrie x-2;
  • numărul x mărit de 2 ori se scrie 2x;
  • numărul x micşorat de doua ori se scrie x:2, etc.

Voi rezolva ca model câte o problemă din fiecare.

1. Un număr este cu 2 mai mare decât altul. Aflaţi numerele dacă suma lor este 24.

Fie x numărul mai mic; celălalt este x+2.

Obţinem ecuatia: x+x+2=24
2x+2=24
2x=24-2
2x=22
x=22:2
x=11(I)
11+2=13(II)

Verificare:11+13=24

2.Suma a două numere este 24, iar diferenţa lor este 4. Aflaţi numerele.

Fie x şi y numerele necunoscute.
Obţinem sistemul x+y=24 & x-y=4.
Adunăm membru cu membru şi obţinem 2x=28 & x+y=24
x=28:2 & x+y=24, de unde
x=14 & 14+y=24 sau
x=14 & y=24-14 sau
x=14 & y=10

Verificare 14+10 =24 & 14-10=4.

Culegerile de probleme existente pe piaţa  conţin multe astfel de probleme. Cu cât rezolvăm mai multe  probleme cu atât ne vom descurca mai bine ca rezolvitori!