Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Regina ne-a murit acum 78 de ani

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani). Frescă din pronaosul Catedralei Încoronării de la Alba Iulia.

Jumătatea acestei luni august abia trecute a reușit să mă scoată din minți. Pe toate canalele – și cum am fost mai mult plecată, radio am accesat constant – nu se vorbea decât de „regina Ana în sus, regina Ana în jos”. Da, decesul cuiva este un eveniment trist. Și Ana, atât cât am citit eu despre ea, a fost o femeie deosebită. Dar ceea ce nu a fost niciodată este regină, și în niciun caz regină a României. A fost Ana de Bourbon-Parma, soția unui fost rege fără țară, care a sperat că într-o bună zi va primi o coroană.

Suferim încă, la nivel național, de grandomanie. De dorința de a „sărbători” ceva, de a ieși cu fast în stradă sau de a ne târî în genunchi cu orice ocazie, pe oriunde, având impresia că numai așa, participând în grup, actul are valoare.

Înțeleg lucrurile simplu: ca să fii regină, trebuie să te căsătorești cu un rege, și apoi să fii încoronată ca atare. Regina Maria, regina tuturor românilor, s-a considerat astfel abia după ce a fost încoronată la Alba Iulia. Coroana Reginei Maria încă stă alături de cea a lui Carol I în seiful de la Muzeul Național de Istorie. Ana de Bourbon-Parma nu a fost niciodată regina României, pentru că ea nu s-a căsătorit cu regele României. La acel moment, Mihai abdicase și plecase din țară, acceptând o viață în exil.

Aici sunt sigură că o să-mi spuneți că a fost obligat să abdice, că n-a avut de ales. Că sovieticii deciseseră, că nu avea alternativă. Un singur lucru am învățat în viață: întotdeauna ai de ales, și tu ești responsabil pentru alegerile tale. Mihai s-a născut în purpură, cu destinul scris de a fi regele României. O Românie pe care Carol I a pus-o pe harta Europei, ca stat independent, și Ferdinand a așezat-o în granițele sale istorice. Din păcate, tocmai tatăl său a distrus această moștenire, și Mihai a primit o coroană îngenunchiată. Nu s-a dovedit la înălțimea provocării, și faptul că a putut fi manevrat de comuniști, începând cu 23 august, mi-a arătat mie un rege slab. Era poate prea tânăr, și n-a știut să-și aducă alături oameni de talia Brătienilor, sfătuitori de taină ai regilor precedenți. Dar compromisurile continue, acceptarea lichidării clasei politice, cu scuza că nu a avut de ales… nu, la acel nivel ai de ales!

A fost sfătuit să plece din țară. Sunt sigură că un Tămădău cu regele Mihai acuzat de „trădare” nu ar fi avut nici comuniștii curaj să însceneze. A fost sfătuit să nu se întoarcă în țară, să rămână în exil. Dar naivitatea politică de care a dat dovadă în acei grei ani postbelici nu are absolut nicio scuză. Ar fi putut să nu semneze în final actul de abdicare, și probabil comuniștii n-ar mai fi fost atât de îngăduitori cu timpul de a-și face apoi bagajele de plecare. Însă la capitolul acte de abdicare, Cuza este singurul care a fost obligat să abdice. Și actul său de abdicare este găurit, semnat pe spatele maiorului Lecca în noaptea de 11/23 februarie 1866. Mihai s-a așezat la birou, a citit și a semnat să-și abandoneze poporul. L-ar fi așteptat închisorile de la Sighet? Ar fi martirizat comuniștii un rege? Nu cred. Dar în mod sigur aș fi acceptat un rege care alegea să împărtășească soarta poporului său.

Când a plecat, Cuza a spus o frază care mă urmărește din gimnaziu: Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Era conștient că prințul străin, de care România avea atâta nevoie, îi va lua locul. Mihai s-a gândit să-și facă bagajele.

Mihai, fostul rege al României, mi-a demonstrat un singur lucru: nu a fost atunci la înălțimea funcției, și nu este nici acum la înălțimea istoriei. Este ultimul supraviețuitor, ca șef de stat din acea perioadă, și încă nu am văzut pagini de istorie sinceră despre acei ani.

Și încă ceva: în 1866, când Carol I a ajuns în România, învățase pe vapor câteva cuvinte românești. Anul următor, când a deschis sesiunea parlamentară, a vorbit românește. Pentru că regele românilor, și regina sa, vorbesc românește. Aș fi trecut probabil peste multe… însă de la revoluție încoace, timp de 27 de ani, această familie care se auto-intitulează familie regală a României, nu a fost în stare să învețe limba acestui popor în fruntea căreia s-a așezat.

Sunt convinsă că monarhia constituțională este o formă de conducere care s-ar potrivi mult mai bine poporului român, însă ar trebui, așa cum se proceda tradițional în evul mediu pe aceste meleaguri, să fie aplicat principiul ereditar-electiv. Dacă urmașul la tron se dovedește sub pretențiile pe care un popor le are de la el, atunci să avem dreptul să ne alegem un altul, mai pregătit și mai capabil. Și sper ca niciodată, dacă revenim la monarhie, să nu fim condamnați să culegem un rege, nu să ni-l alegem.

Aceasta este lecția de istorie pe care eu am ținut-o copiilor mei. I-am dus la Curtea de Argeș și ne-am oprit la mormintele regilor noștri, în vechea catedrală, cei care cu adevărat au iubit această țară, și nu coroana ei. Pe ceilalți – poate îi iartă istoria.

15 august 1714 - martiriul sfinților Brâncoveni - frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

15 august – Istanbul, 1714

De cele mai multe ori am învățat la istorie făcând asocieri de date. Ceea ce știam deja, ca eveniment ori semnificație, cu ceea ce urma să învăț. Am uitat foarte multe dintre cele citite odinioară, însă sunt date pe care asocierea puternică le-a fixat în memorie atât de bine, încât nu sunt afectate. Acesta este și momentul decapitării lui Constantin Brâncoveanu, împreună cu familia sa, la 15 august, mare sărbătoare a creștinătății. 

Bunica mea, Maria, le sărbătorea pe amândouă, și în Muntenia urările se fac la mijlocul lui august, nu pe 8 septembrie, când sărbătoarea este considerată de mai mică importanță. Însă evenimentul atât de tragic de acum mai bine de 300 de ani nu a zguduit doar contemporanii, ci a fost un moment de cotitură în istoria României. Astăzi, când Brâncoveanu a fost canonizat, și este considerat sfânt al bisericii ortodoxe, vă propun să deschidem o fereastră peste timp, și să aflăm, cu ajutorul dnului prof. B. Teodorescu, mai multe despre cine a fost acest domnitor care și-a scris adânc numele în istoria noastră.

Sabia lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), având încrustată pe lamă stema orașului București și următoarea inscripție în limba greacă: „Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atotștiitorule, dă cununa izbânzii asupra potrivnicilor, Voievodului și credinciosului Domn Constantin, precum ai dat-o altădată împăratului Constantin cel Mare”

Sabia lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), având încrustată pe lamă stema orașului București și următoarea inscripție în limba greacă: „Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atotștiitorule, dă cununa izbânzii asupra potrivnicilor, Voievodului și credinciosului Domn Constantin, precum ai dat-o altădată împăratului Constantin cel Mare” – Muzeul Bucureștilor – Palatul Șuțu

Brâncoveanu, ctitorul unei mari opere culturale

În zilele premergătoare Paștelui anului 1714, sub privirile înspăimântate ale locuitorilor Bucureștilor, se desfășura primul act al unei zguduitoare tragedii. Începută cu mazilirea domnului muntean Constantin Brâncoveanu, avea să se încheie cu decapitarea sa și a celor patru fii a săi, precum și a credinciosului boier Ianachi Văcărescu, la 15 august același an, la Istanbul, în prezența sultanului Ahmed al III-lea, și a corpului diplomatic acreditat în capitala otomană.

Drumul lung și uneori întortocheat, luminos dar și adumbrit al unei domnii de aproape 26 de ani, își găsea sfârșitul sub securea gâdelui, și confirma astfel încă odată soarta schimbătoare, fortuna labilis, a principilor vasali Porții, neputința lor de a ieși dintr-un lanț de fatale predestinări, oricât de mare le-ar fi fost inteligența politică, oricât de remarcabile împlinirile, și oricât de puternică autoritatea asupra supușilor. Forța implacabilă care le adusese tronul putea la fel de bine să-i arunce afară sau să le ia viața, neînțelegerile cu facțiunile boierești, urmate de inevitabila „pâră” la Istanbul, gesturile de bunăvoință arătate puterilor străine, sau pur și simplu o prea mare și ostentativă avuție, acumulată aparent în disprețul intereselor stăpânirii străine, fiind suficiente motive pentru a justifica oricând o răsturnare a situației.

Vorbind în mai multe rânduri despre Constantin Brâncoveanu, Nicolae Iorga sublinia marea sa moștenire culturală, care îmbina „spiritul curat românesc” al vremurilor patriarhale ale lui Matei Basarab, cu „larga ctitorie a lui Vasile Lupu”, alăturând marilor monumente religioase propriile sale palate. Urmașii marelui istoric au distins în personalitatea domnului calități care au condus în timp la elaborarea unui model cultural fără precedent în trecutul nostru. Trăsăturile sale definitorii evidențiază o sinteză a tradiției cu inovația, în care putem deosebi atât o viziune asupra condiției umane care ținea de prestigiul acumulat în epocile anterioare, cât și voința de a reînnoi societatea, de a-i construi o nouă individualitate și o nouă imagine a începuturilor istoriei românești și nu în ultimul rând a principelui ctitor.

În acest spirit, Constantin Brâncoveanu a exercitat pe toată durata domniei un veritabil patronaj cultural, dirijat în mai multe direcții. Pe urmele antecesorilor săi, Matei Basarab și Șerban Cantacuzino, a adunat la curtea sa un grup numeros de cărturari români și străini, mai cu seamă balcanici, în rândurile cărora s-au aflat personalități eminente, bine-cunoscute cercurilor savante din Europa. Prezența laolaltă a atâtor învățați a fost un bun prilej pentru a stimula școala, mai cu seamă cea superioară, dar și pentru sporirea numărului publicațiilor, cinci tipografii funcționând în Țara Românească a acelor ani, cu semnificative extensii în lumea creștină din Orient. Cartea astfel imprimată își găsea cititorii nu numai printre învățăcei sau clerici, ci și în rândul laicilor, fiind în mai mică măsură o sursă de cunoștințe, cât mai cu seamă un prilej de reflecție și edificare morală. Bun administrator al resurselor țării, Constantin Brâncoveanu a fost și inițiatorul unui vast program de construcții religioase și laice, dar și de reclădiri și renovări de edificii, aparținând mai cu seamă înaintașilor săi, ocazie în care asemenea strămoșului său Neagoe Basarab la Argeș, și el de data aceasta, la Horezu, a rescris în imagini și portrete o veritabilă istorie a familiei sale, dar și a rudelor sale brâncovene și cantacuzine.

Astfel, școala și cartea, zidirile sale de tot felul, cele religioase în centrul unor veritabile complexe monastice, dădeau consistență unui program dominat de nevoia de ordine, dar și de un umanism civic care promova imaginea domnului, sursa principală a unei solidarități absolut necesară unei țări mici, cu vecini hrăpăreți și puternici.

Poate că domnia lui Brâncoveanu n-ar fi marcat o epocă în istoria noastră culturală dacă în jurul tronului său câteva personalități din familie nu i-ar fi stat cel puțin în primii 15 ani ai domniei, între ei și Constantin Brâncoveanu operând un destin la fel de tragic.

15 august 1714 - martiriul sfinților Brâncoveni - frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

15 august 1714 – martiriul sfinților Brâncoveni – frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

Fiu al lui Papa Brâncoveanu și al Stancăi, domnul înscăunat în 1688 era după tată nepotul lui Matei Basarab, predecesorul său între anii 1632-1654, iar după mamă, al postelnicului Constantin Cantacuzino, din marea familie imperială bizantină, cu descendenți naturalizați în Țara Românească, unul dintre cei mai influenți dregători în domnia celui de mai sus. Mama sa era de asemenea soră cu Șerban Cantacuzino (domn între 1678-1688), cu Constantin, mare stolnic (1675-1678), și cu Mihai, mare spătar (1679-1681), ultimii doi cu un rol crucial în domnia nepotului său.

Stolnicul a fost, după opinia lui Iorga, principalul factor în istoria politică a Țării Românești în vremea lui Brâncoveanu, mare cărturar cu studii la Constantinopol și la Padova, colaborator la editarea Bibliei lui Șerban (1688), autor al unei Istorii a Țării Românești și a unei hărți geografice a ținuturilor de la sud de Carpați pentru uzul cărturarilor, dar și al negustorilor interesați de afaceri în această parte a Europei.

Fără a avea înzestrările intelectuale ale fratelui său, spătarul a fost nu numai un „om de arme”, așa cum îi cerea funcția, dar și un „antreprenor” prețuit . A ctitorit la Sinaia (1695), la Râmnicu-Sărat, unde i s-a alăturat lui Brâncoveanu (1695-1697), la București, la Fundenii Doamnei (1696), și la Colțea (1702). Deși foarte apropiați nepotului lor, cel dintâi chiar „mâna dreaptă” a acestuia o vreme, între frații Cantacuzini și domn s-a declanșat un puternic conflict în două reprize (1705-1707, 1711-1712), determinat atât de opțiunile de politică externă ale țării, cei dintâi fiind înclinați spre Rusia, în vreme ce Constantin Brâncoveanu prefera o atitudine echidistantă față de puterile din regiune, cât și în legătură cu succesiunea la tron, care așeza în concurență fiii lui Brâncoveanu cu cei ai stolnicului. Din nefericire, rezultatul acestei înfruntări a fost tragic pentru toți; mai întâi Brâncoveanu, 1714, mai apoi unchii săi, unchii săi Constantin și Mihai, 1716, fiind uciși la ordinul puterii suzerane.

Alături de frații Cantacuzini, dar întru totul egal înruditului stolnic, a fost Antim Ivireanu, foarte probabil un georgian venit în țară undeva între anii 1680-1690, remarcat pentru prima dată ca tipograf în 1691. La București și la Snagov, 1691-1705, și apoi la Râmnic, 1705-1708, ca egumen, și ulterior ca episcop, el a fost asociat la cel mai înalt nivel editării de carte românească, consolidând astfel practicarea serviciilor religioase în limba națională. Ales mitropolit în 1708, avea să dea misiunii sale o valoare deosebită, atât prin statura sa intelectuală, cu totul remarcabilă, cât și prin excepționale calități oratorice. De altfel, cea mai cunoscută lucrare a sa este o culegere de predici sau didahii, 35 la număr, dintre care 28 au fost susținute la Târgoviște și București cu prilejul sărbătorilor religioase și duminica, și alte 7 ocazionale. Păstrate în manuscris, au fost tipărite prima oară la sfârșitul secolului al XIX-lea. Promotor al alianței cu Rusia, a intrat în conflict cu domnul după campania ruso-moldoveană din 1711, dar Brâncoveanu nu i-a retras funcția.

În împrejurările confuze ale începuturile domniei celui dintâi fanariot, Nicolae Mavrocordat (1716), întru totul plecat Porții, Antim Ivireanu a fost îndepărtat și condamnat la detenție pe viață la o mănăstire din peninsula Sinai, pe drum fiind ucis de soldații din escortă, la ordin.

La același nivel se găseau dascălii Academiei domnești, reputați cărturari ai lumii balcanice, aduși din dorința lui Constantin Brâncoveanu de a da o mai mare strălucire curții sale, dar în același timp pentru a avea parteneri de dialog în dezbaterile care frământau pe atunci lumea creștină și viața publică. Între aceștia strălucea Sevatos Kimenites din Trapezunt, (vechea așezare grecească și bizantină din sudul Mării Negre, azi Trabzon în Turcia), cu studii în Italia și la Constantinopol, unde a fost profesor și rector la marea școală a Patriarhiei. Chemat încă de la 1684 de Șerban Cantacuzino, spre a fi dascălul fiului său, se va stabili în Țara Românească după 1689, fiind primul director al Colegiului domnesc, până la moarte (1694-1702).

Figuri importante ale ortodoxiei s-au aflat de asemenea în preajma domnului, fie pentru a primi milostenii, fie pentru a încuraja inițiative culturale sau a participa la dezbaterile teologice de la curtea lui Brâncoveanu. Este și cazul celor doi patriarhi ai Ierusalimului, Dositei (1669-1707) și Hrisant (1707-1731), ambii din familia Notara, unchi și nepot. Cel dintâi a făcut din 1690 și până la moarte 11 vizite în Țara Românească, ocazii în care a luat atitudine împotriva episcopului Atanasie Anghel și a Uniației (desprinderea unei părți a bisericii ortodoxe a românilor transilvăneni și alipirea acestora de catolici în noua confesiune greco-catolică). Hrisant, urmașul său, era un cărturar cu studii la Paris, ceea ce i-a înlesnit preluarea conducerii Academiei domnești după moartea lui Sevastos Kimenitul. Devenit patriarh, el n-a întrerupt relațiile cu înalta școală din București, dorind să-i sporească biblioteca. A profesat aceleași convingeri filoruse, ca și Cantacuzinii și Ivireanu, cu care însă a intrat în conflict în chestiunea revendicării unor bunuri aparținând mănăstirilor închinate patriarhiei sale.

Constantin Brancoveanu și fii săi - frescă la Tismana

Constantin Brâncoveanu și fii săi – frescă la Tismana

Tabloul cultural al curții domnești n-ar fi complet fără frații Greceanu, care, spre deosebire ce ceilalți, nu făceau parte nici din marea boierime, nici din clerul înalt. Aveau o moșie în Vlașca, dar nu se știe să fi exercitat vreo mare dregătorie. Aveau însă o solidă cultură clasică, și în antecedente traduseseră din grecește Biblia de la București. Cum Radu avea înclinații spre literatură, iar Ștefan spre traducerea textelor bisericești din limba greacă, i s-a încredințat celui dintâi misiunea de a redacta cronica oficială a domniei lui Brâncoveanu, lucrare începută în 1693 și încheiată în primăvara 1714, cu o lună înaintea mazilirii stăpânului său. Ce s-a întâmplat ulterior cu cronicarul nu se mai știe, dar nu este exclus să se fi pierdut în tumultul acelor zile.

Vastele proiecte de construcții laice și religioase n-ar fi putut fi duse la capăt fără o echipa de „arhitecți” și „ingineri”, și fără meșteri specializați, între care și doi artiști proeminenți, amândoi pictori: Pârvu Mutul (1637-1705), câmpulungean din Muscel, dar format în Bucovina, s-a afirmat la ctitoriile Cantacuzinilor, și Constantinos, șeful școlii de la Horezu, autorul frescelor de la această mănăstire, dar și de la Polovragi (Gorj), după ce pictase biserica Doamnei din București, încă în vremea lui Șerban Cantacuzino.

Spațiul de elevată dezbatere intelectuală de la curtea domnului, dar și nevoile unei administrații diversificate, care solicita știutori de carte și competențe specializate au creat bune premize pentru dezvoltarea școlii și alte instituții de cultură care au beneficiat și de resursele produse în 20 de ani de pace ai acestei domnii. Spiritul unor timpuri noi s-a reflectat și în structura socială a grupului de învățăcei recrutați dintre fii domnului și ai celorlalți boieri, dar și din copiii proveniți din păturile urbane înstărite.

Reține atenția mai întâi diversificarea școlii, cu o certă extensie a celei primare, în slavonă, dar și în română, organizată de regulă în preajma lăcașurilor de cult, și administrată firesc de clerici, dar și în orașe, la București, Craiova, Râmnic și în alte locuri. Urmau școlile episcopale, la Râmnic și la Buzău, și în partea superioară a sistemului, colegiul lui Șerban Cantacuzino, ridicat la rang de Academie de Constantin Brâncoveanu. În consecință, sursele atestă progresele alfabetizării, într-un singur județ, cu 48 de localități, se numără 125 de știutori de carte, iar la capătul celălalt, 200 de studenți (1712), și numeroși bursieri, trimiși să învețe în Europa Occidentală, dar și la Kiev, Moscova sau Constantinopol.

Academia, numită și de la Sf. Sava, pentru că funcționa în chiliile mănăstirii cu același nume, închinată Patriarhiei Ierusalimului, a funcționat inițial după model renascentist, și a avut ca obiect special de studii clasicismul greco-latin. Vechiul colegiu a devenit academie, după renovarea sa în anii 1705-1707, când conținuturile învățării au fost schimbate în înțelegere cu Hrisant Notara și școala a câștigat în anvergură, beneficiind de trei dascăli, dintre care doi continuau studiile clasice, iar cel de-al treilea preda disciplinele filozofice, cu o largă deschidere spre logică, fizică, retorică și teologie. Deschisă mai cu seamă fiilor domnului și marilor boieri, academia a primit și bursieri din Rusia, și se întreținea din dobânzile depozitelor bancare ale lui Brâncoveanu la Veneția sau din veniturile lacului Greaca.

În strânsă legătură cu școala și pentru că a furnizat cărții tipărite autori din rândurile cărturarilor profesori, activitatea tipografică a urmărit un program supravegheat îndeaproape de domn și de învățatul mitropolit Antim Ivireanu. Construcția și eficiența sa au urmat de la început mai multe direcții, răspunzând în mod esențial nu doar nevoii de carte adânc resimțită într-o societate în schimbare, cât și solicitărilor lumii ortodoxe în general, confruntată dincolo de fruntariile noastre cu ofensiva Uniației greco-catolice, sau în orient cu presiunea musulmană.

Cele cinci tipografii au funcționat cu unele întreruperi la București, Snagov, Târgoviște, Buzău și Râmnic, și au produs 79 de titluri, dintre care 37 în zona capitalei, alte 27 fiind editate la Buzău și Târgoviște. Între acestea, 30 erau în limba greacă, 29 în română – spațiu predilect de difuzare fiind în afara Țării Românești, Transilvania și Moldova. Este de remarcat că la cererea patriarhului Antiohiei, Athanasios, s-a înființat o secție în limba arabă, pentru creștinii din Orient, pentru ca ulterior o tiparniță să fie deplasată la Alep, în Siria (foarte activă între 1706-1711), de unde a ajuns într-o localitate lângă Beirut, în Liban, încheindu-și activitatea în 1899, după ce scosese 76 de cărți. La rândul său, A. Ivireanu s-a îngrijit ca o altă instalație să lucreze în Georgia natală, unde a trimis și un meșter, ucenic al său. Numărul însemnat de titluri, calitatea, forma, dar și prețul volumelor, mult mai mic decât în trecut, au mărit numărul celor interesați. Răspândite în întreg spațiul românesc, descoperite cu surpriză și bucurie în biblioteci aflate departe de Dunăre, cărțile brâncovenești edificau la începutul secolului al XVIII-lea un mare centru de spiritualitate ortodoxă, în egală măsură național și european.

Sfinții români - fresca nouă de la mănăstirea Putna. Biserica a fost repictată după 300 de ani de la distrugere, din pictura originală nefiind păstrate decât mici fragmente. În pronaos, pe peretele din dreapta ușii, central - sfinții Brâncoveni, și alături, Ștefan cel Mare.

Sfinții români – fresca nouă de la mănăstirea Putna. Biserica a fost repictată după 300 de ani de la distrugere, din pictura originală nefiind păstrate decât mici fragmente. În pronaos, pe peretele din dreapta ușii, central – sfinții Brâncoveni, și alături, Ștefan cel Mare.

Noua viziune a domnitorului, întemeiată pe relația sa cu trecutul și pe rolul pe care și-l atribuia s-a reflectat și în preocupările sale pentru elaborarea unei cronici oficiale care să-i pună în valoare realizările și să-i nemurească numele. Literatura istorică munteană nu se remarcase până atunci prin lucrări de excepție, comparabile cu cele produse de cronistica moldoveană prin Grigore Ureche și Miron Costin. La urcarea sa pe tron, Brâncoveanu a găsit doar corpusul de cronici, îndeobște numit Istoria de când au descălecat preavoslavnicii creștini (cronica lui Matei Basarab, și cronici anterioare, la care s-au adăugat texte din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, reflectând mai cu seamă din perspectivă cantacuzină conflictul acestora pentru putere, încheiat cu o nuntă domnească în timpul domniei lui Șerban), ale cărei ultime pagini se referă chiar la urcarea lui Brâncoveanu pe tron, și care, pentru partizanatul său politic mai este numit și Letopisețul cantacuzinesc.

Adversarii politici ai celor de mai sus, boierii Băleni, și-au exprimat poziția într-o altă cronică, Istoria domnilor Țării Românești, cu o geneză complicată, alcătuită la capătul multor ani, și încheiată odată cu moartea celor căruia îi este atribuită, marele dregător Radu Popescu (1729). Cunoscând desigur pe cei doi autori, și având cunoștință de modul contradictoriu în care aceștia îi prezentau înaintașii, Brâncoveanu a dorit să inițieze o cronică oficială care să-l reprezinte, și l-a ales pe Radu Greceanu s-o scrie. Începută probabil în 1693, încheiată într-o primă parte la 1699, cu ocazia încheierii primului deceniu brâncovenesc, când autorul a înzestrat-o și cu o Predoslovie (Introducere) absolut elogioasă la adresa domnului, cronica a avut de suferit în urma conflictului lui Constantin Brâncoveanu cu unchii săi, și a fost rescrisă după 1707, cu multe accente anticantacuzine, mai cu seamă pentru anii care au precedat mazilirea comanditarului.

A doua scriere istorică importantă a acestei epoci are un autor încă necunoscut, probabil din mica boierime, care scrie tot la porunca domnului, dar în așa fel încât să lase impresia că o face din proprie inițiativă. Poziția sa favorabilă domnului ne arată o persoană puternic implicată în atmosfera politică tensionată din acei ani. Cronica anonimă povestește întreaga domnie a Brâncoveanului, de la înscăunare și până la mazilire și execuție, și spre deosebire de Radu Greceau, se prelungește încă trei ani, în primele domnii fanariote. Înzestrat cu un mare talent literar, autorul pare a dori să ne demonstreze o teză: răsfățat de toate darurile vieții, stăpânul său le-a pierdut într-o clipă, lovit năpraznic de forța destinului, și, ca într-o tragedie shakesperiană, nedreptatea făcută de oameni semenilor lor, a dezechilibrat lumea în ansamblul ei, vremurile tulburate care au urmat fiind parcă o pedeapsă pentru nelegiuirea săvârșită împotriva lui Brâncoveanu.

La capătul unui sfert de secol de domnie, cea mai durabilă împlinire a voievodului s-au dovedit a fi zidirile sale. Construite în stilul care îi poartă numele, așezate pe o arie de timp care excede până spre 1730, epoca sa încorporează și alte capodopere arhitecturale, precum și risipita ctitorie a Mavrocordaților de la Văcărești. Trăsăturile sale definitorii îl așază în succesiunea unui clasicism descoperit în rigoarea și calitatea contrucțiilor laice și ecleziastice, care încorporează și elemente baroce, mai cu seamă în exuberanța decorativă a sculpturilor în piatră.

Cum s-a considerat că scopul ultim al artei brâncovenești, în dimensiunea ei aristocratică și domnească, a fost organizarea „desfătată” a vieții, expresia sa tipică este palatul (precum cele de la Mogoșoaia, Potlogi, Doicești și Obilești, lângă Dunăre). Toate aceste edificii, așezate cu o excepție pe un traseu care îl conducea pe prinț de la București, unde primise însemnele puterii, la Târgoviște, unde fusese recunoscut de marea boierime, reprezentau atât locuri de popas, cât și spații de recreere.

Reședințele sale se remarcă mai întâi printr-o anumită amenajare a spațiului. Situate în interiorul unei mari curți dreptunghiulare încadrate de ziduri, și în vecinătatea unei grădini și a unor luciuri de apă, clădirile au de regulă două nivele, deasupra unor pivnițe boltite, înălțându-se parterul și etajul, acesta din urmă cu mai multe săli de recepție. Nota de distincție a edificiului este dată de scara monumentală de la intrare și de pridvorul cu logia care duce privirea spre grădină și lac. La Potlogi, în Dâmbovița, palatul ridicat în 1699 are fațada cu două logii, cu coloane suprapuse, iar la Mogoșoaia, unde lucrările s-au încheiat în 1702, scara monumentală are balustradă, iar cele două logii decorează ambele fețe ale clădirii, atât spre curte, cât și spre eleșteul apropiat, parcă inspirându-l pe Eminescu în a patra scrisoare cu imaginea de neuitat a castelului singuratic care se oglindește în lacuri, „iar în fundul apei clare / Doarme umbra lui de veacuri.”

Fațada palatului dinspre lac - Pe terasă, la lac - Mogoșoaia

Fațada palatului dinspre lac – Pe terasă, la lac – Mogoșoaia

De la palate laice ajungem și la construcțiile destinate bisericii, ziduri noi și renovări, un întreg program subordonat atât consolidării pozițiilor ortodoxiei, dar și sublinierii rolului preponderent al lui Brâncoveanu și a familiei sale într-o situație în care puterea reală a domnului era din ce în ce mai diminuată de amestecul Porții și de jocurile politice ale celorlalți vecini.

Desigur, cea mai importantă ctitorie a acestei epoci este complexul monastic de la Horezu (Vâlcea) pe drumul ce leagă și azi Râmnicul de Târgu-Jiu.

Clădirile ce-l alcătuiesc s-au adăugat în timp, și adăpostite într-un larg spațiu dreptunghiular, cuprind mânăstirea, o bolniță (un spital) și două schituri. La rândul ei, mănăstirea include biserica, încheiată în 1693, chiliile călugărilor, trapeza – sala de mese, cu un paraclis deasupra. În vecinătate se află casa domnească, reședința lui Brâncoveanu, și o splendidă galerie cu două etaje, susținută de arcuri și coloane. Biserica, bolnița, paraclisul și schiturile sunt pictate în frescă, tabloul ctitorilor asociindu-se, potrivit tradiției, cu subiecte biblice, și cu cele inspirate de viețile sfinților.

Ajungem astfel și la acel capitol întru totul novator al artei brâncovenești. Atât în ctitoriile sale (și Horezu e din nou exemplul cel mai strălucit), cât și în cele cantacuzinești, precum la Filipeștii de Pădure, unde a pictat Pârvu Mutul, atrag atenția reprezentările ctitorilor, reunind pe Brâncoveni și Cantacuzini într-un moment fericit împreună, cu admirabile portrete puternic individualizate, realizate după model, cu totul diferite de imaginile predecesorilor, redate în mod convențional.

Atunci când este vorba de Brâncoveanu și de familia sa, chipul și atitudinea nu lasă îndoială că avem în față un mare om, solidar cu cei care l-au înălțat, iluzie din care domnul se va trezi câțiva ani mai târziu, în plină tragedie. Frescele din marile ctitorii ale Brâncoveanului atestă și o altă solidaritate, cu cei alături de care a ridicat și împodobit capodoperele sale; meșterii zidari, pietrari și lemnari, care apar la Horezu – ce e drept, într-un loc mai puțin vizibil, sau Pârvu Mutu, care în ctitoriile prahovene ale Cantacuzinilor își face în mai multe rânduri autoportretul.

Sunt semnele – e drept, încă timide – ale unei noi lumi, care rămânând mai departe dependentă de loialitatea față de puternicii zilei, înțelege să împartă veșnicia cu Brâncoveanu și să ne arate încă odată potențialul creator al unui popor, la capătul doar a 20 de ani de pace și liniște la hotare, de stabilitate politică și de prosperitate.

Și „dacă domnia lui nu a fost decât un lung joc periculos, joc în care n-a încetat o clipă a fi singur, o sfidare care trebuia să se răzbune crunt în urmă, epoca lui Brâncoveanu, judecată după operele lăsate, este singura epocă de destindere în care un surâs vioi și optimist a luminat fața trudită a neamului nostru”.

(Textul reprezintă versiunea în manuscris a articolului cu același titlu publicat în revista școlară „Big Explorer”. Preluarea imaginilor este interzisă.)

Metode de rezolvare a problemelor: probleme de întâlnire

Al doilea tip întâlnit al problemelor de mișcare este cel care presupune că mobilele se deplasează în sens contrar, pe aceeași direcție, și, indiferent care este viteza acestora, ele se vor întâlni. Am discutat deja aici despre problemele de urmărire, ar fi de preferat ca, dacă nu ați parcurs articolul, să îl parcurgeți acum, înainte de a trece mai departe.

Se dă următoarea problemă:

Distanța dintre localitățile A și B, aflate pe aceeași șosea, este de 63 km. Din A pleacă, la ora 12:00, către B, un biciclist, cu viteza de 12km/h. Din B pleacă spre A, la aceeași oră, un alt biciclist, cu viteza de 9km/h. După cât timp, și la ce distanță de localitatea A se întâlnesc cei doi bicicliști?

probleme_miscare4

Raționamentul este aproape identic cu cel al problemelor de urmărire. Chiar dacă în acest caz nu trebuie să mai verificăm condiția de existență a problemei (urmăritul să aibă o viteză mai mică decât urmăritorul), putem stabili, analizând vitezele de deplasare ale celor două mobile unde se va afla, orientativ, punctul de întâlnire? Mai aproape de A sau mai aproape de B? Dacă mobilele s-ar deplasa amândouă cu aceeași viteză, atunci se vor întâlni la jumătatea drumului. Dar în cazul nostru, viteza celui care pleacă din A este mai mare decât a celui care pleacă din B. Așadar, în același interval de timp – timpul se scurge la fel pentru amândoi – , biciclistul din A va parcurge o distanță mai mare decât cel din B, ceea ce înseamnă că punctul de întâlnire este mai aproape de B decât de A. Este util să reținem această ipoteză, pentru a verifica la final răspunsul.

Primul pas în rezolvare este de a afla ce se întâmplă într-o oră(în unitatea de timp): biciclistul A parcurge 12 km, și biciclistul B parcurge 9 km. Așadar, după o oră, distanța dintre ei nu mai este de 63 km, ci s-a micșorat. Cu cât s-a micșorat? Cu distanța parcursă de cei doi într-o oră:

12 + 9 = 21 (km) 

De cât timp este nevoie ca distanța dintre cei doi să fie zero (adică să se întâlnească)?

63 : 21 = 3 (ore)

Am aflat așadar după cât timp se întâlnesc, trebuie să mai aflăm și unde se află punctul de întâlnire, față de A. Avem și aici două variante de rezolvare:

I) Calculăm ce distanță parcurge biciclistul A în trei ore: 12 x 3 = 36 (km), deci cei doi s-au întâlnit la 36 km de localitatea A.

II) Calculăm ce distanță parcurge biciclistul B în trei ore: 9 x 3 = 27 (km), și scădem din distanța totală dintre cele două localități: 63 – 27 = 36 (km),  și obținem același răspuns.

Este momentul în care verificăm și ipoteza inițială, punctul de întâlnire este într-adevăr mai aproape de B decât de A.

Și problemele de întâlnire pot avea o mulțime de variante. Mobilele pot merge intervale de timp cu o viteză, apoi cu o alta, pot staționa un interval de timp, dar cu răbdare, atenție și exercițiu de imaginație, le putem rezolva, eventual împreună dacă aveți nevoie de ajutor.

Un sfat pentru părinții care doresc să-și ajute copiii la teme: dacă vă simțiți depășiți de probleme, și nu vă este la îndemână să le explicați pe înțelesul lor, mai bine dați doamnei un mesaj în care să explicați tema nefăcută, și să rugați să-i acorde un pic de timp copilului. Nu-i explicați folosind ecuații, operații cu numere întregi („mi-a zis tata că îl trecem dincolo de egal cu minus”!), nu este încă pregătit pentru mai mult la clasele primare.

Metode de rezolvare a problemelor: probleme de urmărire

Un tip de probleme care devin din ce în ce mai rare la ciclul primar sunt „problemele de viteză”, sau mai cunoscute ca probleme de mișcare. Înțeleg că sunt evitate, deoarece implică mărimi și noțiuni de fizică pe care copiii nu le au, dar pe care le pot totuși înțelege la această vârstă, pentru că s-au lovit constant de ele. Să luăm de exemplu noțiunea de „viteză”. O aude peste tot la tv, mai ales când accidentele țin în viață edițiile de știri. „Neadaptarea vitezei”, „viteză excesivă”, „depășirea limitei de viteză”. Primul lucru pe care îl reține este că viteza se măsoară în kilometri la oră.

Când am început să-i explic Irisucăi primele probleme de mișcare, i-am dat formula v=d:t. La un moment dat îmi spune că a memora așa, formule, e complicat, dar se gândește la kilometri la oră, că măsurăm distanța în kilometri, și ora este unitate pentru timp, și așa ține minte mai ușor. Așadar, are nevoie de asociere cu noțiuni pe care ea deja le-a înțeles/asimilat.

Problemele de mișcare trebuie însă pregătite cu un exercițiu de imaginație. Dacă nu-și va imagina problema, nu va putea să o rezolve, lectura textului fiind inutilă. Problemele de mișcare se împart în două mari categorii: prima – mobilele se deplasează în același sens (probleme de urmărire) și mobilele se deplasează în sens contrar (probleme de întâlnire). Se presupune din start că mobilele se deplasează în linie dreaptă, cu viteză constantă, și avem mișcare rectilinie și uniformă, altfel nu putem discuta de formula de mai sus, și nici rezolva problemele.

Acest articol este dedicat problemelor de urmărire.

Pentru a înțelege problemele, copilul trebuie să se gândească întâi, logic, dacă problema este posibilă, cu exemple.

Orașele A și B se află pe aceeași șosea, la o distanță de 18 km unul de celălalt. Din orașul A pleacă spre orașul B la ora 12 un pieton. Din orașul B pleacă, în același sens, și la aceeași oră, un biciclist. La ce distanță de orașul A se întâlnesc cei doi, dacă pietonul se deplasează cu 3km/h, iar biciclistul cu 12km/h?

probleme_de_miscare

Dacă sărim la calcule, deja am pierdut problema din mână. Primul exercițiu care trebuie făcut este cel logic. Dacă biciclistul pleacă din orașul B, se apropie sau se depărtează de pieton? Are vreo șansă un om care merge pe jos să îl ajungă pe biciclist, care se deplasează mai repede decât el? Așadar, problema nu poate fi rezolvată (și cum materialele pentru elevi sunt pline de greșeli, exercițiul logic este obligatoriu).

Orașele A și B se află pe aceeași șosea, la o distanță de 18 km unul de celălalt. Din orașul A pleacă spre orașul B la ora 12 un pieton. Din orașul B pleacă, în același sens, și la aceeași oră, un alt pieton. La ce distanță de orașul A se întâlnesc cei doi, dacă pietonul din A se deplasează cu 3km/h, iar pietonul din B cu 3km/h?

probleme_miscare2

Folosind raționamentul de mai sus, stabilim că cei doi nu se vor întâlni niciodată, pentru că se deplasează cu aceeași viteză. Așadar – nici aici nu putem da un răspuns la întrebarea din problemă.

Orașele A și B se află pe aceeași șosea, la o distanță de 3km unul de celălalt. Din orașul A pleacă spre orașul B la ora 12 un biciclist . Din orașul B pleacă, în același sens, și la aceeași oră, un pieton. La ce distanță de orașul A se întâlnesc cei doi, dacă pietonul se deplasează cu 3km/h, iar biciclistul cu 12km/h?

probleme_miscare3

De data aceasta, stabilim că oricât de încet merge pietonul, biciclistul merge mai repede decât el, așadar la un moment dat îl va ajunge. Rămâne să aflăm când.

Am dat exemplele cu pieton și biciclist pentru a fi evident că unul se deplasează mai repede. Problemele pot avea diverse mobile, atenția trebuie să se oprească asupra vitezei cu care se deplasează acestea. Un alt aspect asupra căruia copilul trebuie să fie atent este ca unitățile de măsură să fie identice. În general acest tip de provocare este pentru clasele gimnaziale, dar nu se știe niciodată când viteza se exprimă în metri/secundă și este nevoie de transformări.

Revenind la ultima problemă, întâi trebuie să aflăm ce se întâmplă într-o oră.

12 – 3 = 9 ,

așadar, într-o oră, distanța dintre biciclist și pieton se micșorează cu 9 km, sau biciclistul este cu 9 km mai aproape de pieton.

Dinstanța dintre ei este de 18 km, și se micșorează cu 9 km în fiecare oră.

18 : 9 = 2 

Două ore este timpul necesar pentru ca biciclistul să recupereze distanța dintre ei. În fiecare oră el recuperează 9km, așadar are nevoie de două ore pentru a recupera întreaga distanță.

Problema ne întreabă însă la ce distanță de A se vor întâlni cei doi. Putem afla răspunsul în două moduri:

I) Calculăm ce distanță parcurge pietonul în două ore –  3 x 2 = 6 (km) , și o adunăm cu distanța dintre cele două localități – 6 + 18 = 24 (km) . Așadar, se întâlnesc la 24 km distanță pe șosea de localitatea A.

II) Calculăm ce distanță parcurge în două ore biciclistul, care pleacă din A – 2 x 12 = 24 (km), și aflăm direct răspunsul final.

Este recomandabil să încurajați copilul să descopere ambele moduri de rezolvare, se poate verifica, și în același timp dobândește flexibilitate în gândire, toleranță față de opiniile celorlalți. Pot avea dreptate doi oameni, chiar dacă nu au mers pe același drum.

Problemele de urmărire pot avea și alte variante: cele două mobile pleacă din același punct, dar la ore diferite, și atunci trebuie să aflăm unde, la ce distanță de punctul de plecare se află primul mobil, atunci când pornește al doilea. Modelul de mai sus este forma la care se reduce orice problemă de urmărire pentru a fi rezolvată, iar algoritmul este următorul:

  • se stabilește dacă „urmăritorul” îl poate ajunge pe urmărit.
  • se află cu cât se micșorează distanța dintre cei doi în unitatea de timp
  • se calculează în câte unități de timp poate fi recuperată distanța dintre cei doi în momentul în care se pun în mișcare.

Dincolo de acestea, mare atenție ce anume cere problema: să se afle distanța față de punctul de plecare, ori față de un punct intermediar de pe traseu care trebuie calculat.

 

Dacă v-ați lovit de probleme de mișcare ce v-au dat bătăi de cap, adaugați-le mai jos, împreună cu raționamentul/încercările de rezolvare eșuate, și vom încerca să le rezolvăm împreună. Menționez că nu este un articol ce-și propune să rezolve temele elevilor. Matematica este 1% inspirație și 99% transpirație. Cu inspirația am dat o mână de ajutor mai sus.

 

Trenul cu 4 diferente, joc logic pentru preșcolari

Jocuri matematice cu forme geometrice pentru preșcolari și clasa pregătitoare

Când Andreiul meu a început să meargă la grădiniță, problema jucăriilor nu a fost una ușor de rezolvat. Nu aveam seif acasă, și nu-mi permiteam să dau foarte mulți bani, iar dacă îi investeam, atunci trebuia s-o fac cu cap. Printre seturile achiziționate atunci a fost și o trusă logică tip LOGI II. Nu știam, ca mamă, exact cum se folosește, însă îmi aminteam că am avut-o și eu la grădiniță și acasă, că mă jucam cu formele geometrice, construind tot felul de peisaje abstracte. Cumva am intuit cu el ce-aș putea face cu trusa: comparații  de mărime și grosime, sortări de piese după formă, culoare. Le foloseau și la grădiniță, și cumva m-am mulțumit atunci cu această variantă de joc.

Anul acesta, al doilea de facultate, am aflat (pentru mine, ca mamă, prea târziu) ce se putea face cu acest joc. Am constatat că între timp am mai pierdut din piese (și a fost un chin să-mi confecționez 4 din fimo, au ieșit stâmbe, și probabil o să-mi iau o nouă trusă). Dar am avut și câteva aplicații de realizat pentru cursul de didactică, și dintre toate subiectele, cele cu forme geometrice au fost preferatele mele.

Pentru realizarea capitolului de jocuri din portofoliu am folosit volumul de mai jos, pe care l-am achiziționat înainte de a reuși să fac rost de bibliografia recomandată. Dar, chiar și așa, mi se pare că expune clar și la obiect jocuri ce pot fi făcute cu copiii de vârste mici, nu numai cu forme geometrice, cum aveam eu nevoie, ci și cu alte tipuri de material, pentru cei în criză de idei acasă.

Revenind la trusa Logi, am folosit-o pentru jocul celor două cercuri, jocul celor trei cercuri, trenul cu 1, sau 2, 3, 4 diferențe. Pe lângă acestea sunt și altele, derivate, pe care le găsiți în volum. Alcătuirea de mulțimi, asocierea obiectelor după una sau mai multe proprietăți comune, compararea, sortarea, serierea, nu sunt deloc simple, chiar dacă jocurile par „banale”. Însă aceste jocuri solicită foarte mult și adultul de lângă copil.

La grădiniță m-am lovit deseori de noțiuni de matematică la opțional. După curs mi-am dat seama destul de repede de ce unele activități practice nu „ies” – pentru că copiii nu stăpânesc cum trebuie noțiunile… iar eu ceream de la ei prea multă matematică pe care nu și-o însușiseră. Așadar lecțiile mele practice au inclus și aceste elemente, și lucrurile au început să meargă mai bine.

Am avut și ocazia să lucrez direct cu un băiețel de 5 ani, aflat în vizită, tocmai când eu îmi pregăteam piesele și materialele pentru susținerea portofoliului. Mergea la grădiniță, dar nu văzuse niciodată piesele, și nu lucrau cu ele. A cooperat fantastic, însă după joc eram amândoi terminați de oboseală, iar eu mă gândeam cum ar fi posibil să faci jocul cu 30 de copii simultan…

Jocul celor trei cercuri

Jocul celor trei cercuri l-am ilustrat într-o prezentare, pe care o puteți vedea mai jos. Copilul trebuie să așeze piesele – triunghiuri, cercuri, pătrate și dreptunghiuri (la grupa mare!), roșii, galbene și albastre, mici, mari, groase și subțiri, după trei reguli, în trei cercuri care se intersectează, zonele de suprapunere fiind destinate pieselor cu proprietăți comune. De reținut că la grupa mică se folosesc două forme – cerc și pătrat, la mijlocie se adaugă triunghi, la grupa mare – dreptunghi, și, dacă grupa permite, oval și romb, iar jocul se adaptează la condiții.

Se poate lucra cu mai puține, depinde de copil, câtă răbdare are să sorteze piesele, sunt totuși 48… Jocul cu două cercuri este similar, având două cercuri – două reguli.

Trenul cu diferențe

Mai mult mi-a plăcut „trenul” cu o diferență (și cu 2, 3, 4). Regula este simplă: se așază o locomotivă. Piesa care urmează – primul vagon – trebuie să aibă o singură diferență (sau în funcție de tipul de joc – 2/3/4) față de locomotivă. Dacă locomotiva este cerc, mare, roșu, gros, și acceptăm o singură diferență, piesa următoare poate fi:

  • orice altă formă decât cerc, dar mare, roșu și gros.
  • cerc, roșu și gros, dar mic.
  • cerc, mic, gros, dar galben sau albastru.
  • cerc, mic, roșu, dar subțire.

Dacă trenul trebuie să aibă două diferențe, copilul trebuie să „nege” două dintre caracteristici. Același exemplu – locomotiva este cerc, mare, roșu, gros, urmează un vagon:

  • orice altă formă decât cerc, mic, dar roșu și gros (și poate fi pătrat/triunghi/dreptunghi, mic, roșu, gros).
  • orice altă formă decât cerc, subțire, dar roșu și mare (și poate fi pătrat/triunghi/dreptunghi, mare, roșu, subțire).
  • orice altă formă decât cerc, galben sau albastru, dar gros și mare.

Combinațiile pot continua de aici în multiple variante, este aproape imposibil să le scriu pe toate. Algoritmul se aplică identic pentru 3 și 4 diferențe, iar pe măsură ce numărul de diferențe crește, numărul de posibilități scade. Jocul poate continua până la epuizarea tuturor pieselor/posibilităților, sau poate avea, de la început, un număr limitat de vagoane.

Puteți confecționa piesele și din hârtie, iar pentru cele „groase” să folosiți un carton cu ajutorul căruia copilul să simtă diferența de grosime, dar cred că munca pentru a le decupa face cei 15 lei, cât costă trusa pentru copii (atenție, are piese mici ce pot fi înghițite!)

Mai jos am aranjat câteva „trenulețe”, pentru care puteți pregăti și decorul, într-o activitate anterioară. Pentru a nu induce copilul în eroare, nu folosiți pentru colorare roșu, galben și albastru, și lăsați vagoanele goale.

Trenul cu o diferență, joc logic pentru preșcolari

Trenul cu o diferență (o singură caracteristică diferită): Locomotiva: cerc, roșu, gros, mic; Vagon 1: pătrat, roșu, gros, mic; Vagon 2: pătrat, galben, gros, mic; Vagon 3: pătrat, galben, subțire, mic (este subliniată diferența față de elementul anterior.)

Trenul cu 2 diferențe, joc logic pentru preșcolari

Trenul cu două diferențe (două caracteristici diferite): Locomotiva: cerc, roșu, gros, mic; Vagon 1: pătrat, galben, gros, mic; Vagon 2: pătrat, galben, subțire, mare; Vagon 3: cerc, albastru, subțire, mare (sunt subliniate diferențele față de elementul anterior.)

Trenul cu 3 diferențe, joc logic pentru preșcolari

Trenul cu trei diferențe (trei caracteristici diferite): Locomotiva: cerc, roșu, gros, mic; Vagon 1: pătrat, galben, subțire, mic; Vagon 2: pătrat, albastru, gros, mare; Vagon 3: triunghi, albastru, subțire, mic (sunt subliniate diferențele față de elementul anterior).

Trenul cu 4 diferente, joc logic pentru preșcolari

Trenul cu patru diferențe (toate carateristicile diferite): Locomotiva: cerc, roșu, gros, mic; Vagon 1: triunghi, albastru, subțire, mare; Vagon 2: pătrat, galben, gros, mic; Vagon 3: cerc, roșu, subțire, mare.

Alte jocuri

Un ultim joc pe care l-am inclus în portofoliu, și pentru care mi-am confecționat cu ajutorul unui prieten piese mai mari, din plexiglass, a fost „Trăistuța Veronicăi”. Piesele – pe care copilul le cunoaște (care sunt mari, care sunt mici, care este „gros” și care este „subțire” – caracteristici care nu se pot stabili decât prin comparație), sunt introduse într-un săculeț. Cu ochii închiși, copilul extrage din săculeț o piesă, pe care trebuie să o pipăie, și să stabilească caracteristicile: ce formă este, dimensiune și grosime. Dacă a răspuns corect, deschide ochii și spune și culoarea.

Un joc didactic trebuie, dincolo de sarcina sa educațională, să rămână pentru copil un joc, adică o activitate în care el se simte bine și se implică de plăcere. Dacă vreți ca învățarea prin joc să aibă succes, aveți răbdare și nu vă enervați când nu reușește. Inventați și schimbați tactica. Pentru cadrele didactice care mă urmăresc, articolul poate părea simplu. Dar pentru părinții dornici să se joace acasă cu copilul, nu este deloc. Dar dacă nu vă plac copiii uitați în fața televizorului, provocați-i.

Carol cel Mare și nașterea Europei Occidentale

Programa pentru clasa a IV-a la disciplina istorie, în forma sa veche, aflată anul acesta pentru ultima dată în utilizare la clasă, prevedea o serie de personalități ale istoriei românești și universale ce trebuiau studiate de copii. Mă bucur că această viziune nu mai face parte din noua programă, căci la 10 ani este mai mult decât dificil să ai o privire de ansamblu asupra istoriei Europei, de la Alexandru Macedon la Carol cel Mare, până la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Totuși, în revista pentru elevi „Big Explorer”, profesorul B. Teodorescu a pregătit în anii trecuți o serie de articole utile pentru copiii interesați să cunoască ceva mai mult decât oferă manualul. 

Mai jos aveți textul inițial, varianta din manuscris, despre Carol cel Mare. Am ales să public acum acest material în plină criză a Europei Occidentale, când cea mai stabilă instituție – Uniunea – pare a se clătina din temelii. Dacă parcurgeți cu atenție, veți avea surpriza să descoperiți originile celui mai vechi conflict care a zdruncinat continentul de prea multe ori: între francezi și germani, încă de acum 1200 de ani, conflict închis după Al Doilea Război Mondial chiar prin înființarea Uniunii Europene. Ilustrațiile nu au fost publicate împreună cu articolul, le-am adăugat aici, pentru o mai ușoară parcurgere a textului.

 

Carol cel Mare și nașterea Europei Occidentale

Prof. B. Teodorescu

Aachener Dom bei Nacht

Catedrala din Aachen

În ianuarie 814, acum mai bine de 1200 de ani, se stingea din viață, în vremelnica sa capitală de la Aix-la-Chapelle, azi Aachen, în nord-vestul Germaniei, împăratul Carol cel Mare, una dintre cele mai importante personalități ale lumii medievale la începuturile ei, unanim recunoscut azi drept părintele Europei Occidentale. Portretul său, așa cum ni l-a păstrat biograful curții, Eginhard, (744-840), ne înfățișează un om voinic la trup, cu ochi mari și ageri, cu fața voioasă și senină, cu mers sigur și cu sănătatea zdravănă până la vârstă înaintată (a trăit peste 70 de ani), cu părul alb, dar frumos.

Istoria vieții și operei sale politice nu poate fi înțeleasă în afara contextului în care s-a produs: prăbușirea Imperiul Roman în partea sa de Apus (476), și invazia migratorilor germanici, în teritoriile în care vechea putere tocmai se stingea, împrejurare în care francii, sub conducerea Merovingienilor și a lui Clovis (481-511) și-au constituit regatul și au trecut la creștinism.

Bilanțul celor 150 de ani care au urmat, deși contradictoriu, a consemnat câteva succese incontestabile. La începutul secolului al VII-lea, nucleul central al noului stat era alcătuit din trei regiuni distincte: când reunite sub o singură autoritate, când desfăcute, atunci când stăpânul lor avea mai mulți fii, cărora le împărțea la moarte regatul ca pe o moșie: Neustria, în nord, între Somme și Loara, Austrasia, în partea centrală, la est de Somme, și Burgundia, la sud de Austrasia. Aquitania, spre Pirinei, și Provence la Mediterana, păstrau o oarecare autonomie, pentru ca extensiile spre răsărit, în ținuturile germane – Thuringia, Bavaria sau Alamannia – să fie încredințate unor familii princiare locale, supuse însă coroanei francilor.

Concomitent, vreme de un secol și jumătate, s-a dezvoltat un proces complex de aculturație, prin care au fost asimilate numeroase influențe străine, mai cu seamă romane, de la administrarea proprietăților statului, la modul de viață. Atât în societate, cât și în guvernare, biserica creștină și-a consolidat pozițiile și a echilibrat raportul de forțe în exercitarea puterii. Din păcate, de la Dagobert (639) la Carol Martel (714), numeroase forțe de disoluție au acționat concomitent asupra autorității regale, cu rezultate dezastruoase. Pe de-o parte, a crescut puterea aristocrației provinciale, tentată astfel să disloce unitatea și așa fragilă a statului. Aquitania a fost atacată de bascii iberici, nemulțumiți de stăpânirea vizigotă în peninsulă, iar în ținuturile răsăritene, alamanii erau în plină revoltă. La începutul secolului al VIII-lea, situația s-a complicat și mai mult, odată cu declanșarea unui nou val migrator, care i-a adus pe longobarzi în nordul Italiei, permanentă amenințare pentru Statul Papal, pe avari, care și-au instalat centrul stăpânirii în Pannonia, înaintea ungurilor, și pe arabi, care i-au izgonit pe vizigoți dincolo de Pirinei.

Istoriografia franceză a considerat la jumătatea secolului trecut (Henri Pirenne, în lucrarea Mahomed și Carol cel Mare) că între cele trei primejdii mai sus evocate esențială ar fi fost ultima, căci a favorizat separarea Occidentului de Orient și astfel nașterea Imperiului Carolingian. În anii din urmă, această interpretare a fost nuanțată, în sensul că opera politică a lui Carol a rezultat dintr-un proces istoric desfășurat pe durata a cel puțin două secole, accelerat doar de prezența islamului în Europa, care a rupt de vechiul imperiu răsăritean teritorii din sudul continentului, și a segmentat Mediterana, până atunci motorul economic al lumii.

În același timp, decăderea accentuală a dinastiei merovingiene a ridicat treptat la putere o familie de majordomi guvernatori ai casei regale nobile din Austrasia.

Primul a intrat în scenă Pepin, de Heristal sau Herstal, care a reușit să pună capăt, din păcate trecător, anarhiei nobiliare, și care a redus la dimensiuni simbolice funcția dinastiei conducătoare a regatului. La moartea sa, după alte turbulențe, puterea a fost preluată de Carol (714), supranumit Martel, de la marteau (ciocan), pentru forța loviturilor aplicate dușmanilor săi pe câmpul de luptă. El a reușit să se impună și să rezolve, până spre 720, toate problemele teritoriale ale țării sale. Astfel a readus la ascultare Neustria și Burgundia, a încredințat Aquitania ducilor ei în condiții care îi asigurau menținerea în regat, a redobândit teritoriile germane.

Nu s-a dovedit însă a fi de ajuns. Furtuna musulmană odată dezlănțuită în peninsula Iberică risca să se extindă și în Aquitania vecină, intervenția sa fulgerătoare și extrem de puternică îi aduse, în 732, unii spun chiar 733, victoria de la Poitiers, în sud-vestul Franței, care a oprit definitv ofensiva arabă la sud-vest de Pirinei.

Nu a preluat titlul regal, asociindu-se cu unul din ultimii merovingieni, și mai târziu a lăsat tronul vacant după moartea acestuia, puterea de care a dispus i-a permis să împartă privilegii armatei sale, recrutată în bună măsură din Austrasia natală, de regulă preluând proprietăți ale episcopatelor. Nu a ezitat însă a alătura cuceririlor sale germane o evanghelizare la fel de dură ca și a succesorilor săi. Prezent lungi ani, în campanii repetate, într-un capăt sau altul al regatului, Carol Martel a lăsat celor doi fii și urmași ai săi, Pepin (cel Scurt) și Carloman, un ansamblu statal slab și fragil, expus oricând anarhiei devastatoare a puternicii nobilimi provinciale, niciodată complet anihilată de acțiunile sale punitive.

În vremea lui Pepin cel Scurt au avut loc alte schimbări semnificative. Amenințat de longobarzi, și abandonat de împăratul de la Constantinopol, papa i s-a adresat pentru ajutor. Să observăm că ruperea legăturilor dintre Orient și Occident a anulat și funcția de legitimare monarhică a basileului, care se consideră acum singurul succesor al cezarilor romani, și începe să împartă coroane. Prima îi va fi atribuită chiar lui Pepin, care, după ce fusese proclamat rege de o adunare a aristocrației și a clerului înalt, e consacrat acum și de papă, atribuindu-i-se titlul regal, în schimbul promisiunii de ajutor și a exarhatului de Ravenna, o veche provincie bizantină în nord-estul peninsulei Italice, momentan cucerită de longobarzi. În același timp, în cancelaria de la Roma s-a alcătuit actul așa-zisei „Donații a lui Constantin”, prin care marele împărat ar fi lăsat conducătorului bisericii creștine Italia și apusul Europei. Realitatea este că Pepin a trecut Alpii și a smuls longobarzilor teritoriile exarhatului de Ravenna și ale ducatului Romei, care vor forma baza teritorială a Statului Papal, textul de mai sus dovedindu-se astfel un fals de proporții.

Dürer karl der grosse

Carol cel Mare. Albrecht Dürer [Public domain], via Wikimedia Commons


La moartea sa, Pepin lăsa regatul, după tradiția francilor, ambilor săi fii: Carol și Carloman, dar modul în care îl înjumătățise arăta preferința sa pentru cel dintâi, posesiunile acestuia le înconjoară pe cele ale fratelui său, protejându-le, și în caz de nevoie, gata să și le însușească, cum s-a și întâmplat în 771, la moartea asociatului său. Avea pe atunci 24 de ani (se născuse probabil în 747), și sunt toate motivele să credem că era pregătit să-și asume conducerea regatului. Eginhard, pe care l-am mai invocat, ne vorbește de un tânăr înalt – avea se pare 1.92m – robust, bine clădit, cu obișnuința exercițiilor fizice, care își întreținea corpul inclusiv prin îmbăiere zilnică. Călărea admirabil, vâna și arunca sulița. Nu știm să fi făcut studii, dar este de bănuit că a descoperit singur, sau cu autorul tatălui său arta războiului și știința de a-și conduce semenii și de a-și administra proprietățile. Este neîndoielnic că pe lângă limba francă vorbea latina, indispensabilă în relațiile cu biserica și limba greacă. S-a afirmat insistent că nu știa să scrie și să citească, dar este greu de crezut că un om atât de implicat într-o mare renaștere culturală, prieten al atâtor intelectuali de prestigiu, și perpetuu interesat de dezbateri teologice complicate era un analfabet. A trăit 72 de ani, i s-au atribuit cinci soții legitime, între care două, Hildegarda, descendenta regilor merovingieni, și Liutgarda, de origine alemană, au fost strălucitoare, și a avut 18 copii, dintre care doar o parte i-au supraviețuit.

Personalitate complexă, înzestrată cu mari calități de inteligență, abilitate diplomatică, strategie și tactică deosebită, (nu doar în domeniu militar), și capacitate juridică și administrativă, Carol nu a fost un erou legendar și un sfânt, așa cum biserica l-a consacrat mai târziu, ci un om excepțional pentru timpul său și cele care au urmat.

Prima imagine și cea mai des frecventată este aceea a marelui combatant pentru unitatea lumii occidentale și pentru creștinism. Și într-adevăr, lunga sa domnie regală și imperială (46 de ani), răsună aproape de la un capăt la celălalt de zăngănitul săbiilor, de nechezatul cailor de luptă, și de strigătele învinșilor și învingătorilor.

Cronologia esențială a războaielor sale ni-l arată într-o permanentă agitație, de la un capăt la celălalt al regatului său, încercând mereu să-i consolideze frontierele terestre și să-i apere coeziunea. La numai un an după moartea fratelui său, Carol începea, în 772, lungul conflict cu saxonii, o amenințare permanentă pentru stăpânirile sale nordice, încercuiți și învinși în cele din urmă cu constituirea unei mărci de graniță, adică un ținut protejat de o trupă și un comandament militar.

Mort de Roland

Moartea lui Roland. Roncevaux, 778. Lângă el, fratele său, Baudouin.

Abia încheiată această campanie, și Carol e solicitat de papa Adrian I, amenințat de longobarzi. În 774 el trece Alpii, ocupă Pavia, și adaugă titlului de rege al francilor și pe acela de rege al longobarzilor. Luptele cu saxonii continuă, iar în 777 este inițiată lunga și dificila lor evanghelizare. Chemat apoi de guvernatorul Barcelonei, răvrătit împotriva șeicului arab de Cordoba, regele ocupă și jefuiește Pampeluna, atacă fără succes Saragossa, și la întoarcere, într-un defileu stâncos, într-o zonă împădurită, unde luptătorii nu pot trece decât în sir indian, cad într-o ambuscadă. Bascii care au organizat-o ar dori să preia bunurile furate de trupele lui Carol, așa că lasă să treacă majoritatea oștilor regale, și lovesc ariegarda care păzea bagajele. Împotriva unei prestații eroice, trei comandanți de vază, între care și Roland, contele mărcii Bretagniei, mor pe câmpul de luptă – ultimul, personaj central al unui cunoscut chanson de geste (poem epic care relatează fapte ale unor personaje istorice sau legendare, considerat nepotul lui Carol) – a devenit modelul cavalerilor medievali.

Saxonii continuă să reprezinte o problemă greu de rezolvat. În 782 o revoltă condusă de Widukind zdrobește o armată francă, și e nevoie de trei ani pentru ca rebelul să fie învins și silit să depună jurământ de credință. Dar evanghelizarea care continuă prin teroare produce o nouă răscoală, și după 793, Carol e obligat să recucerească această țară după 20 de ani de lupte și să stabilizeze frontiera orientală a regatului său pe Elba. În răstimp, în 788, este ocupată și Bavaria.

Extensia regatului franc spre teritoriile germanice, încorporate treptat, l-a adus pe rege în preajma ținuturilor locuite de triburile slave și avare. Dacă pe cei dintâi îi va intimida cu forța armelor sale, fără a încerca să-i încorporeze, cu ceilalți, mult mai agresivi, regele se răfuiește în două expediții succesive, în 791 și 796, ruinând puterea acestei stăpâniri, al cărui șef, kaganul, va depune jurământ de credință în 811, fiind silit să accepte convertirea creștină și vasalizarea.

În fine, la răscrucea secolelor VIII-IX, Carol revine în peninsula Iberică, cucerește Barcelona în 801, și constituie între Pirinei și Ebru marca Spaniei. În ultimii ani ai domniei, el a fost solicitat și la frontierele nordice, unde normanzii atacă din Danemarca. Deși a instalat și aici o marcă, lipsa flotei a lăsat fără apărare coastele maritime ale regatului franc, înlesnind mai cu seamă după moartea sa invaziile repetate ale popoarelor nordului.

Francia at the death of Pepin of Heristal, 714

Francia at the death of Pepin of Heristal, 714. Paul Vidal de La Blache [Public domain], via Wikimedia Commons

Aflată în punctul maxim al destinului său istoric, Carol este efectiv stăpân al Occidentului, protector al papei și demn urmaș al lui Constantin cel Mare. Autoritatea sa se întinde de la Elba, la nord, la Ebru în sud, și de la Atlantic la Dunăre. Liantul acestui enorm conglomerat de teritorii și popoare, este pe de o parte puterea monarhică a lui Carol, sprijinită pe componente de guvernare latine și germane, și creștinismul. După 806 regele care se mișca odată cu capitala sa se stabilește – avea de-acum 64 de ani – la Aix-la-Chapelle, în nordul Austrasiei, de unde venise familia sa, și de unde își începuse ascensiunea și acolo unde ridicase, după 794, un palat somptuos, asemănător reședinței basileului de la Constantinopol. Din acest edificiu impresionant s-a păstrat doar splendida capelă cu coloane de marmură aduse de la Roma, cu mozaicuri remarcabile, și cu o cupolă înaltă de 31 de metri.

În acest context, proclamarea imperială a regelui francilor și longobarilor nu trebuie să mai surprindă. Dacă este o problemă măsura în care el era conștient de semnificația acestei noi încoronări, în care se pare că vedea mai degrabă o onoare meritată, decât inserarea sa într-o mare tendință politică și creștină, este cert că după 800 nu s-a schimbat nimic esențial nici în politica și nici în felul său obișnuit de a fi.

Sacre de Charlemagne

25 decembrie, anul 800, Carol cel Mare este încoronat împărat la Biserica Sf. Petru din Roma de către papa Léon III.


Desigur, învățații de la curte – în frunte cu Alcuin, lansaseră de mai multă vreme ideea de imperiu creștin, stat universal, cu scopul de a propaga și susține religia lui Hristos. În același timp, și de la Roma veneau semnale încurajatoare. Noul papă, Leon al III-lea (795-816), un întâmplător pe tronul pontifical, deși bine sfătuit de Carol, nu a putut evita un conflict cu locuitorii orașului etern, care l-au agresat și l-au închis. Ieșit de-acolo doar pentru că fusese susținut de regele franc, și, desigur, și pentru a-i mulțumi, papa Leon a mers în Saxonia după protectorul său, singurul garant al lumii creștine.

Apoi evenimentele s-au precipitat. În calitatea de mai sus, Carol era singurul capabil să decidă în conflictul papei cu aristocrația romană, și a făcut-o trecând Alpii, iar în ziua de 23 decembrie 800, suveranul pontif era exonerat de orice vinovăție. De Crăciun, prezent în catedrală la slujbă, regele este obiectul unei ceremonii speciale. Papa i se aruncă la picioare, apoi îl încoronează împărat, iar poporul roman îl aclamă. Noul său titlu, care nu exclude calitatea regală, ci le reunește pe-amândouă într-o formulare mai degrabă surprinzătoare: „Carol August, încoronat de Dumnezeu, mare și pașnic împărat, guvernând Imperiul Roman, și prin grația lui Dumnezeu, rege al francilor și longobarzilor”.

Proclamarea Imperiului carolingian a adus pe scena lumii o nouă forță comparabilă cu a celorlalte două care o dominaseră până atunci: Imperiul Bizantin și Califatul arab, care sub Abbasizi își mutase centrul de la Damasc la Bagdad. Presupușii parteneri sunt însă în situații fundamental diferite: basileul rivalizează cu Carol pentru vechile sale posesiuni italice, și este într-un puternic declin, în vreme ce puterea arabă atinge în vremea lui Harun-al-Rașid (786-809) un moment de remarcabilă forță și prosperitate. Aceasta și explică de ce abia în 812 Mihai I recunoaște tacit titlul imperial al regelui franc, și de ce cu califul de la Bagdad se schimbă repetat ambasade, cele venite din Orient aducând în Europa cadouri excentrice, dar de mare valoare: un elefant care a trăit 9 ani în menajeria de la Aix-la-Chapelle și un orologiu hidraulic.

Spațiul nu ne îngăduie să insistăm asupra operei politice, economice și sociale a lui Carol cel Mare. Nu putem însă să nu evidențiem că în timpul lungii sale domnii se încheie un proces a cărui evoluție începuse încă în vremea romanilor. Din străvechea instituție a „patronatului”, prin care oamenii liberi se așezau sub protecția unuia din puternicii zilei, mai cu seamă în vremuri confuze, s-a născut treptat feudalitatea occidentală, un sistem complicat de raporturi între suveran și vasal, regele care aduna în jurul său fideli, pe care îi răsplătea, în schimbul loialității, cu singura propritate de care dispunea: pământul, cu titlu de beneficiu. Efectele în timp ale acestei stări de lucru nu au întârziat. După moartea lui Carol s-a accentuat tendința vasalilor de a-și lăsa moștenire bunurile și de a le asocia cu drepturi administrative, juridice și fiscale, concedate trecător altă dată, și numai în schimbul unui jurământ de credință.

În mai puțin de un secol, rezultatul acestui transfer de proprietate și de autoritate a fost slăbirea constantă a puterii regale, și creșterea corespunzătoare a forței economice și politice a unei nobilimi din ce în ce mai nesupuse. Desigur, consolidarea relațiilor feudale era favorizată și de societatea preponderent agrară a timpului, și de o economie de subzistență, în care schimbul de bunuri era o raritate.

AachenerDomKarlsthron 1661a

Tronul lui Carol cel Mare și al urmașilor săi, aflat în catedrala de la Aachen.


În fine, ceea ce se numește, într-o formulare mai degrabă exagerată, renașterea carolingiană, o epocă de mare reînnoire culturală, cert dirijată de numeroșii clerici care îl înconjurau pe suveran. Domeniile cele mai cunoscute au în vedere aducerea în actualitate, prin copiere în mănăstiri, a unui mare număr de texte cu minuscule și cu miniaturi, cele mai multe din epoca antichității, care altfel ar fi fost pierdute definitiv. Apoi înființarea unui mare număr de școli, a căror funcționare în episcopii era pusă, firesc, sub autoritatea clerului, cea mai importantă fiind școala palatină de la Aix-la-Chapelle, considerată un fel de academie, reunea erudiți veniți din toate colțurile lumii creștine. Să adăugăm și marea moștenire în domeniul lăcașurilor de cult. În urma lui Carol au rămas 27 de catedrale și 417 așezări monastice. Pentru a le împodobi, în epocă s-a dezvoltat arta prelucrării metalelor prețioase și a fildeșului.

Construcția carolingiană nu s-a putut menține multă vreme, deși la moartea sa în 814 a revenit unui singur moștenitor. Deja în 842 nepoții săi – doi împotriva celui de-al treilea, semnau celebrele jurăminte de la Strassbourg, redactate pentru prima dată în franceză și germană, pentru cele două limbi care circulau în imperiu, semn al individualizării, încă de pe atunci, a celor două popoare, a căror civilizație va influența decisiv lumea occidentală. În fine, un an mai târziu, prin tratatul de la Verdun, statele corespunzătoare acestei disjuncții etnice și lingvistice erau constituite: Franța, Germania și o parte a Italiei, adăugată unei fâșii care despărțea cele două mari entități de mai sus, mergând din nordul Europei la Mediterana.

Regele franc încoronat de papă în anul 800 ca împărat al Occidentului este astăzi revendicat în egală măsură de francezi și germani. Să apreciem totuși, așa cum se spune destul de frecvent că, dacă botezul regelui Clovis a făcut din noul stat creștin mama Europei, tatăl n-a fost altul decât Carol, deloc întâmplător supranumit „cel Mare”.

Folosirea portofoliului în evaluarea școlară. Aplicație: disciplina Istorie, clasa a IV-a

Folosirea portofoliului în evaluarea școlară. Aplicație: disciplina Istorie, clasa a IV-a

Una din temele pe care anul trecut le-am pregătit pentru facultate a avut în vedere evaluarea prin portofoliu la ciclul primar. Cel mai simplu mi-a fost să gândesc aplicația pe teme de istorie, căci, la bază, voi rămâne mereu profesor de istorie, chiar dacă profesor pentru învățământul primar este titulatură în pregătire. De la un simplu eseu, de câteva pagini, am ajuns să discut această idee cu unul din profesorii de istorie cu care mențin legătura, și care m-a încurajat să nu abandonez tema, să aprofundez subiectul, să caut mai multe exemple… și să îl public. 

Materialul s-a triplat față de forma inițială, și în ianuarie am strâns din dinți și l-am trimis Societății de Științe Istorice din România. Emoțiile pe care le-am avut până am fost anunțată că este acceptat spre publicare în „Studii și Articole de Istorie” nu pot fi descrise în cuvinte… Iar azi, când am primit numărul pe anul 2016, și mi-am văzut numele tipărit mi-am stăpânit cu greu emoțiile. Am așteptat să ajung acasă, să-l scot, și să citesc, din nou…

Sper ca materialul de mai jos să fie de folos tuturor cadrelor didactice (partea teoretică se aplică cu succes oricărei vârste școlare sau discipline), și în special colegilor din învățământul primar, care din toamnă vor face față unei noi provocări: intră în vigoare programa nouă la istorie, clasa a IVa. O a doua provocare ar fi aceea că vom începe, mai mult ca sigur, fără manuale. 

Sper ca în cadrul acestei rubrici, Ora de istorie, aici pe blog, să ajut, atât cât îmi va fi posibil, cu materiale și idei. Teza mea de licență de anul viitor are ca subiect strategii de predare-învățare-evaluare la disciplina istorie, clasa a IVa, utilizate pentru a crește motivația elevilor în studiul istoriei noastre, și sper ca materialele să fie gata în timp util, pentru a le pune la dispoziție celor interesați de îmbunătățirea procesului educațional la clasă. 

În încheiere, țin să mulțumesc profesorului meu de istorie din liceu, dnul Hociotă, care mi-a îndreptat pașii, mai mult sau mai puțin voit, pe acest drum. Ultimul, dar cel mai important, mulțumesc tatălui meu, care mi-a susținut deciziile pe parcursul anilor, indiferent care au fost acestea, fără să mă judece.

Folosirea portofoliului în evaluarea școlară. Aplicație: disciplina Istorie, clasa a IV-a

Publicat în „Studii și Articole de Istorie”, nr. LXXXIII/2016

Folosirea portofoliului în evaluarea școlară.  Aplicație: disciplina Istorie, clasa a IV-a

Procesul didactic se bazează pe unitatea dintre predare, învățare și evaluare. Diversificarea metodelor unuia dintre elemente implică, așadar, schimbări și variație și în celelalte etape. A fost prin urmare de neevitat o multiplicare a mijloacelor de evaluare, pentru a răspunde cât mai bine noilor situații create în învățare, dar și obiectivelor de evaluare din ce în ce mai diverse, centrate pe elev și pe nevoile acestuia. Metodele și instrumentele de evaluare răspund în ultimul timp acestor cerințe, și acestea asigură și garantează, în mare măsură, nivelul calitativ pe care îl dorim de la un sistem de învățământ. Trebuie să recunoaștem că o evaluare parțială, incorectă, incoerentă, prejudiciază grav un sistem, având ca efect imediat o scădere a nivelului calitativ de pregătire a elevilor.

Cum asigurăm așadar un proces de evaluare continuă, obiectivă și profundă? Variantele tradiționale de evaluare – probe orale, scrise și practice – au fost completate în ultimul deceniu, și la noi, cu metode și instrumente de evaluare complementare sau alternative, din rândul cărora fac parte: observarea sistematică a elevilor, investigația, portofoliul, proiectul, tema de lucru pentru acasă, tema de lucru în clasă, autoevaluarea.

În câteva cuvinte, observarea sistematică a elevului se realizează în contextul interacțiunii dintre profesor și elev pe parcursul activității școlare, primul având posibilitatea de a cunoaște progresele în învățare ale copilului, interesele, aptitudinile și atitudinea lui față de activitatea școlară. Investigația, ca mijloc de evaluare, solicită elevului rezolvarea unei probleme pentru care este necesar să realizeze un demers de cercetare, urmărind acumularea de cunoștințe, dezvoltarea unor abilități de lucru – alegerea metodelor, formularea ipotezelor, analiza datelor, desprinderea concluziilor.[1]

Proiectul este o metodă de evaluare individuală sau de grup, recomandată ca evaluare sumativă, al cărui subiect este propus de profesor, sau chiar de elev, în funcție de interesele acestuia în învățare. Pentru evaluarea acestuia se stabilesc înainte conținuturile evaluate, rolul profesorului, modalitatea de acces la materialele necesare, formatul de prezentare, standardele impuse, capacitățile evaluate. Proiectul poate fi teoretic, practic, constructiv sau creativ, desfășurat într-o perioadă determinată de timp.[2] Autoevaluarea permite elevilor să aprecieze propriile performanțe în raport cu obiectivele evaluării, implicând elevul, devenit acum subiect al acțiunii pedagogice. Se poate realiza prin autocorectare sau corectare reciprocă între colegi, autonotare controlată, notare reciprocă, sau prin metoda de apreciere obiectivă a personalității.[3] De menționat că, în acest ultim caz, metoda funcționează numai dacă în cazul copiilor implicați sunt deja conturate valori precum respectul, corectitudinea, adevărul, obiectivitatea.

Toate aceste metode alternative de evaluare ar trebui să contribuie la formarea competențelor stabilite pentru fiecare nivel de învățământ, încurajând în același timp elevul să se implice în procesul de învățare și să-i crească gradul de motivație în asimilarea de cunoștințe, solicitându-i creativitatea și imaginația. Acesta este de fapt dezideratul întregului proces: elevul trebuie să devină, alături de profesor, partener în învățare, să nu mai fie obiect, spectator la propria formare.

Metodele alternative nu își propun, cel puțin deocamdată, să înlocuiască complet variantele tradiționale. Este însă de dorit o îmbinare optimă a celor două tendințe, în interesul elevului, care se află de acum în centrul procesului educațional. Un avantaj al metodelor alternative îl reprezintă faptul că sunt mai maleabile și oferă profesorului posibilitatea de a aduna informații diverse asupra gradului de eficiență al învățării. Ca dezavantaj ar putea fi menționat faptul că aceste metode nu sunt standardizate, iar modalitatea de proiectare și aplicare variază de la caz la caz, fiecare profesor având în cele din urmă o modalitate subiectivă de a evalua elevul, în funcție de nivelul său de pregătire științifică sau experiența la catedră. Putem adăuga și că aceste metode alternative sunt mari consumatoare de resurse și de timp, ambele solicitate atât profesorului, cât și elevului; însă, calculând efectele pe termen lung, investiția se justifică prin nivelul calitativ superior al procesului de învățare-evaluare.

Dintre metodele alternative enumerate mai sus, portofoliul este cea mai vastă metodă, ce are ca autor principal elevul, implicat direct în realizarea acestuia. Portofoliul se prezintă așadar ca o metodă de evaluare complexă, longitudinală, proiectată într-o secvență mai lungă de timp, care oferă posibilitatea de a emite o judecată de valoare, bazată pe un ansamblu de rezultate.[4] Portofoliul reprezintă o colecție a produselor rezultate din activitatea elevului, selectate în principal de el însuși, organizate și structurate pentru a-i servi scopului propus, completând astfel imaginea progresului acestuia în intervalul de timp stabilit, raportându-se la criteriile formulate în momentul proiectării.

Portofoliul poate fi încadrat ca proces într-o evaluare sumativă (evaluare care se efectuează la intervale mai lungi de timp), la finele unor secvențe temporale sau tematice, și intervine după parcurgerea de către elevi a acestor secvențe, oferind informații despre o suită de acțiuni ce au avut loc.[5] Sunt furnizate astfel informații în ceea ce privește evoluția și progresele înregistrate în timp, inclusiv despre preocupările sale care nu ar fi cuprinse de alte metode de evaluare. Procesul este astfel mai important decât produsul învățării. Portofoliul poate prelua astfel o parte din sarcinile evaluării continue, putând să elimine tensiunile induse de metodele tradiționale de verificare, ori poate fi chiar parte integrantă a unei examinări.[6]

Portofoliul este un produs complex, neavând o alcătuire standard. În funcție de scopul acestuia, poate cuprinde fișe de informare și documentare independentă, referate, eseuri, pliante, prospecte, desene, și altele, pe care elevul le adaugă dacă consideră necesar, pentru a sublinia atitudinea și interesul lui pentru domeniul abordat. Este recomandabil ca nu toate aceste elemente să fie enumerate, lăsând la latitudinea elevului să identifice acele materiale care răspund cel mai bine demersului propus.

Scopul, structura, elementele componente obligatorii și criteriile de evaluare se stabilesc de către profesor, pornind de la preocupările elevilor și obiectivelor de referință ale modulului pentru care se realizează portofoliul. De asemenea, profesorul va prezenta elevilor un model de portofoliu, cu elemente asemănătoare celor stabilite în structură, precum și criteriile de apreciere, formulate clar, și caracteristica valorică a diferitelor elemente.

În evaluarea portofoliilor elevilor, profesorul trebuie să demonstreze flexibilitate, apreciind elementele suplimentare introduse în structura sa ca rezultate ale creativității elevilor. Pot fi integrate și elemente evaluate anterior, dacă acest lucru contribuie la realizarea unei lucrări unitare. Portofoliul asigură astfel perspectiva comunicării dintre profesor și elev prin utilizarea în evaluare a unor principii democratice și autentice, facilitând cooperarea între partenerii actului educațional și încurajând autonomia elevului[7] prin puterea crescută de decizie pe care o are la nivelul alcătuirii acestuia.

Utilizarea portofoliului are ca scop conducerea elevului către surse de informații diverse, diferite de cele utilizate în clasă, informații care să-i trezească interesul de cercetare a domeniului abordat, acestea fiind de fapt și criteriile care asigură succesul folosirii sale. Metoda este departe de a-și atinge acest scop atunci când în practică tematica are un grad accentuat de generalitate, iar elevul este înlocuit de familie pentru realizarea activităților,[8] solicitările unui astfel de demers depășind capacitățile sale de sinteză a informației, sau, pur și simplu, pentru că familia nu înțelege rolul său în procesul de învățare, a faptului că „a te implica” în realizarea temei nu înseamnă a te substitui copilului.

Pentru a analiza un portofoliu elementele pot fi evaluate separat, folosind metode obișnuite de evaluare, poate fi luat în considerare nivelul de competență al elevului din punct de vedere al raportării produselor realizate la scopul propus, dar poate fi analizat și progresul general realizat de elev pe parcursul întocmirii portofoliului.

Prin realizarea unui portofoliu, elevul folosește capacități dintre cele mai diverse, de la observarea și manevrarea informației, de a observa și alege metodele de lucru, compara rezultate, până la sintetizarea și organizarea materialului, alegând metode variate de investigație și analiză, cercetare bibliografică și realizarea unui produs coerent.[9]

Ca metodă de evaluare, portofoliul este folosit încă din clasele primare, însă la acest nivel este mai mult un instrument de motivare și deschidere a apetitului de colectare a unor elemente relevante pentru cunoașterea și amplificarea experienței elevului. La gimnaziu și liceu, folosit corect, portofoliul poate reprezenta o metodă funcțională de evaluare, implicând elevul în procesul de învățare într-un grad mult mai mare decât metodele clasice.

Pentru că suntem în epoca în care discutăm tot mai des de nativii digitali, aflați acum în bănci, și metodele de evaluare au trecut în această zonă; începe să se folosească – mai puțin la noi – portofoliul digital. Prin intermediul calculatoarelor și tehnicii, spațiul și timpul devin relative, pot fi integrate cele mai variate conținuturi informaționale, prezentate și organizate atât pe suport solid (cd, stick usb), dar și virtual, în pagini web. Rămân de rezolvat la acest nivel problemele de originalitate a elementelor incluse în portofoliu, de respectare a drepturilor de autor acolo unde este cazul (o imagine disponibilă pe net, de exemplu, trebuie folosită împreună cu sursa/autorul acesteia), și de menținerea acestei metode în limita creației originale a elevului, și nu a transformării ei în colaj prin preluări de materiale.

Această variantă de portofoliu poate fi folosită în trei ipostaze – ca sursă de învățare, atașată unei platforme de e-learning organizată corespunzător, la care elevul, profesorul și părinții au acces zilnic atât de la școală cât și de acasă, completând fiecare rubrică de câte ori este nevoie, obținând un instrument de învățare construit după propriile nevoi, și care poate fi evaluat din punct de vedere al evoluției elevului în timp.

În a doua ipostază, poate fi folosit ca dosar de prezentare al elevului, cuprinzând acele piese alese doar de elev și considerate reprezentative pentru întreaga sa conduită didactică, ilustrative pentru ceea ce face sau gândește el, pentru competențele sale. Originea acestei ipostaze o reprezintă portofoliile artiștilor, organizate astfel încât să „vorbească” despre abilitățile acestora, punându-le în valoare talentul sau realizările ce punctează nivelul de creativitate.

În ipostaza sa de dosar de evaluare, portofoliul poate fi folosit ca referențial al măsurării performanțelor elevului, considerându-l un proces de evaluare continuă și sumativă, prin strângerea elementelor ce marchează performanțele elevilor.

Ca metodă de evaluare, aplicată corect și transparent, portofoliul transformă copilul într-un aliat responsabil al propriei formări. Este pusă în funcțiune capacitatea de analiză și discriminare, spiritul critic și reflexiv, puterea de a argumenta alegerile, și se crează astfel un mediu în care predomină încrederea între profesor și elev, cu un grad crescut de implicare și responsabilitate, empatie și înțelegere.[10]

Pentru a ilustra folosirea portofoliului ca metodă de evaluare, m-am oprit la disciplina Istorie, clasa a IV-a, considerând că la această vârstă capacitățile de analiză și organizare a informațiilor sunt la un stadiu minim acceptabil pentru a putea considera rezultatul efortului elevului ca putând fi evaluat prin metoda portofoliului.

O primă tema stabilită pentru a aplica metoda portofoliului este „Familia mea”, ce contribuie la formarea următoarelor competențe stabilite prin programă:

  1. Localizarea în timp și în spațiu a evenimentelor istorice studiate.

1.1. Ordonarea cronologică a unor evenimente din viața familiei, a faptelor prezentate într-o situație de învățare.[11]

Prin această metodă se urmărește evaluarea unei unități de învățare. Dialogul profesor-elev este esențial, și în cadrul său delimitează scopul acestui demers: acela de a ilustra, prin intermediul portofoliului realizat, o istorie a propriei familii. Luând în calcul competențele vizate la finalul primului an de studiu al acestei discipline, acest portofoliu vizează dezvoltarea capacităților de căutare a informației, de selecție, analiză, ordonare, precum și sădirea gustului pentru cercetarea istorică. Este esențial ca în acest prim an activitățile copiilor – creative – să le dezvolte pasiunea pentru aceasta, pentru căutarea adevărului istoric și a lecțiilor de viață pe care trecutul ni le poate da oricând. Ajungem astfel în punctul în care trebuie să înclinăm balanța dezvoltării competențelor la istorie către abilitatea de a lucra cu informația, și nu neapărat către transmiterea de cunoștințe, chiar dacă aceasta rămâne esențială în acest domeniu.[12]

De comun acord se stabilesc între cei doi parteneri elementele care vor compune portofoliul: fișe biografice pentru fiecare membru al familiei, având ca minim de referință trei generații, cu posibilitatea extinderii, dacă există detalii. Ideal ar fi ca fiecare fișă să fie ilustrată cu  fotografii din albumele de familie. Poate fi inclusă o listă cronologică a evenimentelor importante din familie – naștere, nunți, botezuri, înmormântări etc., ilustrate sau susținute prin acte, însoțită de un arbore genealogic, pentru care se poate stabili și un model, lucrat în clasă.

Este de dorit ca portofoliul să fie completat de interviuri cu membri familiei care au participat la evenimente majore din viața comunității – revoluție, război, grevă etc., ilustrate, sau povestiri despre faptele bunicilor și străbunicilor, transmise de la generație la generație. Copilul va face astfel o cercetare calitativă, punând în valoare informațiile transmise pe cale orală, și care, cu ajutorul lui, vor „deveni” istorie scrisă.

Din portofoliu nu ar trebui să lipsească copii după actele din arhiva familiei: certificate de naștere, căsătorie, diplome, ori fotografii de medalii obținute. Poate compara astfel certificate de naștere din diferite momente ale secolului trecut cu actul ce marchează propria sa venire pe lume. Dacă s-au păstrat, actele care certifică evoluția școlară îi pot crea o imagine despre preocupările de învățare ale strămoșilor, comparativ cu cele actuale, disciplinele studiate și ponderea acestora în planul de învățământ.

În colaborare cu copilul se stabilesc și criteriile de ordonare a materialelor în portofoliu – tematică, cronologică, astfel încât, la finalizarea demersului de cercetare și învățare, copilul să poată relata istoria familiei sale. Un astfel de portofoliu întărește legăturile între membrii familiei, stabilește relații de comunicare între generații, inspiră respect pentru acțiunile strămoșilor și îi oferă copilului o perspectivă despre viața cotidiană din trecut, coroborat cu sentimentul de mândrie al apartenenței la această familie. De asemenea, reprezintă un punct de plecare pentru studierea istoriei patriei noastre, și înțelegerea trecutului istoric, educarea sentimentelor patriotice și a mândriei de neam.[13]

O a doua temă pretabilă evaluării prin portofoliu, tot la acest nivel, o reprezintă „România și Uniunea Europeană”. Portofoliul ar putea cuprinde, în acest caz, după elementele obligatorii, o hartă mută a U.E., pe care copilul să coloreze și să numeroteze statele membre, începând cu primele care au făcut parte din organizație, și continuând, treptat, cu cele care au aderat în timp, ajungând până la momentul prezent. Acest exercițiu urmează să contribuie la dezvoltarea abilităților sale de orientare în spațiu și pe hartă, abilități care, la nivelul clasei a IV-a, nu au avut timpul și nici ocazii suficiente să se formeze. Se adaugă elementele de identificare a organizației – drapel, imn, cu prezentarea semnificației acestora, un scurt istoric al Uniunii, în care se va pune accent pe istoria relațiilor franco-germane, iar mai apoi, pe elementele cheie care definesc Uniunea Europeană: calitatea de cetățean european și drepturile acestuia, moneda EURO, spațiul Schengen. Portofoliul poate fi completat cu „fișe” ale fiecărui stat membru, în care să fie incluse date geografice – poziție pe continent, suprafață, populație, limbă, religie, capitala, ziua națională. Dacă sunt la îndemână, pot fi adăugate imagini cu monumente reprezentative pentru acel stat – turnul Eiffel, pentru Franța, poarta Branderburg, pentru Germania, Ateneul, pentru România ș.a. – ori pot fi căutate imagini legate de sărbătorile tradiționale (perechi în costume naționale), ori personalități care s-au remarcat în istoria acelui stat, mai ales dacă au legătură cu copiii, cum este în cazul Danemarcei, Hans Christian Andersen.

La finalul unui astfel de demers copilul poate prezenta Europa ca spațiu integrat, multietnic, tolerant, definit de valori în care să se regăsească, păstrându-și în același timp identitatea națională. Tema contribuie astfel la (4). Formarea imaginii pozitive despre sine și despre ceilalți și la (4.2). Recunoașterea asemănărilor și deosebirilor dintre sine și celălalt, dintre persoane și grupuri, competențe specificate în programă.

O a treia temă ce poate fi supusă evaluării prin portofoliu se desprinde din capitolul „Cultură și patrimoniu”. Portofoliul „Călător prin România” este însă mult prea vast pentru a fi realizat de un copil de 10 ani, chiar și cu indicarea punctelor de interes. Pot fi însă alcătuite portofolii mai mici, „Călător prin Dobrogea” (cuprinde cetățile grecești de la malul mării, monumentul de la Adamclisi, cetățile romane de pe limes-ul dunărean), „Călător prin Transilvania” (orașele medievale păstrate, bisericile fortificate), „Pe urmele dacilor” (complexul fortificat din Munții Orăștie), „Mănăstiri – ctitorii voievodale” (Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Neagoe Basarab, Antim Ivireanu, Constantin Brâncoveanu), „Castele și cetăți” (Hunedoara, Târgoviște, Mogoșoaia, Suceava, Neamț). La aceste teme colaborarea cu profesorul și stabilirea unui plan de lucru este esențial. Din niciunul dintre portofoliile menționate nu trebuie să lipsească harta României, pe care să fie plasat fiecare monument asupra căreia copilul se va opri. Obligatoriu descrierea fiecărui obiectiv trebuie însoțită de un scurt istoric, plasare geografică, imagini, importanța avută în istoria locuitorilor de pe acele meleaguri, și mai apoi a istoriei patriei.  Acest tip de demers poate fi completat, dacă există posibilitatea, cu excursii tematice, portofoliului urmând a-i fi adăugate propriile impresii ale copilului. De asemenea, dacă împreună cu familia a vizitat unele dintre monumente, poate include fotografii ale sale și impresiile strânse. De ce nu, realizând această cercetare, o poate prezenta părinților, pentru a stabili traseul unei viitoare vacanțe.  Tema contribuie la dezvoltarea abilităților de (1) Localizare în timp și spațiu a evenimentelor istorice[14] și la consolidarea sentimentului de mândrie națională, dar și de respect față de valorile păstrate în timp.

În etapa de organizare și prezentare a informațiilor dintr-un portofoliu nu trebuie neglijată formarea deprinderilor de prezentare publică a unui asfel de demers educațional: portofoliul trebuie să aibă o copertă, care să prezinte tema, autorul, instituția din care face parte, profesorul coordonator, momentul elaborării. Un alt element obligatoriu este cuprinsul acestuia, și argumentul de cercetare, după care urmează materialele propriu-zise, rezultatele muncii depuse de elev. Toate acestea însă sunt etape ce trebuie parcurse și decise împreună cu profesorul.

Criteriile de evaluare ale unui astfel de portofoliu se pot referi la modul de prezentare și organizare a informației, ținând mereu cont de particularitățile de vârstă ale copiilor la acest nivel, precum și de gradul de dezvoltare a operațiilor gândirii – analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea, care abia încep să funcționeze. Realizarea acestui demers de cercetare, chiar dacă se va materializa printr-un calificativ, nu trebuie să aibă ca scop această măsurare a efortului, ci transformarea lui într-un mod de abordare sistematizată a informațiilor pe o anumită temă. Evaluarea nu trebuie să urmărească doar comportamentele observabile și măsurabile ale elevului, ci capacitățile dobândite de acesta în procesul de învățare, privit calitativ, nu cantitativ.[15] Este doar un prim exercițiu de acest fel, dar care, cel puțin la disciplina istorie, va fi urmat de multe altele asemănătoare. Însușirea unei „igiene de lucru” corecte, începând cu căutarea informației, apoi organizarea și prezentarea acesteia, sunt esențiale pentru formarea competețelor generale vizate, și, de ce nu, în realizarea unui proces de învățare calitativ superior.

Din păcate, ceea ce se întâmplă în practică cu această metodă de evaluare prin portofoliu reprezintă mai mult o preluare a formei fără fond, nefiind înțeleasă corect de profesori, sau aplicată superficial, pentru a „bifa” o metodă „nouă” folosită, conform obiceiului împământenit de „a da bine în hârtii”. De cele mai multe ori elevii improvizează un colaj, într-un dosar, cuprinzând totalitatea materialelor realizate într-un interval de timp, fără a le structura logic (este prezentă cel mult o ordonare cronologică), ori urmărind vreun principiu de învățare. Elevul nu este capabil, prezentând „portofoliul” – un biblioraft plin de hârtii – să marcheze progresele făcute în învățare, și momentele importante ale formării sale pe parcursul unei unități de învățare, a unui semestru sau a unui an întreg. Profesorul, de asemenea, se rezumă cel mult la evaluarea individuală a materialelor, pe măsură ce au fost create. În general este vorba de fișe, teme și teste, realizate acasă sau în clasă. Nu se revine aproape deloc la evaluarea portofoliului ca întreg, nu există în portofoliu observații pertinente ale profesorului în situațiile de învățare și evaluare, și, mai ales, nu există un feedback productiv dat elevului în urma acestui demers. Portofoliul se transformă astfel într-o arhivă de fișe și teste, evaluate cantitativ, fără a folosi nici elevului, nici profesorului, bifând doar pe lista atribuțiilor: evaluare – rezolvat.

Anul școlar 2016/2017 va debuta cu introducerea noilor programe și la ultima treaptă a ciclului primar. Vom aveam, în vara 2017, o primă generație care a parcurs această etapă școlară conform noilor documente curriculare, iar evaluările naționale vor oferi un prim feedback obiectiv asupra impactului schimbărilor efectuate. Tot pe parcursul anului școlar viitor se pot obține și date relevante asupra modalităților de evaluare la clasa a IVa prin metodele propuse în materialul de față, date care vor face obiectul unui studiu viitor.

[1] I. T. Radu, Evaluarea în procesul didactic, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2007, pp. 188-189.
[2] C. Cucoș, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Editura Polirom, 2008, pp. 138-140.
[3] Ibidem, pp. 157-159.
[4] Ibidem, pp. 140.
[5] I. Nicola, Tratat de pedagogie, București, Editura Aramis, 2002, pp. 397.
[6] M. Manolescu, Evaluarea şcolară. Metode, tehnici, instrumente, Bucureşti, Editura Meteor, 2006, p.146.
[7] Ibidem, p.145.
[8] C. Cucoș, op.cit., p. 142.
[9] M. Manolescu, op.cit., p. 150.
[10] C. Cucoș, op.cit., p. 151.
[11] Programa școlară pentru disciplina ISTORIE CLASA a IV-a, aprobată prin ORDIN nr. 5003/02.12.2014. http://www.edu.ro/index.php/articles/22426, accesat la 15 ianuarie 2016.
[12] M. Manolescu, Referențialul în evaluarea școlară, București, Editura Universitară, 2015, pp. 47-52. Disciplina istorie, la clasa a IVa, întâmpină încă dificultăți în a găsi calea de mijloc între transmiterea de cunoștințe și formarea de deprinderi și abilități, atitudini, și în cele din urmă valori. Percepția generală asupra disciplinei este aceea a unei abundențe de cunoștințe, imposibil de reținut și structurat, ce creează o atitudine ostilă din partea tuturor actorilor implicați în actul educațional. Identificarea momentului în care trebuie să se oprească transmiterea cunoștințelor este probabil cheia necesară pentru a apropia copiii de tainele trecutului, și a putea dezvolta sentimente de respect față de trecut și mândrie de neam, atât de necesare în momentul de față.

[13] Portofoliul propus pe tema „Familia mea” cuprinde:
– foaia de titlu, cu numele instituției, tema abordată, numele elevului, numele profesorului, anul;
– argumentul/ motivația realizării demersului;
– arborele genealogic al familiei;
– lista cronologică a evenimentelor importante petrecute în familie;
– fișele biografice ale membrilor familiei, ordonate cronologic, după data nașterii;
– interviuri cu membri familiei, despre evenimentele din viața familiei/colectivității, la care au participat;
– povestiri transmise din generație în generație, despre faptele predecesorilor;
– acte din arhiva familiei: certificate de naștere, de căsătorie, de deces, diplome etc.;
– fișa autobiografică a elevului, cine am fost – cine sunt – cine voi fi.

[14] Programa școlară pentru disciplina ISTORIE CLASA a IV-a, aprobată prin ORDIN nr. 5003/02.12.2014. http://www.edu.ro/index.php/articles/22426, accesat la 15 ianuarie 2016.
[15] M. Manolescu, op.cit., pp.110-111.

Simboluri Uniunea Europeană

Azi, 9 mai

Iris are azi istorie. Plecăm de dimineață, și văd autobuzele cu stegulețe… îmi amintesc… azi e 9 mai!

Normal că prima întrebare a fost De ce au stegulețe?

Azi… azi e ziua Europei! E 9 mai, iar acum 66 de ani Robert Schuman punea bazele Uniunii Europene de mai târziu. Apoi mi-am dat seama că 9 mai nu e doar ziua Europei. 9 mai 1945 este ziua în care cel De-al Doilea Război Mondial a luat sfârșit. Nu știu câți din generația mea vă mai amintiți poeziile de la grădiniță, dar azi câteva versuri și-au găsit drumul spre o altă generație, pe o trecere de pietoni….

9 mai – e ziua-n care
Războiul aspru s-a sfârșit,
Și s-au întors din luptă-acasă
Românii care-au biruit.
E ziua păcii-ntre popoare,
E ziua de la care-apoi
Lumina stins-atâta vreme
Iar luminează pentru noi.

Facem abstracție de ce însemna acum 30 de ani „lumina”, și rămânem doar la semnificația zilei: sfârșitul unei perioade cumplite din istoria omenirii.

Și, în încercarea de a explica evenimente de acum zeci de ani la nivelul a 10 ani abia împliniți, mi-am amintit de 9 mai 1877, ziua poate cu adevărat luminoasă din istoria noastră: ziua în care, sub domnia lui Carol I, România își afirma neatârnarea și declara independența față de Imperiul Otoman. Anul viitor se vor împlini 140 de ani, cu alte cuvinte, ca stat de sine stătător suntem foarte „tineri”, chiar dacă rădăcinile istoriei noastre se pierd în negura vremurilor, peste 2500 de ani.

La mulți ani, Românie Europeană!

Simboluri Uniunea Europeană

Sursă foto: Site-ul oficial al Uniunii Europene (aici sunt disponibile mult mai multe imagini despre istoricul Uniunii și statistici curente).

Shakespeare, un dramaturg pentru toate timpurile

Sărbătorim de obicei pe 23 aprilie, ca buni creștini, pe sfântul Gheorghe, însă puțini știu că, în 1564, la 23 aprilie, vedea lumina zilei pentru prima dată marele dramaturg englez, William Shakespeare. Prin amabilitatea domnul profesor B. Teodorescu am intrat în posesia textului de mai jos, versiunea inițială a articolului pregătit de dânsul pentru revista Big Explorer, destinată elevilor, și care și-a încetat între timp apariția. Vă recomand articolul, este un text scris cu talent istoric, și o ocazie de a afla câteva detalii despre viața acestei personalități unice a culturii universale, în anul în care se sărbătoresc, tot pe 23 aprilie,  400 de ani de la încetarea sa din viață.

 

Shakespeare, un dramaturg pentru toate timpurile

By It may be by a painter called John Taylor who was an important member of the Painter-Stainers' Company.[1] (Official gallery link) [Public domain], via Wikimedia Commons

By It may be by a painter called John Taylor who was an important member of the Painter-Stainers’ Company.[1] (Official gallery link) [Public domain], via Wikimedia Commons

Prieten blând al sufletului meu…
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev întreg nu poate să te-nvețe

sunt versurile pline de admirație pe care Eminescu, bun cunoscător al marelui poet și dramaturg englez, citit în traduceri germane și franceze, obișnuia să le risipească în manuscrisele sale. În mod firesc, geniul său își găsea afinități, dezvolta teme preluate de la antecesorul său, ilustra sau îi traducea versuri preferate. Apreciat de Eminescu, dar și de nenumărații săi spectatori, Shakespeare a fost un om al timpului său, dar și al tuturor timpurilor deopotrivă (un contemporan al nostru după o expresie foarte inspirată), și chiar dacă biografia sa mai are încă multe pete albe, viața sa poate fi reconstituită în elementele ei esențiale. Odată cu trecerea timpului devine din ce în ce mai limpede, peste nenumărate controverse că și opera-i inegalabilă îi aparține.

William Shakespeare s-a  născut în ziua de 23 aprilie 1564, la Stratford-upon-Avon, în comitatul Workshire, într-o familie aflată într-o incontestabilă ascensiune socială. Tatăl său, John, meseriaș și negustor, era căsătorit cu Mary Arden, fiica unor nobili scăpătați, înrudiți însă cu una dintre cele mai cunoscute familii aristocratice ale țării. De altfel, în anii copilăriei lui William, tatăl său se bucura de o recunoaștere deplină și pentru aceasta a fost ales primarul localității de reședință (1568).

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Anglia traversa o lungă și complicată tranziție spre lumea modernă. Declinul agriculturii și succesul creșterii ovinelor, datorat „politicii împrejmuirilor” se asocia cu progresul noilor activități industriale (în metalurgie, textile, minerit, hârtie și sticlă), și implicit comerciale (unde principalul produs la export era postavul), mult extinse în epoca marilor descoperiri geografice spre Canada sau Brazilia, dar și în Rusia. În consecința acestor schimbări, în insula britanică urbanizarea a făcut progrese importante, la o populație de 4 milioane locuitori, unele orașe găzduind 200.000 de suflete (ca spre exemplu, la Londra, care egala astfel Parisul, Napoli, având totuși 300.000). Geniul lui Shakespeare a înflorit în mijlocul acestei lumi amestecate și de niveluri culturale foarte diferite, dar dornică de spectacole, în care defulau probabil multele tensiuni acumulate în viața publică și în traiul zilnic. „Foamea” de teatru se dovedea atât de insațiabilă, că într-un singur an s-au jucat la mai multe companii teatrale 2000 de piese, din care 600 au ajuns până la noi.

Nici sălile de spectacol nu erau mai prejos. „The Globe”, o construcție de formă poligonală, putea primi până la 3000 de spectatori, dintre care 1000 de locuri reveneau curții regale, restul publicului stabilindu-se la galerie. Teatrul fusese construit în 1599 pe malul sudic al Tamisei de frații Burbage, actori recunoscuți, care invitaseră într-un acționariat și câțiva colegi ai lor, între care și pe William Shakespeare. Reconstruit în 1996, dintr-o inițiativă americană, The Globe joacă și azi, din mai până în octombrie repertoriul shakesperian, de regulă după-amiază, de la 14:00 la 18:00, ca în secolul marelui dramaturg.

În plan politic, Anglia reginei Elisabeta, care excela prin a ține „o mână de fier într-o mănușă de catifea” se îndrepta spre un regim de absolutism monarhic, împotriva vechilor instituții ale statului, constituite tocmai pentru a curma abuzurile unei autorități excesiv centralizate. În mod oarecum paradoxal, într-o societate în plină schimbare, în care nobilimea laică și ecleziastică își păstra cu din ce în ce mai multă dificultate pozițiile privilegiate, asaltul spre putere al burgheziei și clasei mijlocii de proprietarii rurali se asocia cu teama de dezordinile și violențele „războiului celor două roze” din secolul trecut, rezultanta conducând spre acceptarea tacită a absolutismului.

Tabloul general al societății britanice era completat de problemele ei confesionale. Vreme de 30 de ani, țara fusese teatrul unei prelungite reforme religioase, începute în vremea lui Henric al VIII-lea (1509-1547), și încheiate în vremea Elisabetei (1559-1603). În timpul celui dintâi, biserica regatului a fost scoasă de sub autoritatea Papei, și a devenit națională, substanța ei doctrinară rămânând romano-catolică. Sub urmașul său, Eduard al VI-lea (1547-1552) a dominat un protestantism radical de esență calvină, pentru ca în vremea Mariei Tudor (1552-1559) catolicismul să se reîntoarcă în forță. Odată cu ascensiunea sa la tron, Elisabeta a rupt relațiile cu Roma, și prin cele „39 de articole” a restaurat anglicanismul, preluând și conducerea bisericii (în consecință avea să fie excomunicată de papă la 1570). Vreme de 10 ani, englezii s-au convertit la noua religie de teamă, din loialitate față de regină sau chiar din convingere. Familia lui Shakespeare și William însuși pare a fi avut probleme în acei ani. Demnitar local, John ar fi îmbrățișat anglicanismul, dar ar fi rămas catolic în sufletul său, cum i-o arată și testamentul. Mary Arden era catolică ferventă, iar fiul se pare că a ascuns cu dibăcie aceleași convingeri. Pe de altă parte, cruciada protestantă a forțat un conflict cu Spania, început atunci când Elisabeta a susținut pe revoltații din Țările de Jos și, câțiva ani mai târziu, când, și cu destul noroc, a zdrobit Invincibila Armada a regelui Filip al II-lea (1588).

În toți acești ani viața marelui dramaturg ne este cunoscută exclusiv din documente oficiale, sau din presupuneri cu mare șansă de a fi adevărate. Astfel, deși nu există dovezi, e greu de crezut că fiul primarului din Stratford nu a urmat cursurile liceului umanist din localitate, unde se studia latina și autorii clasici. Nu l-a preocupat însă învățătura, și la 18 ani se căsătorea deja cu o tânără cu 8 ani mai vârstnică, Anne Hathaway, cu care a avut trei copii: o fată, Suzanne (1583) și doi ani mai târziu gemenii Judith și Hamnet.

Până în 1592 informațiile lipsesc cu desăvârșire. Așa-zișii „ani obscuri” ai lui Shakespeare, timp în care vine la Londra, intră într-o trupă de actori și scrie primele piese de teatru, coincid cu o criză socială de proporții; conflictele cu Spania și Irlanda catolică au dezorganizat comerțul, iar mai mulți ani de recolte proaste și câteva flagele economice au agravat și mai mult situația.

În acest context tulburat, apare pentru prima oară dramaturgul Shakespeare, autor deja de oarecare succes, din moment ce un coleg, Richard Green, îi adresează un pamflet mușcător, considerându-l „factotum absolut, care zgâlțâie scena”. Aceste afirmații jignitoare nu erau necunoscute lui Eminescu, căci în alte versuri care i-au fost dedicate, acesta schimba insulta în elogiu: „actor fiind, tu zguduit-ai scena”. Până la sfârșitul secolului, Shakespeare cunoaște în egală măsură durerea unui părinte care își pierde băiatul, Hamnet moare la 11 ani în 1586, dar și recunoașterea ca dramaturg, care îi aduce, desigur, și o mică avere, cu care își va cumpăra la Stratford o proprietate unde își instalează familia, după ce în anul anterior, tatăl, John, își vedea recunoscut blazonul la capătul unei perioade considerate critice.

Dar în teatru el se bucură de o împlinire completă reușind să ilustreze până la 1600 trei genuri, istoriile dramatice, tragedia și comedia, oferind deja publicului câteva capodopere. Teatrul istoric, un gen literar nou, cu o puternică încărcătură emoțională, stimulat de nașterea în plină epocă modernă a națiunii britanice, este aproape în întregime creația lui Shakespeare. Nu întâmplător, dramaturgul înfățișează un timp însângerat al istoriei britanice, „războiul celor două roze”, la capătul căreia tronul a fost preluat de Tudori, ultimul dintre ei, Elisabeta, aflându-se încă pe tron în acești ani.

Acest conflict, care a durat 35 de ani, pornise de la urmașii regelui Eduard al III-lea (1327-1377), un Lancaster și un York, cel dintâi neputând ierta celuilalt îndepărtarea și asasinarea lui Richard al II-lea (1377-1399) și ridicarea la tron a familiei sale, cu suveranii succesivi Henric al IV-lea (1399-1415), Henric al V-lea (1415-1422), Henric al VI-lea (1422-1461). Casa York va riposta cu Eduard al IV-lea (1461-1483) și Richard al III-lea (1483-1485), pe ruinele domniei căruia, după bătălia de la Bosworth se va ridica dinastia Tudorilor.

Această vastă frescă istorică nu a fost construită în ordine cronologică, ci în funcție de motive încă necunoscute. Până la sfârșitul vieții, Shakespeare îi va adăuga o piesă de teatru despre regele Ioan (1399-1415), și despre Henric al VIII-lea (1509-1547). În acest ciclu, fiecare piesă poartă de regulă numele suveranului, și a cărui domnie e înfățișată, toate, fără excepție, demontând sinistrul mecanism al puterii dobândite prin înșelăciune și crimă. Schema simplificată a oricăreia dintre ele ne arată scara ascensiunii vinovate a două rânduri de personaje, care ajung la coroană după ce și-au lichidat adversarii. Abia urcat pe tron, regele este la rândul său urmărit de complotiști, și ciclul se reia de-acolo de unde a început. Portretul celui care obține, deține și apoi pierde puterea, în virtutea acestui joc politic implacabil, excelează prin cruzime, viclenie și cinism.

Cel mai cunoscut personaj din această categorie este un rege din familia York, Richard al III-lea, se pare la distanță apreciabilă de modelul său real, construit de Shakespeare printr-un cumul de trăsături malefice, care îi atribuie un caracter monstruos. Piesa, concepută și jucată în anii 1592-1594, a oferit partituri excepționale unor mari actori din toate timpurile. L-au jucat în zilele noastre Laurence Olivier, în teatru și film, în 1955, și la noi George Vraca în 1963, Radu Beligan într-o montare fastuoasă din anii 70, și Ștefan Iordache.

Am remarcat deasemeni, în acestă lungă galerie de personaje negative și un foarte simpatic anti-erou, John Falstaff, mincinos, laș, bețiv, dar plin de spirit, cu care Shakespeare a pătruns în tavernele Londrei, tovarăș de petreceri al tânărului prinț Henric, viitorul rege Henric al V-lea, care ulterior, în fruntea Angliei, a obținut marea victorie de la Azincourt (1415) împotriva armatelor franceze (în tragedia istorică Henric al IV-lea, partea a IIa). Același personaj savuros este în egală măsură animatorul principal al comediei Nevestele vesele din Windsor, care se pare a fi fost scrisă la cererea expresă a reginei Elisabeta, și cărei premieră a avut lor în prezența sa, undeva între anii 1597-1601.

Între tragedii strălucește povestea „plină de jale” a celor doi tineri din Verona, Romeo și Julieta, scrisă și jucată între 1594 și 1596, a căror dragoste năvalnică sfârșește tragic, datorită vrajbei dintre famiile lor (Montague și Capulet). Deși eroii piesei sunt oameni obișnuiți, iar prima parte pare a fi o comedie romantică, piesa este de fapt o tragedie, în egală măsură a iubirii distruse de ură, ca și a responsabilității personale într-un lanț de crime (Mercutio este ucis de Thibalt și acesta de Romeo), la capătul căruia moartea îi așteaptă nemiloasă pe cei doi îndrăgostiți. De-a lungul timpului, subiectul a inspirat mulți creatori, în muzică pe Hector Berlioz (1839), și pe Charles Gounod (1867), prima variantă având și o foarte inspirată ediție coregrafică, datorată lui Maurice Bejart, și mai aproape de zilele noastre în cinema, prin excepționala ecranizare a lui Franco Zefirelli (1968), cu doi actori adolescenți, la vârsta eroilor principali, și cu un laitmotiv muzical repede devenit șlagăr.

Din primii ani londonezi ai lui Shakespeare par a data și celebrele sale Sonete, publicate în 1609, subiect de interminabile controverse legate mai cu seamă de persoanele ascunse în spatele minunatelor lor versuri, prietenul autorului sau „misterioasa doamnă brună”, secrete pe care nu le vom ști poate niciodată. Până să răspundem acestei curiozități, să elogiem ușurința cu care marele poet pătrunde în străfundurile sufletului omenesc, trăind iubirea drept cea mai mare bucurie a vieții, repede schimbată în dezamăgire și teribile păreri de rău.

Această capodoperă a avut o replică și în cultura noastră, de o calitate care aproape egalează modelul, „Ultimele  sonete ale lui Shakespeare în traducere imaginară”, scrise de Vasile Voiculescu (1889-1963), și publicate postum, în 1964.

În primii ani ai domniei lui Iacob I (1603-1625), trupa marelui dramaturg este preluată de curtea regală, fiica sa mai mare, Suzanne, se mărită, înzestrată cu o dotă consistentă, și în împrejurări la fel de nelămurite ca cele care îl aduseseră în teatru, Shakespeare se retrage la Stratford. Între multele capodopere din această perioadă de maturitate, cele mai cunoscute sunt comediile Cum vă place (1598-1600), A douăsprezecea noapte (1600-1602), și Măsură pentru măsură (1603-1604), și tragediile Hamlet (1599-1601), Othello (1603-1604), Regele Lear (1605-1606) și Macbeth (1607), incontestabil cea mai cunoscută și jucată fiind cea dintâi, scrisă poate în amintirea băiatului său Hamnet, și jucată în chiar anul morții tatălui, 1601.

Unul din cei mai importanți exegeți ai operei sale, polonezul Jan Kott, îl asemăna pe Hamlet cu Mona Lisa lui Leonardo DaVinci, în măsura în care, și unul, și cealaltă, au o viață proprie ca personaje culturale, și pentru cei care n-au văzut niciodată surâsul Giccondei, și n-au citit sau urmărit la teatru tragedia dilematicului personaj (care montată integral după text ar dura 6 ore).

Dar pentru cei care o cunosc „în Hamlet există multe teme politice, violență și morală, și o lungă serie de controverse, unele privind țelurile și sensurile vieții. În același timp este o tragedie a dragostei, a unei familii, și pe deasupra, o tragedie națională. În fine, este un studiu psihologic zguduitor, o intrigă sângeroasă, un duel și un măcel de mari proporții. Putem alege, dar trebuie să știm de ce și pentru ce alegem.” Nu în ultimul rând Hamlet este și o tragedie a răzbunării. Celebra tiradă A fi sau a nu fi s-ar traduce prin a fi, adică prin dorința fiului care își răzbună tatăl ucis de un frate nemernic, care îi râvnește tronul și soția, și prin a nu fi, adică a se lăsa instalat într-o prea lungă căutare a adevărului, și de a ezita mereu de a duce la capăt ceea ce îi este hărăzit.

În film, Hamlet a avut interpreți remarcabili, de la Laurence Olivier, chiar în Elsinor-ul nefericitului prinț (1947), la rusul Inochenti Smotkunovski (1964); la noi mari roluri, prilejuind lui Ștefan Iordache și Ion Caramitru și lui Marcel Iureș. Referitor la celelalte tragedii, Othello și Macbeth sunt oameni cumsecade, fiecare atins însă de o patimă care îl va duce la pieire. Cel dintâi se crede invincibil (și în dragoste), celălalt este un ambițios însetat de putere. Amândoi se dovedesc însă ușor de manipulat și sfârșesc prin a săvârși crime abominabile. Rgele Lear plătește și el o greșeală de neiertat. Își exclude de la moștenire singura fiică iubitoare, și acest act flagrant de nedreptate distruge totul, inclusiv ordinea firească a lumii.

Înainte de a se retrage, Shakespeare a mai lăsat o capodoperă, interpretată unanim ca un testament spiritual: comedia Furtuna. Personajul principal, magicianul Prospero, exilat pe o insulă îndepărtată de dușmănia semenilor săi, provoacă un cataclism, la capătul căruia, odată încheiată această tulburare de ură și nedreptate, lumea se reîntoarce la normalitate și marile cicluri are vieții se reiau de la capăt. Demiurgul vrăjitor își aruncă bagheta magică și revine printre pământeni. Pare că însuși marele dramaturg, după ce ne-a arătat întreaga măreție și mizerie a lumii, se retrage cu această demonstrație de teatru în teatru, cu toate mijloacele sale la vedere.

File:William Shakespeares birthplace, Stratford-upon-Avon 26l2007.jpg

By John (originally posted to Flickr as Stratford upon Avon) [CC BY 2.0], via Wikimedia Commons

Shakespeare a murit în aprilie 1616 în mijlocul familiei sale, iar 7 ani mai târziu, doi actori, foști colegi, au tipărit o ediție canonică a teatrului său, 35 de piese, între care 10 istorii, 14 comedii și 11 tragedii, după texte care văzuseră deja lumina tiparului, coroborate cu amintirile lor de scenă (între timp teatrul Globe, unde se jucaseră piesele sale, arsese, și, odată cu el, și toate manuscrisele pieselor sale.)

Vremurile contradictorii și agitate în care a trăit Shakespeare au trecut demult. Astăzi, la aproape jumătate de mileniu după ce au fost scrise piesele sale, altele sunt problemele lumii noastre. Și cu toate acestea, teatrul shakesperian este urmărit mereu, cu aceeași emoție și bucurie, autorul câștigându-și demult contemporaneitatea cu toate timpurile. Explicația este foarte simplă: subiectele marelui dramaturg sunt de fapt veșnice – dragostea și moartea, binele și răul, arbitrariul și dreptatea, și, peste toate, căutarea neobosită a sensului vieții. Și la sfârșit, toți cei care au zăbovit asupra operei sale, nu pot spune, copleșiți de admirație, decât asemenea lui Vasile Voiculescu: Dar tu ești soare veșnic; o clipă poți ierta/ Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.

Histria. Muzeu. Cetate. Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus.

Ce-aș face dacă aș fi muzeu de istorie…

Din păcate, nu sunt. Dar așa mă apucă o furie când văd lipsa de interes pe care o avem față de educațiile „altfel”, că nu mai știu în ce colț de lume să mă duc să urlu la lună de neputință. Pregătesc pentru anul școlar următor un proiect experimental la istorie, clasa a IV-a, în care vreau să arăt că lucrurile făcute altfel pot avea rezultatele acelea pe care ni le dorim toți, și care încep cu copii zâmbitori, dornici să învețe, și abia așteaptă să ajungă la școală.

Una din componentele lecției de istorie este vizita la muzeu. Ei bine, la noi muzeele sunt făcute „științific” (asta dacă nu sunt închise!). Adică, te duci cu copiii, dar șansa să poți să și aplici efectiv ceva acolo e… mică. Iar cu clasa a IV-a nu mai spun.

Să luăm de exemplu prima temă – izvoarele istorice. O temă de-a dreptul minunată, care deschide incursiunea în trecut, și reprezintă primul pas pe care copiii îi fac pe tărâmul acestei discipline, nestudiată până acum la clasa a IVa (partea de cronologie e subiectul altui articol). Ce se întâmplă la clasă: împărțim repede izvoarele în categorii, facem schema, arătăm niște poze care să ilustreze fiecare categorie, și se cam duce ora, încercând să menținem interesul unor copii plictisiți. Copilul de 10 ani are încă gândirea ancorată în concret. Da, mai are un pas până la următorul stadiu, în care funcționează abstractizarea, generalizarea, dar dacă începem să-i vorbim științific de la această oră… se duc pe apa sâmbetei bunele intenții de a-i deschide apetitul față de această disciplină.

Și nu, nu se va ocupa de asta profesorul de la a V-a, anul următor, căci, dacă vine deja din primar cu ideea preconcepută că istoria e oribilă, și nu-i place, e muncă de Sisif să mai schimbi ceva!

Ce mi-aș dori să pot face? Păi, o vizită la Muzeul Național – în eventualitatea în care mai stă deschis, că oricum expoziția permanentă nu dă semne să mai fie vizitabilă în următorul deceniu (chiar, știți, ne apropiem de momentul în care putem scoate din școală o generație care nu a avut șansa să vadă în original Gânditorul de la Hamangia sau Donariul de bronz de la Biertan!).

Ce aș vrea să găsesc acolo? O expoziție mică, pregătită într-un colț, cum sunt multe în holul de la intrare, care să expună pe înțelesul celor mici tipurile de izvoare:

  • izvoare nescrise
    • unelte, arme, podoabe, vase (și ce Cucuteni avem de arătat!)
    • locuițe, morminte (expoziția „Radiografia unei lumi dispărute” este un exemplu minunat aici, despre cum se pot face lucrurile)
    • machete de cetăți, mai ales cele care apar și în lecturile literare (exemplu: Neamț)
  • izvoare scrise:
    • monede – din diferite epoci, materiale, dimensiuni
    • inscripții – simple, pe care să le poată chiar înțelege
    • documente
    • acte
    • hărți
    • scrieri istorice și literare

Ce mi-aș mai dori? Expoziția să aibă un ghid, sau o prezentare detaliată care să fie furnizată înainte profesorilor însoțitori ai clasei, căci nu toți au pregătire de specialitate, să poată improviza la fața locului. Și vă garantez că în felul acesta veți avea parte de o experiență unică, de o lecție la muzeu așa cum scrie la carte. Care va fi impactul pentru elevi? Vor mai avea probleme în a clasifica izvoarele, ori în a da exemple? Dar nu se poate…

Așa că în proiectul pe care mi l-am propus am luat în calcul misiunea imposibilă, și faptul că a merge la muzeu pentru lecție este exclus. Nu am nevoie să văd tot tezaurul din seif, pentru că nu mi-am propus să fac un tur prin toată istoria României, și nici să bifez pe o listă „făcut lecție la muzeu”. Eu aș vrea piesele aranjate exact ca mai sus!

Histria. Muzeu. Cetate. Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus.

Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus. Histria

Ce-o să fac… păi probabil o prezentare frumoasă, cu multe-multe poze pe care le-am realizat de-a lungul timpului în scop didactic, la diversele expoziții vizitate. „Radiografia unei lumi dispărute” mi-a furnizat enorm material privind viața comunităților din vechime, turul la cetățile din Dobrogea la fel, și voi completa cu un tur „virtual” al unei cetăți, mai mult ca sigur cetatea Neamț. Puteți găsi AICI lista obiectivelor turistice care oferă tur virtual, mai ales că nu e la îndemâna tuturor vizita la fața locului. Mi-aș dori să am câteva cioburi, ceva, de pe un șantier arheologic, și voi încerca să văd dacă măcar aici pot să obțin ceva de la foștii colegi de facultate care lucrează în domeniu. Se adaugă un mic atac la buget, căci intenționez să trec pe la magazinul MNIR și să achiziționez o statuetă a „Gânditorului de la Hamangia”, nu miniatură, ci la dimensiune reală. Dacă mai rămâne ceva după acest atac, și „Femeia”, să nu se simtă singur.

În schimb, la categoria izvoare scrise, mi-aș fi dorit să le pun, concret, în mână, obiectele. Aș fi vrut să am o replică a primei monede bătute pe teritoriul României, la Histria, în secolul VII î.Ch., o monedă de argint mică cât o unghie. Dar Muzeul B.N.R., care deține acest exponat, nu face și replici, spre vânzare, și nici la monetărie nu poți rezolva nimic. Îmi rămân așadar câteva monede de prin epoca comunistă, vreo două bancnote de după revoluție, și două monede de argint din vremea regalității, una cu Carol I, una cu Mihai I.

La inscripții mi-am propus să confecționez o cărămidă din lut pe care să realizez ștampila unei legiuni romane care a staționat în Dacia. Ar fi extrem de ușor de înțeles, și, eventual, să completez cu două inscripții importante pentru noi: Tabula Traiana, de la Cazanele Dunării, și Donariul de bronz de la Biertan.

Tabula Traiana - Cazanele Dunării

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Pentru documente și acte… n-am decât actele de studii ale părinților. Am căutat, de la bunici am doar certificatele de naștere emise după cel de-al doilea război mondial, nu cele din 1913. Mi-aș dori să pot avea măcar o foaie matricolă din secolul XIX! Am însă fotografii cu un Abecedar realizat manual de un învățător, la 1878, și de-acolo aș vrea să citim câteva propoziții, căci se zugrăvește exact tabloul din satul românesc dunărean la acel moment.

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Hărți – atlasul istoric, reproducere după Tabula Peutingeriană, pe care să și încercăm să o comparăm, în secțiunea dunăreană, cu o hartă reală. Scrieri istorice: Letopisețul lui Grigore Ureche, e drept, retipărit, din care să citim câteva rânduri din portretul lui Ștefan cel Mare.

Aceasta este schița mea de proiect pentru luna septembrie 2016. Mult? Puțin? Ce-ar putea face ministerul? Ar putea să revină la buna practică a pregătirii kiturilor didactice, la prețuri de bun simț, astfel încât școlile să și le permită – de fapt profesorii să și le permită… Cât ar costa un set care să-mi rezolve mie necesarul la această lecție? Dar sunt mai importante manualele virtuale, care nu conțin nici a mia parte din ce-am înșirat eu mai sus, ca necesar… și bunele intenții, alăturate multelor pretenții de a schimba „ceva” în ora de istorie.

Ceva ce să ne facă mândri să spunem că suntem români.


 

Edit:

Pentru că m-am plâns că „n-am”, mi s-a rezolvat problema… în târgul de vechituri de la Vitan, am achiziționat, cu 5 lei, certificatul de naștere (1925) și actul de absolvire a cursului de ucenic tipograf-zețar (1943) pentru Păun Dumitru, bucureștean. Răsfoind cred cutia cu acte a familiei, am găsit și carnetul de membru de partid, și legitimația de membru MAI, deci băiatul a crescut în carieră… doar că nu m-au interesat. Personajul în cauză și-a luat, în 1960, și bacalaureatul, însă pentru aceasta trebuie să ajung la un centru foto, căci am găsit, pe film, fotocopiată, diploma: 8.89 media generală, și ca probă de examen era Istoria R.P.R. și Bazele comunismului, la care are 9.

Ca idee, timbrele fiscale de pe diplome sunt minunate, primul cu Ferdinand, al doilea cu Mihai.

paun.dumitru

Am găsit și monede, de pe la 1900, dar 30 lei bucata încă nu sunt dispusă să sacrific, pe material didactic.