Cel mai greu este când, în vacanță, imaginea idilică pe care o aveai despre o zonă se… spulberă de parcă n-ar fi fost. Cam așa a fost vara aceasta și cu Ghețarul de la Scărișoara.
Acum aproape 20 de ani am fost într-o expediție prin Munții Apuseni. I-am luat „la picior”, cum se spune… era acea perioadă în care pensiunile erau încă inexistente, în care lumea noastră era doborâtă de inflație, în care turismul de weekend aproape că nu exista. Atunci am ajuns prima dată la Scărișoara, după ce am coborât din autobuz jos la șosea, în Gârda. Nu-mi aminteam de niciun drum civilizat care să ducă sus în sat… M-a plouat, drumul până sus nu a fost ușor, și am ajuns în sat unde am dormit prima dată în fâneață, la o doamnă care s-a înduioșat de apa ajunsă până la piele…
Ghețarul de atunci era accesibil tot după program. Am fost acolo fix la deschidere. Țin minte și acum scările de lemn putregăioase, pe care am coborât cu teamă… Am reținut, atunci, explicația. Ghețarul nu se topește, pentru că grota funcționează ca o ladă frigorifică. Aerul rece rămâne jos. Ce se încălzește – de la Soare – se ridică.
Surpriza (deloc plăcută) a vizitei de anul acesta a început de jos… de când am făcut stânga în Gârda să pornim spre Scărișoara: drum asfaltat. Mașini, multe mașini. În ciuda faptului că e o singură bandă un pic mai lată, se circulă cu viteză. Diferența de nivel pe drum e amețitoare, dar peisajul este superb. Mă simt ca în montagne-rousse, dar senzația de la urcare va fi mult depășită de cea de la coborâre!
Din categoria „șoc și groază” face parte momentul parcării: plin-ochi peste tot! Veneam de la Peștera Urșilor, unde, fiind mai „la câmpie”, mă așteptam la avalanșă de vizitatori. Aici – nu. Aici speram să regăsesc liniștea care mă impresionase odinioară. Venisem pentru copii… așa că n-am lăsat să curgă niciun pic de tristețe. Am dat cei 5 lei la parcare (pentru care nu am văzut bon, bine-nțeles), și am început să urcăm spre peșteră…
Suiam pieptiș prin pădure, și mă uitam din ce în ce mai șocată la lungul șir de tarabe ce îmbrăcau poteca. Localnice ce frigeau scovergi cu te-miri-ce (cu gem de afine și brânză sărată au fost alegerile noastre în Apuseni) și bișnițari cu chinezării oribile înfățișând animale afectate clar de poluare și cu mutații genetice, căci numai a urși și căprioare nu semănau.
Și… am ajuns la ghețar. Gardul de lemn de odinioară era schimbat, acum era un gard mare și înalt. Poartă de acces rotativă. Casa închisă. Se vând 100 de bilete cât este deja un grup în peșteră. Prețul: 10 lei adulți, 7 lei copiii, elevii și studenții. Apoi, după ce intră grupul norocos că a achiziționat biletele, se vinde un alt set… grupurile se succed la circa 45 de minute. Ai de așteptat dacă ratezi intrarea. Am ajuns fix când se închisese taraba pentru cei care erau deja acolo, așa că am văzut cum iese o serie, intră alta, ne-am luat și noi bilete, și ne-am pus pe așteptat.
Avenul 1 – accesul în peșteră, pe scări. Prima parte, scări metalice. A doua, mult mai scurtă, cu scări de lemn.
Am trecut de poartă, și am văzut că degeaba am descris scările de lemn, ele nu mai existau. Scări metalice, bine prinse în pereți, coborau acum lejer la ghețar. Cu fiecare metru spre adânc începeai să îngheți. Sus era cod portocaliu de caniculă. Jos – aproape zero grade. Și a urmat… altă dezamăgire. Ce-mi aminteam eu din vizitarea peșterii…?
Dacă nu credeți că ne distrugem planeta… vizitați Scărișoara. Un ghețar fosil, din ultima glaciațiune, în vârstă de 10.500 de ani, se topește văzând cu ochii. Ghidul spunea că nici formațiunile de acum 7 ani nu mai sunt ce erau! Iar eu voiam să le văd pe cele de acum …. 20! Traseul de vizitare s-a scurtat. Nu se mai coboară de la primul nivel. Te învârți un pic în prima sală, Sala Mare, privești cu jind în a doua, Biserica, și ieși, din nou, la suprafață. Restul circuitului este acum închis, fiind izolate Rezervația Mică și Rezervația Mare.
Sala Mare – vedere de la baza scărilor a pasarelei circulare de acces.
Sala Mare – vedere din spate, către avenul de acces.
Pentru că tot am ajuns la ghid… sus, la intrare, a strâns roată în jurul lui grupul care avea bilete, și a recitat binișor câteva informații pe care le puteai citi și pe panoul informativ de la intrare. Era cam îmbujorat la față, și nu cred că era numai de la căldură. Jos – căci în cele din urmă a coborât cu noi, a părăsit pasarela de lemn și a coborât pe ghețar, lăudându-se copiilor că nu are cum să pățească ceva, căci sunt până la 35m de gheață sub el. Așa încurajăm vizitatorii să nu atingă, să nu intre în contact cu formațiunile din peșteră 🙁 . Apoi… am remarcat cu tristețe – Iris chiar cu furie – cum „turiștii” mângâiau bucățile de gheață la care aveau acces. Pe lângă pasarelă, șervețele și ambalaje de plastic, aruncate. Să mă mai întreb de ce?
Sala mare – lacul format deasupra ghețarului din apa de ploaie scursă aici. Reflexia avenului de acces.
Stalagmite de gheață formate în sala Bisericii.
La ceas de seară, când am coborât pe șoseaua ca-n palmă de la Scărișoara, eram întunecată la față. Nu merităm țara asta, nu merităm să avem drumuri de acces… nu ar trebui să lăudăm frumusețile, căci nu știm să le păstrăm! Ne purtăm ca lăcustele, aterizăm și distrugem, și după noi, potopul! Nu ne mai pasă…
Informații utile:
- Deși e afișat un orar teoretic de vizitare, nu am remarcat să se țină cont. Nu se intră până nu iese și ultimul din grupul care a vizitat. Dacă ai nenorocul să fie unul mai puțin antrenat la urcat pe scări, durează. Teoretic, programul este 10:00-18:00. Practic, după noi – care am intrat la 17:05, mai intra un grup. Cum vă e norocul… doar că nu-l încercați prea tare, că s-ar putea să nu țină.
- O încercare de imagine panoramică la intrarea în Sala Mare.
- Accesul în peșteră se află la o altitudine de 1165m, la marginea platoului carstic Scărișoara. Peștera are o lungime de 720m și o adâncime de 105m. Avenul de acces are 60m diametru și 48m adâncime (coborârea pe scări). Blocul de gheață, aflat pe podeaua primei săli, se prelungește în Biserică, Rezervația Mare și Rezervația Mică. Media de temperatură este -2°C, oscilând între -14°C și 5°C.
- Peștera este declarată monument al naturii din 1938 și adăpostește cel mai mare ghețar fosil din Europa.
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
Bună ziua!
Dezamăgirea poate continua cu încă o serie de exemple. Ieri am fost la cascada Vălul Miresei. Dacă acum 6 ani am mers pe jos circa 7-8 km, lăsând mașina în sat, de vreo 4 ani s-a „dezvoltat bine” zona, s-a asfaltat o parte din drumul forestier, au apărut pensiuni și chiar tarabe „chinezești”.
Revenind, ieri am parcurs o bucată de drum cu mașina și apoi, surpriză, un semn mare de Interzis, anunțând oamenii că restul drumului trebuie facut la picior, el fiind forestier.
Ne-am conformat si-am pornit cu zâmbetul pe buze spre cascadă.
Evident, sus erau parcate mașinile oamenilor care au venit la cascadă doar să dea bine în poze…
Am pornit apoi spre peștera Vântului, la circa 1 oră și un pic cu mașina, cel puțin așa spune GPS-ul. Din păcate, vorba puștiului meu de 12 ani, ne merităm soarta. Am ajuns în satul Șuncuiuș, dar nu era niciun indicator care să ne îndrume spre peșteră și, din păcate, nici nu am gasit peștera considerată cea mai mare din România. Nici peștera Ungurul mare n-am găsit-o.
Am întrebat localnicii, dar nimeni nu ne-a putut îndruma. Fiind deja ora 16:30, am pornit spre Cluj.
Încercăm data viitoare.
Când am fost la peștera Urșilor, acum două săptămâni, ghidul de acolo ne-a spus că putem vizita și cea mai frumoasă peșteră din România, peștera Piatra altarului, dar și pe cea mai lungă, peștera Vântului.
Peștera Piatra altarului nu este deschisă publicului, este o peșteră activă în care au acces, cu două mari avize, doar speologii. Poate că este mai bine așa.
La peștera Meizad, „renovată ” de curând, au „gonit” familiile de lilieci într-o galerie inaccesibilă publicului, dar testul liliecilor rămași sunt „țintiți ” cu puternica lumină a lantenei de către domnișoara ghid și, evident, de vizitatorii posesori de telefoane cu lanternă.
Din fericire, peștera Huda lui papară a fost închisă pentru a proteja familiile de lilieci. Măcar atât. Merită să mergi totuși până acolo, drumul este de vis, încă sălbatic.
Evoluăm, dar nu constructiv 🙁
La noi se pare ca și gura rețetă de succes e sa nu permiți accesul… 🙁
Lista cred ca poate continua mult și bine, comportamentul oamenilor doar nu se îmbunătățește.