Evaluarea pe numere – da sau nu

De când ne știm în școala românească, s-a dat evaluare „pe numere”. Dacă este corectă, obiectivă, echitabilă, aproape că este o discuție ce se învârte în jurul cozii și nimeni nu s-a hazardat să se pronunțe clar împotrivă, deși criticile sunt multe. Cert este că este imposibil să compari doi elevi evaluați diferit. Prima dată când mi-am spus că au deviat rău și cei „de sus” a fost când la evaluările naționale (clasa a IIa), acum trei ani, s-a dat pe numere. N-am mai fost atentă în anii următori, dar parcă nu s-au răzgândit. Poate e cineva capabil să-mi explice ce este aceea evaluare la nivel național, dar cu subiecte diferite?? Compari mere cu pere, elefantul care se suie în copac cu furnica scafandru… Și tragi concluzia că elevii sunt de un anumit nivel.

Am întâlnit totuși și evaluări, „pe numere”, făcute cu cap. La matematică, de exemplu, aveai fix aceleași exerciții, doar că se schimbau ici-colo câteva cifre. La geometrie nota figura în sens invers. Cert este că nu puteai verifica, cu colegul, rezultatele obținute, poate doar metoda de lucru, dacă erai isteț.

De ce dăm totuși evaluări pe numere…? Cauza este în adâncul nostru. Am vrea să fim corecți, să evaluăm ceea ce există, dar la noi, în minunata noastră societate, ne-am învățat să furăm cât se poate, și dacă este un personaj de poveste care ne definește perfect, acela este fata babei, care sare peste gard cu fusele în coș să se laude. De ce să nu alegi calea mai ușoară, furând, păcălind, decât să vezi ceea ce știi tu cu adevărat. La noi pur și simplu nu poți da același subiect pentru că nu avem un simț al corectitudinii. Cum să nu „furi” tu ceva?! Vă amintiți, pe vremea comuniștilor, erai prost dacă nu ieșeai tu cu „ceva” din fabrică, fie ele și două piulițe dacă altceva nu aveai. Dar nu se putea să nu încerci măcar.

Frauda în evaluare, la noi, este un fenomen care, sincer, nu știu cum se poate opri, și nici cât de tâmpiți trebuie să ajungem de fapt să ne dăm seama că ne furăm singuri căciula, că, de fapt, nu păcălim pe nimeni… Poate că trebuie să dăm mai mult sens evaluărilor, să le putem răspunde copiilor la întrebările disperate „dar la ce îmi trebuie mie asta”.

Bănuiesc că ați încercat de multe ori impresia că la numărul „celălalt” subiectul era mai ușor. Aprecierea este subiectivă, e ca atunci când stai în trafic, cu coloană pe mai multe benzi, ai impresia că pe banda cealaltă se avansează mai repede, te muți, și apoi constați că era invers. Totuși, ca profesor de bun simț, care nu face din evaluare un moment de triumf al orgoliului personal, dacă decizi să dai pe numere, atunci fă un efort și gândește-le măcar echitabil, nu să murmuri, după enunțarea subiectelor, când vezi reacțiile de disperare, că gata, „i-am ciuruit”. Uităm, mulți dintre noi, că nu mai stăm cu răbojul, să numărăm greșelile elevilor, și că trebuie să evaluăm ceea ce știu și pot face cu informația. Dacă o evaluare iese în general prost, nu înseamnă că elevii sunt de vină, că n-au învățat. Înseamnă că tu, ca profesor, trebuie să pui sub semnul întrebării metoda, și să nu uiți că obiectivele pe care ți le-ai fixat erau pentru toată clasa, și că nereușitele lor nu arată decât eșecul tău în a produce învățare. Să nu uiți că la catedră îți dorești să-i înveți, să-i „schimbi” în sensul stabilit de curriculum, și nu să-ți faci cotele de picați și restanțieri…

Succesul pe care îl are un sistem de învățământ pornește de la corectitudinea și obiectivitatea prin care se face evaluare, și, implicit, de calitatea oamenilor implicați în proces. Calculând în funcție de aceste variabile, și adăugând experiențele proprii, nivelul de optimism în venirea unor vremuri mai bune îmi scade îngrijorător…

Evaluarea cantitativă, sau să ne facem că muncim

Una din aberațiile pe care mi-a fost dat să le aud în facultate, de la un profesor, a fost „la examen trebuie să scrii o pagină și jumătate la subiect, altfel nu l-ai rezolvat”. Afirmația a venit după ce, în anii anteriori, ne-am zbătut cu teoria evaluării, teoria instruirii, și chiar pe dinafara subiectului nu cred că eram nici eu, nici colegii care mai protestau, murmurând, că așa ceva… nu se poate.

Din câte știu, singurul mod în care se ia în calcul numărul de rânduri și de cuvinte este un eseu în care încadrarea în limitele impuse se punctează ca atare. N-ai voie nici mai mult, nici mai puțin de numărul specificat de rânduri. Altfel, să judeci și să atribui o notă în funcție de numărul de rânduri sau de pagini, fără să specifici în cerință, este doar o dovadă a nivelului didactic la care te situezi. Problema ta că judeci în felul acesta, dar măcar nu mai lăsa să-ți zboare păsărele… Corect e să faci un barem. Dacă omul atinge baremul într-o pagină, nu poți să-l judeci altfel. Dar să construiești un barem de evaluare nu e chiar la nivelul oricui, nu e ca și cum ai apăsa pe cronometru la start și ai evalua la sosire.

Este păcat că ne luptăm să scăpăm de trecut, și nu recunoaștem că îl avem în sânge… că ne-am obișnuit, de la 1944 încoace, să punem preț pe cantitate, nu pe calitate. Și o facem în toate, fie că ne dăm sau nu seama. Mii de kilograme de grâu la hectar, chiar dacă nu era bun de dat nici la porci, mii de piese făcute pentru planul cincinal, dar se rupeau la prima încercare mai zdravănă pe teren. Revoluția, chiar acest moment pe care vrem să-l percepem ca o schimbare, ca un nou început, a fost marcat de „fă-te că muncești”, să vadă fraierii de dincolo de sticlă că există preocupare. Fraierii care știu să vadă au văzut exact ceea ce trebuia. Și tot cam ei ies și acum în stradă, încercând disperat să trezească o țară… Nehaliții care au ajuns acum la guvernare n-au făcut decât să ne considere în continuare proști și fraieri, că înghițim spoiala ieftină de sacrificiu, sub care se ascunde puturoasă mizeria lor.

Și toate, de unde? De la educație, de la lecții conspectate, evaluări la care profesorul se face că muncește, la care nu calitatea este pe primul plan… toate stau și se bălăcesc într-o mizerie din care nici nu vrem să ieșim, și nici nu are cine să ne întindă o mână să ne scoată. Pentru că noi, la modul general, nu știm să deosebim valorile de non-valori, și încă ni se pare că, dacă am ajuns pe o crăcuță călduță în ierarhie, am căpătat brusc și valoare, și am crescut în ochii celorlalți.

Hai, România, te rog, trezește-te, schimbă ceva!

Avertisment: evaluarea școlară superficială dăunează grav sănătății

Generalizez și spun că orice lucru realizat superficial este dăunător, dar în educație efectele sunt profunde, ireversibile, și se văd mult prea târziu ca să mai poți lua măsuri. O asistentă medicală, dacă pune greșit perfuzia cu sânge, efectul este imediat. Cu puțin noroc, pacientul scapă dacă se intervine eficient și la timp. În educație… nu. Faceți – sigur puteți – un efort de gândire, și identificați acei profesori cool la care se copia pe rupte, care erau simpatici și zâmbitori, și trageți linie. Ați avut nevoie de acea materie în viață? Cât ați regretat cascadele de râs de atunci?

În liceu aveam latină, cu un moșuleț care făcea naveta 55 km până la noi. Nu ne-a cerut niciodată nimic, orele erau de relaxare totală și de jucat cărți. Patru ani, câte două ore pe săptămână, clasă de filologie, cu teză. Tezele le aduceam scrise de acasă. A fost fun? Oo daa… M-am lovit de latină? Da, și încă cum, în facultate, m-am dat cu capul de toți pereții – acei ani au fost de nerecuperat.

La engleză o aveam pe D. Și ea navetistă, vreo 20km. A dat cu noi de pământ (trei ani în generală am avut suplinitor, personal nu stăteam bine deloc), ne-a pus să citim povești în engleză, să lucrăm în perechi, de ne apuca groaza când auzeam work in pairs, am jucat teatru în fața clasei, când abia știam să deschidem gura pe limba lui Shakespeare. Am urât-o din tot sufletul, aș fi făcut orice, dar orice! să scap de orele ei. Au trecut ani, și a urcat în clasamentul meu personal, a strâns toate bilele posibile, și mi-am dat seama că a fost singurul profesor care a făcut cu adevărat altceva cu noi, acolo, în anii aceia de după revoluție, când nimeni nu știa ce să facă cu școala românească.

Evaluarea „altfel” a continuat. La geografie toată lumea tremura de frica „nebunului” care ne asculta cu bilețele. Umplea catedra de subiecte, care mai de care mai istețe, toate evaluările erau anunțate, și eram terorizați. Învățam ca nebunii, leșinam de emoție când trăgeam biletul, și a fost unul dintre cei mai corecți profesori pe care mi-i amintesc. A folosit? Da. În facultate aveam antrenament. Examenele orale erau pentru mine cele mai simple, învățasem deja ce înseamnă să-ți controlezi emoțiile, să privești omul în ochi, să tragi un bilet.

Ori de câte ori evaluarea a fost superficială, bucuria momentului a fost înecată în lacrimi mai târziu.

Acum sunt la a doua specializare, căci mi-e tare greu să-i spun facultate, dacă o compar cu nivelul primeia. Sunt și profesori care își fac datoria așa cum ar trebui. Și, deși sunt sperietori pentru mulți, foarte mulți chiar, mi-am dat seama că această evaluare „severă” pe care o aplică va avea urmări. Nu poți ajunge la catedră fără să știi să rezolvi o problemă cu metoda figurativă…

Mă scoate însă din minți evaluarea prin „portofoliu”. Nu pentru că nu mă descurc cu ea, întotdeauna mi-am creat singură materialele, așa cum am putut și m-a dus capul, nu am copiat de pe net și nici n-am pus materiale obținute de la colegii din anii superiori. Însă… portofoliul nu se întoarce, sau, dacă se întoarce, este la fel de imaculat ca la predare. Ce înțelege un învățăcel, de orice vârstă, când primește o notă și un astfel de feedback? Că ceea ce a făcut este minunat, perfect.

Un lucru care ni s-a repetat de-a lungul acestor trei ani de câțiva profesori a fost acela că nu trebuie, sub nicio formă, să bifăm copiilor o temă ca fiind realizată, dacă n-am verificat-o. Nu îi pun copilului „văzut” pentru că sunt completate rândurile, câte știu eu că am dat, dacă nu am timp să și citesc, să corectez dacă a mâncat vreo literă. Exemplul alăturat este 100% real… Poate copilul nu aude perfect, și grupul oa la el e ua, eu îi validez scrierea, el înțelege că așa trebuie și… mai târziu se repară mult mai greu.

Evaluarea aceasta continuă, pe care toți o trecem în proiecte, este poate mai importantă decât toate celelalte, pentru că poate interveni la timp în remedierea unei probleme. Dacă ne batem joc, și suntem superficiali, uneori e prea târziu.

Revenind la proiecte, sunt puțin, foarte puțini cei care le iau în serios. Am făcut în facultatea aceasta atâtea proiecte de lecție/activitate că mi s-a acrit. Nimeni, dar nimeni dintre cei care le-au cerut nu le-au dat înapoi corectate (am obținut feedback când l-am cerut explicit, în două cazuri). Și cu siguranță nu sunt perfecte, și nu știu cine le poate face perfect, din moment ce încă văd pe net 10 obiective la o lecție, notarea temei pentru acasă trecută ca obiectiv operațional, iar Mager și Landsheere sunt niște iluștri anonimi.

Am crezut că semestrul acesta se va schimba ceva, când încă unul dintre cei ce s-au așezat la catedră cu pretenția de a contribui la formarea celor din bănci a cerut proiect didactic (na, încă n-a aflat că e de activitate sau de lecție, depinde de nivel). A promis că, dacă le facem până la data X, se uită pe ele, le corectăm împreună. În naivitatea mea, am crezut. Am făcut proiectul, m-am dus cu el în dinți, căci materia era ciudată, profesorii de învățământ primar nu o predau, și nici nu îmi descoperisem subit o pasiune pentru ea. „Mai adaugă un joc, în rest e bine”. Am făcut modificarea, și am ajuns la momentul evaluării, fără să mă mai gândesc la proiect.

Dacă l-a validat, e clar că e ok, nu? Nu e chiar așa. Poate avea crampe, poate a citit printre rânduri, cert e că a fost superficial, a dat un ok asupra căruia a revenit apoi, săptămâni mai târziu, și brusc proiectul „are o greșeală foarte gravă”. Ok, are. Accept asta. Dar bătaia de joc de dinainte nu. Și, la acest nivel, să vii cu scuze de grădiniță, cum că „nu e același proiect” pe care ai dat ok, e mai mult decât jenant… să fii incapabil să recunoști, că de fapt, n-ai fost în stare să-ți faci treaba, așa cum ar fi trebuit, în niște oarecare 5 minute din viața ta.

Cel mai profund efect al învățării se produce atunci când experimentezi direct. Dacă vrei să știi ce efect au acțiunile tale, ca profesor, asupra copiilor, trebuie să le trăiești, din plin, ca elev. Frustrarea, furia, nedreptatea, toate sunt lucruri pe care trebuie să știi să le stăpânești, și mai ales să identifici ce le generează, ca să nu greșești și să rănești, la rândul tău. Și cel puțin la acest capitol, a doua specializare contribuie din plin la completarea experienței mele de profesor.

ghidul_celor_mai_bune_proiecte_scolare

Evaluarea prin proiecte – da sau nu?

Încă de acum vreo 15 ani au început și la noi în școală să se diversifice metodele de evaluare. Îmi amintesc că am acceptat cu plăcere metoda proiectelor (referate pe atunci, când încă nu exista referate.ro). Lucram la un liceu bucureștean cu o frumoasă și accesibilă bibliotecă, copiii erau la engleză intensiv, materiale în engleză existau o sumedenie și net-ul încă nu era accesibil tuturor.

Deși le plăceau referatele, au cam strâmbat din nas când au văzut lista cu teme, extrem de „specifice”, cu alte cuvinte, greu de găsit într-o carte două pagini cursive de transcris. Așadar, era de muncă, referatul la mine nu era o temă ușor de rezolvat, de azi pe mâine, trebuia să stai un pic să judeci și să meditezi asupra subiectului. De la a V-a până la a XII-a, toți aveau ceva de lucru. Bine-nțeles că cele mai „muncite” erau la cei mici, care, pe lângă conținut, desenau, pictau, lipeau poze, ba chiar am avut unul realizat din hârtie cerată, cu margini arse, ca document istoric (Dima C., tare aș vrea să știu ce cale ți-ai ales!) La a XII-a (real), cum istoria nu era materie de bac, referatul era un mod comod de a obține o notă, și de a menține media la un nivel bun. Însă nu le-am acceptat nesusținute. Măcar o frază, ceva ce-ai reținut, tot trebuia să poți lega în fața clasei.

Acum observ că proiectele de orice tip aproape fac parte din cotidian. Vrei să mărești media, faci un proiect. Vrei o notă, faci un proiect. Cum lucrează însă elevii noștri la proiecte… aici e o problemă, căci internetul merge în cele mai inaccesibile stâncării ale țării, un simplu copy/paste rezolvă problema, găsești pe internet tot ce vrei și ce nu vrei. E important așadar să îi deprindem cu o igienă a muncii, cu o atitudine critică față de materialele descoperite, și cu urmarea unui plan de realizare a unui proiect. Trebuie, de asemenea, să înțeleagă, că evaluarea prin proiect nu exclude învățarea, din contră, aceasta ar trebui să aibă loc la un nivel calitativ superior. Pentru lecțiile de științe, posibilitatea realizării proiectelor este aproape nelimitată, atât pentru conținuturile curriculare, cât mai ales pentru celelalte, care îi atrag pe copii în foarte mare măsură.

Am primit toamna trecută de la editura Paralela 45 un volum – Ghidul celor mai bune proiecte științifice școlare –  care nu ar trebui să lipsească din biblioteca clasei. Fac o paranteză, apropo de această bibliotecă, la noi în clasă fiecare copil a dus un volum. Se „servesc”, se face fișă de împrumut, și mă gândesc serios ca, la următoarea reînnoire a raftului, să o trimit pe aceasta. Chiar dacă este o traducere, explică foarte clar care sunt etapele, pornind de la alegerea subiectului, documentarea asupra problemei, modele de proiecte, cum realizezi efectiv proiectul, cum scrii raportul de „cercetare”, cum faci prezentarea acestuia în fața colegilor sau la un concurs. A doua parte a lucrării oferă exemple ce pot fi realizate la astronomie, biologie (botanică, zoologie, anatomie, ecologie, genetică), geografie, geologie, mineralogie, seismologie, geologie, meteorologie, vulcanologie, inginerie, fizică (electricitate, energie, gravitație, magnetism), chimie, geometrie.

L-am scos din raft acum, când a venit Iris cu tema de la botanică. Au de pus la încolțit grâu sau fasole, și de fotografiat în fiecare zi borcănelul, apoi de realizat un montaj cu imaginile pentru a prezenta creșterea plantei. Am căutat un borcănel transparent, am pus puțin pământ, sămânța chiar lângă perete, și am făcut prima poză de dimineață. A plecat la școală și mi-am amintit de volum, așa că diseară are parte de o surpriză…

Acest proiect a urmat altuia, realizat la istorie. Toată vacanța n-a făcut decât să se gândească la el. Voia ea să-l impresioneze pe profesor, și să ducă ceva „altfel”. Mai aveam încă nemontată, cadou de la o revistă Terra Magazin, o machetă a Partenonului din Atena, și acesta a fost elementul hotărâtor al temei. I-am zis însă că nu poate să se ducă doar cu rezultatul asamblării, și să realizăm o cutie, care la rândul ei să fie un fel de lapbook. Zis și făcut, am tăiat un dosar de carton, am improvizat pereții, apoi a stat singurică pe net și a căutat informații. Mi-a lăsat pe desktop, de printat, un document în care avea câteva rânduri și câteva poze. Am printat, dar i-am zis că nu se poate așa, e cam superficial, și e păcat de biblioteca de acasă… I-am scos două cărți, una de istorie a Greciei, alta de istorie a artei, i-am explicat cum și ce să caute în fiecare, și-am lăsat-o să citească. La final informațiile s-au mai completat, și, spre marea ei plăcere, într-una din ele a găsit schemele lecțiilor mele de la clasa a V-a, după care a desenat schema templului. La ce a folosit lectura? Păi… ca să critice ea însăși macheta pe care tocmai o realizase, că nu există un perete despărțitor între cele două camere, dar i-a și răspuns la o altă întrebare – ce erau desenele acelea mici de pe fronton. Cum povestea cu Atena și Poseidon a stârnit curiozitatea, a citit-o și pe aceasta din Legendele Olimpului.

Mai jos aveți, în imagini, proiectul ei. Stângăcia se va rezolva în timp. Însă în spatele lui e foarte multă muncă, lectură, și o pioneză prinsă pe planul de călătorii: vrea să ajungă la Atena să-l viziteze. A mai pus apoi două pioneze, una la Londra și una la Paris, unde poți vedea, în muzeu, și sculpturile pe care englezii și francezii le-au colecționat cu „grijă”. (Adică cum, mergem la Atena, dăm o groază de bani pe bilet, dar nu văd decorațiunile?)

Punctul final pe care am rugat-o eu să-l adauge a fost un link către un tur virtual al Partenonului. Foarte multe dintre muzeele lumii (țări civilizate, nu ca la noi unde stă închis de ani de zile!) au realizat astfel de pagini în care poți „vizita”, de la calculator, obiectivul. Mi se pare extraordinar să începem să le integrăm în lecții, însă, până atunci, i-am explicat că o prezentare a proiectului ar fi putut include, pe proiector, această experiență.

Voi cum stați cu proiectele? Cât de creative și cât de folositoare sunt?

 

Să începem să… muncim în 2017!

Ca orice român respectabil, pe la 15 ale lui ianuarie îți amintești că începe totuși un an nou, și treci la muncă. Nu discutăm aici de cei din mediul privat, care de pe 3 tot fac cărări către birouri, și pe care nici viscolul și nici metrul de zăpadă nu-i împiedică să-și atingă scopul zilnic, ci de bugetarii care se bucură de pomenile (la fel de electorale, chiar și în extrasezon) zilelor libere, că doar frecat menta acasă la căldurică e mai bine.

Sunt fericiți copiii că nu fac școală? Ai mei nu dau deloc pe-afară de bucurie. Școală + zăpadă = distracție cu prietenii, lecțiile și celelalte sunt doar momentele alea obligatorii dintre pauze. Sau de după careul de intrare la ore și de dinainte de plecatul acasă, care se prelungește cu orele… Nu știu ce vă amintiți voi de la școală, profesorul X sau Y, dar luptele prin zăpadă le știu de la primar până la liceu.

După o tentativă de două zile pe baricadele științei, a închis de miercuri porțile și Universitatea. Nu pot să spun că nu m-am bucurat, am primit trei zile libere în care mi-am putut termina un proiect important. Însă m-a lovit în moalele capului, că odată cu facultatea s-a închis și biblioteca, de care aveam nevoie ca de aer pentru proiect. Și cum aerul se cumpără când ai nevoie de el, așa am făcut eu cu cărțile… Mă bucur că s-au inventat ebook-urile, și editurile scot acum la vânzare această variantă, când cărțile de acum 10 ani nu mai sunt pe stoc pe nicăieri. Așa că primii bani cheltuiți pe anul acesta, în afară de mâncare, s-au dus pe cărți, ceea ce, zic eu, e un semn bun.

Am avut curiozitate (provocată, ce-i drept), să mă uit care au fost cele mai citite articole din 2016. Publicate în 2016, nu de la începuturi, că aici se mențin în top cele de la „Ora de matematică”. M-am bucurat să văd că cele din categoria „De-ale școlii” se situează printre primele, căci poate așa reușim să schimbăm ceva…  Pe facebook, recordul l-a bătut filmulețul cu globul din hârtie, la mustață cu articolele din categoria de mai sus.

Și cum urările le-am făcut la timp, iar acesta e primul articol scris în 2017 (cel cu lingura de lemn, recunosc, a fost programat de dinainte de Crăciun), vă întreb ce v-a plăcut vouă din activitatea de anul trecut de-aici de pe blog, cu ce v-am ajutat, ce sfaturi și ce observații aveți pentru anul acesta. Ce-ați vrea să citiți, ce v-ar fi util în activitate, și unde pot face eu o schimbare. Mă străduiesc, ca de obicei, să fiu la înălțime, în ciuda faptului că anul acesta se anunță a fi unul cumplit de greu pentru mine. Nu-mi amintesc, de la anul cu BAC-ul și admiterea la facultate, să mai fi avut unul de care să-mi fi fost atât de frică să-l iau în piept.

Așadar, lăsați cuvintele să curgă… feedbackul întotdeauna îți dă curaj, căci te ajută să remediezi și să mergi mai departe!

 

Păpușă din lingură de lemn, pictată

Ce poți face iarna, dacă nu să te gândești la vacanța de vară următoare, și, de ce nu, la cea care a trecut. Anul acesta am reușit, în proporție de 90%, să parcurg toată lista de obiective din nordul Moldovei. Vremea capricioasă de la finalul concediului mi-a dat complet peste cap planurile la Suceava, cu o ploaie rece total anti-turiști.

Am reușit însă, chiar înainte să înceapă potopul, să opresc în Botoșani, și să mă întâlnesc cu Cristina. După multele ore virtuale petrecute împreună, cele câteva în care am reușit să stăm de vorbă printre vitrinele muzeului de istorie, au fost dintre cele mai plăcute. Mi-aș fi dorit ceva mai mult timp la dispoziție, să pot anunța că sunt în Botoșani, mai aveam acolo un Năzdrăvan căruia aș fi vrut să-i fac o surpriză, dar nu e timpul pierdut. Suceava e încă pe listă, și Botoșaniul la doi pași.

Păpușa de mai jos am primit-o cadou de la Cristina. Este printre puținele obiecte pe care le prezint fără să fie făcute de mine, însă mi s-a părut extrem de ingenioasă ideea de a rezolva, foarte simplu, și extrem de armonios, problema mâinilor. În plus, materialele necesare pentru realizarea ei sunt foarte puține: lingură de lemn, 15cm de bandă tricoloră, și vopsele acrilice, dacă doriți să strălucească. Dacă nu, se poate picta foarte bine și cu tempera, dar nu cu acuarele. Însă mai mult decât mâinile mi-au plăcut broboada și opincile, o soluție pe cât de simplă, pe atât de reușită.

De asemenea, costum național este prezent în întregime: ilic decorat, cu brâu, fota neagră de lână, opinci cu nojițe, ba chiar și un pic de iarbă pe care se încinge hora.

Cred că ar putea, pe același sistem, să fie rezolvată și problema perechii masculine, căci nu se cade, la horă, să danseze fata singură. Însă înainte de a încerca, trebuie să găsesc un „furnizor” cu linguri din acestea, clasice, nu cele cu coadă cilindrică, din supermarket, cel probabil, în piață la Obor… Așadar, va urma.

Articolul acesta aș fi vrut să-l pregătesc pentru a marca ziua de 24 ianuarie. Însă cum probabil toate ideile dedicate se vor realiza înainte, căci mai nou este zi liberă, am ales să-l public acum, la început de an, să aveți timp să vă aprovizionați, și, de ce nu, să-l puneți în practică.

La mulți ani! – 2017

felicitare quilling Anul Nou 2017

Sper ca Anul Nou să vă găsească bine, sănătoși, cu bucate alese pe masă, bani în buzunar și cei dragi alături. În anul ce vine vă doresc ceea ce-mi doresc și mie: liniște și pace în casă, și să vă reușească planurile care aduc un strop de fericire și ceva nou în zilele care par a se scurge toate la fel!

La mulți ani!

PS: La mulți ani și celor cu nume de sfânt, care astăzi își serbează onomastica. Mereu mi-a plăcut că petrecerea de Revelion la noi acasă continua cu cea de-a doua zi. La mulți ani, Tata!