Să pregătim profesorii de școală

Titlul de mai sus poate fi citit în două sensuri, primul, de a pregăti noi profesori, competenți, și care să ajungă la catedră într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, și, al doilea, mai aproape de concret, acela de a pregăti profesorul pentru prima zi de școală, cum se pregătesc elevii la fiecare început de semestru. Culmea, ambele abordări sunt valabile.

Participam deunăzi la o discuție conform căreia problemele actuale ale învățământului românesc pornesc de la formarea formatorilor, care, dacă ne luăm după proiectele pe hârtie și statistici sunt de-a dreptul minunate, avem profesori pregătiți după ultimele standarde. La mine în facultate de exemplu, dacă faci o medie, deja te duci la culcare liniștit, că viitorul e pe mâini bune. Numai că, dacă ajungi la concluzia aceasta, sigur ți-au căzut ochelarii de pe nas, ca profesorului din „Se caută o greșeală”, de Mircea Sântimbreanu. Însă am și colegi care se străduiesc, unii chiar cu sacrificii reale, să reușească. Semestrul trecut spuneam unui profesor că, și după acești alți trei ani de școală eu simt că am primit prea puțin, și ajung la catedră fără să fiu la un nivel satisfăcător – după pretențiile mele, deloc puține. Iar eu chiar m-am dat peste cap, nu m-am mulțumit să trec cu 5. Semestrul acesta o colegă s-a angajat, pentru prima dată la catedră. Am impresia că nu am învățat nimic în facultate, o iau de la zero. Și este unul dintre cei care au învățat. Dacă suntem de vină noi, ca „studenți”, dacă nu ne străduim destul… nu știu… însă avem prea puține modele reale.

Ajung, așadar, la prima zi de școală a semestrului, care de fapt e a doua, că luni avem liber. Marți. Începem cu un „liber”, căci seminarul nu se ține înaintea cursului. Habar n-am de unde a ieșit regula asta (sunt curioasă dacă este și pe statul de plată), în prima facultate, primul seminar, din prima săptămână a semestrului, era esențial. Nu lipseai sub nicio formă, pentru că acum se comunicau temele cursurilor și seminariilor, bibliografia aferentă fiecăruia (dacă lipseai, știai ce ai de recuperat). În plus, se specificau clar și pretențiile profesorilor, atât pentru curs, cât și pentru seminar, și, cel mai important, se împărțeau proiectele, se stabileau datele de susținere. Așa că, dacă voiai să ai cât de cât de unde alege, și să nu te trezești primul pe lista de prezentări, trebuia să fii acolo.

Experiența de a fi la a doua facultate, după 15 ani, nu este absolut deloc una pozitivă. Eram convinsă că lucrurile s-au schimbat în bine, însă… dezamăgirile se țin lanț.

Dacă pentru momentul de mai sus am fost totuși anunțați, pentru celelalte surprize ale zilei nu am fost deloc pregătiți…

Urma o întâlnire cu unul din profesorii pe care i-am văzut în alt semestru de 5 ori (din 14), în întâlniri struțo-cămilă de aproape trei ore, „îmbinat curs și seminar”, cu tot anul, că doar nu avem nevoie de activități practice și exerciții, o prelegere scurtă și la obiect este suficientă. Am mai scris despre șocul de a da „examenul” fără profesor, și eram chiar curioasă să văd cum se poate prezenta un astfel de om în fața a 100 de învățăcei după ce nu a anunțat absolut nimic, ori să transmită un mesaj cu o scuză oarecare pentru eveniment.  Ei bine… nu s-a prezentat! După vreo 2 ore de așteptare a sosit un mesaj „ne vedem săptămâna viitoare”. Scuze?! Da’ ce-s alea?! Inutil să spun că sfertul academic nu se putea aplica, căci, după cele 4 ore ce-i erau alocate, urma un curs despre care colegii mai mari ne-au spus deja că „nu e de glumă, profesorul e serios, poți să mori, dar să fii acolo”.

Așa că am înghițit în sec timpul acela – și am citit cam ce ne-a picat în mână – și am așteptat următorul curs…

Ca o paranteză, toate cuvintele care îmi curg acum pentru a caracteriza acest tip de comportament mi se par insuficiente. Parcă fiecare adjectiv este incapabil să descrie exact ceea ce aș vrea!

Surprizele însă nu s-au terminat. Marți, trei ceasuri rele.

Exasperați că nu sosește al doilea profesor, și panicați că la noi prezența contează (mai fac o paranteză, nu contează cât știi, contează că ai 3 absențe și ți se scade un punct din notă), am cerșit pe la colțuri numărul de telefon, s-a dat politicos mesaj, pentru a ne dovedi bunele intenții. Știam deja că suntem anul care a șocat cancelaria, că noi „chiar vrem să învățăm”…

Și acum, punctul culminant: secretarele sunt dom’le de vină, că nu i-au comunicat profesorului că are curs marți! Colegi murmurau păi dacă ăsta era ăla serios… ne-am lămurit. Așadar, exceptând cazurile în care ai secretară personală, angajată musai să-ți comunice ție unde și când să fii, pentru restul, mi se pare complet depășit. Atâta timp cât orarul se afișează pe site, cu câteva zile înainte de începerea semestrului, tu știi că ești angajat și că din data de începi lucrul, atât de entuziasmat ești încât nici nu verifici?? Îți faci programul pe o săptămână, și nu știi când vei avea cele 4 ore? Și nu era luni, să te ia prin surprindere, ca iarna în București, era deja marți. Cum să nu-ți pui tu întrebarea oare săptămâna asta ce fac?

Mi-e frică de un singur lucru: o să rămânem în țara asta și o să devenim imuni la orice. Nu ne va mai mira și nici șoca nimic, de la copiat la examene, plagiat în lucrări, nesimțire, bătaie de joc,  lipsă de bun simț. Dacă toate acestea se întâlnesc în mediu academic, acolo unde oamenii se presupune că au alte valori decât Floricica Dansatoarea, ce speranțe să mai avem că lucrurile vor fi altfel?!

Mai în glumă, mai în serios, când ne uitam ieri la ceas că trecuse o oră și nu aveam niciun semn, câțiva colegi mai glumeți spuneau să ne scriem pe foi #rezist, să le pliem pe bancă, și să așteptăm în continuare. Dacă intră în clasă…

Mă îndoiesc că ar schimba ceva!

Pe săptămâna viitoare! Deocamdată câteva flori, căci cu una… nu se face primăvara.

 

felicitari filigran flori

Felicitări-filigran de mărțișor

Seria a doua de felicitări a fost una a compromisului. M-am calmat aproximativ cu ideile de decupaj… și am trecut la tăiat. Am folosit din plin cutterul pentru decupaj, diferit de cutterele normale prin vârful ascuțit ce permite o manevrare mai fină, iar ca suport, planșeta de tăiere, cu avantajul clar că nu face „șanțuri” ca alte soluții improvizate. Foarte aproape de ea a fost suportul meu de sticlă – un tablou mic, doar că pe acela mai fugea hârtia, nu avea aderență ca planșeta.

Tema pentru felicitări a fost „flori de primăvară” și, pe lângă utilizarea lor imediată ca mărțișoare, au fost și un test realizat pentru Iris, care vrea să confecționeze un set pentru târgul de primăvară ce se va ține la ei la școală, și pentru care se antrenează din greu la tăiat.

Modelele nu îmi aparțin, așa că nu le pot „răspândi”. Google oferă soluții pe cuvintele-cheie „filigran spring flowers”, pozele se așază apoi pe dimensiunea dorită în word sau alt program de grafică și se printează.

felicitari filigran flori

Al doilea model a fost realizat simultan cu unul din cele de mai sus. Sub foaia albă am așezat un carton negru, și m-am străduit să le decupez împreună. Ca să-mi ușurez munca, pe spațiile detașabile am pus o picătură de lipici, pentru ca cele două foi să nu se deplaseze. Cuțitul a făcut față cu brio, chiar dacă mâna mea a căpătat ceva cârcei de la apăsat.

felicitari filigran flori

Pentru a doua felicitare am folosit ca decor hârtie imprimată, iar modelul filigran l-am „suspendat” cu pătrățele autoadezive, ce dau impresia de volum. Sper ca în imaginea de mai jos să se vadă mai bine acest efect. Este însă necesar ca ceea ce se suprapune să fie dintr-un carton mai gros, pentru a nu se îndoi, căci pătrățele nu am pus chiar peste tot.

felicitari filigran flori