old_phones

În tabără, dar fără telefon

old_phones

Invențiile moderne ale secolului XXI au intervenit, fără să ne dăm seama, în modul în care gestionăm relațiile cu copiii. Oricât de „rău” etichetăm dispozitivul, și n-am vrea să-i vedem cu ochii în ecran, când vine vorba de lăsat telefonul acasă, desprindere definitivă, eeee… cine poate?

Mi-am dat seama că eu sunt în primul rând dependentă de telefonul copilului. L-am pedepsit, i l-am luat. Apoi mi-am realizat că fără telefon la el – adio aplicație GPS care să mă anunțe pe unde umblă. Nu mai puteam să-l sun, și nici el la nevoie. Așadar, am mulțumit în gând că a evoluat tehnica și pot pune parolă de acces, și i-am dat telefonul înapoi. Poate apela numai cu comandă vocală, aplicațiile rulează, însă nu-l poate deschide – să se joace, bine-nțeles! Cât de „compromis social” este în gașcă, deoarece nu poate verifica tonele de mesaje ce curg pe chat… hmmm… cred că o să comunice mai mult verbal, că de-asta are și minute incluse. Apoi, dacă nu-ți convine, ghinion, mai umblă la șuruburile și piulițele care fac relația cu mama una funcțională, și privilegiile se întorc.

Al doilea test, pe care l-am trecut însă cu brio, este plecatul în tabără fără telefon. A fost decizia organizatorilor de a nu permite accesul cu telefoane, și tragedia n-a fost atât de mare pentru copil. Obișnuită însă din celelalte tabere să sune dimineața devreme ca să verifice compatibilitatea între starea vremii și grosimea șosetelor, m-a luat cu ceva frisoane, mai ales că e prima dată când pleacă iarna, și am fost tentată să i-l trecor, dar nu a acceptat. La urma urmei, am plecat și eu în atâtea tabere, și ai mei aveau noroc dacă timpul îmi permitea, o dată măcar, să sun acasă cu taxă inversă (btw, mai știți ce e?). Era clar că orice lucru grav s-ar fi comunicat între adulți, în rest – puneai copilul în tren și îl recuperai la data și ora stabilită. Bonus era dacă sosea o carte poștală înaintea copilului, asta dacă n-o aducea chiar el.

Cert e că n-am murit în acele condiții nici eu, și nici ai mei.

Acum, ea a fost plecată pentru numai câteva zile, dar fără telefon; bunicii au fost „revoltați” că nu știau cum „era acolo”. Cum adică, fără telefon? Când le-am spus că nu s-au agitat așa pe vremuri când plecam eu, mi-au dat replica de milioane, erau alte vremuri! E hai… care vremuri? De părinți mai relaxați, copii mai responsabili și mai descurcăreți?

Totuși, eu nu mi-am închis telefonul deloc, că, Doamne-feri, să nu sune cineva… Dacă mi-a fost ușor? Nu. E prima dată când nu vorbim cu zilele… Însă, nu știu cum să spun, am fost liniștită. Știam că e cu oameni capabili, care nu o să-i dădăcească, că este o „școală de iarnă” la care trebuie să și gândești, nu doar să execuți. Am aflat, la întoarcere, după o oră în care a vorbit continuu, că regula cu telefoanele nu a fost respectată de toată lumea, dar că ea n-a vrut să sune. Regula e regulă.

Nu știu a cui a fost inițiativa, astfel încât unii copii au încălcat regula. A lor sau a părinților? Însă sunt convinsă că noi, ca grup social, avem o mare problemă în a respecta regulile, de orice tip… Ni se pare că sunt făcute doar ca să le încălcăm. Cumva, noi suntem mai presus de reguli. Poate că e timpul să învățăm, de la copii, din nou, care sunt lucrurile importante. Culmea e că, deși alții au încălcat regula, ea a fost ok, împăcată cu ea însăși. Însă, dacă vrem cu adevărat să schimbăm lucrurile, nu trebuie să ne mai mulțumim doar să ne putem privi noi în oglindă. Trebuie să-i putem privi și pe ceilalți…

Ați dat „testul telefonului”? Cum ați supraviețuit?