Despre un proiect fără adeverință de participare

Ne place sau nu, muncim într-un sistem în care dacă nu ai „hârtie”, înseamnă că nu ai făcut nimic. Nu o să schimb eu mersul lucrurilor, așa că, cumva, nu mai comentez când „mă învață” colegele cum să nu ratez nicio hârtie posibilă. Aud și merg mai departe… Concursurile gratuite mai treacă-meargă, însă la cele cu bani nici nu m-am complicat. Căci, oricât ai vrea apoi să le explici că „e de bună voie” și nu le-ai cerut nimic, tot degeaba. Că așa e vorba la noi… sigur îți iese și ție ceva, nu?

Iarna trecută, când mi-a venit ideea să vindem felicitări cusute ca să ne luăm tempera la clasă, am acceptat de la început că va trebui să scriu și pe blog. Acea idee a avut un final, s-au strâns niște bani, vom avea tempera și anul viitor. A rămas și de lac pentru tehnica șervețelului, pentru o activitate în Școala altfel. Și pentru 1kg de aracet. Și m-am simțit fantastic când am văzut bucuria și uimirea de pe fețele celor care au cusut felicitări să vadă că munca lor s-a concretizat în ceva.

Însă nu aceasta este povestea de azi. Atunci am fost contactată pe blog de un coleg din alt colț al țării. Avea în clasă același număr de copii și mi-a propus să facem „schimb” de mărțișoare și felicitări de Paști. La început, ne doream să fie cusute, să facem ceva deosebit cu copiii. Însă experiența mea cu ai mei de la clasă m-a făcut să schimb planurile. Am folosit ață, am bobinat suport, am lipit ceva, pentru că unii așa neinteresați sunt, că e imposibil să-i mai atragi cu ceva.

Runda 1. Prezentări individuale

Fiecare copil a scris, pe o foaie de hârtie, așa cum s-a priceput, o prezentare a sa. Știu că e greu să vorbești despre tine, însă tema a fost mai dificilă decât am preconizat eu. Am constatat că nu știu să scrie corect nici numele școlii pe care o frecventează zilnic. Sau că pe firma școlii sunt ghilimele englezești (da, când le tot corectam și deja nu mai rezistam, mi-a spus unul dintre ei că „așa scrie afară!”). Dacă unii se mulțumeau să spună numele, clasa, școala, vârsta, poate că au acasă un animal, am fost uimită să văd că nici cei care chiar au activități extrașcolare nu se laudă cu ele. Am tras de ei într-un mod înfiorător ca să scoatem jumătate de pagină. Cum-necum, corectate și re-corectate, le-am trimis. Colegii din clasa prietenă urmau să le citească pe toate, să își aleagă câte un amic și să-i trimită un mărțișor.

În același timp cu noi au scris și ei. Au sosit exact când madam primar a dat liber o săptămână, așadar planul meu de a le pune pe tablă, să le citească, să alegem, s-a dus pe apa sâmbetei. La fel ca și acela de a lucra mărțișoarele la școală. Așadar, am fotografiat scrisorile, le-am pus pe grupul părinților, i-am rugat să le citească împreună cu copiii și să aleagă. Teoretic a funcționat, aproape 2/3 au ales, aveau cui să scrie și să trimită mărțișor… Însă la școală doar 1/3 erau cu ele gata. Pe 5 martie nu aveam nici scrisorile, nici toate mărțișoarele!

Runda 1 a fost „câștigată” de colegii din Timiș. În prima săptămână de martie au ajuns la noi mărțișoarele lor. Superbe! Cusute în puncte, pe carton. S-a muncit și 4 ore la ele, ore suplimentare, căci altfel nu se putea…

Le-am dat copiilor și i-am rugat să se gândească, când le fac pe ale lor, cât au muncit acești copii pentru a le face un mărțișor deosebit. Dar… nu i-a emoționat. Nu pe toți, căci nu toată lumea este interesată de proiectele extrașcolare, că doar… ce să înveți din ele?! Alții însă s-au ambiționat și chiar am avut unele mărțișoare deosebite. Dar am avut și lipsă, așa că am apelat la cei mai harnici, să acoperim „golurile”.

Runda 2. Mărțișoarele noastre

Cum spuneam, începutul de martie ne-a prins într-un vârtej amețitor. Corectam scrisori, pregăteam plicuri, returnam ciorne… limba română e complicată. La cursuri, ne spunea unul dintre profesori să fim foarte atente, copiii răspund foarte frumos în propoziții, preluând jumătate din întrebare… dar până nu sunt puși să scrie/spună ei ce gândesc, nu ne dăm seama cât de greu se exprimă. Iar scrisorile acestea au fost cumplite… Dar am trecut, încet, și de ele. Le-am pus în plicuri, am scris frumos destinatarul, expeditorul, am văzut din ce e compusă o adresă. Am vrut chiar să cumpăr timbre de la RomFilatelia, dar nu mai au pliculețele acelea cu multe timbre la 7 lei, acum erau de la 35 lei în sus și am zis să nu exagerez totuși. Le-am făcut eu timbre, le-am printat color în oraș, căci din păcate la școală imprimanta e doar alb-negru. Valoare era „23 de inimi”. Le-am tăiat cu ondulatorul, să pară timbre… Mulți nici nu știau la ce folosesc. Așa că am mai învățat ceva util. Într-un final, cu chinuri cumplite, a plecat coletul cu toate către copiii din Timiș.

Dar… cine a uitat să le fotografieze înainte de expediție…? Eu…

Runda 3. Scrisorile lor

În vacanță am primit răspuns la scrisorile noastre de la mărțișoare. Nu mi-am luat concediu, am mers la școală, câțiva dintre copii au mai venit să lucrăm la română, așa că unii și-au primit mai repede scrisorile. Ceilalți le-au găsit în prima zi de școală. Am folosit pentru prima dată cu adevărat cutia de scrisori instalată în clasă la Crăciun, pentru „diverse”. Am avut un poștaș care a împărțit scrisorile. Unii au venit și mi-au spus, încântați, despre câte lucruri au în comun cu interlocutorul lor. Alții au fost indiferenți, nu păreau să aibă nicio reacție. Poate nu se exteriorizează… dar să nu vezi tu o scânteie de curiozitate când îi dai ceva sigilat… parcă… ce să mai zic.

Runda 4. Felicitările noastre de Paști

Pentru că musca pe căciulă se agita rău – trimisesem mărțișoare dincolo de jumătatea lui martie, am zis să recuperăm măcar de Paști și să fim gata cu felicitările la timp. Însă la școală atâtea libere îmi dăduseră toate planificările peste cap, lucrul extra ieșea din calcul. Le-am pregătit toate materialele, le-am explicat ce au de făcut, le-am dat acasă. Cei mai mulți au înțeles și au lucrat. Sunt sigură că și părinții i-au susținut. Tehnica țesutului pe hârtie o exersasem în iarnă, acum doar foloseau ce știau.

Însă era ultima săptămână de școală… ultima oră la dispoziție… și aveam doar 14/23. Pregătisem ca proiect de lucru un tablou de Paște, cu puișor, un model pe care l-am pregătit și mai demult, pentru alți copii. Era accesibil. Așadar, cei care aveau felicitările gata, s-au ales cu un tablou, ceilalți – au folosit modelul pentru o felicitare. Chiar și așa, tot am avut 4 pentru care să decupezi la 9 ani după contur e prea greu. Ce să facem, așa e când acasă ți se spune că orele de arte nu contează, că nu e o materie la care să-ți dai silința, că nu merită. (Uimitor e însă că unii mai au și pretenția ca, nefăcând nimic, să aibă calificativ maxim…)

Când am numărat felicitările și am constatat că nu le am pe toate, era deja prea târziu. Începuse vacanța, era ora 12:00. Așa că am rugat-o pe Iris să execute repede acasă câteva felicitări simple, căci urma să le trimit, iar la capătul celălalt al țării patru copii ar fi fost triști, neînțelegând de ce ei n-au primit nimic. Dacă am zis că facem schimb, apoi am mers până la capăt, să fim corecți.

Ultimul colet a ajuns la poștă cu ajutorul unuia dintre părinți, ocazie cu care le mulțumesc tuturor celor care au înțeles că poți învăța și altfel, nu doar devorând culegeri.

Nu știu cum va continua proiectul… așteptăm de la copiii din Timiș răspunsul la ultimele noastre mesaje. Apoi vrem (eu și colegul meu) să îi lăsăm să aleagă – cine vrea să corespondeze, cu cine vrea, și în niciun caz să nu mai tragem de toți. Asta e, de la unii oricât ai vrea, nu ai ce să ceri. Și iar ajung să o citez pe una din profesoarele mele căreia îi povesteam, recent, că nu reușesc, pe trei dintre copii, să îi fac să simtă, să se implice… De câte ori ți-am spus că trebuie să înveți să accepți limita de la care tu nu mai poți face nimic?

Trag linie și ies pe plus. Unii au primit pentru prima dată în viața lor o scrisoare, sau au trimis una. Mi-aș dori să mergem împreună, să cumpărăm timbre, să le punem la cutie. Cred că satisfacția aceasta le va rămâne părinților. Dar dacă din toată povestea rămân măcar doi care vor coresponda, tot consider că am avut succes.

Mulțumesc, O.S., pentru ideea pe care ai avut-o și pentru răbdarea de a lucra atât de frumos cu copii!

Uite-nu e inspecția…

Mi-am început primăvara „bine” anul acesta. Aveam programată inspecție fix în vinerea în care madam zice-se primar al Capitalei a dat liber școlilor din București. Cât mi-am dorit și eu să ciocnesc liniștită ouă de Paști! N-a fost să fie, căci am reprogramat într-o zi fără superstiții, vineri, 13. Mi-am tot zis că 13 e în familie un număr frecvent: mama stă la numărul 13, bunicul a murit într-o zi de 13, eu am fost 13 la catalog și pot să mai găsesc exemple. Așa că ce atâta agitație că urma ziua de vineri, 13? Dimineața a debutat bine, cu un întors din drum acasă. Mai lipsea o pisică neagră în drum spre stație! Apoi mi-a fost imposibil să stau în pantofi de la cancelarie până în clasă, am schimbat instant cu balerinii de rezervă din dulap. Calculatorul făcea figuri, dar și-a revenit când am pornit laptopul de rezervă. Mă întrebam ce mai putea merge prost…

Colega mea se convinsese că n-am toate planetele aliniate când m-a întrebat, cu o zi înainte, cum mi-am pregătit copiii. „Nu le-am zis nimic!” S-au bulbucat ochi. Dimineață, la prima oră, când mă aștepta și directorul cu încurajări că „o să fie bine, să n-am emoții”, avea ea și pentru mine. „Domnu’ director, nu le-a zis nimic nici copiilor!” Omul – calm, că până la urmă e mai bine, nu-i stresăm inutil…

Adevărul este că am încercat să le spun oarecum. Cu două săptămâni în urmă am avut ședință cu părinții, i-am rugat să-și cumpere șabloane cu cercuri, să verifice penarele, să aibă lipici, creioane colorate, pixuri și creion. Le-am reamintit și în vacanță, pe grup. Miercuri copiii s-au întors din vacanță atât de relaxați, că și-au luat orarul de luni, iar joi după Paști – orarul de marți, că era „a doua zi de școală”. Ce atâta agitație la mine că urma vineri?? Sondajul pe grupul de părinți arăta că vreo 8 și-au cumpărat șabloane, deci minunata mea lecție era pe minus cu 15 instrumente de lucru, obligatorii pentru reușită. Pentru lecția de științe aveau o listă de produse de adus, lucruri „imposibile” precum un burete (nou) de vase, un obiect greu, un arc de pix, o bucată de plastilină, o monedă… hai, poate mingea de ping-pong a fost mai dificil de găsit. Măcar la română și la arte nu ar mai fi avut nevoie de altceva… Mi-am călcat pe inimă și am dat mesaj seara, că totuși, e cald afară, să se țină cont că avem totuși niște culori stabilite pentru vestimentație, și că aș aprecia să nu întârzie nimeni…

La 8 fără 10 mă agitam în clasă ca picătura pe plită, moment în care gașca mea de vrăbiuțe realizează că făceam cam multe drumuri să așez diverse dosare pe masa apărută în plus în clasă și trag concluzia cu o unică voce în cor, cuprinsă de disperare. Doamnaaaaa, avem inspecție???? No, bine, așteptam momentul, am tras aer în piept, am răspuns calm. Și au început… că de ce nu am spus, că uite cum s-au îmbrăcat, că-și făceau temele… Haaa??? Și aici mi-am dat seama că am făcut bine. Oare când o să învățăm că trebuie să ne comportăm corect și atunci când nimeni nu se uită la noi? De ce trebuie să facem lucrurile așa cum trebuie doar când ne văd alții? E prin metrou un poster, nu știu cu cine și de la cine, dar mesajul e „treci pe roșu când nu te vede nimeni?”…

Așa că și-au scos bluzele colorate, au rămas în tricou, un tricou alb cu paiete sclipitoare a venit să mă întrebe dacă e ok… întreb și eu… tu ce crezi? Nu prea… Atunci de ce ai luat-o de dimineață??

Adun copiii în clasă, îi anunț oficial programul special de azi, constat că am 3 absenți. Verific telefonul, niciun sms cum că vreunul lipsește. Așadar, am toate șansele ca ora mea să fie întreruptă de trei ori! Trag iar aer în piept, e doar „vineri, 13”. Sun clopoțelul, pun absențele în catalog și apar și musafirii… Încep relaxat. În vreo 5 minute ajung la momentul critic. V-ați adus șabloanele…? Cine nu are? Luasem 16, să fiu sigură, ar fi ajuns vreo 10, atâția nu aveau. La 23 de copii, înseamnă aproape jumătate din părinți pentru care am vorbit degeaba. Aveau o scuză poate, că nu au fost la ședință (însă știu că, așa cum un elev absent își ia temele, și părintele absent întreabă ce s-a discutat… apoi, anunțasem și copiii de miercuri). Și de parcă nu era destul, se mai și comentează din clasă: ce bine că aveți atâtea, doamna, că nu aveam cum să ne descurcăm! Nuuu maaaai spune… am înghițit în sec, directorul râdea, inspectorul asemenea… se informaseră că au parte de o zi „obișnuită”.

A trecut, a venit prima pauză, am respirat. Am inventariat trusele de științe… Stăteam bine, toate grupurile aveau. Și a fost momentul în care mi-am zis că n-am avut ce face cu mingiile de ping-pong… când au început să cadă de pe bănci! Și în pauză, și când am început ora. Și dacă nu cădea singură, avea grijă cineva să cadă. Știu că vorbeam și îl văd pe unul din copii că o ia încet din pungă… o apropie de margine… măsoară înălțimea… și îmi spuneam în gând… „te rog, te rog, nu-i da drumul!” Telepatia nu merge, așa că în următoarea secundă am văzut mingiuța țopăind veselă pe parchet, cu sunetele aferente. Completa probabil faptul că nu avusese creion, apoi că i-a rupt vârful celui primit…

La ora 10, ne dă voie domnul inspector să alegem ce facem a treia oră, căci nu stă și la a patra. Numai că îmi „dă voie” de față cu copiii, iar eu i-am învățat că decidem democratic. So, prin vot, ce aveți chef, dragi copii, vinerea a treia oră, (când orarul normal nu avea română)… arte sau română? S-a votat pentru arte. Am votat inclusiv dacă punem peștii în acvarii individuale sau facem un acvariu mare cu toți. Pfai, aici mai e mult de lucru, să înveți să te supui și să accepți decizia majorității… Dar dacă mă uit cum acceptă românii asta la alegeri, pare aproape misiune imposibilă!

Și ne-am spart în figuri la ora de arte până la ora 11. A fost de-a dreptul impresionant momentul în care domnul inspector le-a vorbit copiilor, lăudându-i cum n-am făcut-o eu niciodată pentru modul în care s-au comportat. Iar eu deja era terminată când am auzit mesajul. Exact lucrurile pentru care am muncit cel mai mult anul acesta, de când am luat clasa, tocmai acelea au fost lăudate: faptul că nu doar stau în grupuri în clasă, chiar știu să lucreze în grup, și că sunt autonomi. La ultima încă e mult de muncă, însă se vede.

Mi-am demonstrat în primul rând mie că se poate oricând să ai o asemenea zi, că nu e nevoie să stresezi copiii înainte. N-aș ști să spun când am auzit prima dată cuvântul „inspecție” în familie, însă având părinții profesori, am știut mereu ce înseamnă: un moment în care tu arăți ceea ce faci de obicei la clasă, nu acela în care te dai peste cap cu regii, scenarii fantastice, costumații consumatoare de bani. Și cu siguranță nu acel moment pentru care faci repetiție, nu scrii lecția în caiete, ci pe foi, și a doua zi o faci din nou, „să iasă bine”…

Model inspirat din „Figurine din cerculețe de hârtie” – Idei creative, Editura Casa

La finalul orei, nu erau chiar toți peștii gata. Dar cum ei plecau acasă la 12, au avut timp extra să finalizeze colajele. Rămâne să aflu luni de ce n-am găsit pe tablă, așa cum i-am rugat, 21 de peștișori, câți copii erau la școală, ci doar 19…

Tablou cu ghiocei – quilling

Când era Iris la grădiniță, s-a întâmplat nenorocirea ca, din senin, unul dintre băieței să rămână fără mamă, undeva în ianuarie. Așa că domnișoara educatoare nici nu a vrut să audă de ceva serbare/activitate de 8 Martie, în condițiile în care singurul loc unde se mai simțea bine copilul era la… grădiniță, cu copiii. Tatăl, înțelegător, a zis că poate să nu-l aducă la serbare. Dar cu repetițiile ce făcea?! Așa că anul acesta, când am văzut că am și eu un caz asemănător, chiar dacă nu de dată recentă, am decis să visez frumos la proiectele de 8 Martie, dar să nu fac din asta un scop în sine. Copilul meu nu are nici bunică, nici mătușă, pe nimeni feminin în familie căruia să-i dăruiască ceva. Așa că 8 Martie a trecut lin.

Normal că gașca mea de albinuțe lucrătoare a venit cu „plângerea” că de ce nu facem și noi ceva. Le-am rugat să-și imagineze cum ar fi dacă am face și ele n-ar avea cui s-o dea. Și a fost ultima discuție necesară, în care le-am și explicat că tabloul cu ghiocei îl pot da ele cadou, dar nu putem scrie pe el la școală. Au înțeles, chiar dacă par mici la doar 9 ani.

Revenind la proiect, le-am cerut copiilor să aducă o cutie rotundă de carton, ca cea de la brânză topită. Se pare că provocarea a fost prea mare, căci doar jumătate au avut în ziua respectivă cutia cu pricina. Și pentru că au avut-o întreagă, i-am rugat să „doneze” cealaltă jumătate și copiilor care nu și-au adus. Și nu, nu era vorba de bani, căci știu ce probleme sociale am în clasă și ei au avut cutie. Doar neimplicare, căci să ai două săptămâni la dispoziție să faci rost de ea mi se pare suficient. Dacă nu vrei s-o cumperi, că nu mănânci de fel, pui pe facebook, sigur ai un prieten care consumă și te poate ajuta. I-am notat frumușel pe agendă și am trecut mai departe.

Acasă fusese rândul meu să pregătesc „modelul profesorului”. Normal că nici eu nu aveam cutie. Am intrat în Lidl, n-am văzut nicăieri, deja mă vedeam luând magazinuțele la rând. Însă, surpriză, aveau brânză Camembert, e drept că nu în cutie de carton, ci chiar mai faină, cu margine de lemn, și aproape cam la același preț. Am plecat cu ea acasă…

Zăpadă și norișori am făcut cu perforatorul de 7,6cm (nor), unul pus într-un sens, unul în celălalt. Apoi am continuat tabloul, cu ajutorul Irisucăi, căci în seara aceea aveam un chef de extraordinar quilling , oricât de relaxant ar fi. Nu a fost „mama-mpunge și eu trag”, a fost muncă de echipă, repede-repede, să le terminăm. Rezultat satisfăcător. A doua zi la școală, când m-am apucat de pregătit materialele… surpriză. Hârtie azurie nu aveam, doar un albastru foarte închis, așa că am schimbat, căci verde aveam din belșug, și în loc de zăpadă s-au ales direct cu petic verde crud, iar norul zace pe cer. Fâșiile le-am făcut cu distrugătorul de hârtie, dar au avut și de-acasă.

Lecția a început cu o prezentare a plantei, de parcă făceam integrat cu științe. Deși observarea ghiocelului se face de la grupa mică de grădiniță și am explicat și eu, tot am avut clopoței care stăteau zgâiți spre soare. Dar, în linii mari, au ieșit binișor. Am stabilit ce forme trebuie să aibă fiecare element și am trecut la lucru, nu înainte să îmi spună că modelul meu îi descurajează, așa n-o să le iasă niciodată. Le-am spus că e o provocare. Se poate și mult mai frumos de atât, doar că trebuie să muncească!

În clasă au făcut 1-2 ghiocei, după puteri, și le-am zis că e păcat să rămână așa, să îl continue acasă, mai ales că odată cu numărul ghioceilor creștea și calificativul. Condiția a fost însă ca nimeni altcineva să nu muncească la tablou. Și s-au străduit, au muncit, au venit cu ele. Mi-a plăcut acel „ceva” adăugat de fiecare, sau soluțiile practice pentru ușurarea muncii, cum ar fi desenatul codiței. Obligatoriu în proiect era clopoțelul și atât. Restul am lăsat la alegere, să văd cât își doresc ei să completeze, dacă doar bifează proiectul sau pun și ceva suflet.

Însă două proiecte sunt de apreciat, cu plus și cu minus. Primul, în imaginea de sus, în stânga jos. Un copil pe care cu greu l-am convins că se poate descurca și el la arte (l-am prins „convingând” colegii să-i facă și lui), și care, deși nu a fost atent la instrucțiuni, a făcut „ceva”. A doua zi a venit cu tabloul în forma de mai sus, spunând de parcă ar fi alergat la maraton că e peste puterile lui. Am apreciat sinceritatea și faptul că a muncit singur.

Al doilea – imaginea din dreapta sus, mai jos. Ghiocelul de jos – făcut în clasă. Acasă, în mai puțin de 24h, a avut loc un miracol, mi-a spus că „a exersat” și au rezultat celelalte două minuni, în condițiile în care nu mai lucrase niciodată, formele folosite sunt altele decât cele indicate, iar cârcei nu le-am arătat. Miracolul se poate chema mamă sau soră mai mare, dar dacă copilul și-a dat cuvântul că a făcut singur, trebuie să-l cred!

Concluzia… e tare greu cu mulți, în timp limitat, dacă ei nu vor. Dar nu îi punem să lucreze acasă, căci e pierdere de vreme, mai bine avem pretenții să facă matematică. Nu vor ajunge toți matematicieni, dar oriunde vor lucra vor avea nevoie de răbdare, migală, concentrare în sarcină, creativitate, găsire de soluții… ca să nu mai zic că exersând cu mâinile ajungi poate să scrii mai frumos și mai ordonat!

Știu, artele sunt o „prostie”…

Tablou de primăvară cu floricele

În planurile mele de decorat clasa (care în această primăvară se reduc la chestii mai simple, ce nu presupun cățărat pe scară la 4m deasupra solului), am decis să îi pun pe copiii să facă ceva „simplu”. Simplu o fi fost în mintea mea, pentru că… pentru ei… nu a fost chiar așa. În vacanță am mai reușit să facem câteva tablouri, nu neapărat cu flori – am încercat cu buburuze. Arătau destul de bine prinse pe jaluzele, așa că am decis să le facem pe acestea. Decupaj nu era o opțiune, așa că am ajuns la flori din hârtie.

În primul rând, am refolosit distrugătorul de hârtie. Am tăiat și benzi de quilling cu el. Benzile au însă 7mm lățime, nu 3 sau 5 ca cele din comerț. Am tăiat fâșii verzi și colorate. În final s-a dovedit mai practic, benzile mai late s-au lipit mai ușor decât cele foarte subțiri de quilling. Apoi, pentru a ușura munca copiilor – florile le dădeau destulă bătaie de cap – am tăiat eu benzile de carton pentru grilajul din spate, ei doar le-au asamblat. Apoi am imprimat fundița pe coală albă, pe care au decorat-o cum au dorit. De menționat că fundița se decupează integral, inclusiv semicercurile de la extreme, care se folosesc la asamblare.

Floricelele au fost o provocare. Întâi de toate, panglica de 30 cm se rupea pe jumătate. Apoi se realizau trei „plusuri” (le-au botezat ei), care se suprapuneau la mijloc, iar în final rezulta o steluță cu 12 brațe. Fiecare dintre acestea se aducea apoi cu capătul în mijloc, fără a le îndoi, pentru a realiza buclele petalelor. Cine a dorit a lipit apoi în mijloc o bulină galbenă sau colorată.

Pentru asamblarea tabloului, se lipesc întâi codițele, astfel încât să se întâlnească într-un singur punct, unde se adaugă fundița. Nu au vrut și frunze (erau de decupat!), abia apoi se lipeau florile. Bineînțeles că rezultatele nu sunt perfecte. Cel cu frunze e al meu, celelalte – primele terminate. Arată foarte drăguț prinse pe jaluzele, și destul de mari, și destul de colorate.

Voi cu ce ați decorat?

O întrebare, de curiozitate. Dacă nu aveți timp/unelte să pregătiți setul pentru asamblare, cât ați fi dispuși să plătiți pe unul complet, cu hârtie gata tăiată pentru toate elementele, copiii doar să asambleze și lipească? Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri!

Respectul și lipsa de respect

Prima unitate de învățare la educație civică semestrul acesta a fost una dintre cele mai dificile. Nu pentru că erau de neabordat conținuturile, ci pentru că într-o societate ca a noastră, unde valorile sunt sublime și lipsesc cu desăvârșire, să discuți despre ele a fost o provocare. În ordine, am avut: bunătatea, răutatea, respectul, lipsa de respect, sinceritatea, minciunea, modestia, lipsa de modestie, curajul, frica, lașitatea, și încheiem în glorie înainte de Paște cu încrederea și lipsa de încredere.

Primul lucru pe care l-am observat e că ei identifică foarte greu în viața de zi cu zi situațiile care pot primi etichete din cele de mai sus. I-am stresat la fiecare oră cu teste-fulger, din categoria: „Descrie o situație în care tu ai dat dovadă de (de regulă cele negative). Cum ar fi trebuit să procedezi?” În 5 minute scrii repede câteva rânduri.

Întâi, de ce îmi plac „fulgerele”?

Ei nu citesc lecțiile din manual. Și cum nu știi când te „trăsnește” doamna, dar o face la aproape fiecare oră, mai bine citești. Nu merge, stați calmi, tot nu citesc, dar măcar procentul de cititori e în creștere!
Dacă i-aș asculta pe rând, oral, știu eu povestea. M-a ascultat azi, pentru data viitoare nu mai citesc. În plus, la test apare la ei acea solidaritate de grup. Toți sunt tratați la fel, evaluați la același lucru, nu e că pe Gigel l-am întrebat azi dacă Pământul e rotund și Ionel a demonstrat teoria relativității.
Am ocazia să-i cunosc. Pe toți. Situațiile descrise de ei sunt cotidiene. Și câte am aflat! Am observat că „fulgerele” de la lecția cu minciuna n-au ajuns în portofoliu, le-au pitit, preventiv, căci la ședințe invit părinții să răsfoiască dosarele…

Dar cea mai dureroasă a fost lecția despre respect. Ca lecție la clasă a fost cea mai reușită. Am lucrat în grup, am făcut joc de rol, brainstorming cu situațiile în care respectul intră în acțiune, ce mai, eram aproape de lecție-model! Dar… să nu zici hop până nu sari! A trecut ora… și așa s-a dus și respectul descoperit pe apa sâmbetei. Dacă în relația cu mine copiii sunt ok (spumeg doar la vorbit neîntrebat și în cor), între ei e jale. Nu-și așteaptă rândul, se îmbrâncesc, își vorbesc urât și pot s-o țin așa mult și bine. Uite că greșesc, generalizez, am și câteva floricele care însă nu-mi ajung să aduc „primăvara” în clasă.

Mi-am stors mintea cum să-i fac pe ei să conștientizeze aceste lucruri. Și… cum la cei mici o imagine face cât 1000 de cuvinte, le-am pregătit una. Întâi de toate, am mizat pe spiritul de dreptate pe care fiecare îl are și la cât de bine se pricep să se aprecieze unii pe alții. Le-am dat un tabel de completat. Pe prima coloană era numele tuturor colegilor, inclusiv al celui care completa. Apoi urmau alte coloane: lipsit de respect, foarte puțin respect, puțin respect, respectuos, foarte respectuos, model de urmat. Și am integrat organizarea datelor în tabele la o activitate extra. Trebuia să marchezi cu X celula tabelului după cum considerai că se potrivește fiecăruia, inclusiv ție! Au fost anonime, nu am trișat nici eu să aflu cine ce a scris, i-am lăsat să se dezlănțuie. Centralizarea nu a fost grea, cercetarea educațională din facultate a lăsat urme adânci, am aplicat formula lui Likert pentru scală de 6 trepte, apoi un grafic în excel și a rezultat tabelul de mai jos (originalul are numele trecut pentru fiecare coloană).

Momentul în care am pus graficul pe proiector a fost marcat de cele câteva muște amețite din clasă care puteau da concert, le auzeam cu siguranță. Atâta liniște, fără s-o cer eu, n-am avut până acum! Știau foarte bine că eu n-am avut nimic de-a face cu graficul. Erau evaluările lor. Și-au ridicat singuri oglinda și nu le-a plăcut ce-au văzut. Am analizat… am încercat să tragem concluzii… e clar că avem o problemă. L-am printat și l-am pus la avizier.

Minunile nu durează decât un minut, așa că nu vă închipuiți că s-a schimbat ceva vizibil. Nici Titanicul n-a cotit la timp, dar a cotit în cele din urmă. Păcat că s-a scufundat. Eu sper ca până anul viitor pe vremea asta, când deja se vor gândi intens la gimnaziu, să „cotesc” suficient cât să dau mai departe un grup unitar de copii. Și știu, iar sunt optimistă, idealistă, dar măcar o să încerc.

Însă vom repeta evaluarea, așa am stabilit, că luna viitoare vedem dacă s-a mai schimbat ceva, dacă reușim măcar să ridicăm media clasei. Până una alta mă gândesc cum scriu eu mare ceva inspirațional legat de respect pe peretele din față. Au zis că nu le aduce nimic aminte să fie respectuoși…

Închei cu cireașa de pe tort. I-am amenințat că modific calificativele la civică, pentru că ei îmi dovedesc zi de zi că n-au învățat nimic din acele lecții… „Doamna, dar nu e corect, lecția cu respectul a fost acum trei săptămâni!”

Dacă aveți și alte idei, spuneți. Deocamdată aplicăm penalizări pentru îmbrâncelile la rândul de săpun (eu sunt „dozatorul” care îi trimite să se spele pe mâini în pauza de masă). Ai îmbrâncit colegul – treci la coadă. Nu mai zic dacă treci peste rând. Ignor răspunsurile fără ridicat mâna, cele peste colegul care răspunde. Țin să spun că atâta „material didactic real” nu am avut la nicio temă. Și cât mi-aș dori să nu mai am!

Când tehnica are picioare scurte

Când ești mic și decizi ce vrei să faci cu viața ta, parcă ții lumea în mână. Apoi, după ce ai decis, faci o listă cu „Do & Do not” pentru când vei ține tu cu adevărat frâiele vieții tale. Unul din lucrurile pe care l-am urât întotdeauna, în toți cei aproape 20 de ani de școală, a fost momentul în care faci teme pentru a le arunca în neant… profesorul nu le verifică, nu ai feedback, nu știi dacă e bine sau e rău… frustrarea aceasta există din clasele primare și nu a încetat nici la facultate. Câte „proiecte” și „portofolii” am predat, dar care nu s-au întors cu nicio virgulă adăugată…

Așa că mi-am promis mie, mai bine teme mai puține, dar corectate, decât o tonă de hârtie mâzgălită. Să mai adaug cu cât zel făceam sutele de probleme din vacanțe? Și ce dezamăgită eram când nu primeam feedback? Lauda nu mă încălzea cu nimic… Dar le făceam. Mai ales când au apărut și culegerile cu răspunsuri… măcar le verificam eu. Și ce mă mai enervau cei care dădeau răspunsurile doar selectiv…

Acum nu mai sunt în bancă, sunt printre bănci. Temele sunt… mai multe, mai puține, depinde cum e ziua. La matematică cel puțin mă dau peste cap să nu verific doar că există tema, ci să o corectăm. Așa văd și eu cine se descurcă și cine nu. Și tot nu îi vezi pe toți, căci e greu să ajungi la performanța, ca părinte, să nu te bagi. Nu se pun note pe teme. Dar cine a greșit iese la tablă și rezolvă. Cumva tema e momentul meu de feedback… a înțeles sau nu ceva copilul din lecție? Tema este momentul în care ești doar tu și o provocare, o dovedești sau nu? Temele nu sunt date pentru a fi aduse rezolvate corect, ci pentru a provoca copilul să se descurce…

Azi aveam la matematică „ZUZU”. Sau cum au botezat copiii de miercuri încoace lecțiile despre înmulțirea a două numere formate din zeci și unități – „lecțiile despre iaurt”. Ca în orice clasă, copiii sunt distribuiți pe toată curba lui Gauss… Unul dintre copii, situat la extremitatea stângă, lipsește de trei zile. Ratase lecția. Știam că va fi depășit de situație, căci mișcă încet la tabla înmulțirii. Acasă nu are cine să-i explice. Deci aveam o problemă, cum fac recuperez din mers conținutul… îmi zic că nu-i nimic, azi am consolidare, a doua oră în care stăm și înmulțim de înnebunim, să învățăm să le așezăm unele sub altele, ce înmulțim, ce adunăm … dacă ies 22 la tablă și verbalizează procesul, e imposibil ca atunci când îi vine rândul să nu aibă măcar o idee despre ce e vorba…

Cu planul făcut, începe ora. Surpriza maximă, o văd cu coada ochiului că bifează într-o veselie rezultatele citite de colegi. De obicei nu-și face temele, așa că surpriza era și mai mare. Pentru câteva minute mai că încep să cred în miracole. Așa că cer caietul. Într-adevăr exercițiile erau scrise, cu rezultatele lângă. Însă la temele pentru acasă cer mereu calcul scris. Mai toți au telefoane și știu să folosească calculatorul. Cum încă nu știu să facă proba prin împărțire, i-am încurajat ca, după ce termină tema, să o verifice, dacă pot, și așa. Normal, în caiet nu erau calcule…

Întreb unde sunt. Le-am făcut pe o ciornă. Trec peste faptul că nu le-am permis ciorne, le-am zis mereu să scrie direct pe caiet (și aici fac o paranteză… de ce să faci calcul scris pe ciornă și apoi să îl copiezi pe caiet?! Ca să scrii de două ori?! Muncă inutilă! Ca să arate „bine”? Obsesia perfecțiunii. Din greșeli se învață… și a tăia cu o linie e permis și la examene!)… De ceva vreme, de câte ori nu găsesc calculele scrise, notez „efectuat cu calculatorul”. Numai că copilul susținea în continuare, cu acea mască de sinceritate pe care numai la vârsta asta o poți afișa, ba jurându-se pe toate cele, că a făcut pe bune calculele pe o ciornă și a scris rezultatele, fără niciun ajutor!

Nu e prima minciună pe care mi-o „vinde” așa… deci am scos copilul frumușel la tablă, să efectueze una din operații. Calcul scris. Nu i-a ieșit nici primul produs parțial… de parcă eu nu știam că nici înmulțirea cu o cifră nu a impresionat atât de tare încât să învețe algoritmul. Dar am lăsat timp de gândire… apoi am întrebat cum se explică tema perfectă… le-am făcut cu calculatorul…

Și uite-așa s-a dus pe apa sâmbetei azi tot planul meu de bun samaritean, cum să ajuți un copil care „nu reușește”. Care copil n-a putut să vină nici în vacanță, când i-am făcut program de recuperare, care e prea „ocupat” să rămână vinerea, după ore… Așa că mi-am zis și eu că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă și că binele cu de-a sila nu se face... Și încă ceva de ținut minte: nu poți salva pe toată lumea și în niciun caz pe cei care nu vor să fie salvați.

Dar cine știe, poate până la urmă… există miracole! Poate data viitoare chiar are tema făcută…

Lucruri utile la școală: grafice și tabele

Printre cele mai chinuite lecții se numără, normal, cele cu grafice și tabele. Sunt destul de greu de înțeles de copii și numai după ce ajung ei să le facă pe primele parcă-parcă se mai risipesc problemele. Normal că o singură lecție dedicată nu ajunge și îmi dau silința să le arăt și cum se folosesc când țin diverse evidențe legate de ei, sau să le utilizăm în rezolvarea exercițiilor, chiar dacă nu se specifică acest lucru. Azi însă am ajuns la citit grafice… și mi-am amintit cum, acum doi ani parcă, s-a dat la capacitate un grafic din care copilul trebuia să extragă datele. Discutam cu ei despre probleme după imagini, tabele sau grafice. Cum cea cu graficul părea să îi pună pe gânduri, am zis să-l construim noi, poate văzându-l cum se completează, îl înțeleg.

Am mai făcut apoi unul… în care ne-am imaginat că avem o grădină cu flori, și marcăm cu bare colorate câte avem din fiecare. Am tablă clasică, cu cretă, și am reușit să trasăm niște bare minunate cu creta pusă pe lungime. În timp ce îl făceam pe acesta, mi-a venit ideea cum să îi scot pe toți la tablă și să facem cu adevărat ceva practic.

De Crăciun am „vorbit” cu Moșul (da, serios, știu că puștii mei stau pe internet și mai citesc pe-aici) să le aducă în pachetele de la școală câte un număr din „Portalul Magic”. Eu le-am făcut jurnale de lectură. Pe pagina 1 este o poză găsită pe internet, cu căsuța din copac, pe pagina 2 o listă cu volumele, în care ei completează data la care au citit cartea și apoi câte o pagină dedicată, pe care completează titlul, destinația călătoriei, ce a învățat din acest episod, ce cuvinte nu a înțeles și a căutat în dicționar. Pagina 21 este una de compunere, „Dacă aș putea folosi Portalul, eu…”, iar coperta 4 – pentru desen, să facă propria lor versiune de portal.

Ideea mi-a venit după ce am avut la Gaudeamus, în toamnă, atelier pe această colecție la Editura Paralela 45. Copiii au avut atunci ca sarcină doar ceea ce am cerut pe ultima copertă, însă mi-aș fi dorit enorm să fie o activitate mai lungă, să aibă timp să citească și să reconstituim călătoria… în imagini! Pe ai mei nu am vrut să-i pun să deseneze, ci doar să scrie un pic.

Dacă vă întrebați cum citește un copil toate volumele… e simplu. Face schimb. Fiecare s-a semnat pe cartea lui, și la final se va întoarce la el. Dimineața în clasă începe distracția. Cine are carte la schimb? Am vrut să îi oblig să comunice și să colaboreze. Nimeni nu poate termina jurnalul (recompensat cu Fb la română) dacă nu va colabora cu toți ceilalți. Discuți, negociezi, programezi, estimezi timpul… exercițiul se anunță mai lung decât credeam eu. Unii sunt curioși, vor mai multe, schimbă mai repede, alții… ca de obicei.

În colțul nostru de bibliotecă (care e mai bogat decât cea a școlii pentru acest segment de vârstă), am stabilit unde se pun cărțile terminate. Așa cei care vor o carte văd mai repede dacă sunt disponibile. Amuzant e când cei care vor carte stau și pândesc cine se duce să mai pună una… și verifică repede dacă au citit-o sau nu. Dacă înveți din ele? Eu zic că da. Istorie, prin călătoriile imaginare în timp, sau destul de multe despre lume animalelor și ceea ce ne înconjoară. Încă nu a ajuns la mine niciun jurnal, însă am aflat exact cum stăm cu lectura.

Și așa revin la grafic. Am desenat axele. Începuseră deja cu „doamna, cu ce e graficul”, eu așteptam să văd dacă se prind. Pe ordonată am început să marchez încet 2, 4, 6, … 20. Când m-am oprit la 20 am avut și prima exclamație: „Nuuu seeee poateeeee… e Portalul!!” Am trecut apoi pe abscisă inițialele fiecăruia dintre cei prezenți – că doar e final de semestru, de ce să vii? – și i-am invitat pe fiecare să marcheze sincer câte au citit. A fost mai mult decât amuzant, mai ales când stăteau cu sufletul la gură să și citească graficul, să vadă câte a marcat fiecare. Deh, meteahnă națională, din seria cu capra vecinului.

L-am lăsat pe tablă, cu indicații clare să nu cumva să șteargă tabla, pentru că mâine compunem probleme… de exemplu, câte volume au citit fetele, câte băieții, câte prima jumătate a catalogului, și sper să mai vină și ei cu idei de sortare. Mi-a plăcut când i-am întrebat ce concluzie pot spune ei, uitându-se la grafic. „…că citim cam puțin!” Nooo, daaaa, așa e!

Un singur regret am. În acest exercițiu, în care ar fi trebuit să aplicăm și ce am învățat la civică, apropo de cum avem grijă de lucruri, aici – cărți împrumutate… Așteptările mele au fost cam mari… unele deja circulă cu foi lipite de ceai ori alte băuturi, ori cam șifonate. Dar, cum îmi tot spune prietena mea, să văd și partea plină a paharului!

Comper 2018 – cireașa de pe tort

Acum mulți mulți ani scriam aici pe blog despre primele ediții ale COMPER-ului, concurs care a făcut atunci o bună impresie. Am apreciat când au renunțat, după numai un an, la introducerea taxei mascate de culegere și puteau participa, gratuit, toți copiii. După încă câteva ediții, lucrurile parcă se mai calmaseră, subiecte accesibile, copiii erau fericiți că primeau o diplomă, aveai la îndemână un mod rapid de a testa repede, comparativ, un nivel, așa cum nu îți este permis prin calificative.

Așa că am așteptat, ca și în alți ani, să vină „comper-ul”. Adică cu calm, fără stres. Fiind nouă în școală, mi s-a comunicat că nu trebuie decât să trimit mail la mentor cu copiii și… gata, nu trebuie să-i înscriu eu, doar să fiu prezentă în ziua examenului. Am vrut să nu stresez copiii, cu vai, avem comper, ne dăm peste cap. Dar modificările de program trebuiau anunțate, așa că le-am zis. La română a mai fost cum a mai fost, însă… matematica a pus capac.

Om de bun simț, am zis că sunt la zi cu planificarea, orice ar da din materia semestrului întâi nu are cum să îi ia prin surprindere pe copii… Da, e drept, am câțiva numărați pe degete care pot mai mult. O mare majoritate care sunt ok, câțiva care, oricât s-ar strădui, rămân la deprinderile de bază… Dar și unii care pot, dar au impresia că ulciorul merge de multe ori la apă, nu sunt atenți și rezolvă superficial.

Știind că au mai fost cazuri cu barem greșit, cum am ajuns și am văzut subiectele am fost pe punctul să-l anulez. Le-am rezolvat, să fiu sigură că nu mi se pare mie, la prima vedere, că suntem în semestrul al II-lea și nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Era simplu să decid eu ce nu pot face și să le dau răspunsurile, însă am și copii isteți, care provocați suficient ar putea să treacă de bariere. Am estimat undeva la 60-70 de puncte media posibilă a rezolvărilor și le-am spus și copiilor să nu se panicheze, cei care au făcut subiectele anul acesta n-au deschis manualele și nu știu unde am ajuns… Așa că să facă și ei ce pot.

De exemplu, înmulțirea cu ZUxU peste 100, sau înmulțirea cu 10, 100, 1000… care în manualul de la intuitext nu e în semestrul I. Împătritul și Marina cea uitată la rând la bilete au fost floare la ureche față de problemele cu cascadă de întrebări în planul de rezolvare, culminând cu cele două probleme de excelență. 17 se rezolva, cu proprietăți ale egalităților… dar încă n-am ajuns aici. Însă număr necunoscut combinat cu suma lui Gauss… la clasa a III-a… a fost prea mult…

Așa că am lăsat lucrurile să meargă, cu „ce-o fi, o fi”. De dimineață, înainte de concurs, le-am zis să se gândească ce facem la adunare la trecere peste ordin… 67+53… trecem la sute, ordinul următor. Am bifat 87 x 8… apoi cum să explici în 3 minute înmulțirea cu 10 a unui număr de două cifre, în așa fel încât să nu-mi dau cu stângul în dreptul în lecția de după vacanță. Adică da, e ușor să îi spui „adăugăm un zero”, însă ajungi să înveți mecanic și nu aici voiam să ajung. De bine de rău, am trecut și peste asta.

Venea cireașa de pe tort. Suma lui Gauss. Formule? Exclus. Am scris pe tablă o sumă simplă, să vedem cum facem. Nu mă așteptam, dar au și reușit, să fie acolo floricica de adus primăvara.

În rest – dezamăgire totală a copiilor. Nu le-am spus rezultatele acolo unde erau depășiți. Mi se pare stupid, în cursa asta după hârtii fără valoare, inclusiv mult-doritele diplome, să le mai spui și ce să încercuiască. Nepoata mea, la pregătitoare… ne-a povestit cum a fost la primul test din viața ei… doamna ne citea, și dacă nu știam ce să încercuim, ne spunea ea. Pe cine mințim? Aaa, că avem scor bun… și la ce ne folosește?! Le tot repet că vreau de la ei alte lucruri, dacă tot ne pierdem timpul cu subiecte aiurea:

să învețe să se concentreze la un subiect, să rezolve, neapărat să se verifice și să nu mai dea lucrările în 20 de minute, cum au făcut la română. Se grăbesc așa și la evaluările curente de la clasă, parcă e concurs cine predă primul lucrarea. Să te verifici, să corectezi… zici că e tortură, nu au răbdare și greșesc.
să nu mai șteargă. Ai o grilă de răspunsuri, marchezi pe ea abia când ești sigur. Dacă nu, stai, te gândești, notezi pe subiecte, dar nu pe foaia finală. Aici încă nu răzbim… Decât poate dacă o să elimin pic-ul din penar, căci altfel nu știu cum o să reușesc să îi determin să accepte că pot greși. Nu vor și pace să taie cu o linie ce au greșit. Am greșit, m-am corectat, merg mai departe.
tactici când nu știi răspunsul. Da, din păcate, trebuie să îi înveți și asta. De ce? Simplu… pentru că la examene ai copii care din 3 ore scriu pe ciorne două ore și jumătate, apoi nu au timp să transcrie. Nu știu să-și dozeze timpul. Nu știi un răspuns, treci mai departe. Rezolvi tot ce poți, apoi te întorci. Dacă tot n-ai nicio idee, te apuci și verifici soluțiile. Dacă ai 4 posibile rezultate, înlocuiești și vezi care se potrivește.
ultima, pe care n-am avut ce să fac, dar le-am spus-o… Dacă n-ai nici cea mai mică idee, nu dai gol un test grilă. Ai 4 șanse să nimerești răspunsul. Nu poți da cu banul, că nu ai la examen o monedă, însă poți număra, poți încercui după numerele tale norocoase, orice… „la nimereală”, cum spun ei. Dar un test grilă nu se dă nemarcat.

Mă bucur că am dat pe vremuri examenul de permis și-am văzut cum se corectau grilele pe loc, cu șablon. Am decupat repede unul, după barem, suprapuneam cu grila copiilor, unde era corect, coloram cu markerul, apoi număram repede punctele. Am terminat de calculat în cca 10 min, spre fericirea copiilor care au aflat imediat.

Apoi, de parcă nu dădusem ziua peste cap, am mai sacrificat o oră să rezolvăm problemele. Pe unele le-au greșit nejustificat, așa că am luat grilele, am făcut o listă cu cine ce a greșit, și i-am scos pe rând la tablă… Apoi am încheiat subiectul și n-am mai făcut o tragedie din asta. Au greșit. Învățăm.

Dar încă e o enigmă totală pentru mine de ce e mai grav un punctaj la un test oarecare, rupt de realitate, decât faptul că nu știe să ia un pix din cutia de pixuri aflată trei metri mai la dreapta și se uită pe pereți când nu are cu ce să scrie… Nu poate lua o decizie simplă, de estimare: îmi ajunge sau nu locul rămas din pagină să scriu începutul lecției? Sunt ultra-dependenți, se împiedică în șireturi, dar nu reacționează să se aplece să le lege dacă nu le spui. Sigur, nu vor fi toți matematicieni, dar oameni practici, politicoși și de bun-simț au toate șansele. Suma lui Gauss nu te va ajuta să estimezi dacă poți urca mașina de spălat cu liftul la etajul 10 unde locuiești.

Concluzia… aș vrea să terminăm cu goana după titluri și diplome și să vedem mai bine ce putem face prin forțe proprii. Să nu ne mai desenăm o falsă imagine de sine, și să ne blocăm la „găina e animal carnivor”, dar să facem crize că la 9 ani nu am lucrat suplimentar suma lui Gauss.

Iar despre comper… numai bine, la următorul, dacă iar se sare calul ca acum (de la colega mea știu că și la a patra a fost aceeași situație 🙁 ), mă gândesc pur și simplu renunț.

Iarna la mine în clasă

Am așteptat un pic până să scriu acest articol… pentru că am vrut să fie aproape totul gata. Mai e un pic de lucru, dar nu mai am răbdare. Am decorat clasa de iarnă.

Astă-vară au fost puține dorințele pe care mi le-am pus când mi-am ales școala. Am vrut să fie o școală mică, cu puțini copii la clasă. 25 maxim, așa cum scrie și în lege. Am vrut să am o clasă numai a mea… să nu am „schimbul 2” după-amiază. Și ultima a fost să fie mare și luminoasă, să nu mă împiedic de bănci. Dacă prindeam peștișorul de aur și nu aveam atâtea șanse să mi se îndeplinească toate dorințele! Când am ales din listă, știam că a doua dorință este realizată. Apoi am văzut-o pe a treia prinzând viață. Și în final, în toamnă, pe prima.

Dar din categoria „ai grijă ce-ți dorești” – a fost a treia dorință.

M-am bucurat când am auzit că va fi concurs de Crăciun în școală, între clase, pentru titlul de „cea mai frumos decorată”. Recunosc că nu m-am stresat cu decorul de toamnă (așa că nu știam ce înseamnă), m-am chinuit să rezolv cât mai util toate panourile din clasă. Adică să nu pun nici prea mult, nici prea puțin, atât cât să fie util, un punct de plecare… Și când toate au fost gata… se făcuse noiembrie.

Le-am povestit copiilor de concurs. Singură nu aveam nicio șansă de a realiza ceva, dar nici n-am avut vreo clipă intenția de a participa doar eu la concurs. Am clasa a III-a, sunt mari, înțeleg, învață, știu, pot. Așa că am rămas vreo patru zile, până pe la 14-15, la școală, cu ceva mai mult de jumătate din copiii mei, să îi dăm pe toți pe spate. Am decis să facem noi tot. Întâi să reciclăm ce putem, apoi să facem din hârtie decorațiunile. Am scos poze de pe internet cu idei. Am stat toți, le-am analizat, am ales, am făcut „necesarul”, am decis. Poate mai mult ca niciodată am lucrat în grup, a fost important să fie un coordonator la fiecare, să stabilească sarcini, să colaboreze… Cum eram eu după câteva ore? Nu mai contează. Am ajuns să-i cunosc mult mai bine. Căci la ore, când stau în bănci, se controlează. Nu poți afla prea multe despre ei. Dar când îi lași liberi… și îi asculți… te pierzi printre ei… părând „neatent”… o șansă unică!

Să le iau… nu neapărat în ordinea în care au fost făcute, ci așa cum le vezi dacă vii la noi. Pe ușă avem o coroniță. Le-am arătat o poză de pe net, deși nu știam dacă vor avea curaj. Am însă o fetiță care mereu vrea să încerce. Lucrează mult și acasă, și se vede. Ea a vrut proiectul, i l-am dat. A fost coordonator. De la începutul anului reciclăm orice tip de tuburi, capace, și sper să avem șansa de a realiza cât mai multe proiecte. Aici a venit rândul tuburilor de la hârtie igienică. Le-au pictat verzi. Apoi au vrut să se apuce imediat de tăiat, doar că erau moi… am mai amânat cu o săptămână. Uscate, s-au tăiat imediat.

Am intervenit doar când lipiciul lor le-a dat de furcă. Le-am dat aracet și clame metalice, le-am arătat cum să le prindă, să aștepte să se întărească aracetul, bine prinse. Floricelele roșii sunt din hârtie creponată.

M-au anunțat când e gata; e vina mea că e lipită atât de inestetic pe ușă. Însă alte idei ca să stea chiar nu am avut, căci e foarte fragilă. Fundița îmi aparține. Părea golașă, și am completat, improvizând repede dintr-o coală de hârtie. Nu, nu am șablon la fundiță (am observat că e întrebarea numărul 1 când apare ceva nou), pur și simplu am pus mâna pe foarfecă și am făcut-o.

După ce treci de ușă, începe distracția. Întâi de toate, remarci ghirlandele atârnate pe sus. Am povestit deja cum se confecționează, aici, dar ce trebuie să adaug e că piticii au fost în delir. Le-am dus placa mea de biguit și i-am lăsat să o folosească. Nu le-am dat perforatoarele pe mână, pentru că am mai încercat asta, le-au trântit… și… costă totuși o groază de bani. Iar la perforatoare chiar țin. Le-am explicat cum să le îndoaie, cum să le lipească. Până să ajungem să le atârnăm de grinzi, au fost prinse de jaluzele. Le-am tot numărat noi, dar nu am făcut suficiente, mai avem nevoie de vreo 6… când am rămas fără piulițe, ne-am oprit, am mai primit altele, urmează să lucrăm.

Apoi a fost problema lanțurilor de beteală de pe sus. Dacă puneam ceva „normal”, din hârtie, s-ar fi întins la greutate și ar fi arătat urât. Mi-am adus aminte de niște role folosite de la hârtie foto, pe care le păstrasem când mi-au picat în mână cu eticheta „nu se știe niciodată la ce îți folosește”. Acum mi-au folosit. Pe părțile colorate am lipit fulgi de nea, să se vadă, și cum sunt din plastic, rezistă bine și nu se întind. Ținând cont că tot mijlocul e prins într-o pioneză, (una singură!), că sus e grindă de rezistență și nu merge bătut nimic, mă rog în fiecare zi să nu le găsesc căzute 😀 .

Fulgii mari, ca cel din mijloc, i-am făcut în echipă cu copiii. Când am preluat clasa am găsit o mulțime de fișe printate, foi de colorat, pe care mi-a fost milă să le arunc. Nu am încă un coș mare pentru reciclat hârtia și mi se rupe sufletul când trebuie să o arunc. Așadar, am hotărât să îi dăm alt sens… Eu le-am tăiat, ei le-au lipit și asamblat, și într-o oră am făcut vreo 20 de fulgi mari. Am pus pe jaluzele, pe geamuri, am agățat ce-a rămas de panourile de prin clasă. Ultimul, realizat din carton galben, a devenit stea la brad.

Tot din hârtie reciclată am făcut la oră cu copiii steluțele pe care le-am prins în brad și pe ferestre. Separat i-am învățat cum să facă fulgi pliați, dar aici a fost mai greu. Unii au înțeles, unii nu… Și acum îmi dau seama că nu mi-am fotografiat ferestrele de-afară! M-am abținut și n-am pus zânele… chiar dacă sunt ale mele.

Bradul a fost rezultatul unei munci titanice. Nu știu câți metri de lănțișor verde sunt acolo, dar s-a împletit la greu… au lipit înainte de ore, cei care ajungeau mai devreme, lipeau în pauze cei care nu apucau înainte, lipeau cei care rămâneau vinerea după ore. Ar fi mers să avem o bază mai mare… dar am improvizat dintr-o sârmă un cerc… și nu era foarte stabil. În final i-am pus și instalație. A, și pentru că probabil veți întreba pe ce e fixat… pe suportul de la ecranul proiectorului. Înălțimea au stabilit-o copiii, ei au vrut să fie „mare”!

A urmat șemineul… de ceva ani tot vreau să încerc să văd cum iese. Am adunat cu ajutorul personalului auxiliar cutiile din programul de lapte și corn. „Vă mai aducem, doamna învățătoare?” Și au tot adus, așteptând cu nerăbdare să vadă ce năzbâtie am pus la cale, căci n-au prea înțeles din prima… Cred că au intrat vreo 30 de cutii. Întâi le-am prins cu bandă adezivă lată, apoi am lipit coli mari albe de împachetat, l-am asamblat și mi-a venit ultima idee: hârtie creponată roșie. Pentru o secundă mă gândisem să-l pictez. De terminat l-am terminat singură, copiii l-au găsit făcut. Prima replică a fost: „Ne trebuie șosete! Facem?” Le-am trecut pe listă.

„Lemnele” le-au pictat ei. Nu aveam maro, dar aveam roșu și verde… au amestecat până au obținut o nuanță acceptabilă. Focul l-am făcut eu, cu galerie lângă. „Parcă e real, doamna!” (Ca o paranteză, mă termină „doamna”. Am fost în extaz la atelierul de la Gaudeamus când copiii mă strigau Cristina… mă simțeam așa bine! Dar aici cred că mi-aș pune toată școala în cap dacă le-aș permite să-mi spună pe nume…)

Cum partea de sus nu era cine știe ce, un „mileu” improvizat, tot din hârtie creponată, a rezolvat problema. Fetelor le rămăseseră flori de la coroniță și au propus să le prindem cu bolduri. Noroc că am cumpărat vreo 6 cutii, să fie! Sus am pus și „bibelouri”, fetele au adus un brăduț dintr-o revistă, o căsuță din carton, eu am reutilizat un fes găsit prin dulapuri, și am dus de-acasă căsuța de anul trecut și brăduțul de la Daco.

Când șemineul a fost gata, am ajuns toți la concluzia că ne trebuie un tablou… și am avut și un voluntar care s-a oferit să picteze un tablou mare. Am rămas cu gura căscată când l-a adus, nu m-am așteptat la un lucru atât de serios făcut, pe pânză. Arată minunat!

Și am făcut și șosetele… miercuri acum. Unii s-au mulțumit cu ce au făcut la oră. Alții… au cerut să le ia acasă și să le termine de țesut. Am simplificat modelul din anii trecuți, ca să meargă pe aceeași linie de sus până jos, mi-am perfecționat și tehnica de tăiere, căci am folosit placa de la Daco.

În față am pus doar o ghirlandă cu globuri în jurul tablei. Mai avem la avizier Calendarul de Advent, un proiect pe care aproape toți copiii, cu mici excepții, l-au acceptat și pregătit. În fiecare zi deschidem câte un pachețel. Până acum am avut ghicitori, glume, brățări din elastice – condiția e să fie în acel pachețel ceva pentru toată clasa.

În mijloc… indiferent de anotimp, stema nouă a României (acvila are coroană regală) și drapelul național.

Încotro duce drumul de etică și moral?

Acum câteva zile puneam pe hârtie câteva gânduri despre inutilitatea unui curs de etică la 25 de ani sau mai târziu și nici nu-mi trecea prin cap, când am scris, ce urmează să mi se întâmple la nici 30 de ore după… Am cobit că ar fi trebuit să se introducă de la grădiniță – și nu e prima dată în viață când o fac și merge prost!

Am organizat, de ziua școlii noastre, un concurs pe echipe împreună cu clasa vecină, încercând să învățăm un pic mai mult despre personalitatea celui ales să ne identifice cu numele în marea masă de școli din capitală. Din fericire pentru mine, un personaj istoric. Am pregătit copiii, le-am dat de citit materiale, am pregătit întrebările pentru concurs, ne-am organizat. Toate bune și frumoase, echipele stăteau împreună la masă, colaborau. În ziua de dinaintea concursului am stat puțin cu câțiva dintre participanți, le-am explicat cum e cu axa timpului, cum calculăm anii de domnie, căci suntem clasa a III-a, concuram cu a IV-a, care deja studiază istoria. Una din fetițe m-a întrebat, cu tonul așteptării unei confirmări, dacă „la concurs vom avea voie cu foile”. Normal că nu. E concurs. Îți iei pixul și capul pe umeri.

Nu mi-am propus să fiu polițist și, fiind atât de mulți copii în clasă, nu mi-am închipuit nici o secundă ce va urma. La final, când am rămas doar noi, un băiețel a venit la catedră și mi-a povestit cum la una din echipe au folosit telefonul să caute răspunsurile. Am simțit că mor. O altă fetiță a confirmat acuzația. Acuzatul a recunoscut. Am avut primele minute dintr-o lungă serie care va urma de discuții pe tema „ce înseamnă să fii un om cinstit/corect”.

Am început întâi cu cei care au văzut și nu au spus imediat. Într-un concurs (și nu numai!) cel de lângă tine concurează pe același loc. Dacă el trișează… și îți va lua locul… te vei simți cum?! Datoria ta este ca atunci când cineva trișează să spui. Nu înseamnă că ești pârâcios. Înseamnă că cel care concurează împreună cu tine nu te respectă și nu trebuie să tolerezi acest comportament. Apoi, în cele câteva minute care mi-au mai rămas, am judecat comportamentul necinstit… frauda… însă copiii erau îmbrăcați de plecare, obosiți, pe mine situația mă dăduse peste cap. Trebuia ceva mai multă strategie în abordare și încă nu știu de unde s-o apuc! Deși echipa a obținut ultimul loc, am decis să nu le acord nici măcar diplome de participare.

Am o săptămână de vacanță în care să mă gândesc ce fac, cum fac, dar mai ales, când fac! Momentele mele cu ei, în care nu am de parcurs o programă, sunt atât de puține… Mi-am amintit cum la una din evaluări am fost întrebată de un copil dacă poate lua manualul, că nu e sigur de un rezultat. Stau și mă întreb dacă acel „cărțile și caietele în ghiozdan”, înainte de teste, sunt suficiente pentru ei pentru a aprofunda gestul, pentru a-i duce cu gândul la cum este corect să te comporți la un examen/test/concurs. Scopul scuză mijloacele? Te faci frate cu dracu până treci puntea? Sau… încotro s-o iau…?

Nu m-am așteptat la o asemenea provocare la început de an… Aveți sfaturi? Idei?

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: Școlarii mei