Când era Iris la grădiniță, s-a întâmplat nenorocirea ca, din senin, unul dintre băieței să rămână fără mamă, undeva în ianuarie. Așa că domnișoara educatoare nici nu a vrut să audă de ceva serbare/activitate de 8 Martie, în condițiile în care singurul loc unde se mai simțea bine copilul era la… grădiniță, cu copiii. Tatăl, înțelegător, a zis că poate să nu-l aducă la serbare. Dar cu repetițiile ce făcea?! Așa că anul acesta, când am văzut că am și eu un caz asemănător, chiar dacă nu de dată recentă, am decis să visez frumos la proiectele de 8 Martie, dar să nu fac din asta un scop în sine. Copilul meu nu are nici bunică, nici mătușă, pe nimeni feminin în familie căruia să-i dăruiască ceva. Așa că 8 Martie a trecut lin.
Normal că gașca mea de albinuțe lucrătoare a venit cu „plângerea” că de ce nu facem și noi ceva. Le-am rugat să-și imagineze cum ar fi dacă am face și ele n-ar avea cui s-o dea. Și a fost ultima discuție necesară, în care le-am și explicat că tabloul cu ghiocei îl pot da ele cadou, dar nu putem scrie pe el la școală. Au înțeles, chiar dacă par mici la doar 9 ani.
Revenind la proiect, le-am cerut copiilor să aducă o cutie rotundă de carton, ca cea de la brânză topită. Se pare că provocarea a fost prea mare, căci doar jumătate au avut în ziua respectivă cutia cu pricina. Și pentru că au avut-o întreagă, i-am rugat să „doneze” cealaltă jumătate și copiilor care nu și-au adus. Și nu, nu era vorba de bani, căci știu ce probleme sociale am în clasă și ei au avut cutie. Doar neimplicare, căci să ai două săptămâni la dispoziție să faci rost de ea mi se pare suficient. Dacă nu vrei s-o cumperi, că nu mănânci de fel, pui pe facebook, sigur ai un prieten care consumă și te poate ajuta. I-am notat frumușel pe agendă și am trecut mai departe.
Acasă fusese rândul meu să pregătesc „modelul profesorului”. Normal că nici eu nu aveam cutie. Am intrat în Lidl, n-am văzut nicăieri, deja mă vedeam luând magazinuțele la rând. Însă, surpriză, aveau brânză Camembert, e drept că nu în cutie de carton, ci chiar mai faină, cu margine de lemn, și aproape cam la același preț. Am plecat cu ea acasă…
Zăpadă și norișori am făcut cu perforatorul de 7,6cm (nor), unul pus într-un sens, unul în celălalt. Apoi am continuat tabloul, cu ajutorul Irisucăi, căci în seara aceea aveam un chef de extraordinar quilling , oricât de relaxant ar fi. Nu a fost „mama-mpunge și eu trag”, a fost muncă de echipă, repede-repede, să le terminăm. Rezultat satisfăcător. A doua zi la școală, când m-am apucat de pregătit materialele… surpriză. Hârtie azurie nu aveam, doar un albastru foarte închis, așa că am schimbat, căci verde aveam din belșug, și în loc de zăpadă s-au ales direct cu petic verde crud, iar norul zace pe cer. Fâșiile le-am făcut cu distrugătorul de hârtie, dar au avut și de-acasă.
Lecția a început cu o prezentare a plantei, de parcă făceam integrat cu științe. Deși observarea ghiocelului se face de la grupa mică de grădiniță și am explicat și eu, tot am avut clopoței care stăteau zgâiți spre soare. Dar, în linii mari, au ieșit binișor. Am stabilit ce forme trebuie să aibă fiecare element și am trecut la lucru, nu înainte să îmi spună că modelul meu îi descurajează, așa n-o să le iasă niciodată. Le-am spus că e o provocare. Se poate și mult mai frumos de atât, doar că trebuie să muncească!
În clasă au făcut 1-2 ghiocei, după puteri, și le-am zis că e păcat să rămână așa, să îl continue acasă, mai ales că odată cu numărul ghioceilor creștea și calificativul. Condiția a fost însă ca nimeni altcineva să nu muncească la tablou. Și s-au străduit, au muncit, au venit cu ele. Mi-a plăcut acel „ceva” adăugat de fiecare, sau soluțiile practice pentru ușurarea muncii, cum ar fi desenatul codiței. Obligatoriu în proiect era clopoțelul și atât. Restul am lăsat la alegere, să văd cât își doresc ei să completeze, dacă doar bifează proiectul sau pun și ceva suflet.
Însă două proiecte sunt de apreciat, cu plus și cu minus. Primul, în imaginea de sus, în stânga jos. Un copil pe care cu greu l-am convins că se poate descurca și el la arte (l-am prins „convingând” colegii să-i facă și lui), și care, deși nu a fost atent la instrucțiuni, a făcut „ceva”. A doua zi a venit cu tabloul în forma de mai sus, spunând de parcă ar fi alergat la maraton că e peste puterile lui. Am apreciat sinceritatea și faptul că a muncit singur.
Al doilea – imaginea din dreapta sus, mai jos. Ghiocelul de jos – făcut în clasă. Acasă, în mai puțin de 24h, a avut loc un miracol, mi-a spus că „a exersat” și au rezultat celelalte două minuni, în condițiile în care nu mai lucrase niciodată, formele folosite sunt altele decât cele indicate, iar cârcei nu le-am arătat. Miracolul se poate chema mamă sau soră mai mare, dar dacă copilul și-a dat cuvântul că a făcut singur, trebuie să-l cred!
Concluzia… e tare greu cu mulți, în timp limitat, dacă ei nu vor. Dar nu îi punem să lucreze acasă, căci e pierdere de vreme, mai bine avem pretenții să facă matematică. Nu vor ajunge toți matematicieni, dar oriunde vor lucra vor avea nevoie de răbdare, migală, concentrare în sarcină, creativitate, găsire de soluții… ca să nu mai zic că exersând cu mâinile ajungi poate să scrii mai frumos și mai ordonat!
Știu, artele sunt o „prostie”…
- A mai trecut un Întâi Decembrie - 2 decembrie 2024
- Un nai din hârtie pentru litera N - 24 noiembrie 2024
- Jurnal de profesor – clasa pregătitoare - 10 noiembrie 2024
Cred ca depinde mult si de copil, Cris.
Daria e cea talentata la noi in familie si se intampla uneori sa se duca la Andrei sa insiste sa ii deseneze vreun proiect la religie ori educatie civica. Uneori reuseste sa il convinga. O spun cu sinceritate pentru ca ma cunosti bine de atatia ani.
Dar la arte…iti spun drept ca Andrei nu lasa pe nimeni sa se apropie de munca lui. Nu are talent, dar are o incapatanare si o vointa…Asa cum le face el, tot le face. Daca nu a iesit bine in clasa, vine acasa si ma intreaba cum se face ceva. Uraste ora de arte, dar nu cedeaza pana nu face singur tot. Si nu e obligat, ci vrea el sa faca pentru ca, de cele mai multe ori, acele obiecte mi se daruieste mie 😉 Sa vezi cu ce a venit azi ….dar stiu deja ca a depus efort si era mandru de munca lui. Imediat m-a intrebat unde il expun in casa 🙂 )))))
Apropo de asta…facand o paralela…el merge la un curs de IT de cateva saptamani. Ieri a vrut sa imi faca o surpriza si sa faca singur un joc cand a realizat ca skinurile pe care le avea erau 3D si nu functionau in scratch care e 2D. A reusit sa faca singur niste desene – iti imaginezi cum din moment ce e anti-talent (stickman – Andrei al tau stie sigur la ce ma refer) si tot a plasat comenzile pentru acele personaje.
Cum e motto-ul de la platforma ta? Mai mult despre vointa decat despre talent 😉
Asa cum te cunosc eu, sunt sigura ca vei reusi sa convingi fiecare copil din clasa ta sa abordeze cu seriozitate proiectele de la arte fara sa apeleze la ajutorul celor din familie.
Toni, hehe, cât am râs! Știi ce mi-a spus aseară la ședință un părinte, ținând cont de ce mă chinui să fac cu copiii în afara programului normal? „Să nu renunț”.
Dar stai liniștită, la ședință au venit doar cei interesați. Mama celui „citat” în articol nu a venit. Dar dacă consideri că „suplimentar” înseamnă doar matematică, ai ratat din start.
Mai am și alții, cu pretenții că „vrem să lucreze suplimentar”, dar în programul de lectură e linie de când a început, la matematică nu se înghesuie, la arte își bate joc. Așa că, ce să zic? Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă. Mă bucur pentru fiecare carte citită, pentru fiecare mică victorie. Dar încerc să țin minte ce mi-a spus un doctor în momentul în care i-am zis de ce am renunțat la medicină: „Dacă nu accepți că nu îi poți salva pe toți, nu reziști”. Cam așa și la catedră. Te dai peste cap, încerci…
Unii însă au prins gustul trecutului prin viață ca gâsca prin apă. Și greu să îi mai dezveți!
Pingback: Tablou 3D cu păpădii | Talente de Năzdrăvani