Ce văd copiii când intră prima și prima dată în clasă? Tabla! Ei bine, tabla e coșmarul meu. De la natură n-am căpătat și talent la desen, am compensat cu multă voință, geometrie, de-am ajuns la niște deprinderi satisfăcătoare pentru a rezolva probleme din această categorie. Dar… ce anume scriu pe imensa mea tablă din clasă, ei bine, asta era cu adevărat o problemă în urmă cu trei săptămâni.
Începutul de an școlar – adică de pe 3 septembrie încă o săptămână – l-am petrecut pe diverse grupuri, admirând sau criticând în sinea mea sau mai vizibil anumite idei și tendințe. Printre multele idei de decorat pereții mi-a picat în fața ochilor una cu potențial, luată de pe twinkle. Nu aveam de gând să sacrific niciun perete cu sticluțe etichetate, dar a fost o idee destul de simplu de realizat pe tablă (la prima vedere). Pe lângă ingredientele din model, am mai adăugat și „respect”, căci i-am tocat mărunt tot anul trecut că, dacă nu învățăm să ne respectăm unii pe alții, nu ajungem nicăieri.
Luni tabla arăta astfel:
N-am zis nimic, n-am comentat, i-am lăsat în pace… am plecat ultima din clasă și marți am venit prima, ca nu cumva să șteargă tabla. Aveam altceva pregătit pentru ei, că doar nu m-am dat de ceasul morții desenând fără un scop. Trebuia să folosesc cumva și la clasă munca asta ce urma a se șterge cu buretele, la propriu. Le-am pregătit un „set” de sticluțe, imprimate, una în plus față de cele pe care deja le înșirasem pe tablă. Ce aveau de făcut: decupau sticluța, o etichetau și o „umpleau” după nevoi. Scopul era să scrie rețeta unei poțiuni magice a propriului succes în acest an școlar. Sticluța în plus era pentru un ingredient secret – ce ar mai avea nevoie față de ce am trecut eu pe listă.
Și… au urmat surprizele. Se pare că avem nevoie să cumpărăm angro curaj, căci evaluările îi termină pe toți. Apoi am avut copii care au schimbat mai multe ingrediente, căci au ajuns la concluzia că au nevoie de altceva. Cantitățile au variat, în funcție de fiecare. Însă am avut și un moment în care am scuturat de praf cele două DEX-uri pe care le avem în bibliotecă.
Doamna, ce înseamnă perseverență?
Întâi de toate, am întrebat dacă ieri știa și azi a uitat. Nu știa nici ieri, dar de ce să întrebe dacă eu nu comentasem nimic despre tablă? Pentru că așa trebuie, întâlnești un cuvânt necunoscut, îl cauți, că doar n-oi fi scris de florile mărului cuvântul. Un rol trebuie să aibă el. Și… ce faci când nu știi un cuvânt în clasă? Nuu la dex, doamna… Ba da, la dex. Au recunoscut și alții că nu știu cuvântul. Au citit definiția cu voce tare, au comentat până (sper) s-au lămurit. Concluzia lor a fost că e nevoie să fie pusă în poțiune. Concluzia mea – că nu întreabă când nu înțeleg ceva.
Dacă ei au reușit să își facă un oarecare plan pentru anul ce urmează, eu am împușcat doi iepuri. Primul, că am ajuns măcar un pic să am texte scrise de ei. Chiar dacă greu se rup de șabloane, de „răspunsul frumos la întrebări”, au scris ce au simțit. Al doilea – am reușit să mai aflu câte ceva despre ei, lucru destul de greu de realizat în puținul timp de socializare pe care îl avem la dispoziție.
Ar fi trebuit să fac și eu exercițiul, deși cred că mi-aș fi scris pe toate „răbdare”, de mai multe tipuri. Răbdare cu cei mai înceți, cu cei mai vorbăreți, cu cei care nu găsesc sensul școlii…
