Simetria la școală

Axa de simetrie a fost și anul trecut o lecție distractivă, atât de distractivă că au ținut-o minte și mă întrebau înainte „ce îndoim anul acesta”, căci le-au dat ceva de furcă figurile geometrice (lor, la îndoit și trasat, dar și mie… să decupez triunghiuri echilaterale nu a fost atât de simplu precum am crezut). Așa că am pregătit și ceva de îndoit, doar că m-am bazat mai mult pe deprinderile exersate în mânuirea instrumentelor de geometrie.

Ca o paranteză, compasul este preferatul lor de când au descoperit ce minunății știe să facă instrumentul. Și eu am aflat că există acum pe piață compas cu protecție pentru ac (până i-am dat de cap unuia să-l deblochez…), compas cu mini-pix cu mină 0.5, 0.7, pe lângă clasicele cu creionaș prins acolo, sau cu mină normală de creion! Au fost încântați și când m-am dus cu trusa mea nouă de geometrie pentru tablă, cu mega-compas, așa că e o joacă capitolul acesta!

Revenind, eram conștientă că nu voi reuși, într-o oră, să desenez cu ei atât de mult precum aș vrea, așa că am continuat în ora de abilități practice. Banalul fluture în oglindă pe care îl faci de la grădiniță, prin îndoire și amprentare, a fost subiectul. La protestele lor că „au mai făcut”, le-am zis că e modul prin care încercăm, cei aflați de la catedră, să-i obișnuim de mici cu o noțiune, fără să le spunem neapărat cum se numește, să așteptăm vârsta potrivită pentru asta (și să am încă un argument pentru „lucrurile” pe care le vor învăța când vor fi mai mari și pentru care nu mai au răbdare).

Doar că la clasa a IV-a fluturele a fost mai complicat. Întâi, folosind doar jumătate de foaie și instrumentele de geometrie (nu era permis să desenezi cu mâna liberă – regulă greu respectată), să desenezi aripa fluturelui. Apoi să încerci, respectând axa de simetrie, să desenezi și cealaltă aripă. În final, îndoi și decupezi după conturul unei aripi… deschizi și verifici cât de bine te-ai priceput să desenezi în oglindă.

Tema a fost foarte complicată, dar și ei extrem de ingenioși. Unii desenau elementele simultan, unul în stânga, unul în dreapta, foloseau integral instrumentele să se „lege” de elementele deja existente, sau… au îndoit foaia, au pus-o pe sticlă și au marcat punctele, ba chiar au desenat unii direct la fereastră. Dacă voiau forme pe care nu le aveau, le inventau modelând instrumentele.

Creațiile de mai jos ilustrează povestea, însă adevărata satisfacție a fost să-i privesc cum se încrâncenează, cum se luptă cu o provocare… fără model, dar în același timp încercând să facă ceva unic, special, ceva ce ceilalți nu fac. Mă simt foarte bine când provocările de genul acesta îmi confirmă propriile concluzii despre copiii… cel care vine cu ideea/soluția, cel care o îmbunătățește.

Mda, încă o încercare de a aduce primăvara în ultima ei lună… când e frig și plouă ca toamna! Să vedem ce magie vor reuși fluturii noștri!

Mișcare și… joc

Nu știu cum e prin alte școli, dar copiii mei „fac” sportul de cel mult două ori pe lună… dacă au noroc. În atâția ani, am întâlnit prin cancelarie oameni și oameni, însă acest profesor m-a lăsat de câteva ori fără replică. Prima dată a fost la începutul anului, când a venit să îi ia… și… mă întreabă pe mine unde să se ducă cu ei, ce să facă cu ei ora asta (terenul se vede de la poartă). Am rămas cu gura căscată: Adică să vă spun eu unde și cum să vă faceți ora? Mă rog, a văzut că n-am nici eu toate țiglele pe casă, n-a sesizat că aveam deja capsa pusă pentru orele pe care le ținusem când nu catadicsise să apară. Apoi a început sarabanda absențelor, copiii mai mult nu făceau ora. Alternativa – matematică. Vă dați seama cam cât de încântați sunt când intru eu pe ușă la ora de sport.

Într-un final a început să apară. Răruț. Lunea a doua oră în niciun caz, e prea devreme să te trezești după weekend, joia la prima oră e „trafic”. Hai nu zău, eu am de la 8 toată săptămâna, merg o bucată bună de București și nu îmi amintesc să fi întârziat. Dar ea, mda, prof de sport, obișnuit cu mișcarea, nu poate alerga după autobuz.

Ca o paranteză la „unde dai și unde crapă”, le tot fac observație copiilor că în clasă nu se stă cu căciula pe cap dacă nu ai o problemă reală, și nici cu geaca încheiată până în gât, căci nu e frig. Eee… și vine doamna, care se presupune că, în calitate de profesor de sport e mai călită decât restul muritorilor, și stă la catedră fix cum eu le spuneam că nu. Cum am aflat? Păi… am ajuns iar la „Ți-e frig? Știi că… bla bla bla…” Dar doamna de sport de ce stă îmbrăcată și cu căciulă? Na, mai învață-i ce trebuie.

Intru la un moment dat în clasă, la ora de sport, îmi trebuiau urgent niște acte din dosar. Liniște de mormânt. Clipesc, copiii în bancă. Nu scoteau un sunet. Jucau portocalele. Nemișcați. Iau ce-mi trebuie, ies, ora următoare întreb și eu, că mă roade, de ce era așa liniște, că la mine n-a fost niciodată în acest fel. Aaaa, păi doamna se enervează repede și țipă la noi. QED. Ce să mai zic?! Îmi trebuie o mutră fioroasă și să o las mai moale cu ceaiurile de plante!

Când a început vremea rea, joc și mișcare în clasă însemna să dăm băncile la o parte, pe margine, și ne rămânea un spațiu mai mult decât suficient să ne jucăm. Doamna, dar la sport de ce nu facem așa? Ioi, ce întrebări mai pun și copiii… „Așteptați-o și voi cu băncile date la o parte, poate nu știe că le puteți muta!” Ei: haha, hihi, glumiți… Numai că ora următoare așa au așteptat-o. I-a pus să facă ceva gimnastică. Până mi-am luat eu toate cele (a aterizat la :25, eu mă apucasem de mate), ea i-a pus așa, grămadă, să facă gimnastică și le arăta mișcările… cu haina și căciula la locul lor. Mi-am făcut cruce cu limba și am plecat la cancelarie. Când m-am întors, am aflat că tot portocalele au jucat, că „făceau gălăgie”.

Tot din categoria „ce mai poți face în clasă la joc și mișcare” am pus jocuri cu mingea. Le-am promis că orele din ianuarie de J&M le facem pe toate în ultima săptămână, ca să terminăm materia la toate disciplinele, așa că joi și vineri am făcut „coordonare și precizie”, aruncat la țintă cu mingiuțe. Au adus de-acasă o sacoșă de bile de plastic (cele care umplu piscinele), am făcut din saltelele pe care ne tăvălim niște cilindri și am aruncat. Mai în „coș”, mai pe lângă, pe echipe sau individual.

Ce păcat, doamna, că nu facem și la sport așa…

Responsabilitatea la elevi

Ador lecțiile de civică, iar cea despre „Responsabilitate și lipsa de responsabilitate” e în topul preferințelor mele. Mvai, dacă îi întrebi, au atâââââtea responsabilități, de care se achită cu toată seriozitatea la vârsta lor de nici un deceniu de viață. Printre exemple se citea foarte clar că temele de la școală sunt responsabilitatea (dar și datoria) fiecărui elev.

Dar… dacă și-au făcut frumos temele la civică pe acest subiect, nu înseamnă că vorbim despre „realitate”. Responsabilitatea e una din acele valori care începe a fi formată de la cele mai fragede vârste și pe care o facem praf cu stil. Mai ales în ultimul timp, de când s-au inventat grupurile de părinți, e ceva de speriat. A cui e responsabilitatea să știe ce temă s-a dat, să o efectueze? Copiii nu mai au nicio grijă. Lasă că află mama de pe grup. Și de ce să mă agit, vine fraiera diseară de la muncă și îmi zice, ba mai stă și cu mine să o fac, să nu mă plictisesc singur, nu cumva să exersez eu ce oricum n-am fost atent în clasă cum se face.

Am insistat pe lângă părinți să renunțe la acest sport, dar nu am reușit. Din toamnă voi avea pregătitoare și mă amăgesc că pot să opresc răul înainte de a începe…

Mai departe nu le voi spune copii, le spun elevi, căci la școală acesta e statutul și, indiferent de vârstă, trebuie să respecte un regulament în care se stabilesc drepturi și obligații. Iar îndeplinirea obligațiilor școlare (însușirea conținuturilor, efectuarea temelor) este printre acestea.

La disciplinele mai relaxate proiectul, portofoliul, sunt variante de evaluare plăcute copiilor, indiferent de vârstă. În primul rând pentru că abia învață să caute informație și momentul în care realizează singur cât de „mult” e „acolo” îl face să cerceteze și mai profund. Ferească-te sfântul să îi pice cu tronc cine știe ce furnică din jungla amazoniană, că te bombardează cu detalii până ajungi să-ți placă și ție de atâta citit! Dar le spun și că nu mai există de câteva sute de ani oameni-enciclopedie, care știu tot, dar trebuie să știi destule ca să știi unde să cauți când vrei să afli mai multe. Așadar, semestrul acesta, pentru că sunt mari… am făcut și „altceva”.

Științe ale naturii

Ne-am lovit de ciclurile de viață. Pentru animale am rezolvat la clasă. M-am dat un pic peste cap să fac hamsterița să fete conform planificării mele calendaristice (mi-a ieșit cu eroare de o zi, după ce abordasem conținutul, dar știam toți că e gestantă și urmează). I-am văzut puii străvezii, fără ochi, apoi cum au crescut, până au devenit adulți și i-am dat spre adopție. (Mi-am propus să fac un pic de învățare prin descoperire și am reușit.)

Tema elevilor la acest capitol a fost să cultive acasă fasole, să urmărească etapele din caiet și să le fotografieze pe planta lor. Apoi, dacă se pricep, să pună pozele în ordine într-un document și să scrie sub fiecare din jurnalul de observare ce moment reprezintă. Din octombrie au avut timp până pe 21 ianuarie. Suficient să o iei de 3 ori de la capăt… Am avut proiecte reușite. Am avut proiecte printate pe hârtie, pps sau trimise pe bucățele, pe whatsapp, poza și descrierea, apoi în ordine, până la ultima, păstaia. Dar… bineînțeles că avem și „a mea s-a uscat”. Dacă s-a uscat… dă-mi pozele din primele faze. – N-am făcut! sau… Dacă s-a uscat, de ce n-ai pus alta? – Am crezut că nu mai trebuie! Toate – în condițiile în care două luni am tot explicat proiectul… Proiectele complete au avut Fb, până la flori – B, până la frunze – S și… în rest, I. Eu n-am, că a mea abia a încolțit! Ei… dacă voiai să crească toată într-o noapte, trebuia să cumperi boabe magice, ca în poveste! Ultima variantă posibilă – n-am proiect că n-am avut chef să fac.

Am avut și plante aduse la școală. Mă, de ce ai adus-o? – Să o vedeți! – O vedeam în poze, nu trebuia planta, ci fotografie și jurnal! – Lăsați, doamna, să fie acolo! Cerințele… of, cerințele, pe care nu le citim și facem ce ne taie capul!

Al doilea proiect a fost unul despre mediile de viață. Aici i-am lăsat să se joace de pe la începutul lui decembrie, plus toată vacanța, cu un lapbook. Le-am arătat unul de-al meu, am pus filme cu altele de pe youtube și am avut câteva rezultate superbe de-a dreptul. Nu pun informația căutată, ci munca depusă pentru realizarea lor! Unora le-a plăcut, altora… nu. Iar altora deloc, că nu le-au făcut.

Geografie

Unitatea dedicată geografiei generale e una grea pentru vârsta lor. Așa că, aproape la fiecare lecție unde era musai, am lipit hărți în caiete, le-am colorat. Acasă au avut de făcut, singuri cu șablonul sau tot pe una imprimată de mine, același lucru. În „naivitatea” mea, dacă desenezi de două ori un lucru, poate îți intră pe-o ureche și nu iese pe cealaltă. Ora următoare primeau test fulger, exact din ceea ce ar fi trebuit să lucreze… și nici nu mai trebuia să întreb cine și-a făcut tema și cine nu. Am anunțat că toate aceste teme – 4 – sunt piese obligatorii pentru portofoliu, pentru care acord un calificativ direct în catalog. Anunț cu o oră în urmă că pe 23 evaluez portofoliile, nu-l ai, înseamnă că nu l-ai făcut. Cu o zi înainte iar. Și a venit „ziua portofoliului”. Eu mi-am luat catalogul, i-am anunțat să le pregătească și să le deschidă la geografie (e un dosar mare pentru toate disciplinele), iar eu verific cele patru teme…

Concluzii: 1 – toate temele, 7 – trei teme, 1- două teme, 4 – o temă, 7 – portofoliu lipsă. Doi – îi cred că le-au făcut și nu le aveau… dar când te-ai uitat pe orar, ai pus geografia în ghiozdan, nu te-ai întrebat oare dacă n-ai ceva de făcut?

Știu. E vina mea, sunt pretențioasă. Și țin al naibii de tare la punctualitate, seriozitate și responsabilitate. E convingerea mea că în îmbinarea celor trei stă secretul reușitei. Să vii la timp, să fii conștient de atribuțiile tale, să-ți faci întotdeauna treaba complet și cât poți de bine, azi mai bine decât ieri, să-ți programezi timpul și să estimezi corect de ce anume ai nevoie, ca resurse, să duci cu bine la capăt un proiect. Și toate acestea nu le înveți dacă nu ți le cere nimeni niciodată sau dacă până în clasa a VIII-a cere mama temele celorlalți părinți. Dacă te trezești la 10 seara că ai teme pentru mâine, dacă nu te obișnuiești să ajungi acasă, să verifici orarul, să deschizi cărțile să vezi ce lecții/teme ai. Dacă întâi te joci și seara vezi ce ai…

Și da, sunt copii. Să-i lăsăm să copilărească. Cât?

De acord, să nu-i speriem că școala e bau-bau, să nu le dăm teme la clasa pregătitoare, să le dăm apoi conform vârstei, să termine în 10-20 de minute sau să le placă ce fac. Responsabilitatea se învață în pași mici.

Epilog

Lunea trecută a fost termenul limită pentru proiecte și jurnalul de lectură. Miercuri încă știam că mai sunt nepredate, după ce am închis ochii și marți, așa că fac un imens favor:

Copii… întreb imediat ceva. Vă rog să fiți atenți. Voi întreba de trei ori și a treia oară chiar va fi ultima! Mai are cineva în ghiozdan vreun proiect de predat?Liniște. A doua oară: mai are cineva în ghiozdan un proiect de predat? Din ultima bancă apare un băiețel cu un lapbook. Ok, a treia oară: mai are cineva în ghiozdan vreun proiect de predat? Dinspre fereastră răsare o fetiță cu un jurnal de lectură. Bun, am încheiat… să trecem la ale noastre…

Dintr-o băncuță, o voce: Doamna… știți… eu am mai făcut trei fișe la jurnal…

Și unde e jurnalul? (Era deja predat).

Pot să vi le dau?

Întreb clasa dacă e de acord să iau eu fișele și să le prind în jurnal. Păreri pro, contra, că nu e corect, dar se ridică îndrăzneț un avocat care apără oropsitul, e de apreciat că s-a străduit să îngrașe porcul în Ajun și pledează să-i mai dau o șansă. Accept și cer fișele.

Știți… nu le am la mine, sunt acasă!

În acest moment am consultat „avocatul”, dacă îmi permite să însoțesc elevul la domiciliu să preiau documentele. S-a răzgândit. Deja era prea mult, șansa s-a dus pe apa sâmbetei…

Al doilea epilog: termin de corectat jurnalele de lectură, fac inventarul… îmi lipsea unul la care știam că s-a lucrat. Îi dau mesaj să aflu unde e jurnalul. E… în ghiozdan! Nu și-a dat seama că trebuie să îl predea și pe acesta.

Cartea poștală – aplicație la clasa a IV-a

Una din lecțiile simpatice despre cât de aplicabil e în viața reală ceea ce învățăm la școală este „cartea poștală”. M-am luptat cu ea și în clasa a III-a, dar acum, într-a patra, aveam deja experiența primei bătălii și am schimbat strategia. Cea de abordare, nu cea de utilizare…

Întâi de toate, am răscolit cutia cu colecția mea de cărți poștale. Nu știu dacă ați prins când erați mici jocurile acelea prin poștă, primeai o scrisoare cu un mesaj și o lista cu adrese. Trebuia să o multiplici de șase ori. Primul de pe lista din scrisoare trebuia să primească de la tine o carte poștală. Refăceai lista, nr. 2 devenea nr. 1 ș.a.m.d., iar la numărul 5 sau 6, nu-mi mai amintesc, rămas liber, te treceai pe tine și adresa ta. Expediai apoi cele 6 plicuri către 6 prieteni. Fiecare, la rândul lui, multiplica, refăcea lista… Cert e că, până ajungeai tu la nr. 1, adresa ta poștală figura într-un număr suficient de scrisori (vreo 200) și cam atâtea cărți poștale ar fi trebuit să primești.

Țin minte că mama a ales ca destinatari niște unchi plictisiți, pe vremea aceea să scrii 3 pagini de mână, în 6 exemplare, nu era ușor, așa că veriga mea s-a dus pe apa sâmbetei. Însă de primit tot am primit câteva zeci, din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Azi nu știu dacă acest joc ar prinde. Ar fi ușor de pornit, nu mai trimiți „scrisori”, trimiți email, merge repede cu copy/paste, expediezi doar cartea poștală de pe prima poziție… dar… hai, fiți serioși, câți nu dați în paranoia să scrieți adresa unde locuiți?

Nu le-am povestit asta copiilor la școală, însă i-am provocat să-și imagineze cum era „pe vremuri”, când oamenii aveau rar aparat de fotografiat și în niciun caz color, că ajungeai în concediu și… cărțile poștale erau cam singurul mod ieftin de a te lăuda unde ai fost în vacanță. Deh, nu aveai cum să pui poză panoramică de la etajul superior al hotelului, să crape toți cei de-acasă… Am luat și cărți poștale completate cu mesaje clasice, „Multe salutări din frumoasa stațiune…”, le-am analizat și pe acestea.

Am început cu timbrul. Dacă nu știați, e un „sticker” pe care îl cumperi. E important sau nu că are ștampilă? Da, căci e de „unică folosință”. Odată ce a fost lipit și stampilat, gata, nu are sens să îl desfaci, nu mai are valoare. Ce valoare trebuie să aibă… păi… există la poștă un tabel cu taxele poștale, în funcție de destinație. Și de greutatea plicului. Pe temele lor, câteva prezentate mai jos, vedeți că „emisiunile filatelice” chiar sunt speciale, dedicate Unirii.

Am trecut la adresă. Am stabilit că e bine să scrii frumos și citeț adresa, nu mai zic de corect, căci nu e nicăieri loc de expeditor și cărțile poștale nu mai au unde să se întoarcă, precum scrisorile, dacă au „adrisant necunoscut”. Mesajul trebuie să fie… neutru. Am găsit câteva cărți poștale trimise de mine din tabără, am râs ținându-mă de burtă… dacă și poștărița le citea înainte să le pună în cutie, cred că avea o meserie tare amuzantă! Nu le-am luat la școală, că nu erau un exemplu bun pentru lecție.

Utilizând cărți poștale adevărate, am „descoperit” că putem „afla” ce e în poza de pe față dacă citim cu atenție ce scrie cu litere mici pe spate. Am strâns multe cu București, intenționez să strecor în program un proiect despre orașul nostru cu o hartă mare, cu numere pentru obiective, să vedem care pe unde sunt, să căutăm informații despre ele… și, mai ales, poate pricep și ai mei odată pentru totdeauna că prin București curge Dâmbovița. (Mai am un pic și capitulez dacă mai întreb la geografie și aud Dunărea, când de la fereastra clasei admiri podul Mihai Bravu, larg aruncat peste… Dâmbovița.)

Revenind la cartea poștală, le-am dat două modele mai mici, albe, pe care le-am lipit în caiet. Prima a completat-o fiecare, către un prieten, căruia îi comunica un mesaj legat de ce se întâmplă acum în București. Au scris numele complet, iar adresa am copiat-o pe cea din carte. A doua carte poștală a avut altă cerință: Ai primit o carte poștală de la un prieten din altă localitate, care îți comunică participarea lui acolo la un festival de teatru. Cu două-trei excepții, s-au prins că trebuie să se treacă pe ei la destinatar și au respectat relativ ce cuprinde.

Tema pentru acasă a fost și mai distractivă. Alte cărți poștale albe, care nu se lipesc în caiete. „Ai primit o carte poștală de la un prieten care locuiește într-un oraș moldovenesc, în care îți menționează evenimentele la care a participat cu ocazia zilei de 24 Ianuarie în orașul lui. Pe față, cartea poștală are un desen ce reprezintă ceea ce sărbătorim în această zi”. În plus, i-am amenințat că verific adresele cu cele din catalog, așa că ar face bine să învețe odată unde locuiesc, că nu dai adresa de mail când te întreabă cineva unde stai!

S-au descurcat onorabil. Desenele au fost chiar inspirate și surprinzătoare, ba chiar au calculat că aniversăm 160 de ani de la marele eveniment. Au adaptat și logo-ul de la Centenar :D, idee care mi s-a părut super. Cu conținutul la cărțile poștale am mai șchiopătat. Mi-a plăcut că la „oraș moldovenesc” nu a contat de care parte a Prutului se află, așadar generația e promițătoare. A fost greu cu data, căci, dacă „ai participat”, nu poți pune 22 ianuarie… Apoi scrierea cu majusculă la 24 Ianuarie. Unul singur nu a înțeles că el este destinatarul și nu expeditorul, un altul a dat adresa școlii și doar opt și-au căutat integral adresa, cu cod poștal, cum am cerut. Le-aș fi spus că, stând în sectorul 4, începe cu 04… și îmi dau seama imediat cine a căutat și cine nu, dar i-am lăsat să spere că, dacă treci un număr acolo, doamna glumește când spune că verifică 😀 .

Au fost foarte interesante și mesajele. În „localitățile” lor, expeditorii au intrat în horă în mijlocul satului, au mers la expoziții și festivaluri și mai toți au regretat că prietenii lor din București nu sunt acolo.

Mi-ar fi plăcut să putem să și trimitem, de-adevăratelea, cărți poștale cu Bucureștiul altor copii… măcar una să aibă și ei, cu numele lor!

Știința prinde viață și când nu ți-ai programat

Circuitul apei în natură, stările de agregare ale apei, toate acestea sunt destul de dificil de imaginat la clasele a III-a și a IV-a când se vorbește despre ele concret, la orele de științe. Oricâte desene am folosit, scheme, tot nu merge. Am făcut și experimentele, am topit cuburi de gheață, am ținut apa pe foc până a început să fiarbă, am condensat pe o lentilă… dar aceea era „lecția”.

Până nu începi să te oprești să admiri știința în viața de zi cu zi parcă nu are niciun farmec.

Clasa mea are o tablă imensă, clasică, cu cretă. Azi a fost în București o zi de iarnă din acelea în care ai nevoie de ochelari de soare ca să nu fii orbit de scânteierile amețitoare. Am tras draperiile, căci clasa era inundată de o lumină prea puternică și de o căldură pe măsură, căci îmi frigea spatele la un moment dat (nu-mi dădeam seama că razele strecurate băteau direct pe mine). Razele însă se strecurau printre.

Ștergem tabla cu bureții umezi, să ne vedem de ale noastre matematici, paranteze și operații buclucașe…

Razele de soare s-au mutat între timp pe tablă, au încins apa și au provocat o evaporare rapidă, spre fericirea mea că se va vedea ce scriem. Doar că… pe toată tabla au început să se vadă proiectate umbrele vaporilor care tocmai se formau și se desprindeau încet. Ne-am oprit și am admirat spectacolul. Niciun experiment nu ar fi reușit să genereze această imagine atât de vie. Deși nu era în plan, am mai vorbit puțin despre stările de agregare și despre cum usuci suprafețele, că evaporarea se produce oricum. Numai bine a urmat la română o legendă care se lega de apele subterane și am făcut și azi un pic de științe.

„Fenomene paranormale, doamna!” – Nu, nimic paranormal. Doar știința pe viu.

Invitație… la masa de Crăciun

Cum-necum, lecțiile de română se transformă uneori și în lecții de civică. De exemplu, săptămâna trecută discutam despre „Invitație”. Am mai făcut un pic și anul trecut, dar am revenit. Exercițiul dat ca temă cerea să scrii o invitație la masa de Crăciun după toate regulile și să o decorezi.

Am început să despicăm în patru firul temei, să evităm momentele cu „eu n-am înțeles ce avem de făcut”. Cumva tema e jumătate făcută când ai înțeles cerința. Aceasta însă avea nevoie de lămuriri suplimentare.

Cum decorăm? Cum credeți voi, e Crăciunul, doar să nu exagerați cu decorațiunile. Marginea invitației poate fi deosebită și pe față poți pune ceva drăguț.

Trebuie și plic? Adică… plic cu adresa completă? Și căutăm și cod? Cum? Unde? De ce să mai facem asta, nu putem să scriem pe whatsapp, că nimeni nu mai trimite scrisori? (NU!)

Cu timbru? Am avut o lungă discuție despre ce e timbru, am scos de la ei „un abțibild special”, „o taxă”, apoi am lămurit.

Cui trimitem? Aici a sărit repede un isteț cu propunerea… „Dumneavoastră!” Bine, mie îmi trimiteți!

Și acum a venit momentul de râs în hohote, de mă țineam de burtă ca Moș Crăciun. Un alt isteț, calculând că îmi trimite o invitație în toată regula la el acasă de Crăciun, pune o întrebare de siguranță:

Doamna, dar nu veniți, da? (citiți pe tonul „copil panicat că nu scapă de doamna nici de Crăciun!”)

Am râs toți, apoi i-am asigurat că nu voi da curs invitațiilor, oricât de atrăgătoare ar fi, pentru că de sărbători se stă cu familia. În plus, nu pot mânca de 20 de ori de „prânz” în același timp și nu aș vrea să dezamăgesc pe cineva…

Am discutat și cum e politicos să te duci când ești invitat – cu o sticlă de vin. Sau, dacă sunt copii, cu o sticlă de suc. Poți duce și un desert deosebit. Au fost amuzante întrebările din seria „ce faci dacă nu îți place mâncarea?”, „te duci mâncat sau nemâncat la masă?”, „dacă îți place mai ceri o porție?”, „ce faci când gazda te roagă să mai servești?”. Și vă închipuiți la ce concluzii am ajuns…

Revenind la treburi serioase, mie mi s-a părut tare tristă observația lor că „nu ne mai scriem”. Ne-am adus aminte cu plăcere de schimbul de scrisori și mărțișoare pe care l-am avut anul trecut (mulțumesc, O.!) și poate, cine știe, repetăm cumva experiența.

Până atunci, în caz că mă răzgândesc și n-am chef să gătesc, sigur am soluții de Crăciun :D.

Istoria la început de an

Am așteptat cu multe emoții anul acesta, se întâmplă doar o dată la 5 ani să am ocazia, la clasă, să fac exact ce îmi place. Știu că, dacă peste patru ani copiii mei vor alege la teză, într-a opta, istorie sau geografie, nu va fi doar „vina” profesorului din gimnaziu, va fi și a mea. Trebuie s-o iubească sincer, să-i aprecieze satisfacțiile… s-o învețe, de fapt, „altfel”.

Ca o paranteză fie spus, nici pe geamăna ei, geografia, nu o tratez diferit. Le ador pe amândouă. Dacă ar fi după mine, aș face un semestru istorie, cu teză la istorie, un semestru geografie, cu teză la geografie 😀 . Aș împăca și capra și varza!

Încet și sigur mă apropii de sfârșitul primei unități, cea mai „distractivă” dintre toate. Am tras și primele concluzii, care arată că socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg. De exemplu, la lecția de cronologie. Ce-mi propusesem eu de anul trecut, cu intuirea numerelor negative prin studierea termometrului, a ieșit. N-am avut probleme. Apoi, la matematică, descompunerea în sute mergea minunat. Doar că… la istorie, cu ei, n-a mers să translatăm informația… M-am trezit așadar că întreb de câte mănunchiuri de 100 de bețișoare avem nevoie să facem un grup de 1234, primesc răspuns 13, dar când am ajuns la istorie și bețișoarele au devenit ani, lucrurile s-au complicat. Puteam, normal, s-o las moartă, cum fac mulți, pe ideea că face într-a cincea, îi explică atunci, înțelege el. Am căutat ceva ce să le fie accesibil și am ajuns la bancnote… Ai plecat la piață numai cu bancnote de 100 de lei. Ai cumpărat de 1234 lei… câte bancnote îi dai vânzătorului? Trec peste „la sume așa mari plătim cu cardul”, exercițiul a funcționat brici. Și știi că merge în momentul în care vezi că și acei copii care de regulă nu reușesc te privesc satisfăcuți. Toate ca toate, dar de banii lui fiecare are grijă ca de ochii din cap! Urmează să reluăm exercițiile de cronologie, mai ales când vom începe cu adevărat studiul istoriei, însă sunt mult mai liniștită.

Izvoarele istorice au mers așa cum speram. Am scris deja pe această temă (1, 2), am remarcat doar că nu sunt așa curioși, impresia „artistică” a semănat mai mult a foc de paie. Făcusem lecția într-o vineri, n-am mai stat să se uite pe materiale, le-am spus să le ceară luni, căci le mai țin la școală. Nu le-am adus nici acum acasă, tot aștept să-și amintească de ele să le ceară… I-am impresionat, dar nu prea adânc.

Tot la izvoare istorice am avut o aplicație care mie îmi e tare dragă. Aș fi avut nevoie de mult mai mult timp, ca să studiem mult mai în detaliu o monedă, de un grup mai mare când am fost la muzeu, pentru ca erorile să fie mai mici. Au avut de realizat o monedă, așa cum și-o doresc, pentru statul ipotetic al cărui lider ar deveni în viitor. Chiar dacă unii consideră că proiectele, ca temă, sunt așa, moment de a scăpa repede de sarcină, este pierderea lor. Totuși, am avut câteva exemple extrem de reușite.

Am pregătit, din carton, discuri (nu am decupat eu, am perforator suficient de mare), pe care le-am împărțit. Am stabilit că monedele pot fi de aur (galbene), de argint (argintii), de cupru (roșiatice) – căci ne refeream la cele din trecut. Au desenat singuri, cum s-au priceput. Am ales mai jos câteva exemple, avers și/sau revers.

Ca o concluzie, este mare păcat că aceia care au făcut programele nu au verificat „cu prețul vieții” că elevii dețin noțiunile ancoră pentru ceea ce vrei să le spui nou. „Popoare de ieri și de azi” a fost living hell, în condițiile în care nu au noțiuni de geografie a Europei, iar ceea ce vrei să le spui esențial despre un popor, dar în același timp despre alte nouă, pare o salată grețoasă de cronologie și personalități. Prea devreme, prea mult pentru ei, și istoria nu mai este, în acest mod, acea poveste pe care să o asculți cu drag.

Struguri cu ștampile

Săptămâna trecută am avut ca temă la arte vizuale tehnica amprentării. Cum în aceeași zi, dar la alte lecții aveam inspecție de specialitate, am acceptat mai mult decât liniștită exemplul propus de manual: confecționarea unor ștampile din capace de plastic pentru tema „Strugure de toamnă”. Tehnica este accesibilă de la cele mai mici vârste, se vor distra cu siguranță să confecționeze ștampile din orice. Orice jucărie lavabilă poate căpăta un nou sens al existenței sale, trebuie doar să vă faceți curaj, să întindeți o față de masă și să treceți la joacă.

Din fericire la școală nu aveam nevoie de alte pregătiri speciale. Avem capace de toate dimensiunile, căci le strângem la obiecte reciclate. Tempera – la 1000 ml, în culori variate. E drept că, pentru o secundă, mi-a trecut prin minte să le las iar doar culorile de bază, să combine singuri, căci sunt mari. Dar violet nu le iese „satisfăcător”, aveam nevoie de cantități destul de mari, așa că le-am dat din culoarea gata pregătită. La fel și verde.

Am punctat însă și partea de combinare a culorilor pentru a obține alte nuanțe când au vrut verde închis. Le-a spus să pună violet și să amestece, să vadă dacă sunt mulțumiți cu rezultatul. Se pare că da, căci nu au mai revenit cu solicitarea.

Tehnica nu era atât de dificilă, așa că am completat cu o mică lecție despre modul în care sunt luminate obiectele într-un tablou și ne-am străduit să pictăm astfel fiecare boabă. E obligatoriu așa? Nu – și unii au ales să le picteze simplu, violet.

A urmat etapa pictării frunzei și cârcelului, am vorbit puțin despre viță ca plantă agățătoare, am căutat alte exemple de plante care se comportă asemănător. Ce a ieșit puteți vedea mai jos.

Experimentează… motto-ul școlii de azi

Cred că nu există lucrare despre învățarea școlară care să nu sublinieze cât de important e să vezi și să faci pentru a învăța eficient. Temele de acest gen sunt, așadar, mai mult decât binevenite. La fel ca tema lui Iris la chimie de săptămâna aceasta. Pe scurt, într-o seară, când ajunsesem bucăți acasă, vine la mine și îmi cere o… tigaie să-și facă tema. Dar îți mai trebuie după? Că o sacrific! Și aici mi s-au aprins beculețele… ce treabă are ea cu tigaia și, printre dinți, am transmis cele bune doamnei care vrea să-mi facă loc în dulap.

Aflu așadar că sunt la lecția despre amestecuri și trebuie să cristalizeze sarea din soluție. De azi pe… mâine. Exclus să am timp să-i aduc ce avea nevoie din trusa mea de la școală, adică clește de lemn pentru eprubetă, spirtieră, sau, și mai simplu, un cristalizator. Noroc că eprubete mai am acasă, am construit spirtiera, am improvizat cu un clește de rufe și și-a făcut tema. E drept că fitilul dădea rateuri și am mutat-o la aragaz, ca apoi să-l spăl, dar la final avea o eprubetă cu cristale pe toți pereții, și interiori și exteriori.

Mi-a povestit apoi cum au fost verificate proiectele, cum la al ei nici n-a mai studiat ce avea pe perete, dar că alții nici nu s-au obosit să facă tema… sau au adunat într-o punguță doar sarea de pe tigăile celorlalți.

Am pus pauză și m-am întors la ale mele. Orele de științe sunt preferatele la clasă și n-am ratat ocazia de a experimenta ori de câte ori am avut ocazia. Am avut inspirația ca la evaluarea inițială să le las jumătate de pagină unde, dacă au terminat, să deseneze ceea ce le-a plăcut lor cel mai mult în clasa a III-a în lecțiile desfășurate la clasă. Rezultatele evaluării aproape că nu au mai contat când am văzut cam ce au desenat. Da, e greu să organizezi lecția cu experiment. Ba nu ți se aprinde spirtiera, ba ia prea mult timp evaporarea… însă toate fac mai mult decât orice altceva.

Știu, la mine înclinația vine din familie. Mama a fost profesoară de chimie. Primul lucru pe care l-am învățat, de la grădiniță, e că zahărul nu se topește când îl pui în ceai, se dizolvă. Era cumplit de enervantă, în fiecare dimineață, repetând mereu, mereu: zahărul s-a dizolvat, nu s-a topit. Apoi a fost și curiozitatea mea de a descoperi lucruri… indiferent că e vorba de plante, animale, optică, electricitate sau orice are legătură cu lumea care ne înconjoară.

Desele acestea sunt cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi la început de an, acel „Continuă” de care avem atâta nevoie. Săptămâna trecută am reluat ciclul de viață la plante cu monitorizarea fasolei, doar că învățăm să prezentăm mult mai bine, prin imagini, realizarea proiectului. Trebuie să fotografieze cu telefonul momentele importante din viața plantei, apoi să le așeze în pagină. Am și copii care nu se descurcă cu tehnica, așa că vom avea, când pozele sunt gata, o oră specială pentru a face acest lucru.

Săptămâna aceasta discutăm despre ciclul de viață la animale și, cu puțin noroc, exact la momentul lecției, Pikaciu și Eva, hamsterii noștri colegi de clasă, vor deveni din nou părinți (s-au hotărât în vară, când nu i-am observat decât eu și elevii mei care mă urmăresc pe instagram), astfel încât să studiem, pe parcursul următoarelor câteva săptămâni, o viețuitoare de la naștere până la maturitate.

Dar până atunci, aștept cu nerăbdare temele la chimie, la fizică, acelea pentru care ar întoarce toată casa pe dos…

Reciclare. Povestea continuă

Încercările mele de a pune pe picioare un program de reciclare la școală s-au soldat cu un eșec, dacă e să mă gândesc la scară mai mare. Poate că nu am reușit să fiu destul de convingătoare cu colegii mei, dar m-am ambiționat ca măcar la clasă programul de reciclat hârtia să fie pe picioare. Tot anul – de fapt mai puțin – am pus separat fiecare hârtiuță curată. La finalul anului trecut am păstrat în ultima zi un moment în care am desfăcut dosarele cu fișele lor, le-am spus să păstreze ceea ce vor sau le-a plăcut mai mult, iar restul au ajuns la coșul de reciclat.

Credit foto: Ramona A.

Le-am reciclat și pe ale mele, cu toate evaluările păstrate pe parcursul anului, și orice altceva am mai considerat nefolositor. I-am așteptat apoi să se întoarcă la școală și împreună cu ei am pus în saci hârtia strânsă. La prima ședință am rugat părinții să ne ajute să punem în practică povestea, să ducă hârtia la un centru de reciclat împreună cu propriul copil.

Și povestea a prins contur, într-o dimineață hârtia strânsă a ajuns într-un portbagaj, iar apoi, cu prima ocazie, la un centru de reciclare.

Am aflat continuarea… I. ne-a povestit cum s-a dus la centru, toată hârtia a fost pusă pe un cântar. A fost ca și cum am strâns pe bucățele o mașină de spălat. 65 de kilograme.

La o așa greutate și suma primită a fost pe măsură: 16 lei. Povestea am aflat-o de la I. odată cu ceilalți copii. A urmat dilema legată de ce putem face util cu atâția bani. Pentru unii e doar un pachet de țigări, pentru alții pâinea pe o săptămână. Pentru că tocmai aveam în desfășurare o comandă la elefant, am profitat de reducerea de 50% și am luat două atlase care au îmbogățit zona de știință a bibliotecii clasei noastre.

Dacă această lecție a avut efect, doar timpul o va spune. E doar o picătură din acea speranță că lucrurile se pot schimba și în bine, oricât de ireală pare aceasta.

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: Școlarii mei