respectul si lipsa de respect

Respectul și lipsa de respect

Prima unitate de învățare la educație civică semestrul acesta a fost una dintre cele mai dificile. Nu pentru că erau de neabordat conținuturile, ci pentru că într-o societate ca a noastră, unde valorile sunt sublime și lipsesc cu desăvârșire, să discuți despre ele a fost o provocare. În ordine, am avut: bunătatea, răutatea, respectul, lipsa de respect, sinceritatea, minciunea, modestia, lipsa de modestie, curajul, frica, lașitatea, și încheiem în glorie înainte de Paște cu încrederea și lipsa de încredere.

Primul lucru pe care l-am observat e că ei identifică foarte greu în viața de zi cu zi situațiile care pot primi etichete din cele de mai sus. I-am stresat la fiecare oră cu teste-fulger, din categoria: „Descrie o situație în care tu ai dat dovadă de (de regulă cele negative). Cum ar fi trebuit să procedezi?” În 5 minute scrii repede câteva rânduri.

Întâi, de ce îmi plac „fulgerele”?

  1.  Ei nu citesc lecțiile din manual. Și cum nu știi când te „trăsnește” doamna, dar o face la aproape fiecare oră, mai bine citești. Nu merge, stați calmi, tot nu citesc, dar măcar procentul de cititori e în creștere!
  2. Dacă i-aș asculta pe rând, oral, știu eu povestea. M-a ascultat azi, pentru data viitoare nu mai citesc. În plus, la test apare la ei acea solidaritate de grup. Toți sunt tratați la fel, evaluați la același lucru, nu e că pe Gigel l-am întrebat azi dacă Pământul e rotund și Ionel a demonstrat teoria relativității.
  3. Am ocazia să-i cunosc. Pe toți. Situațiile descrise de ei sunt cotidiene. Și câte am aflat! Am observat că „fulgerele” de la lecția cu minciuna n-au ajuns în portofoliu, le-au pitit, preventiv, căci la ședințe invit părinții să răsfoiască dosarele…

Dar cea mai dureroasă a fost lecția despre respect. Ca lecție la clasă a fost cea mai reușită. Am lucrat în grup, am făcut joc de rol, brainstorming cu situațiile în care respectul intră în acțiune, ce mai, eram aproape de lecție-model! Dar… să nu zici hop până nu sari! A trecut ora… și așa s-a dus și respectul descoperit pe apa sâmbetei. Dacă în relația cu mine copiii sunt ok (spumeg doar la vorbit neîntrebat și în cor), între ei e jale. Nu-și așteaptă rândul, se îmbrâncesc, își vorbesc urât și pot s-o țin așa mult și bine. Uite că greșesc, generalizez, am și câteva floricele care însă nu-mi ajung să aduc „primăvara” în clasă.

Mi-am stors mintea cum să-i fac pe ei să conștientizeze aceste lucruri. Și… cum la cei mici o imagine face cât 1000 de cuvinte, le-am pregătit una. Întâi de toate, am mizat pe spiritul de dreptate pe care fiecare îl are și la cât de bine se pricep să se aprecieze unii pe alții. Le-am dat un tabel de completat. Pe prima coloană era numele tuturor colegilor, inclusiv al celui care completa. Apoi urmau alte coloane: lipsit de respect, foarte puțin respect, puțin respect, respectuos, foarte respectuos, model de urmat. Și am integrat organizarea datelor în tabele la o activitate extra. Trebuia să marchezi cu X celula tabelului după cum considerai că se potrivește fiecăruia, inclusiv ție! Au fost anonime, nu am trișat nici eu să aflu cine ce a scris, i-am lăsat să se dezlănțuie. Centralizarea nu a fost grea, cercetarea educațională din facultate a lăsat urme adânci, am aplicat formula lui Likert pentru scală de 6 trepte, apoi un grafic în excel și a rezultat tabelul de mai jos (originalul are numele trecut pentru fiecare coloană).

respectul si lipsa de respect

Momentul în care am pus graficul pe proiector a fost marcat de cele câteva muște amețite din clasă care puteau da concert, le auzeam cu siguranță. Atâta liniște, fără s-o cer eu, n-am avut până acum! Știau foarte bine că eu n-am avut nimic de-a face cu graficul. Erau evaluările lor. Și-au ridicat singuri oglinda și nu le-a plăcut ce-au văzut. Am analizat… am încercat să tragem concluzii… e clar că avem o problemă. L-am printat și l-am pus la avizier.

Minunile nu durează decât un minut, așa că nu vă închipuiți că s-a schimbat ceva vizibil. Nici Titanicul n-a cotit la timp, dar a cotit în cele din urmă. Păcat că s-a scufundat. Eu sper ca până anul viitor pe vremea asta, când deja se vor gândi intens la gimnaziu, să „cotesc” suficient cât să dau mai departe un grup unitar de copii. Și știu, iar sunt optimistă, idealistă, dar măcar o să încerc.

Însă vom repeta evaluarea, așa am stabilit, că luna viitoare vedem dacă s-a mai schimbat ceva, dacă reușim măcar să ridicăm media clasei. Până una alta mă gândesc cum scriu eu mare ceva inspirațional legat de respect pe peretele din față. Au zis că nu le aduce nimic aminte să fie respectuoși…

Închei cu cireașa de pe tort. I-am amenințat că modific calificativele la civică, pentru că ei îmi dovedesc zi de zi că n-au învățat nimic din acele lecții… „Doamna, dar nu e corect, lecția cu respectul a fost acum trei săptămâni!”

Dacă aveți și alte idei, spuneți. Deocamdată aplicăm penalizări pentru îmbrâncelile la rândul de săpun (eu sunt „dozatorul” care îi trimite să se spele pe mâini în pauza de masă). Ai îmbrâncit colegul – treci la coadă. Nu mai zic dacă treci peste rând. Ignor răspunsurile fără ridicat mâna, cele peste colegul care răspunde. Țin să spun că atâta „material didactic real” nu am avut la nicio temă. Și cât mi-aș dori să nu mai am!

Când tehnica are picioare scurte

Când ești mic și decizi ce vrei să faci cu viața ta, parcă ții lumea în mână. Apoi, după ce ai decis, faci o listă cu „Do & Do not” pentru când vei ține tu cu adevărat frâiele vieții tale. Unul din lucrurile pe care l-am urât întotdeauna, în toți cei aproape 20 de ani de școală, a fost momentul în care faci teme pentru a le arunca în neant… profesorul nu le verifică, nu ai feedback, nu știi dacă e bine sau e rău… frustrarea aceasta există din clasele primare și nu a încetat nici la facultate. Câte „proiecte” și „portofolii” am predat, dar care nu s-au întors cu nicio virgulă adăugată…

Așa că mi-am promis mie, mai bine teme mai puține, dar corectate, decât o tonă de hârtie mâzgălită. Să mai adaug cu cât zel făceam sutele de probleme din vacanțe? Și ce dezamăgită eram când nu primeam feedback? Lauda nu mă încălzea cu nimic… Dar le făceam. Mai ales când au apărut și culegerile cu răspunsuri… măcar le verificam eu. Și ce mă mai enervau cei care dădeau răspunsurile doar selectiv…

Acum nu mai sunt în bancă, sunt printre bănci. Temele sunt… mai multe, mai puține, depinde cum e ziua. La matematică cel puțin mă dau peste cap să nu verific doar că există tema, ci să o corectăm. Așa văd și eu cine se descurcă și cine nu. Și tot nu îi vezi pe toți, căci e greu să ajungi la performanța, ca părinte, să nu te bagi. Nu se pun note pe teme. Dar cine a greșit iese la tablă și rezolvă. Cumva tema e momentul meu de feedback… a înțeles sau nu ceva copilul din lecție? Tema este momentul în care ești doar tu și o provocare, o dovedești sau nu? Temele nu sunt date pentru a fi aduse rezolvate corect, ci pentru a provoca copilul să se descurce…

Azi aveam la matematică „ZUZU”. Sau cum au botezat copiii de miercuri încoace lecțiile despre înmulțirea a două numere formate din zeci și unități – „lecțiile despre iaurt”. Ca în orice clasă, copiii sunt distribuiți pe toată curba lui Gauss… Unul dintre copii, situat la extremitatea stângă, lipsește de trei zile. Ratase lecția. Știam că va fi depășit de situație, căci mișcă încet la tabla înmulțirii. Acasă nu are cine să-i explice. Deci aveam o problemă, cum fac recuperez din mers conținutul… îmi zic că nu-i nimic, azi am consolidare, a doua oră în care stăm și înmulțim de înnebunim, să învățăm să le așezăm unele sub altele, ce înmulțim, ce adunăm … dacă ies 22 la tablă și verbalizează procesul, e imposibil ca atunci când îi vine rândul să nu aibă măcar o idee despre ce e vorba…

Cu planul făcut, începe ora. Surpriza maximă, o văd cu coada ochiului că bifează într-o veselie rezultatele citite de colegi. De obicei nu-și face temele, așa că surpriza era și mai mare. Pentru câteva minute mai că încep să cred în miracole. Așa că cer caietul. Într-adevăr exercițiile erau scrise, cu rezultatele lângă. Însă la temele pentru acasă cer mereu calcul scris. Mai toți au telefoane și știu să folosească calculatorul. Cum încă nu știu să facă proba prin împărțire, i-am încurajat ca, după ce termină tema, să o verifice, dacă pot, și așa. Normal, în caiet nu erau calcule…

Întreb unde sunt. Le-am făcut pe o ciornă. Trec peste faptul că nu le-am permis ciorne, le-am zis mereu să scrie direct pe caiet (și aici fac o paranteză… de ce să faci calcul scris pe ciornă și apoi să îl copiezi pe caiet?! Ca să scrii de două ori?! Muncă inutilă! Ca să arate „bine”? Obsesia perfecțiunii. Din greșeli se învață… și a tăia cu o linie e permis și la examene!)… De ceva vreme, de câte ori nu găsesc calculele scrise, notez „efectuat cu calculatorul”. Numai că copilul susținea în continuare, cu acea mască de sinceritate pe care numai la vârsta asta o poți afișa, ba jurându-se pe toate cele, că a făcut pe bune calculele pe o ciornă și a scris rezultatele, fără niciun ajutor!

Nu e prima minciună pe care mi-o „vinde” așa… deci am scos copilul frumușel la tablă, să efectueze una din operații. Calcul scris. Nu i-a ieșit nici primul produs parțial… de parcă eu nu știam că nici înmulțirea cu o cifră nu a impresionat atât de tare încât să învețe algoritmul. Dar am lăsat timp de gândire… apoi am întrebat cum se explică tema perfectă… le-am făcut cu calculatorul…

Și uite-așa s-a dus pe apa sâmbetei azi tot planul meu de bun samaritean, cum să ajuți un copil care „nu reușește”. Care copil n-a putut să vină nici în vacanță, când i-am făcut program de recuperare, care e prea „ocupat” să rămână vinerea, după ore… Așa că mi-am zis și eu că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă și că binele cu de-a sila nu se face... Și încă ceva de ținut minte: nu poți salva pe toată lumea și în niciun caz pe cei care nu vor să fie salvați.

Dar cine știe, poate până la urmă… există miracole! Poate data viitoare chiar are tema făcută…

 

grafic scoala portalul magic

Lucruri utile la școală: grafice și tabele

Printre cele mai chinuite lecții se numără, normal, cele cu grafice și tabele. Sunt destul de greu de înțeles de copii și numai după ce ajung ei să le facă pe primele parcă-parcă se mai risipesc problemele. Normal că o singură lecție dedicată nu ajunge și îmi dau silința să le arăt și cum se folosesc când țin diverse evidențe legate de ei, sau să le utilizăm în rezolvarea exercițiilor, chiar dacă nu se specifică acest lucru. Azi însă am ajuns la citit grafice… și mi-am amintit cum, acum doi ani parcă, s-a dat la capacitate un grafic din care copilul trebuia să extragă datele. Discutam cu ei despre probleme după imagini, tabele sau grafice. Cum cea cu graficul părea să îi pună pe gânduri, am zis să-l construim noi, poate văzându-l cum se completează, îl înțeleg.

Am mai făcut apoi unul… în care ne-am imaginat că avem o grădină cu flori, și marcăm cu bare colorate câte avem din fiecare. Am tablă clasică, cu cretă, și am reușit să trasăm niște bare minunate cu creta pusă pe lungime. În timp ce îl făceam pe acesta, mi-a venit ideea cum să îi scot pe toți la tablă și să facem cu adevărat ceva practic.

De Crăciun am „vorbit” cu Moșul (da, serios, știu că puștii mei stau pe internet și mai citesc pe-aici) să le aducă în pachetele de la școală câte un număr din „Portalul Magic”. Eu le-am făcut jurnale de lectură. Pe pagina 1 este o poză găsită pe internet, cu căsuța din copac, pe pagina 2 o listă cu volumele, în care ei completează data la care au citit cartea și apoi câte o pagină dedicată, pe care completează titlul, destinația călătoriei, ce a învățat din acest episod, ce cuvinte nu a înțeles și a căutat în dicționar. Pagina 21 este una de compunere, „Dacă aș putea folosi Portalul, eu…”, iar coperta 4 – pentru desen, să facă propria lor versiune de portal.

Ideea mi-a venit după ce am avut la Gaudeamus, în toamnă, atelier pe această colecție la Editura Paralela 45. Copiii au avut atunci ca sarcină doar ceea ce am cerut pe ultima copertă, însă mi-aș fi dorit enorm să fie o activitate mai lungă, să aibă timp să citească și să reconstituim călătoria… în imagini! Pe ai mei nu am vrut să-i pun să deseneze, ci doar să scrie un pic.

Dacă vă întrebați cum citește un copil toate volumele… e simplu. Face schimb. Fiecare s-a semnat pe cartea lui, și la final se va întoarce la el. Dimineața în clasă începe distracția. Cine are carte la schimb? Am vrut să îi oblig să comunice și să colaboreze. Nimeni nu poate termina jurnalul (recompensat cu Fb la română) dacă nu va colabora cu toți ceilalți. Discuți, negociezi, programezi, estimezi timpul… exercițiul se anunță mai lung decât credeam eu. Unii sunt curioși, vor mai multe, schimbă mai repede, alții… ca de obicei.

În colțul nostru de bibliotecă (care e mai bogat decât cea a școlii pentru acest segment de vârstă), am stabilit unde se pun cărțile terminate. Așa cei care vor o carte văd mai repede dacă sunt disponibile. Amuzant e când cei care vor carte stau și pândesc cine se duce să mai pună una… și verifică repede dacă au citit-o sau nu. Dacă înveți din ele? Eu zic că da. Istorie, prin călătoriile imaginare în timp, sau destul de multe despre lume animalelor și ceea ce ne înconjoară. Încă nu a ajuns la mine niciun jurnal, însă am aflat exact cum stăm cu lectura.

Și așa revin la grafic. Am desenat axele. Începuseră deja cu „doamna, cu ce e graficul”, eu așteptam să văd dacă se prind. Pe ordonată am început să marchez încet 2, 4, 6, … 20. Când m-am oprit la 20 am avut și prima exclamație: „Nuuu seeee poateeeee… e Portalul!!” Am trecut apoi pe abscisă inițialele fiecăruia dintre cei prezenți – că doar e final de semestru, de ce să vii? – și i-am invitat pe fiecare să marcheze sincer câte au citit. A fost mai mult decât amuzant, mai ales când stăteau cu sufletul la gură să și citească graficul, să vadă câte a marcat fiecare. Deh, meteahnă națională, din seria cu capra vecinului.

L-am lăsat pe tablă, cu indicații clare să nu cumva să șteargă tabla, pentru că mâine compunem probleme… de exemplu, câte volume au citit fetele, câte băieții, câte prima jumătate a catalogului, și sper să mai vină și ei cu idei de sortare. Mi-a plăcut când i-am întrebat ce concluzie pot spune ei, uitându-se la grafic. „…că citim cam puțin!” Nooo, daaaa, așa e!

Un singur regret am. În acest exercițiu, în care ar fi trebuit să aplicăm și ce am învățat la civică, apropo de cum avem grijă de lucruri, aici – cărți împrumutate… Așteptările mele au fost cam mari… unele deja circulă cu foi lipite de ceai ori alte băuturi, ori cam șifonate. Dar, cum îmi tot spune prietena mea, să văd și partea plină a paharului!

grafic scoala portalul magic

Comper 2018 – cireașa de pe tort

Acum mulți mulți ani scriam aici pe blog despre primele ediții ale COMPER-ului, concurs care a făcut atunci o bună impresie. Am apreciat când au renunțat, după numai un an, la introducerea taxei mascate de culegere și puteau participa, gratuit, toți copiii. După încă câteva ediții, lucrurile parcă se mai calmaseră, subiecte accesibile, copiii erau fericiți că primeau o diplomă, aveai la îndemână un mod rapid de a testa repede, comparativ, un nivel, așa cum nu îți este permis prin calificative.

Așa că am așteptat, ca și în alți ani, să vină „comper-ul”. Adică cu calm, fără stres. Fiind nouă în școală, mi s-a comunicat că nu trebuie decât să trimit mail la mentor cu copiii și… gata, nu trebuie să-i înscriu eu, doar să fiu prezentă în ziua examenului. Am vrut să nu stresez copiii, cu vai, avem comper, ne dăm peste cap. Dar modificările de program trebuiau anunțate, așa că le-am zis. La română a mai fost cum a mai fost, însă… matematica a pus capac.

Om de bun simț, am zis că sunt la zi cu planificarea, orice ar da din materia semestrului întâi nu are cum să îi ia prin surprindere pe copii… Da, e drept, am câțiva numărați pe degete care pot mai mult. O mare majoritate care sunt ok, câțiva care, oricât s-ar strădui, rămân la deprinderile de bază… Dar și unii care pot, dar au impresia că ulciorul merge de multe ori la apă, nu sunt atenți și rezolvă superficial.

Știind că au mai fost cazuri cu barem greșit, cum am ajuns și am văzut subiectele am fost pe punctul să-l anulez. Le-am rezolvat, să fiu sigură că nu mi se pare mie, la prima vedere, că suntem în semestrul al II-lea și nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Era simplu să decid eu ce nu pot face și să le dau răspunsurile, însă am și copii isteți, care provocați suficient ar putea să treacă de bariere. Am estimat undeva la 60-70 de puncte media posibilă a rezolvărilor și le-am spus și copiilor să nu se panicheze, cei care au făcut subiectele anul acesta n-au deschis manualele și nu știu unde am ajuns… Așa că să facă și ei ce pot.

De exemplu, înmulțirea cu ZUxU peste 100, sau înmulțirea cu 10, 100, 1000… care în manualul de la intuitext nu e în semestrul I. Împătritul și Marina cea uitată la rând la bilete au fost floare la ureche față de problemele cu cascadă de întrebări în planul de rezolvare, culminând cu cele două probleme de excelență. 17 se rezolva, cu proprietăți ale egalităților… dar încă n-am ajuns aici. Însă număr necunoscut combinat cu suma lui Gauss… la clasa a III-a… a fost prea mult…

Așa că am lăsat lucrurile să meargă, cu „ce-o fi, o fi”. De dimineață, înainte de concurs, le-am zis să se gândească ce facem la adunare la trecere peste ordin… 67+53… trecem la sute, ordinul următor. Am bifat 87 x 8… apoi cum să explici în 3 minute înmulțirea cu 10 a unui număr de două cifre, în așa fel încât să nu-mi dau cu stângul în dreptul în lecția de după vacanță. Adică da, e ușor să îi spui „adăugăm un zero”, însă ajungi să înveți mecanic și nu aici voiam să ajung. De bine de rău, am trecut și peste asta.

Venea cireașa de pe tort. Suma lui Gauss. Formule? Exclus. Am scris pe tablă o sumă simplă, să vedem cum facem. Nu mă așteptam, dar au și reușit, să fie acolo floricica de adus primăvara.

În rest – dezamăgire totală a copiilor. Nu le-am spus rezultatele acolo unde erau depășiți. Mi se pare stupid, în cursa asta după hârtii fără valoare, inclusiv mult-doritele diplome, să le mai spui și ce să încercuiască. Nepoata mea, la pregătitoare… ne-a povestit cum a fost la primul test din viața ei… doamna ne citea, și dacă nu știam ce să încercuim, ne spunea ea. Pe cine mințim? Aaa, că avem scor bun… și la ce ne folosește?! Le tot repet că vreau de la ei alte lucruri, dacă tot ne pierdem timpul cu subiecte aiurea:

  • să învețe să se concentreze la un subiect, să rezolve, neapărat să se verifice și să nu mai dea lucrările în 20 de minute, cum au făcut la română. Se grăbesc așa și la evaluările curente de la clasă, parcă e concurs cine predă primul lucrarea. Să te verifici, să corectezi… zici că e tortură, nu au răbdare și greșesc.
  • să nu mai șteargă. Ai o grilă de răspunsuri, marchezi pe ea abia când ești sigur. Dacă nu, stai, te gândești, notezi pe subiecte, dar nu pe foaia finală. Aici încă nu răzbim… Decât poate dacă o să elimin pic-ul din penar, căci altfel nu știu cum o să reușesc să îi determin să accepte că pot greși. Nu vor și pace să taie cu o linie ce au greșit. Am greșit, m-am corectat, merg mai departe.
  • tactici când nu știi răspunsul. Da, din păcate, trebuie să îi înveți și asta. De ce? Simplu… pentru că la examene ai copii care din 3 ore scriu pe ciorne două ore și jumătate, apoi nu au timp să transcrie. Nu știu să-și dozeze timpul. Nu știi un răspuns, treci mai departe. Rezolvi tot ce poți, apoi te întorci. Dacă tot n-ai nicio idee, te apuci și verifici soluțiile. Dacă ai 4 posibile rezultate, înlocuiești și vezi care se potrivește.
  • ultima, pe care n-am avut ce să fac, dar le-am spus-o… Dacă n-ai nici cea mai mică idee, nu dai gol un test grilă. Ai 4 șanse să nimerești răspunsul. Nu poți da cu banul, că nu ai la examen o monedă, însă poți număra, poți încercui după numerele tale norocoase, orice… „la nimereală”, cum spun ei. Dar un test grilă nu se dă nemarcat.

Mă bucur că am dat pe vremuri examenul de permis și-am văzut cum se corectau grilele pe loc, cu șablon. Am decupat repede unul, după barem, suprapuneam cu grila copiilor, unde era corect, coloram cu markerul, apoi număram repede punctele. Am terminat de calculat în cca 10 min, spre fericirea copiilor care au aflat imediat.

Apoi, de parcă nu dădusem ziua peste cap, am mai sacrificat o oră să rezolvăm problemele. Pe unele le-au greșit nejustificat, așa că am luat grilele, am făcut o listă cu cine ce a greșit, și i-am scos pe rând la tablă… Apoi am încheiat subiectul și n-am mai făcut o tragedie din asta. Au greșit. Învățăm.

Dar încă e o enigmă totală pentru mine de ce e mai grav un punctaj la un test oarecare, rupt de realitate, decât faptul că nu știe să ia un pix din cutia de pixuri aflată trei metri mai la dreapta și se uită pe pereți când nu are cu ce să scrie… Nu poate lua o decizie simplă, de estimare: îmi ajunge sau nu locul rămas din pagină să scriu începutul lecției? Sunt ultra-dependenți, se împiedică în șireturi, dar nu reacționează să se aplece să le lege dacă nu le spui. Sigur, nu vor fi toți matematicieni, dar oameni practici, politicoși și de bun-simț au toate șansele. Suma lui Gauss nu te va ajuta să estimezi dacă poți urca mașina de spălat cu liftul la etajul 10 unde locuiești.

Concluzia… aș vrea să terminăm cu goana după titluri și diplome și să vedem mai bine ce putem face prin forțe proprii. Să nu ne mai desenăm o falsă imagine de sine, și să ne blocăm la „găina e animal carnivor”, dar să facem crize că la 9 ani nu am lucrat suplimentar suma lui Gauss.

Iar despre comper… numai bine, la următorul, dacă iar se sare calul ca acum (de la colega mea știu că și la a patra a fost aceeași situație 🙁 ), mă gândesc pur și simplu renunț.

 

Iarna la mine în clasă

Am așteptat un pic până să scriu acest articol… pentru că am vrut să fie aproape totul gata. Mai e un pic de lucru, dar nu mai am răbdare. Am decorat clasa de iarnă.

Astă-vară au fost puține dorințele pe care mi le-am pus când mi-am ales școala. Am vrut să fie o școală mică, cu puțini copii la clasă. 25 maxim, așa cum scrie și în lege. Am vrut să am o clasă numai a mea… să nu am „schimbul 2” după-amiază. Și ultima a fost să fie mare și luminoasă, să nu mă împiedic de bănci. Dacă prindeam peștișorul de aur și nu aveam atâtea șanse să mi se îndeplinească toate dorințele! Când am ales din listă, știam că a doua dorință este realizată. Apoi am văzut-o pe a treia prinzând viață. Și în final, în toamnă, pe prima.

Dar din categoria „ai grijă ce-ți dorești” – a fost a treia dorință.

M-am bucurat când am auzit că va fi concurs de Crăciun în școală, între clase, pentru titlul de „cea mai frumos decorată”. Recunosc că nu m-am stresat cu decorul de toamnă (așa că nu știam ce înseamnă), m-am chinuit să rezolv cât mai util toate panourile din clasă. Adică să nu pun nici prea mult, nici prea puțin, atât cât să fie util, un punct de plecare… Și când toate au fost gata… se făcuse noiembrie.

Le-am povestit copiilor de concurs. Singură nu aveam nicio șansă de a realiza ceva, dar nici n-am avut vreo clipă intenția de a participa doar eu la concurs. Am clasa a III-a, sunt mari, înțeleg, învață, știu, pot. Așa că am rămas vreo patru zile, până pe la 14-15, la școală, cu ceva mai mult de jumătate din copiii mei, să îi dăm pe toți pe spate. Am decis să facem noi tot. Întâi să reciclăm ce putem, apoi să facem din hârtie decorațiunile. Am scos poze de pe internet cu idei. Am stat toți, le-am analizat, am ales, am făcut „necesarul”, am decis. Poate mai mult ca niciodată am lucrat în grup, a fost important să fie un coordonator la fiecare, să stabilească sarcini, să colaboreze… Cum eram eu după câteva ore? Nu mai contează. Am ajuns să-i cunosc mult mai bine. Căci la ore, când stau în bănci, se controlează. Nu poți afla prea multe despre ei. Dar când îi lași liberi… și îi asculți… te pierzi printre ei… părând „neatent”… o șansă unică!

coronita din tuburi de carton

Să le iau… nu neapărat în ordinea în care au fost făcute, ci așa cum le vezi dacă vii la noi.  Pe ușă avem o coroniță. Le-am arătat o poză de pe net, deși nu știam dacă vor avea curaj. Am însă o fetiță care mereu vrea să încerce. Lucrează mult și acasă, și se vede. Ea a vrut proiectul, i l-am dat. A fost coordonator. De la începutul anului reciclăm orice tip de tuburi, capace, și sper să avem șansa de a realiza cât mai multe proiecte. Aici a venit rândul tuburilor de la hârtie igienică. Le-au pictat verzi. Apoi au vrut să se apuce imediat de tăiat, doar că erau moi… am mai amânat cu o săptămână. Uscate, s-au tăiat imediat.

Am intervenit doar când lipiciul lor le-a dat de furcă. Le-am dat aracet și clame metalice, le-am arătat cum să le prindă, să aștepte să se întărească aracetul, bine prinse. Floricelele roșii sunt din hârtie creponată.

M-au anunțat când e gata; e vina mea că e lipită atât de inestetic pe ușă. Însă alte idei ca să stea chiar nu am avut, căci e foarte fragilă. Fundița îmi aparține. Părea golașă, și am completat, improvizând repede dintr-o coală de hârtie. Nu, nu am șablon la fundiță (am observat că e întrebarea numărul 1 când apare ceva nou), pur și simplu am pus mâna pe foarfecă și am făcut-o.

După ce treci de ușă, începe distracția. Întâi de toate, remarci ghirlandele atârnate pe sus. Am povestit deja cum se confecționează, aici, dar ce trebuie să adaug e că piticii au fost în delir. Le-am dus placa mea de biguit și i-am lăsat să o folosească. Nu le-am dat perforatoarele pe mână, pentru că am mai încercat asta, le-au trântit… și… costă totuși o groază de bani. Iar la perforatoare chiar țin. Le-am explicat cum să le îndoaie, cum să le lipească. Până să ajungem să le atârnăm de grinzi, au fost prinse de jaluzele. Le-am tot numărat noi, dar nu am făcut suficiente, mai avem nevoie de vreo 6… când am rămas fără piulițe, ne-am oprit, am mai primit altele, urmează să lucrăm.

Apoi a fost problema lanțurilor de beteală de pe sus. Dacă puneam ceva „normal”, din hârtie, s-ar fi întins la greutate și ar fi arătat urât. Mi-am adus aminte de niște role folosite de la hârtie foto, pe care le păstrasem când mi-au picat în mână cu eticheta „nu se știe niciodată la ce îți folosește”. Acum mi-au folosit. Pe părțile colorate am lipit fulgi de nea, să se vadă, și cum sunt din plastic, rezistă bine și nu se întind. Ținând cont că tot mijlocul e prins într-o pioneză, (una singură!), că sus e grindă de rezistență și nu merge bătut nimic, mă rog în fiecare zi să nu le găsesc căzute 😀 .

Fulgii mari, ca cel din mijloc, i-am făcut în echipă cu copiii. Când am preluat clasa am găsit o mulțime de fișe printate, foi de colorat, pe care mi-a fost milă să le arunc. Nu am încă un coș mare pentru reciclat hârtia și mi se rupe sufletul când trebuie să o arunc. Așadar, am hotărât să îi dăm alt sens… Eu le-am tăiat, ei le-au lipit și asamblat, și într-o oră am făcut vreo 20 de fulgi mari. Am pus pe jaluzele, pe geamuri, am agățat ce-a rămas de panourile de prin clasă. Ultimul, realizat din carton galben, a devenit stea la brad.

Tot din hârtie reciclată am făcut la oră cu copiii steluțele pe care le-am prins în brad și pe ferestre. Separat i-am învățat cum să facă fulgi pliați, dar aici a fost mai greu. Unii au înțeles, unii nu… Și acum îmi dau seama că nu mi-am fotografiat ferestrele de-afară! M-am abținut și n-am pus zânele… chiar dacă sunt ale mele.

Bradul a fost rezultatul unei munci titanice. Nu știu câți metri de lănțișor verde sunt acolo, dar s-a împletit la greu… au lipit înainte de ore, cei care ajungeau mai devreme, lipeau în pauze cei care nu apucau înainte, lipeau cei care rămâneau vinerea după ore. Ar fi mers să avem o bază mai mare… dar am improvizat dintr-o sârmă un cerc… și nu era foarte stabil. În final i-am pus și instalație. A, și pentru că probabil veți întreba pe ce e fixat… pe suportul de la ecranul proiectorului. Înălțimea au stabilit-o copiii, ei au vrut să fie „mare”!

A urmat șemineul… de ceva ani tot vreau să încerc să văd cum iese. Am adunat cu ajutorul personalului auxiliar cutiile din programul de lapte și corn. „Vă mai aducem, doamna învățătoare?” Și au tot adus, așteptând cu nerăbdare să vadă ce năzbâtie am pus la cale, căci n-au prea înțeles din prima… Cred că au intrat vreo 30 de cutii. Întâi le-am prins cu bandă adezivă lată, apoi am lipit coli mari albe de împachetat, l-am asamblat și mi-a venit ultima idee: hârtie creponată roșie. Pentru o secundă mă gândisem să-l pictez. De terminat l-am terminat singură, copiii l-au găsit făcut. Prima replică a fost: „Ne trebuie șosete! Facem?” Le-am trecut pe listă.

„Lemnele” le-au pictat ei. Nu aveam maro, dar aveam roșu și verde… au amestecat până au obținut o nuanță acceptabilă. Focul l-am făcut eu, cu galerie lângă. „Parcă e real, doamna!” (Ca o paranteză, mă termină „doamna”. Am fost în extaz la atelierul de la Gaudeamus când copiii mă strigau Cristina… mă simțeam așa bine! Dar aici cred că mi-aș pune toată școala în cap dacă le-aș permite să-mi spună pe nume…)

Cum partea de sus nu era cine știe ce, un „mileu” improvizat, tot din hârtie creponată, a rezolvat problema. Fetelor le rămăseseră flori de la coroniță și au propus să le prindem cu bolduri. Noroc că am cumpărat vreo 6 cutii, să fie! Sus am pus și „bibelouri”, fetele au adus un brăduț dintr-o revistă, o căsuță din carton, eu am reutilizat un fes găsit prin dulapuri, și am dus de-acasă căsuța de anul trecut și brăduțul de la Daco.

Când șemineul a fost gata, am ajuns toți la concluzia că ne trebuie un tablou… și am avut și un voluntar care s-a oferit să picteze un tablou mare. Am rămas cu gura căscată când l-a adus, nu m-am așteptat la un lucru atât de serios făcut, pe pânză. Arată minunat!

Și am făcut și șosetele… miercuri acum. Unii s-au mulțumit cu ce au făcut la oră. Alții… au cerut să le ia acasă și să le termine de țesut. Am simplificat modelul din anii trecuți, ca să meargă pe aceeași linie de sus până jos, mi-am perfecționat și tehnica de tăiere, căci am folosit placa de la Daco.

În față am pus doar o ghirlandă cu globuri în jurul tablei. Mai avem la avizier Calendarul de Advent, un proiect pe care aproape toți copiii, cu mici excepții, l-au acceptat și pregătit. În fiecare zi deschidem câte un pachețel. Până acum am avut ghicitori, glume, brățări din elastice – condiția e să fie în acel pachețel ceva pentru toată clasa.

În mijloc… indiferent de anotimp, stema nouă a României (acvila are coroană regală) și drapelul național.

Încotro duce drumul de etică și moral?

Acum câteva zile puneam pe hârtie câteva gânduri despre inutilitatea unui curs de etică la 25 de ani sau mai târziu și nici nu-mi trecea prin cap, când am scris, ce urmează să mi se întâmple la nici 30 de ore după… Am cobit că ar fi trebuit să se introducă de la grădiniță – și nu e prima dată în viață când o fac și merge prost!

Am organizat, de ziua școlii noastre, un concurs pe echipe împreună cu clasa vecină, încercând să învățăm un pic mai mult despre personalitatea celui ales să ne identifice cu numele în marea masă de școli din capitală. Din fericire pentru mine, un personaj istoric. Am pregătit copiii, le-am dat de citit materiale, am pregătit întrebările pentru concurs, ne-am organizat. Toate bune și frumoase, echipele stăteau împreună la masă, colaborau. În ziua de dinaintea concursului am stat puțin cu câțiva dintre participanți, le-am explicat cum e cu axa timpului, cum calculăm anii de domnie, căci suntem clasa a III-a, concuram cu a IV-a, care deja studiază istoria. Una din fetițe m-a întrebat, cu tonul așteptării unei confirmări, dacă „la concurs vom avea voie cu foile”. Normal că nu. E concurs. Îți iei pixul și capul pe umeri.

Nu mi-am propus să fiu polițist și, fiind atât de mulți copii în clasă, nu mi-am închipuit nici o secundă ce va urma. La final, când am rămas doar noi, un băiețel a venit la catedră și mi-a povestit cum la una din echipe au folosit telefonul să caute răspunsurile. Am simțit că mor. O altă fetiță a confirmat acuzația. Acuzatul a recunoscut. Am avut primele minute dintr-o lungă serie care va urma de discuții pe tema „ce înseamnă să fii un om cinstit/corect”.

Am început întâi cu cei care au văzut și nu au spus imediat. Într-un concurs (și nu numai!) cel de lângă tine concurează pe același loc. Dacă el trișează… și îți va lua locul… te vei simți cum?! Datoria ta este ca atunci când cineva trișează să spui. Nu înseamnă că ești pârâcios. Înseamnă că cel care concurează împreună cu tine nu te respectă și nu trebuie să tolerezi acest comportament. Apoi, în cele câteva minute care mi-au mai rămas, am judecat comportamentul necinstit… frauda… însă copiii erau îmbrăcați de plecare, obosiți, pe mine situația mă dăduse peste cap. Trebuia ceva mai multă strategie în abordare și încă nu știu de unde s-o apuc! Deși echipa a obținut ultimul loc, am decis să nu le acord nici măcar diplome de participare.

Am o săptămână de vacanță în care să mă gândesc ce fac, cum fac, dar mai ales, când fac! Momentele mele cu ei, în care nu am de parcurs o programă, sunt atât de puține… Mi-am amintit cum la una din evaluări am fost întrebată de un copil dacă poate lua manualul, că nu e sigur de un rezultat. Stau și mă întreb dacă acel „cărțile și caietele în ghiozdan”, înainte de teste, sunt suficiente pentru ei pentru a aprofunda gestul, pentru a-i duce cu gândul la cum este corect să te comporți la un examen/test/concurs. Scopul scuză mijloacele? Te faci frate cu dracu până treci puntea? Sau… încotro s-o iau…?

Nu m-am așteptat la o asemenea provocare la început de an… Aveți sfaturi? Idei?

portret

Portretul – lecție de desen

Pentru că site-ul nu a fost timp de mai bine de 8 ani ocazia unor provocări adevărate, uite că am parte de altele. Avantajul pe site a fost că aveam posibilitatea să aleg ce provocări accept… diferența la școală e că trebuie să le găsești o soluție chiar dacă e punctul cel mai slab. Și la desen Dumnezeu nu mi-a dat talent!

Când am văzut programa am zis că asta e. Profesorul de muzică ne spunea că, dacă poți vorbi, atunci poți și cânta. Numai surzii nu pot cânta. Ei nu au voce. Restul avem voce… Cam așa și la desen. Ai mâini, poți desena. Și Doamne, câtă voință îți trebuie să treci peste toate hopurile, să exersezi și să încerci până iese măcar „ceva”!

Lecția despre portret s-a încadrat tot pe-aici. Mi-am confecționat singură o fișă suport. Din păcate, pe cea de aici nu pot lăsa și iconițele ajutătoare pe care le-am folosit la clasă. După cum cred că știți, în pregătirea lecției le puteți arăta/distribui elevilor orice material. Pe net, drepturile de autor au regulile lor.

Pentru că timp să fac o animație pe calculator n-am avut (mi-ar fi ieșit mult mai bine!), am făcut demonstrația la tablă. Slavă Domnului că n-a ieșit rău! Le-am arătat diverse tipuri de ochi, de nas, de gură (mirat, trist, dezgustat, vesel), deși cu acestea sunt ei obișnuiți din aplicațiile de telefon. Pentru coafuri am dat iconițele ca recomandare, și mă bucur că n-au ținut mereu cont de ele. Am stabilit regulile pentru împărțirea cadranelor – deși e foarte greu cu estimarea distanțelor la această vârstă. Apoi am trecut la lucru… Primele au fost gata. Apoi, pentru că tot plecam la facultate, am avut parte de puțină distracție în pauză cu colega mea de bancă… și-am folosit două cadrane.

Primele creații (și înainte de a vă da cu părerea, vă recomand să încercați. Nu e chiar atât de ușor cum pare!)

portret