N-am fost nici anul acesta la paradă. Am sărbătorit, cum se zicea cu patru decenii în urmă, prin muncă. Muncă voluntară, dar obligatorie, ca să simți fiorul patriotic cum te străbate, în timp ce pe deasupra vuiau avioanele. Nu păreau prea multe, nu cred că au făcut exces de zel cu tehnica anul ăsta. Nici la tv nu am dat drumul, nu mă mai țineau nervii să ascult continuu prezența la vot. Oricum m-am simțit ca-n diaspora, să traversez orașul ca să ajung la secția de care aparțin cu buletinul.
Așa am ajuns în cartierul meu de suflet, ocazie cu care am văzut că fosta școală a copiilor a fost demolată din temelie. Am trecut repede și n-am apucat să văd prea mult, decât că au demolat inclusiv sala de sport de care se apucaseră cu mult zel prin 2010 și prin 2018 încă nu era dată în folosință, dar acum e una cu pământul. Mi-am zis că e doar un exemplu de „aici s-au irosit banii dumneavoastră”.
A pus capac parcul IOR, cu zona controversată, acum fără copaci. Jalnic peisaj… Am ajuns la vot cu o senzație puternică de greață și mi-a trebuit extrem de multă voință să nu fac cale-ntoarsă, că nu merită.
Îmi tot spun că democrația o să moară cu siguranță când nici măcar nu vom mai crede în ea. (Oricum se străduiesc mulți să o sufoce.)
Valori precum patriotismul sunt de multă vreme demodate și mulți dau ochii peste cap când pomenești de ele, de cântat imnul, de ținuta demnă și respectuoasă pe durata acestuia. Ce să mai pomenesc de cunoașterea istoriei, ca datorie morală față de faptele înaintașilor?! Nu răzbatem acum nici la cunoașterea limbii române, și eu pomenesc de lecțiile trecutului…
Ca în fiecare an, cele câteva clase din localul școlii unde funcționez, au ieșit în ultima pauză de dinainte de sărbătoarea națională să intoneze imnul de stat. Mare bucurie anul acesta, chiar ne-a ieșit foarte bine prima strofă, au cântat copiii din tot sufletul.
Am avut emoții cu piticii mei. Seria trecută, când am cerut să învățăm o strofă (în clasa întâi), nu s-au înghesuit. Ba am fost și mustrată, că nu realizez ce poezie grea este și că un copil de șapte ani nu este capabil să o învețe. Inimioarele mele de anul acesta, la doar 6 ani, au învățat două strofe, pentru că așa au vrut ei (democratic, așa a decis majoritatea, că unii oricum nu au fost impresionați).
Eram gata de-o săptămână cu prima strofă și mi-au zis să nu mai opresc imnul, să o las și pe-a doua, că nu e grea. Ocazie cu care, pe lângă povestea despre unire pe care le-am citit-o, am povestit și despre strămoșii noștri, daci și romani (nu români, noi am apărut mai târziu), despre Decebal și despre Traian și cum Dacia a fost cucerită de legiunile Romei. Dacă la 6 ani vor ține mine că primul era regele dacilor și al doilea împăratul romanilor, sunt mai mult decât mulțumită.
„Doamna, dar eu știu că erau trei țări române!!”
A venit imediat replica după ce eu am înșirat atât de multe teritorii. Uite-așa povestea mea despre provinciile locuite de români a făcut un mic ocol prin Evul Mediu. Aaaa, Mihai și Ștefan cei din imn?? Da, cam pe atunci, în epoca voievozilor, când Țările Române erau mai mari, dar imperiile vecine, neputând să le cucerească cu totul, au rupt mereu câte-o bucățică. Așa avem Basarabia, Bucovina și toate celelalte teritorii, pierdute încet în sute de ani, dar care s-au întors în granițele noastre la 1 decembrie 1918.
View this post on Instagram
I-am rugat să vină îmbrăcați cu ce au: o ie, un tricolor la brâu, să marcăm puțin momentul. Și chiar s-au străduit unii dintre ei. Și eu, alături de ei. Am muncit și la recuzită, ne-am făcut stegulețe, cocarde, iar cea din urmă distracție a fost un steag cu amprentele mânuțelor noastre, o nebunie în trei culori pentru care a fost nevoie de multe drumuri la baie pentru spălat, după fiecare culoare. Însă tot acel du-te-vino, râsete și culori, sprinturi pe culoar, că doar nu te poți deplasa decât cu toată viteza înainte, a fost foarte apreciat. Doamna, facem odată și cu picioarele?? (Nu le-am spus, dar la vară, când o să fie cald, poate în curte…)
Și rezultatul muncii noastre, afișat la loc de cinste, cu care ne-am fotografiat, să ne rămână amintire:
1 Decembrie a fost mai vesel, datorită lor. Și totuși, nu pot să nu mă întreb, la final, ce țară le pregătim? Câți vor pleca de-aici, în căutarea unei lumi mai bune? Câți vor spune, printre străini, noi suntem români?
