Ora de lectură la clasa pregătitoare rămâne preferata mea. Când îi vezi așa atenți, cu ochii mari, sorbind cuvintele, parcă se strânge tot optimismul din lume și speranța că vor îndrăgi cărțile atât de mult încât, învățând alfabetul, să nu mai abandoneze această uimitoare lume a cărților.
Din clasa întâi, trebuie să citească singuri. Dar acum încă le citesc eu (sau părinții invitați), copiii urmărind ilustrația și ascultând povestea în același timp.
Cum se apropie Paștele, am pregătit deja achizițiile pentru proiectele speciale de AVAP. Nu se putea să nu avem tradiționalul ou de polistiren, însă eu eram în căutarea unei idei… ceva altfel de făcut cu el.
Și ideea mi-a venit… Ce poți face cu o idee?
Dacă îmi trecuse repede prin minte să fac un animăluț din oul de polistiren, ca să nu merg pe varianta clasică „încondeiat pentru decor”, am abandonat-o în momentul în care am luat la rând cărțile din raftul pentru copii mici.
Oul de polistiren se potrivește fantastic cu personajul din carte! Așadar voi devia puțin de la tradiție – pe care o rezolv cu altă activitate, și le voi cere copiilor să pregătească oul ca personaj de poveste:
Cum arată ideea ta?
Pentru inspirație, vom citi mai întâi povestea, care nu are, de fapt, nimic de-a face cu sărbătorile pascale, în afara formei. Cartea este mai mult despre asumarea unei opinii, despre libertatea de gândire. Despre cum să ai încredere în tine și să îți susții ideea, chiar când ceilalți te descurajează și te judecă.
E ușor să ieși în lume cu ideea ta? Să o prezinți celorlați, să fii mândru de ea? Chiar scriind aceste rânduri, m-au încercat toate sentimentele descrise în carte. Să faci de Paști un ou cu picioare și coroniță… ce idee tâmpită! Și uite, mai scriu despre ea și pe blog, o fac publică, o scot în lume.
Dar dacă e o idee proastă? Așa, și? E ideea mea. Și eu o plac așa cum e!
Puteam s-o țin doar pentru mine, dar am renunțat și am decis să o prezint. Dacă va fi la fel de încântătoare și pentru alții, atunci e o idee cu care am aflat ce pot să fac:
Cei care vor avea cuvântul final în a-mi judeca ideea vor fi copiii mei de la clasă. Îmi doresc ca ei să nu știe povestea, totul să fie o idee nouă și să vedem cum vor arăta decorațiunile. Cu această parte a articolului voi reveni după ce le vom realiza, în Săptămâna Mare.
Până atunci, strâng distanțiere de la cutiile de pizza, trepiedele acelea mici din plastic, pentru a fixa ouăle de polistiren în poziție verticală. N-am încă pentru toată clasa, dar am speranțe că mai comandă și alți părinți și rezolvăm necesarul.
Sunt seri în care reușesc să mă distrez (la telefon) cu frate-miu cam ca atunci când eram copii, de data aceasta despicând în patru toate cele pe care le trăim. Cele mai amuzante – descoperite de el acum, că doar e fratele mai mic – sunt din rolul de „părinte al unui copil de gimnaziu”. Pentru mine nu sunt noi, căci am trecut deja de două ori prin experiență, dar de fiecare dată e ceva de discutat.
Subiectul de seară: într-o școală „bună” a capitalei, discuție aprinsă izbucnită pe grupul de părinți după ce băieții au ridicat clasa în slăvi jucând fotbal cu buretele și profesorul fiind depășit de situație. Printre altele, problema părinților celor câțiva „eroi” este că… nimeni nu i-a trimis pe copii în curte să bată mingea, de-asta s-au jucat!
Nu relatez în detaliu discuția, cert e că i-am trimis link să-și ia bilete la teatru: Două ore cu pauză, la Teatrul Excelsior, în regia Gianinei Cărbunariu.
Am ajuns să văd piesa pur întâmplător. Am aflat cu două zile înainte. A primit Iris biletele, cu recomandarea să mă ia pe mine, pentru că e „cu și despre profi”. Și ziua mea a fost plină. Atât de plină, că parcă anticipa replicile din piesă!
Întâi, la școală, ca de obicei, copii și provocări. Apoi, al doilea job. Eee, nu chiar ca profu’ de română din piesă, DJ noaptea, și nici ca învățătoarea care pleca la căpșuni în vacanța de vară, ca să crească doi copii. Măcar eu lucrez tot ca profesor!
Și ca să țin drumul drept la teatru, m-am întors la școală, pentru o oră de consiliere cu părinții, încă vreo trei sferturi de oră de corectat caiete și apoi – direct la teatru.
Mă bucur că n-am avut timp să citesc nimic despre piesă. De ani de zile merg la Excelsior și nu am fost dezamăgită niciodată, așa că nici nu mi-am pus problema. Cel puțin am putut savura fiecare moment, neștiind ce avea să urmeze.
Din Antichitate, teatrul a fost reprezentat prin două măști: una râde, una plânge. Comedie și tragedie. Piesa nu e nici una, nici cealaltă, deși râzi cu lacrimi. M-am regăsit în atât de multe secvențe încât era un sentiment de satisfacție dureroasă. Am aflat la final că era și Ziua Mondială a Teatrului, moment pe care actorii l-au marcat la final cu câteva întrebări retorice: Răspunde teatrul de astăzi nevoilor unei societăți chinuite de dileme? Poate aduce un răspuns problemelor care ne frământă?
Măști teatrale. Mozaic roman aflat la Muzeul Capitoliului, datat secolul II d.Ch. Sursă foto
Am citit opinii despre piesă în spațiul virtual și mă întreb dacă ministrul educației e prea ocupat să meargă o seară la teatru. Aș fi foarte curioasă dacă ar putea să râdă pe parcursul spectacolului. Sau poate ar trebui să râdem noi, ca Domnul Trandafir, evocat în prima scenă: – Ei, știi că ai haz! Nu, că asta-i chiar frumos! […] Ce are să caute Ministrul aici, în sărăcia asta a noastră?
Ar fi prea mult?
Spectacolul, cu totul inedit, a surprins la fiecare scenă. Cel puțin m-am simțit ca la bac, amintindu-mi de Hanul Ancuței (tot Sadoveanu, probabil i-a plăcut foarte mult regizorului, poate mă reapuc și de Frații Jderi, dacă tot i-a pomenit!) și de farmecul pe care fiecare povestire o avea pentru a completa un tablou. De data aceasta, tabloul în culori sumbre al școlii românești în secolul al XXI-lea.
La un moment dat, în interacțiunea cu sala, s-a întrebat câți profesori sunt în sală. Iris mi-a șoptit poruncitor: Hai, mâna sus, nu-ți fie rușine! Nu mi-e rușine că sunt profesor, dar ani de zile, la ședințele cu părinții la care am participat ca părinte, am păstrat în tăcere acest detaliu. Nu de alta, dar atunci când s-a aflat, se fereau ca de ciumă restul părinților…
Dar am empatizat de cele mai multe ori cu diriga. Iar când am simțit că vrea să spună ceva, dar pentru că se află la catedră nu o putea face, am spus eu. Rolul de oaie neagră mi s-a potrivit mănușă.
Acum particip la ședințele cu părinții doar ca profesor. Rolul dirigintei-mediator din piesă este dureros. Crâncen. Ferească-sfântul să ai un conflict la clasă! Crucificarea lui Iisus e nimic pe lângă ce pățesc profesorii în fața părinților, liberi să amenințe și să conteste ce și cum doresc, pentru că așa li se pare „corect” și „în interesul copilului”. Nimeni nu face un pas în spate să vadă imaginea de ansamblu.
La fel de ingrate sunt rolurile de director!
Sincer, în ziua de azi, și la cum merg lucrurile, la câte aberații văd și aud în școli, directorii ar trebui să fie niște roboți cu AI special programat. Așa poate ar rezista valurilor de nemulțumiri și nemulțumiți că școala nu e un spațiu cu unicorni și norișori roz, în care copilul să trăiască o fericire continuă fără niciun efort.
Și piesa este pentru directori cu simțul umorului, dacă au totuși timp să plece din școală în jur de ora 6, să o poată vedea…
Nu în ultimul rând, piesa este pentru părinți. Dar nu aș ști să spun pentru care… pentru cei ai unor copii care învață și care se simt neputincioși, sau pentru cei care cred că țipând și amenințând schimbă ceva. Aș vrea să cred că este pentru cei din categoria de mijloc, care au nevoie să ia atitudine. Și care sunt mulți, dar tac.
Faceți un exercițiu și amintiți-vă. La fiecare ședință e cineva mereu nemulțumit, mereu contra. Cineva care îl înfruntă. Și mulți care tac, deși știu de partea cui sunt. Am ajuns aici, în dezastrul acesta, pentru că cei mulți tac. Pentru că bunul-simț îi împiedică să fie vocali, să se remarce. Și se resemnează.
În încheiere: am ajuns acasă cu lacrimi în ochi.
Mi-am dorit doar să nu retrăiesc mizeriile din trecut, dar în același timp să rămân același profesor corect, cum m-a etichetat prima mea serie de elevi. Și mi-am amintit cu plăcere că, până la urmă, am trăit și momente plăcute și am simțit, la generația trecută, că profesorii și părinții nu sunt două tabere, fiecare cu bisericuța lor.
PS. Mergeți să vedeți piesa. Veți găsi greu bilete, se dau ca pâinea caldă. Dar nu veți regreta! Detalii aici.
Am constatat, căutând prin arhive, că nu mai găsesc proiecte mai vechi. Nu mai știu cum le-am salvat, deși cu siguranță ele sunt acolo. Așadar mi-a strălucit mie o idee să încerc să le pun un titlu de poveste, poate așa mi le voi aminti mai bine!
Pentru decorațiunea de mai jos am ales „Evadarea”, dat fiind faptul că ulucile înclinate din gard oferă iepurașului o cale spre libertate.
Materiale necesare:
spatule din lemn pentru gard – recomandabile cele cu „statut” medical (aici). Sunt parcă mai ieftine decât aceleași bețe, dar cu eticheta de „craft”. Garantat nu e nicio diferență în afară de preț.
orice iepuraș din lemn, disponibil pe la decorațiuni. Cel din imagine este luat de la chinezi.
linguri din lemn de unică folosință – pentru ouă.
silipici, pentru asamblare (sau pistol cu silicon la cald).
alte accesorii – buburuze, fluturași, după inspirație.
M-am apucat de proiect având clar în minte gardul și iepurașul. Restul au venit pe parcurs.
Gardul nu e mare filozofie.
Am tăiat spatulele la un capăt, ca să fie drept în partea de jos și mai ușor de lipit. Două bețe orizontale, apoi cele verticale s-au lipit imediat. Ca să stea vertical am pus din abundență lipici pe o spatulă, am fixat gardul, apoi am lipit două oblice, ca să îl sprijin mai bine.
Iepurașul și-a găsit repede locul.
În mintea mea erau niște ouă pierdute prin cutia cu „de toate” de la atelier, numai că erau mai mari ca iepurele. Așa că am improvizat. Am tăiat trei linguri mari din lemn – mari, adică de 16 cm, nu de 11. Au arătat foarte bine, un pic bombate, și le-am pictat cu entuziasm. Doar că graba strică treaba, chiar la final, când le-am lipit (încă umede… că na, timpul…), am întins o picătură de acuarelă.
Chef să o iau de la capăt nu aveam, să dezmembrez proiectul nici-atât, așa că am lipit peste „defect” o buburuză. Inițial voiam fluturi pe gard, dar acum dacă aterizase o buburuză, nu era s-o las singură, i-am adus toată familia și așa le-am scos pe toate la plimbare.
Cu puțin ajutor la montat gardul pe verticală, un copil chiar și de grădiniță poate asambla proiectul. Este și amuzant, dacă poate fi inclus într-o decorațiune mai amplă de Paști. Eu am reținut însă ideea cu lingurile, o improvizație care promite pe viitor, chiar dacă au început să se găsească ouă plate din lemn pe orice dimensiune.
Și chiar dacă mai e mult până la Paști, anul acesta încerc să mă pregătesc un pic mai bine!
Cam toate titlurile din manualele de matematică (și explorarea mediului) din clasa întâi menționează „numerele naturale”. Copiii le iau ca atare. Dar mai sunt și alții, mai curioși, care întreabă ce sunt aceste numere naturale. Există oare și altele?
Dacă ai „norocul” cu vreun isteț în clasă, afli imediat că mai sunt numere cu minus sau cu virgulă. Poți să le spui cum se cheamă, nu vor ține minte, dar se vor simți bine. Însă ceea ce trebuie să înțeleagă e că numerele naturale se folosesc pentru a număra ceea ce natura poate produce, de aceea au primit această denumire. Poți număra pisici, dar nu vei vedea umblând jumătăți de pisici.
Istețul de mai-nainte, dacă nu altul, îți va spune că poți tăia pisica. Dar acum tocmai a intervenit omul și a transformat un număr natural în două… „artificiale”! Cu gura până la urechi, cam așa au apărut fracțiile, pe înțelesul lor.
Noțiuni despre fracții
O aruncătură de ochi pe programa de matematică îți spune clar că, la clasa a doua, există trei elemente de conținut care se subordonează temei: jumătatea/doimea, sfertul/pătrimea și fracțiile echivalente raportate la cele două. Adică o jumătate cuprinde două sferturi, fără a da copiilor noțiunea de echivalență, acceptând pe cea improprie de egalitate, dar corectă la această vârstă. Apariția optimii sau chiar mai mult este deja dincolo de conținutul prevăzut.
Se spune că matematica se învață cu creionul în mână, că exercițiul și practica îndelungată sunt cheile succesului. Afirmația este însă adevărată pentru copiii mai mari, începând poate cel mai devreme pe la clasa a patra. Până acolo însă, matematica are nevoie de sprijin concret. Trebuie să „vezi” ca să înțelegi și aceasta e o afirmație care rămâne valabilă și până la clasa a opta, dacă copilul are nevoie, mai ales la geometrie.
Așadar, este dificil să abordezi conținuturi noi doar pe hârtie, fișe de lucru cu toptanul, pe care copilul să le coloreze/rezolve la infinit. Dacă ai încercat așa și vezi că „nu merge”, copilul tot nu înțelege, trebuie schimbată abordarea.
Fracții în bucătărie
Cele două abordări trebuie să aibă în centru fracția, ca parte egală a unui întreg. „Întregul” poate un singur element sau poate fi o mulțime constituită din elemente identice. Iar în bucătărie poate fi amuzant.
Pizza e cel mai bun exemplu, doar că vine, de obicei, tăiată în 8, ceea ce se potrivește la clasa a treia. E nevoie de una netăiată. Dacă e greu de pregătit în varianta comestibilă, poate fi realizată din carton și apoi tăiată – pe jumătate. O singură jumătate se mai taie încă o dată în părți egale și materialul didactic pentru clasa a doua este gata. Acoperă astfel în faza inițială jumătatea, apoi sfertul și fracțiile echivalente, căci o jumătate are două sferturi.
Dacă tot nu merge, se mai fac două, preferabil identice ca dimensiune (pe carton desenate cu aceeași farfurie). Una va fi tăiată în două jumătăți, una în patru sferturi. Ce felie vrei? Jumătatea sau sfertul? Dacă tu primești două felii de sfert și eu păstrez una de jumătate, tu ai mai mult ca mine? Suprapunere, schimburi și în cele din urmă se va lămuri.
Joaca trebuie să continue cu împărțit în părți egale diverse alimente: morcovi, cartofi, orice se găsește la îndemână. Și, atenție, părțile identice!
Jumătăți din întregi diferiți
Un alt concept care trebuie „văzut” este acela de a compara fracții din întregi diferiți. Cel mai ușor este cu două mere vizibil diferite. Îți dau jumătate de măr? Și i se dă jumătate din mărul mai mic, luând pentru sine jumătate din mărul mai mare. Nemulțumit? De ce? Eu am luat jumătate, tu jumătate, nu am luat la fel?! Lecția pe propria piele este cea mai eficientă.
Dacă în loc de măr există ceva mai apetisant la îndemână, aceasta se va fixa și mai bine, ori dacă pierderea este în favoarea unui frate, în fața căruia să cedeze (ceea ce nu se întâmplă…).
O altă abordare mai dificilă pe hârtie, dar foarte ușoară cu material concret este împărțirea unui întreg constituit din elemente identice. O tavă plină cu biscuiți sau brioșe, o pungă cu bomboane, numărate și împărțite la doi sau la patru, pentru că tocmai s-a încheiat, la clasa a doua, capitolul despre împărțire. Dacă am 20 de brioșe și vreau să îți dau un sfert, câte primești? Și brioșele trebuie împărțite cu mâna, pe farfurii.
De ce fracții în bucătărie? Pentru că acolo se întâmplă în viața de zi cu zi ceea ce o fracție presupune, tăierea în părți egale. Jocurile se pot face cu plastilină, cu mașinuțe, cu orice este la îndemână. Rezultatul va fi cu siguranță mai ușor de obținut decât pe celebrele fișe.
Fracții pe forme geometrice
O provocare o reprezintă pentru copil împărțirea în părți egale a formelor geometrice, mai ales dacă origami nu a constituit o pasiune sau măcar un exercițiu frecvent. Împărțirea unei forme desenate este un exercițiu mult prea abstract pentru 8-9 ani, de aceea cel mai bine este să fie decupate formele. Dacă exercițiul are patru dreptunghiuri, se taie în patru o coală de hârtie și se dau copilului cele patru forme pentru a le îndoi. Abia după ce exercițiul se rezolvă practic are sens să fie hașurate elementele pe fișă și numai după ce, prin suprapunere, a validat existența părților egale – fracțiile din întreg.
Dacă cercul, pătratul și dreptunghiul sunt ușor de obținut și exersat cu ele (desenate cu gura unul pahar sau folosite post-it-uri), triunghiul este o provocare. Fracțiile (jumătatea) funcționează doar cu triunghiul isoscel sau echilateral. Primul, mai ușor de obținut din hârtie, al doilea, mult mai dificil. Am observat însă și că, pe desene, fără exercițiu practic, nu contează tipul triunghiului, este pur și simplu tăiat de la vârf spre bază. Am întrebat, nedumerită, de ce. Așa se taie triunghiul, în două. – Și sunt egale părțile? – Nu, dar așa se taie!
Nu am reușit, fără să decupez, să îi demonstrez că acolo nu este o fracție, este doar împărțit în două părți, care nu au nimic de-a face cu părțile egale.
Clasa a doua mai are o piatră de încercare ce urmează curând după fracții: axa de simetrie. Lecția este la fel de provocatoare, mai ales dacă nu se realizează cu foarte mult material concret. Știu că la școală este dificil când trebuie lucrat cu mulți copii simultan, însă în unele situații, a trece prea repede mai departe se încadrează la graba strică treaba. Și nu știu nici câți părinți sunt capabili să compenseze, acasă, cu exerciții de genul celor ilustrate mai sus.
Închei cu câteva imagini ale caietelor din clasa a II-a. Includ lecția inițială și tema pentru acasă: de realizat un colaj cu elemente îndoite, notând pe fiecare fracția folosită.
Magia plasturilor la copii este încă inexplicabilă pentru mine. A venit vremea frumoasă și joaca se combină cu neatenția. Ieri, la after, un deget cu o zgaibă cât un vârf de ac urma să-mi schimbe dispoziția.
Te doare? întreb eu foarte serioasă, căci nu cunoșteam foarte bine copilul, nefiind în grupa mea. Cu un curaj specific bărbătesc în astfel de situații, declară că nu, dar curge sânge. Mă uit cruciș la picătura abia vizibilă și mă întreb dacă copilul are idee cum e să-ți șiroiască genunchii prin ciorapii albi abia cumpărați. Dar, pentru a preveni un atac de panică, îl trimit să se spele pe mâini și îl întreb dacă vrea să îi pun un plasture.
Această invenție modernă se pare că are efecte miraculoase, calmează și aproape vindecă instant. Intrăm să-l „doftoricesc”, îi explic că nu ustură nimic și mă gândesc că pe vremea mea nu era betadină, era tinctură de iod care ardea ca naiba. Nu o foloseam. Nici rivanol, că, după ce că rupsesem ciorapii, îi mai și pătam. Și rămânea eternul spirt, bineînțeles neindicat, dar eficient…
Studiindu-mă cu atenție cum urmam delicat etapele, mă trezesc că îmi spune, foarte dulce:
Dar vă pricepeți și la asta!
Cer lămuriri, curioasă a afla la ce consideră el că mă mai pricep. N-am fost pregătită pentru ce a urmat.
Păi aveți un site foarte frumos și cu multe idei. Plasturele își pierdea ambalajul încet și uimirea mea creștea. Dar de unde știi tu că era al meu? – Ne-a spus doamna, când am făcut felicitarea cu băiețelul ăla care deschide brațele! Și mi-a plăcut și muzica de pe youtube!
Am terminat de bandajat degetul, care oricum nu avea nevoie. Dar parcă mi-am pus mie un plasture pe suflet. De multe ori am vrut să renunț, să pun punct, să spun că nu merită toată munca, tot efortul. Dar, așa cum am început acum 15 ani, cu gândul la copii, descopăr că nu am deviat de la scopul inițial al site-ului.
S-au transformat multe din ideile de atunci, lumea în care trăim nu mai e cea pentru care proiectasem eu portalul, însă, dacă am reușit să impresionez un puști de 9 ani în anul de grație 2025 astfel încât să mă dea pe spate cu complimentele, cred că merită să continui, chiar și atunci când lipsa de respect pentru munca mea (din partea adulților) este evidentă.
Ați făcut și cursuri?
Întrebarea a venit tot de la el, vreo cinci minute mai târziu, când iar am deschis trusa de prim ajutor pentru că și-a julit genunchiul, de data aceasta mai serios decât era cazul. Am luat-o de la capăt, rugându-l să nu mă testeze mai mult de-atât. Trusa avea și atele, dar chiar nu voiam să reactualizez ce am învățat în urmă cu vreo patru decenii la Sanitarii (ne)pricepuți, cum îi spunea tata concursului la care mă zbăteam cu prietenii.
9 martie. Au trecut deja 5 ani de la acea primă zi în „online”. Amintirile au început să se estompeze: agitația, dar și dorința de a continua normalul în condiții anormale. Recitesc articole de atunci și îmi dau seama cât de multe am reușit deja să uit.
Nu am pierdut însă enorm de numeroasele materiale pe care le-am creat și care îmi ușurează și acum activitatea. Am regăsit vechiul Classroom, din clasa pregătitoare, și am constatat cu tristețe că multe dintre resursele online, recomandate copiilor cu link, nu mai sunt accesibile, au fost scoase sau sunt acum cu plată. Doar ceea ce am salvat și organizat în calculator mai poate fi folosit.
M-am uitat și pe bilanțul de activitate, din cei 25 de elevi, 10-12 se agitau și erau prezenți la lecții și activități. Timpul a confirmat, cam aceiași au rămas până la finalul clasei a patra. Pentru ei, toată munca de atunci a fost justificată.
Și aceasta poate și pentru că au avut șansa de a învăța acasă, au putut să se joace cu materialele mai mult decât în altă situație, la școală. Au avut la îndemână sau au confecționat material didactic, pentru ca învățarea să se producă în mod real și profund.
Operațiile la clasa pregătitoare
O întrebare pe care mi-o tot pun încearcă să explice jena/rușinea de a număra pentru a găsi un rezultat corect, mai ales la vârstele mici. Nu găsesc o explicație… înțeleg dacă ar veni de la câmp, ar avea unghiile pline de pământ, să nu ridice degetele să numere. Dar mă uit la unii dintre ei, privesc prin mine când le solicit un rezultat și se blochează.
Faci pe degete sau vrei o numărătoare? Lasă capul în jos și numără rușinat.
Adunarea și scăderea până la 20 sunt – cel puțin așa consider eu – cheia aritmeticii. Cine le stăpânește foarte bine nu are cum să nu se descurce mai târziu operând cu numere de diferite ordine. Și, dacă în clasa pregătitoare și întâi le numărăm, din clasa a doua ar trebui ca operațiile până la 20 să fie știute fără niciun fel de ezitare. Viteza de calcul a copilului este direct dependentă de aceasta.
Primele două clase primare, mai ales, sunt cele la care copilul trebuie să atingă și să numere. Așadar, pentru efectuarea operațiilor, el are nevoie de materiale.
Degetele
Cele aflate la (înde)mână, oricând cu tine, dacă înveți câteva strategii de numărare. La lecțiile referitoare la concentrul 0-10 am insistat foarte mult pe memoria vizuală. Cum arată 5? – Toate degetele de la o mână. Cum arată 7? – O mână și încă două degete. Exercițiile de calcul oral solicitau rezultatul pe degete, însă format corect. De exemplu,
Cât fac 3 cu 4?
Rezultatul, 7, arătat corect este ca în exemplul de mai sus, nu trei degete la o mână și patru la cealaltă, căci nu îmi arată decât că ai identificat termenii, nu ai calculat suma. Trebuie „epuizate” toate degetele unei mâini.
Ce facem însă în concentrul 0-20? La mână avem doar 10, nu ne putem descălța, așa cum au identificat copiii imediat soluția. Aici intervine capacitatea de a compara repede termenii și de a alege calea mai ușoară. Dacă trebuie să numeri, numeri mai puțin, nu mai mult.
11 + 5. Ce sens are să numeri 11? Ții minte 11, deschizi mâna pentru 5 (nici pe acestea nu trebuie să le numeri, pentru că ochiul s-a format în prima fază descrisă mai sus). Apoi numeri în continuare cele cinci degete: 12, 13, 14, 15, 16. Și ai aflat rezultatul căutat.
Efectuarea calculelor prin numărare a degetelor face însă insesizabilă trecerea peste ordin (peste 10) care trebuie să fie totuși simțită de acum, ca bază pentru viitoare operații. Așadar, este nevoie ca copilul să opereze și cu alte obiecte de sprijin.
Bețișoarele
Bețișoare sau orice substitut al lor, ușor de manevrat. Și decât niște bețișoare foarte subțiri, mai bine niște creioane!
Dacă sunt folosite separat și numărate, metoda nu aduce mult în plus față de folosirea degetelor. Trebuie grupate bețișoarele câte 10. De aceea copilul ar trebui ca, de câte ori reface o zece, să lege bețișoarele. Sau, în cazul scăderii, împrumutul să desfacă zecea.
Tocmai pentru că manevrarea astfel a bețișoarelor este dificilă, frustrând copiii, nu este o metodă preferată. Este însă extrem de folositoare pe termen lung.
M-am bucurat când am reușit să găsesc printre jucăriile copiilor o idee mult mai practică, mărgele care se pot îmbina direct și care puteau sta împreună așa cum doream eu (un exemplu aici). Alegând două culori pentru cei doi termeni, le puteam desprinde pentru a izola zecea formată mult mai ușor decât aș fi procedat cu bețișoarele (demonstrația mai jos, în fișierele video).
Riglete
Am scris mult despre riglete și despre importanța acestora în lucrul la clasă, atât până la 10, dar și ulterior, până la 20, iar vizual, chiar și până la 100. Însă chinezii, care au readus pe piață seturile, au făcut-o economic și superficial, cele disponibile la vânzare incluzând mai puține piese decât sunt necesare, de culori aleatorii, fără să aibă legătură cu semnificația lor matematică, așa cum ar fi normal.
Încă mai am un set pentru masă ca cel pe care l-am folosit eu la școală, pe când eram clasa întâi. Pe atunci, penarul era din lemn, cu numărătoare inclusă, iar când te duceai la librărie să îți iei rechizite, îți dădea obligatoriu punga cu bețișoare și cutia cu riglete. Nici nu trebuia să le ceri, vânzătoarea știa, pentru fiecare clasă, ce e necesar. N-am idee dacă, la noi în sat, învățătoarele îi dăduseră ele necesarul, dar funcționa.
Setul pentru tablă însă își arată din ce în ce mai mult valoarea și varietatea de cazuri în care este folosit la clasă.
Numărătoarea
Este disponibilă în comerț varianta simplă, 10 mărgele pe 10 rânduri, pentru calcule până la 100. Este însă utilă în clasa întâi, când copilul are nevoie de numere atât de mari. Pentru clasa pregătitoare, când copilul numără liniar, am confecționat numărătoare specială, care să aibă douăzeci de bile pe o sârmă, cele două zeci incluse fiind separate vizual după culoare. În filmele ilustrative de mai jos se poate vedea una mai mică, dar anul acesta folosesc și una pentru clasă, având lungimea de un metru.
Inițial bilele au fost așezate câte 10, cinci albe, cinci roșii. Mai sus, în imagine, sunt așezate pentru a număra mai ușor. Odată ce vom trece la operații până la 31, le voi reorganiza 10 cu 10, deoarece numărătoarea nu este fixă, se poate desface și combina după nevoie.
Acasă am confecționat una din două numărători pentru copii de dimensiuni diferite, mutând mărgelele mai mici, câte 20, pe numărătoarea cu tije mai lungi.
O imagine face cât 1000 de cuvinte, un film – cât o lecție
Adevărata provocare în pandemie a fost să creez exemplul de lucru. Elevii primeau fișele, pe care le puteau rezolva pe calculator sau pe hârtie, dar „vocea” mea nu avea cum să fie alături de ei să îi îndrume. Materialul filmat avea avantajul că putea fi reluat de câte ori era nevoie, putea fi oprit pentru exerciții. Nu poți să nu te gândești cum ar fi să poți pune acum pe pauză profesorul de la clasă și să poți relua secvența pe care nu ai înțeles-o.
Filmulețele de mai jos au fost făcute pentru părinții care chiar au dorit să își ajute copiii să învețe. Acestea ilustrează modul în care fiecare material didactic poate fi utilizat în formarea deprinderilor de calcul. Nu trebuie utilizate intensiv, toate simultan. Copilul va alege destul de repede unul, cu care se simte confortabil, însă acesta trebuie variat.
Când este momentul să renunțe la material de sprijin?! O va face singur, ca atunci când a mers în picioare: când se va simți pregătit.
Adunarea și scăderea în concentrul 0-20, cu trecere peste ordin
Înainte de acestea însă, puteți viziona și operațiile fără trecere peste ordin:
Și pentru că copiilor le place să aibă o tablă improvizată, pe care să scrie și să șteargă, puteți descărca de aici modelul imprimat pe care l-am folosit în realizarea clipurilor. Este îmbunătățit, am ales cifre aproape de scrierea de mână și am marcat axa astfel încât trecerea peste ordin să fie vizibilă.
Fișierul are două pagini, axa până la 20 sau până la 31, poate fi printat față-verso și plastifiat. Poate fi așezat și sub o folie de acetofan de la o cutie de jucării și scris pe aceasta, dacă nu aveți la îndemână un laminator.
După succesul nebun pe care l-am avut la clasa mea cu bărcuța din hârtie, mi-am făcut curaj să risc cu un alt proiect ce implică elemente origami. Prin succes nebun la clasa pregătitoare înțeleg că mai bine de 3/4 din clasă s-a descurcat cu etapele, iar jumătate a finalizat proiectul fără ajutor. Ținând cont câte îndoituri sunt necesare, felicitarea pe care mi-am propus-o la clasă în acest an deja pare floare la ureche.
Întâi de toate, ideea a părut foarte atractivă în modelele disponibile pe net. Dar, căutând-o pentru print, ori presupunea să deseneze singuri – ceea ce, la modul serios, nu ar ieși în veci, ori erau prea mici ca dimensiune pentru 6-7 ani, nu suficient de mare pentru a fi manevrată de mânuțele lor. Desenul, cum am spus, iese din calcul, căci orientarea în pagină, simțul proporției, omuleții filiformi, toate sunt motive pentru a întuneca reușita proiectului.
Așadar, cum nici eu nu excelez la desen, mi-am cultivat prietenia cu AI-ul. Nu să stăm de vorbă, ci doar pentru relația eu vreau un desen, tu îl faci. Folosesc în acest scop site-ul picsart.com. Cu multă forță de convingere am reușit să scot niște machete acceptabile pentru proiectul pe care mi l-am propus, și pe care le găsiți aici.
Pregătirea proiectului:
Coperta: se taie (cu ghilotina, dacă aveți) o coală A4 din carton în 3 bucăți, 99×210 mm. Cum ziceam, cu ghilotina e foarte simplu, iar dacă nu aveți încă, trebuie să faceți cumva să luați una. Ușurează enorm viața la catedră, chiar dacă taie degetele, cum au avut ocazia copiii mei să vadă live în clasă. Așa se întâmplă când ridici ochii să vezi de unde vine un doamnaaa pe un ton disperat, dar lași cuțitul…
Interiorul: se decupează pe contur și se îndoaie (video). Prima explicație care îmi vine în minte e schema drumurilor principale dintr-un castru roman, se îndoaie după via principalis… dar nu merge, așadar se îndoaie pe axa de simetrie orizontală. Apoi se aduc brațele laterale, îndoite la 90 de grade, astfel încât muchiile să se suprapună și să fie paralele. Îndoiturile centrale se întorc, astfel încât să se plieze.
De aici, decorul este la latitudinea fiecăruia. Eu am aplicat pe exterior o a doua felicitare, cu copertă-inimioară, iar mesajul urmează să îl scriu la interior. La pregătitoare va fi simplu, un La mulți ani! și semnătura, căci virgula pentru vocativ e cam depășire de programă. Dar cei mari pot adăuga orice combinație de mesaje. La interior vreau să adaug Atât de mult te iubesc!, dacă copilul deschide brațele larg.
Pentru desfășurarea lecției, mi-am pregătit și un mic clip ilustrativ. Copiii mei au fost impresionați de acest mod de lucru și, cum avem ceva nou de realizat, cer ei imaginile.
Ce ne-a ieșit veți putea vedea dacă urmăriți contul de instagram, hashtag-ul #inimioarelapregătitoare2024. Aici adaug, atunci când timpul îmi permite, flashuri din activitatea de zi cu zi la clasă, despre care rar apuc să scriu. Rămâne însă speranța că o imagine face totuși cât 1000 de cuvinte și ideea merge mai departe.
Exact în perioadele cu stres la cote înalte parcă apar, ca ciupercile, și ideile cele mai tentante. Felicitările „cu sertar” au avut întotdeauna farmecul lor. Un model de genul acesta l-am folosit și acum multă vreme, când am confecționat invitațiile pentru o nuntă în familie.
Pentru că am noroc anul acesta de o grupă la after foarte dornică să pună în practică ideile creative, cât mai provocatoare, am zis că e o nimica toată să facem pentru 8 Martie o felicitare glisantă.
Am pregătit macheta și am testat-o, i-am adus câteva îmbunătățiri față de prima variantă. Cu această ocazie, le-am și arătat copiilor mostra și am făcut sondaj, o pregătim sau nu pentru 8 Martie? Au fost încântați că e „altceva” decât de obicei și ne-am apucat de lucru. Am printat și pe carton alb, atâtea câte am avut, și pe carton colorat, de aceea una dintre „completările” machetei a fost a treia pagină, cu omuleți.
Sugestii:?
Dacă imprimați pe carton colorat, aveți nevoie de măcar un carton alb (sau foaie albă) pentru a folosi „mama și copilul” în culori acceptabile. Îi colorați, decupați cât mai fidel cu putință și lipiți pe macheta inițială.
Felicitarea se decupează pe contur, inclusiv sertarul. Fereastra în care glisează copilul se poate decupa cu cutter sau cu o forfecuță subțire, cu multă atenție.
Pentru asamblare, prefer ca extensia de pe lățime să o îndoi și să o lipesc de partea cu imprimeu, pentru a întări muchia din față. Plus că arată mult mai bine cu îndoitură decât decupată. Celelalte două extensii lipesc capacul.
Se introduce complet sertarul și se atașează copilul. Sunt trei, pentru că sunt cam sensibili la decupat și am vrut să existe rezerve. Pentru a-l monta puțin deasupra, am folosit pătrățele dublu-adezive, cu grosime de 1mm (link). Am pus câte 3, să fiu sigură, deși stătea și cu unul singur.
După acest moment, fiecare poate personaliza felicitarea cum dorește, studiind un pic zonele „ascunse” care apar după mișcare. Ale noastre sunt încă în lucru, dar am reușit să am una gata și, cu ajutorul artistului, am realizat filmulețul de mai jos.
Am primit și observații, că ar trebui să am și cu „tata”.
Dar atunci ce să țină copiii în mână? Ce să ofere? Floare… nu prea merge. Plus că am rugăminte să rezolv și pentru o bunică, însă nu știu dacă săptămâna asta voi avea timp să mă cert cu AI-ul care mi-a generat imaginile necesare. Poate completez pentru anul viitor, timp în care aștept sugestii pentru tătic!
La școală însă am optat pentru alt model de felicitare, un pic mai simplu – deși copiii din pregătitoare de la after nu au avut probleme cu modelul. Totuși, cu toată clasa nu am riscat încă. Am ales o variantă de proiect cu elemente origami, care, sper eu, le vor fi pe plac la fel de mult.
Abia aștept să le testez luni și să vedem cum ies, apoi sper să apuc să adaug și articolul aici.
Preluarea imaginilor și textelor prezentate, fără acordul scris al autorului, este interzisa. Protected with PIXSY
