Răsfoiesc cu drag și acum albumul cu fotografii – pe hârtie – din primii ani de învățământ, acum un sfert de veac. Sunt multe excursii și îmi spun că tinerețea de atunci avea o doză de curaj pe care am pierdut-o în timp.
Cea de care îmi aduc aminte e o plecare de trei zile, cu autocarul plin – toți ai mei, de la toate clasele la care predam, începând cu a cincea și terminând cu a XII-a. Și din toată excursia nu pot povesti acum decât momente amuzante. E și o amintire a stresului, excursia era organizată de mine și toți răspundeau (și pe atunci, ca și acum) la fluier, în fața mea.
Când am revenit la catedră la clasele primare, „ceva” se schimbase. Cu prima serie a fost dificil de plecat, din motive financiare. Cu ei însă m-am plimbat tot Bucureștiul, cu autobuzele STB, căci erau foarte cuminți și ascultători, nu ieșeau din vorba mea și, dacă spuneam că vom coborî la a patra stație și nu se mișcă de lângă cealaltă margine a trotuarului, acolo erau, câte doi, când ajungeam lângă ei.
Unii spun că e „armată”. Așa o fi, dar când răspunzi cu capul de un copil, orice inițiativă pe lângă dispoziții e un motiv de stres enorm.
Seria a doua a fost lovită de pandemie, dar plecatul cu ei era ceva… greu de descris. Mici fiind, nu am avut curaj să-i scot, mari – cu greu. Excursia în care vin și părinții nu mai e excursie nici pentru cei însoțiți, nici pentru ceilalți. Niciun copil nu vrea să fie „urmărit” și „raportat” apoi ce a făcut, ce-a spus… pentru că e un moment de relaxare și de socializare altfel.
Un strop de curaj
Ana mea, cel mai bun copil din seria încheiată în 2019, a început încă din gimnaziu să participe, voluntar, la diverse activități. Ea mi-a povestit despre tabăra în limba română de la Bărcuț și, dacă în 2023 nu a reușit să-mi insufle curaj, nu a renunțat și în 2024 m-a convins să merg.
Tabăra este în stil american, părinții își duc copiii la începutul taberei și îi preiau la final, dar voluntarii, ca Ana, și însoțitorii, mergeau singuri. Și, dacă tot plecam noi două cu trenul, mi-a venit mie ideea să ofer grupei de la after o experiență completă: să plecăm toți cu trenul.
Trecem peste faptul că era gratis în acest fel transportul, urmând să plătim doar transbordarea cu mașina de la Făgăraș la Bărcuț, în inima dealurilor Transilvaniei. Era o experiență pe care nu am avut-o niciodată cu copii, iar pentru unii era prima plimbare cu trenul.
Întârzieri CFR, vagoane cu o idee de aer condiționat în mijlocul verii, o plasă cu mâncare uitată în gară la întoarcere, toate rămân în urmă. Copiii mei s-au comportat fabulos, dincolo de toate așteptările. (Și da, am avut și acum fluier.)
Tabăra
Într-o zi caniculară de vară, uitându-ne la câmpurile arse de soare, intrăm în satul săsesc pe o șosea șerpuită. Doamnaaaa, uite o biserică de-aia cum am învățat noi la istorie!! Șoferul izbucnește în râs. Cazarea grupelor putea fi în complexul bisericii, cu dormitoare de tabără, sau în casele săsești, în regim de pensiune.
Noi am avut noroc, chiar dacă am fost mai departe de cantină, casa în care eram cazați avea în spate o livadă și o mini-grădină zoo improvizată, cu două cămile, două lame, căprițe (dar nu-mi mai amintesc numele, nu românești, oricum), un păun (înfiorător țipă!!), ponei, loc de joacă – și familia avea doi copii, ce mai, ceva de vis! Și unde erau cazați ceilalți, la casa parohială, era loc de joacă, livadă, mergeam acolo seara să stăm toți împreună. Dar după-amiaza eram la „noi”.
Masa se servea în fosta sală a căminului cultural, transformată în cantină. Spre surpriza alor mei, era cu autoservire. Mâncai ce voiai, cât voiai – dimineața, la prânz supierele erau pe masă, felul doi era porționat, la fel și seara. Și cum noi aveam de mers pe jos de la cazare aproape 15 minute, după plimbarea de dimineață și cea de seară foamea le stătea în gât.
Orășelul copiilor
Dar activitatea principală era cea din orășel, care începea după micul dejun, cu pauză pentru prânz, apoi încă o sesiune scurtă de „lucru”. Jocul implica toate resursele unei comunități, cu primărie, judecătorie, poliție, pompieri și micii producători: coafor, manichiură, bijuterie, gelaterie, terasă și chiar nu mai știu câte. Copiii erau repartizați la fiecare centru unui voluntar de liceu, împreună cu care țineau afacerea pe picioare. Toți lucrătorii primeau salarii în moneda orașului – seli – din care plăteau întâi impozitul la primărie, apoi puteau cumpăra diverse.
Pentru stimularea afacerilor, primeam „salariu” în seli și noi, profesorii însoțitori, care pe durata activităților ne făceam veacul de regulă în biserică, aflată în „centrul” furnicarului, căci toate corturile și gheretele erau pe lângă aceasta sau în curte. Așa că marketingul a fost în floare când s-a aflat că și noi avem seli, de la fiecare dugheană veneau cu oferte. Ceaiuri reci, clătite, prăjiturele (făcute de ei, normal), ziarul taberei, brățări, titirezi, rigle (de la atelierul de reciclat), săpunuri și lumânări…
Acasă am venit cu două brățări, o gentuță de cosmetice de la croitorie, una de telefon – asta a fost prima, ca să-l pot ține de gât, titirezi, căci în ultima zi au fost la ofertă, nu mai știu câte ceaiuri am băut, vreo trei clătite și niște negrese, am și luat ziarul, iar când au lucrat ai mei la ziar, s-a văzut că o mai făcuseră doi ani și la școală.
Copiii au venit încântați și la fel și eu, toți cei care se ocupă de tabără au fost la înălțime.
Tabăra Bărcuț – Orășelul copiilor
Cu bune și cu rele
Pentru mine, argumentul care a contat fantastic în alegerea taberei a fost acela că părintele se înscrie direct, contractul este cu organizatorii, plata prin bancă. Nu m-a durut capul, nu am alergat după hârtii și aprobări, nu am verificat licențe. Grupa mea a strâns copiii din București și încă câțiva, pentru că acolo se organizau în funcție de profesori și cei înscriși direct.
Pentru noi, cei de la câmpie, lumea satului prin care trece rar o mașină a fost ceva cu totul nou. În liniștea serii puteam auzi fâlfâitul aripilor berzelor de pe stâlpi. Casele, unele restaurate, erau superbe, dar îți rupeau sufletul cele foarte multe căzute în paragină.
Copiii au fost cu ochii peste tot, au observat chiar că nu sunt numerotate cum știm noi, numele pare pe o parte și cele impare pe cealaltă, ci la rând, până în capul satului. Eu am urcat și în turnul bisericii – superb peisajul, dar cum și biserica suferă din pricina timpului, nu am riscat să duc copiii pe treptele instabile. Nu ne-am plictisit deloc.
Dacă aș schimba ceva, ar fi poate modul de repartizare al funcțiilor, cu bilețele trase la sorți, așa nimeni nu se mai supără că nu prinde loc la unele dintre cele mai vânate meserii. Iar sistemul de poliție ar trebui completat poate cu reguli mai stricte pentru copiii care se consideră mai șmecheri și strică jocul, jefuindu-i pe cei neinspirați să-și păzească portofelele. Gluma-glumă, dar lacrimile erau reale.
Educație financiară în realitate
Am ajuns acolo înțelegând vag orășelul de la Ana, dar am prins repede ideea celui mai inspirat curs de educație financiară pentru copii la care am asistat. Cum era gluma cu ciocolata? I-o dai copilului, apoi îi ei jumătate să înțeleagă ce face statul cu impozitele? Cam așa și acum. S-au bucurat la salariu, dar să vezi ce te căutau agenții de la primărie dacă nu plăteai impozitul.
Prețurile prea mari la ce-ți dorești? Fă economie, nu da banii pe toate prostiile! Nu se cumpără, că toată lumea „face economie”? Toate dughenele sunt blocate, că nu există bani de salarii și circuitul nu funcționează.
La întrebări pot răspunde în măsura în care pot, dar cel mai bine accesați direct anunțul de pe Facebook, aici, unde aveți toate detaliile.
