Concurs de Crăciun cu Podkin O Ureche

Demult, dar nu foarte demult, un iepuraș a dovedit că are mai mult curaj decât s-ar aștepta cineva din partea lui. A avut nevoie de-o singură clipă să învețe responsabilitatea și să-și asume deciziile și peripețiile sale sunt acum subiectul a trei volume de poveste în ramă. Cea mai frumoasă parte a narațiunii e că știi de la început că „se termină bine“, căci cel care povestește evenimentele este însuși eroul. Din nămeți, în fapt de seară, a apărut la Editura Paralela 45 cel de-al treilea volum din seria „Saga celor trei tărâmuri“, iar tu ai acum ocazia să citești nemaiauzitele întâmplări ale lui Podkin O Ureche. V-aș spune de ce nu are o ureche, dar stric farmecul primului volum, în caz că nu l-ați citit deja.

Provocarea Editurii Paralela 45 este următoarea:

Descrie în cel puțin 300 de cuvinte o întâmplare ce are ca personaj principal un iepuraș ce tocmai acum își pierde urechea. 

Podkin O Ureche Editura Paralela 45

Concursul se încheie joi, 17 decembrie 2020, ora 21:00, iar sâmbătă vor fi anunțați, tot în acest articol, cei doi câștigători ai celor două premiilor oferite de Editura Paralela 45, constând fiecare în cele trei volume apărute din seria Saga celor trei tărâmuri.

Pentru a participa, adăugați la acest articol, prin formularul de mai jos, un comentariu, folosind numele real. În textul comentariului, pe lângă răspunsul la provocarea de mai sus, adăugați un număr de telefon de contact.

Premiile vor fi atribuite de către Editura Paralela 45. Se va ține cont de originalitatea întâmplării povestite și calitatea exprimării în limba română scrisă.
Înscrierea în concurs va fi confirmată după înregistrarea comentariului, printr-un mesaj în acest sens la adresa de mail folosită la adăugarea lui, dar va deveni public abia la încheierea concursului.

Fiecare participant are dreptul la un singur comentariu. Vă rog ca în rubrica „Nume“ să folosiți numele real complet (premiul va fi expediat doar acestei persoane) şi verificaţi dacă adresa de mail este scrisă corect. Concursul se va desfășura între 10-17 decembrie 2020, ora 21:00. Câștigătorii vor fi anunțați în 72h de la încheierea concursului și vor avea la dispoziţie 24h pentru a revendica premiile, printr-un comentariu la acest articol, folosind aceeaşi adresă de mail cu care a fost adăugat comentariul câştigător şi incluzând în mesaj numărul de telefon solicitat mai sus (nu va fi vizibil publicului, dar este obligatoriu, nu va fi salvat în nicio bază de date și nu va fi păstrat după încheierea concursului și validarea câștigătorilor). La expirarea termenului, pentru premiul nerevendicat va fi desemnat alt câştigător. În cazul în care este epuizată lista de participanți, premiul se anulează. Premiile vor fi expediate de Editura Paralela 45 la adresele indicate de câștigători, pe teritoriul României.

Comentariile care vor intra în concurs vor primi un număr de ordine la aprobare.  Nu vor fi acceptate comentariile care nu îndeplinesc condițiile solicitate (nume real complet, răspunsul la provocare, numărul de telefon, IP unic) și nu vor participa la concurs, dar vor fi vizibile pe pagină la încheierea concursului. Verificarea IP-ului unic se va face după încheierea concursului, pentru stabilirea listei finale de participanți.

Câștigătorii nu vor fi anunțați personal, vă rog să accesați pagina concursului în ziua de 19 decembrie 2020. Dacă vă este de ajutor, puteți seta pe telefon un „reminder“ pentru această dată.

Prin participarea la acest concurs confirmați că aveți vârsta împlinită de 18 ani. În cazul în care participanții sunt minori, înscrierea se realizează de părinți, folosind numele adultului, nu al copilului.

_________________________________________________

Edit, 19 decembrie 2020, ora 13:00:

Decizia de a atribui premiile a fost una foarte dificilă, fiecare poveste fiind unică și specială. Felicitări tuturor celor care au acceptat provocarea!

Premiile vor merge la:

  • Nr. 1 Neamțu Lăcrămioara
  • Nr. 11. Madalina Neacsu

Câștigătorii au la dispoziție 24 de ore pentru a revendica premiul printr-un comentariu la articol care cuprinde: Numele, aceeași adresă de mail folosită în concurs, numărul de telefon de la înscriere și adresa la care va fi expediat premiul. 

Nerevendicarea premiului până la data de 20 decembrie 2020 – ora 13:00 implică anularea acestuia și acordarea lui următorului clasat.

Cristina H.
Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)
Posted in Concursuri-fulger, Editura Paralela 45 and tagged , , , .

42 Comments

  1. Podkin a salvat Crăciunul

    A fost odată o familie cu doi frați gemeni. Pe cât de identică le era înfățișarea, pe atât de distinct le era sufletul. Copilăria nu le-ar fi fost cu nimic ieșită din comun, dacă discrepanța dintre cei doi frați nu ar fi devenit tot mai evidentă odată cu trecerea anilor. Fiul cel mic, Crăciun, și-a urmat inima și a devenit protectorul copiilor, chipul masculin care înveselește an de an inimile prichindeilor cuminți.
    Totuși, treaba lui Crăciun nu este chiar atât de ușoară. Sunt o mulțime de copii cuminți, care își așteaptă darul magic de Crăciun, iar Moșul era departe de a-și fi rezolvat problemele familiale.
    Invidios pe dragostea de care are parte fratele său mai mare, Coldus, fratele lui Crăciun, a ticluit un plan pentru a-l împiedica pe darnicul Moș să aducă fericirea și magia în casele oamenilor.
    Pentru a se asigura că anul acesta Moș Crăciun nu ajunge la niciun copil, Coldus și-a folosit singurul dram de magie pentru a-i fura Moșului una dintre urechi. Știm cu toții că bătrânul doar una mai avea sănătoasă, mereu ascutând poveștile copiilor la urechea dreaptă. Urechea stângă i-a cedat din cauza bătrâneții acum mulți ani, iar fără cea dreaptă devenise neputincios.
    Rămas fără aptitudinea care să îl poată face să înțeleagă ce își doresc oamenii de Crăciun, dar și fără a mai putea auzi copiii (astfel neștiind cine a fost cuminte și cine nu), Moș Crăciun s-a văzut nevoit să închidă atelierele de la Polul Nord și să se retragă. Pensionarea anticipată nu îl mulțumea pe Moș Crăciun, în liniștea oferită de pierderea urechii, mereu analiza și deplângea soarta copiilor care vor fi dezamăgiți de lipsa lui. Îi era frică, această ceartă frățească putea duce la pierderea spiritului Crăciunului. Dar, ce poate face un bătrân surd și fără magie?
    Pericolul care domnea peste Crăciunul întregului glob încă nu se răspândise, iar Podkin era în drum spre Polul Nord, călătoria la casa Moșului fiind dorința lui de când se născuse. Micuțul Podkin era născut în Europa, un continent diferit de cel pe care sălășluia frigul și oamenii zăpezii, dar lui Podkin, iepurașul zlobiu nu îi păsa de zăpadă. În cele câteva ierni trăite, nimic nu i se păruse mai minunat decât ploaia de puf alb, răcoros și atât de distractiv atunci când se transforma în apă. Podkin voia să îl cunoască pe bătrânul care apărea în zbor o dată pe an și care stârnea strigăte de bucurie de fiecare dată când își făcea simțită prezența.
    Adevăratul motiv pentru care Podkin voia să îl întâlnească pe Moș Crăciun era pentru a se angaja la atelierul acestuia. De câteva luni mama lui Podkin murise, iar tatăl nu a fost niciodată cunoscut de către iepuraș, iar zapada îi aducea aminte de blana pufoasă a mamei sale. Podkin credea că dacă se mută la Polul Nord se va simți mai aprope de mama sa și că lucrurile bune pe care le va aduce în lume alături de Moș Crăciun vor alina din suferința copiilor orfani, ca și el.
    Mergând tiptil, începând să simtă fiori de teamă din cauza liniștii apăsătoare cu care a fost întâmpinat în regatul lui Moș Crăciun, Podkin observă la o singură fereastră lumina palidă a unei lumânări de Crăciun. A ciulit urechile și s-a apropiat. Mare i-a fost mirarea să-l vadă pe acel bătrân cu barba albă, plin de firimiturile biscuiților cu ciocolată și ornat ca un pom de crăciun de petele laptelui cu cacao.
    – Ce s-a întâmplat cu bătrânul voios care cobora pe hornul casei?, se întrebă Podkin.
    S-a apropiat și a bătut în geamul mult prea încărcat de forma florilor de gheață. Nicio reacție.
    – Moșule! Hei! Moș Crăciun! Deschide! Sunt eu, Podkin! Hei, Moșule, mă auzi?
    Dar singurul răspuns veni din pustietatea din jur. Ecoul strigătelor se loveau de pereții cămăruței, Podkin era îngrozit. De ce Moșul nu mai era interesat de lume?
    Timp de două zile Podkin a tot încercat să îi atragă atenția Moșului. Când a obosit, a flămânzit și a fost răpus de ger, s-a așezat în fața ușii sperând că Moșul va părăsi într-un final încăperea și îl va salva din ghearele gerului.
    S-a trezit în cameră, învelit cu o blană pufoasă și înconjurat de mireasma ciocolatei calde. Moșul îl salvase. Nu își dădea seama cât timp a trecut de când era în casă, dar acum știa sigur că i-a atras atenția Moșului. Ochii mari și obosiți ai acestuia îl priveau îndurerați.
    – Moșule, te-am strigat de atâtea ori! Ce faci? De ce nu mi-ai răspuns?
    În loc de cuvinte, ochii bătrânului au privit neputincioși în jos. Mâna tremurândă, care odinioară golea sacul plin de cadouri sub brazii copiilor, acum se ridica timidă către spațiul gol din laterala dreaptă a capului. Moș Crăciun nu mai avea o ureche!
    Abia acum a înțeles Podkin de ce Moș Crăciun se schimbase atât de tare. Dezamăgirea i-a adus lacrimile, iar viteza cu care căuta o soluție pentru salvarea lui Crăciun era demnă de un iepure.
    Starea fragilă de sănătate, stresul de care a avut parte și efortul psihic depus l-au făcut pe Podkin să își piardă cunoștința. Moșul a avut grijă de musafirul său în următoarele două săptămâni. Crăciunul era tot mai aproape, iar dezastrul era inevitabil.
    În Ajun de Crăciun, când Moșul ar fi trebuit să se pregătească pentru a cutreiera lumea, lucrurile stăteau pe loc. Magia dispărea. Moșul, resemnat, se întinsese în patul său, dorindu-și ca măcar pe Podkin să îl poată salva. Voia ca măcar pentru un suflet să mai facă un miracol. Cu astfel de gânduri, adormi…
    Era trecut de miezul nopții când Podkin a deschis ochii. Tocmai se despărțise de mama sa. Avuseseră o vacanță minunată împreună. Înainte de despărțire, Podkin a primit ultimul sfat de la persoana atât de dragă lui. Știa cum să salveze Crăciunul! Trebuia să se grăbească!
    – Hei, Moșule! Hai, trezește-te! Este timpul să duci Crăciunul în casele oamenilor!
    – Ce? Nu mai pot să fac niciun miracol de Crăciun. Fără auz, magia mea este inutilă. Ce feste îmi joacă mintea, parcă aud pe cineva!
    – Este real, Moșule! Poți din nou auzi. Sunt eu, Podkin!
    Abia atunci Moșul își deschise ochii. Într-adevăr, deasupra sa Podkin zâmbea, iar urechea stângă atârna până aproape de ochii șocați ai Moșului.
    – Dar, cum…?, îngăimă Moș Crăciun.
    – Magie de Crăciun. Mama mi-a arătat calea. Acum urechea mea te va ajuta să îți îndeplinești rolul. Contribui la magia de Craciun.
    – Dar, acum tu vei avea doar o ureche, viața nu va mai fi la fel, zise Moș Crăciun.
    – Știu. De acum sunt parte din magie. Aici este locul meu. Lângă tine. Să înfăptuim împreună miracolul iubirii, iertării și sacrificiului. Moș Crăciun și Podkin O Ureche. Ăsta e mai mult decât mi-aș fi imaginat.
    – Ești un suflet nobil. Ai salvat miliarde de suflete de la suferință și deznădejde. Ai redat spiritul Crăciunului și ai eliminat deznădejdea. Să mergem, mai avem doar câteva ore ca să împrăștiem Crăciunul în lume. La drum și Crăciun Fericit, Podkin O Ureche!

  2. Podkin a salvat Crăciunul

    A fost odată o familie cu doi frați gemeni. Pe cât de identică le era înfățișarea, pe atât de distinct le era sufletul. Copilăria nu le-ar fi fost cu nimic ieșită din comun, dacă discrepanța dintre cei doi frați nu ar fi devenit tot mai evidentă odată cu trecerea anilor. Fiul cel mic, Crăciun, și-a urmat inima și a devenit protectorul copiilor, chipul masculin care înveselește an de an inimile prichindeilor cuminți.
    Totuși, treaba lui Crăciun nu este chiar atât de ușoară. Sunt o mulțime de copii cuminți, care își așteaptă darul magic de Crăciun, iar Moșul era departe de a-și fi rezolvat problemele familiale.
    Invidios pe dragostea de care are parte fratele său mai mare, Coldus, fratele lui Crăciun, a ticluit un plan pentru a-l împiedica pe darnicul Moș să aducă fericirea și magia în casele oamenilor.
    Pentru a se asigura că anul acesta Moș Crăciun nu ajunge la niciun copil, Coldus și-a folosit singurul dram de magie pentru a-i fura Moșului una dintre urechi. Știm cu toții că bătrânul doar una mai avea sănătoasă, mereu ascutând poveștile copiilor la urechea dreaptă. Urechea stângă i-a cedat din cauza bătrâneții acum mulți ani, iar fără cea dreaptă devenise neputincios.
    Rămas fără aptitudinea care să îl poată face să înțeleagă ce își doresc oamenii de Crăciun, dar și fără a mai putea auzi copiii (astfel neștiind cine a fost cuminte și cine nu), Moș Crăciun s-a văzut nevoit să închidă atelierele de la Polul Nord și să se retragă. Pensionarea anticipată nu îl mulțumea pe Moș Crăciun, în liniștea oferită de pierderea urechii, mereu analiza și deplângea soarta copiilor care vor fi dezamăgiți de lipsa lui. Îi era frică, această ceartă frățească putea duce la pierderea spiritului Crăciunului. Dar, ce poate face un bătrân surd și fără magie?
    Pericolul care domnea peste Crăciunul întregului glob încă nu se răspândise, iar Podkin era în drum spre Polul Nord, călătoria la casa Moșului fiind dorința lui de când se născuse. Micuțul Podkin era născut în Europa, un continent diferit de cel pe care sălășluia frigul și oamenii zăpezii, dar lui Podkin, iepurașul zlobiu nu îi păsa de zăpadă. În cele câteva ierni trăite, nimic nu i se păruse mai minunat decât ploaia de puf alb, răcoros și atât de distractiv atunci când se transforma în apă. Podkin voia să îl cunoască pe bătrânul care apărea în zbor o dată pe an și care stârnea strigăte de bucurie de fiecare dată când își făcea simțită prezența.
    Adevăratul motiv pentru care Podkin voia să îl întâlnească pe Moș Crăciun era pentru a se angaja la atelierul acestuia. De câteva luni mama lui Podkin murise, iar tatăl nu a fost niciodată cunoscut de către iepuraș, iar zapada îi aducea aminte de blana pufoasă a mamei sale. Podkin credea că dacă se mută la Polul Nord se va simți mai aprope de mama sa și că lucrurile bune pe care le va aduce în lume alături de Moș Crăciun vor alina din suferința copiilor orfani, ca și el.
    Mergând tiptil, începând să simtă fiori de teamă din cauza liniștii apăsătoare cu care a fost întâmpinat în regatul lui Moș Crăciun, Podkin observă la o singură fereastră lumina palidă a unei lumânări de Crăciun. A ciulit urechile și s-a apropiat. Mare i-a fost mirarea să-l vadă pe acel bătrân cu barba albă, plin de firimiturile biscuiților cu ciocolată și ornat ca un pom de crăciun de petele laptelui cu cacao.
    – Ce s-a întâmplat cu bătrânul voios care cobora pe hornul casei?, se întrebă Podkin.
    S-a apropiat și a bătut în geamul mult prea încărcat de forma florilor de gheață. Nicio reacție.
    – Moșule! Hei! Moș Crăciun! Deschide! Sunt eu, Podkin! Hei, Moșule, mă auzi?
    Dar singurul răspuns veni din pustietatea din jur. Ecoul strigătelor se loveau de pereții cămăruței, Podkin era îngrozit. De ce Moșul nu mai era interesat de lume?
    Timp de două zile Podkin a tot încercat să îi atragă atenția Moșului. Când a obosit, a flămânzit și a fost răpus de ger, s-a așezat în fața ușii sperând că Moșul va părăsi într-un final încăperea și îl va salva din ghearele gerului.
    S-a trezit în cameră, învelit cu o blană pufoasă și înconjurat de mireasma ciocolatei calde. Moșul îl salvase. Nu își dădea seama cât timp a trecut de când era în casă, dar acum știa sigur că i-a atras atenția Moșului. Ochii mari și obosiți ai acestuia îl priveau îndurerați.
    – Moșule, te-am strigat de atâtea ori! Ce faci? De ce nu mi-ai răspuns?
    În loc de cuvinte, ochii bătrânului au privit neputincioși în jos. Mâna tremurândă, care odinioară golea sacul plin de cadouri sub brazii copiilor, acum se ridica timidă către spațiul gol din laterala dreaptă a capului. Moș Crăciun nu mai avea o ureche!
    Abia acum a înțeles Podkin de ce Moș Crăciun se schimbase atât de tare. Dezamăgirea i-a adus lacrimile, iar viteza cu care căuta o soluție pentru salvarea lui Crăciun era demnă de un iepure.
    Starea fragilă de sănătate, stresul de care a avut parte și efortul psihic depus l-au făcut pe Podkin să își piardă cunoștința. Moșul a avut grijă de musafirul său în următoarele două săptămâni. Crăciunul era tot mai aproape, iar dezastrul era inevitabil.
    În Ajun de Crăciun, când Moșul ar fi trebuit să se pregătească pentru a cutreiera lumea, lucrurile stăteau pe loc. Magia dispărea. Moșul, resemnat, se întinsese în patul său, dorindu-și ca măcar pe Podkin să îl poată salva. Voia ca măcar pentru un suflet să mai facă un miracol. Cu astfel de gânduri, adormi…
    Era trecut de miezul nopții când Podkin a deschis ochii. Tocmai se despărțise de mama sa. Avuseseră o vacanță minunată împreună. Înainte de despărțire, Podkin a primit ultimul sfat de la persoana atât de dragă lui. Știa cum să salveze Crăciunul! Trebuia să se grăbească!
    – Hei, Moșule! Hai, trezește-te! Este timpul să duci Crăciunul în casele oamenilor!
    – Ce? Nu mai pot să fac niciun miracol de Crăciun. Fără auz, magia mea este inutilă. Ce feste îmi joacă mintea, parcă aud pe cineva!
    – Este real, Moșule! Poți din nou auzi. Sunt eu, Podkin!
    Abia atunci Moșul își deschise ochii. Într-adevăr, deasupra sa Podkin zâmbea, iar urechea stângă atârna până aproape de ochii șocați ai Moșului.
    – Dar, cum…?, îngăimă Moș Crăciun.
    – Magie de Crăciun. Mama mi-a arătat calea. Acum urechea mea te va ajuta să îți îndeplinești rolul. Contribui la magia de Craciun.
    – Dar, acum tu vei avea doar o ureche, viața nu va mai fi la fel, zise Moș Crăciun.
    – Știu. De acum sunt parte din magie. Aici este locul meu. Lângă tine. Să înfăptuim împreună miracolul iubirii, iertării și sacrificiului. Moș Crăciun și Podkin O Ureche. Ăsta e mai mult decât mi-aș fi imaginat.
    – Ești un suflet nobil. Ai salvat miliarde de suflete de la suferință și deznădejde. Ai redat spiritul Crăciunului și ai eliminat deznădejdea. Să mergem, mai avem doar câteva ore ca să împrăștiem Crăciunul în lume. La drum și Crăciun Fericit, Podkin O Ureche!

    Număr telefon: 07**

  3. Rilă Ronțăilă
    și Doamna Fox

    de Feclistov Sara Maria

    Iepurașul Rilă se plimba pe afară încă de pe când era pui. În dimineața aceea, totul era alb. Se zărea doar o pată roșie. Doamna Fox. Această vulpe șireată îl vânase încă de pe când ieșise prima dată din vizuină. Începu să alerge panicat spre vizuina lui, iar Doamna Fox îl urmă stăpână pe sine. Dar chiar înainte ca Rilă să poată intra în vizuina lui, alunecă pe o bucată de gheață și intră doar pe jumătate, cu spatele. Era prea târziu. Durerea îl cuprinse dintr-odată. Doamna Fox îl ținea cu dinții de urechea lui lungă. Iepurașul nu putea face decât un singur lucru ca să scape cu viață. Se smuci și o zbughi mai departe prin tuneluri. Doamna Fox rămase cu o ureche de iepure în bot.
    Auuuu! se jeli iepurele. O să regreți asta, Doamnă Fox! Merse în vizuina principală unde se uneau toate tunelurile. Deci ăsta duce prin pădure. Ăsta lângă lac, iar ăsta la pajiște. Trebuie să sap unul nou! Unul care duce într-un loc la care nimeni nu se așteaptă!
    Se apropie de un perete și începu să sape. Urechea continua să îl doară din nou, dar asta doar l-a întărâtat. O să îi arăt eu Doamnei Fox! Într-un final, când reuși să ajungă la capăt cu săpatul, se arătă mai mult decât mulțumit. Tunelul dădea într-o mare pivniță pe care n-o mai folosea nimeni. Acum următorul tunel! Se întoarse în vizuina principală și săpă din nou, într-un alt perete. Acest tunel ducea în cotețul cu găini.
    -Bună, Rilă! îl salută o găină. Ce s-a întâmplat cu urechea ta?
    -Bună, Pene! Doamna Fox, cine altcineva! Îmi poți împrumuta un ou și niște pene?
    După ce Pene, găinușa înțeleaptă, îi dădu oul și penele, plecă, având grijă să astupe la loc acea gaură. Lărgi și celelalte găuri ca planul lui să funcționeze. Duse penele și oul de găină în pivnița abandonată, așezând cu grijă oul peste penele fine. Apoi lărgi gaura de la intrare și ieși. Așteptă o vreme până când se arătă Doamna Fox. Ca la un semnal invizibil, veni în goană spre el. Rilă intră prin gaură și o conduse pe Doamna Fox în vizuina centrală, de unde intră într-o altă gaură în care nu putea fi văzut. Doamna Fox se uită prin jur până ce un miros îi izbi nasul. Și acel miros era de găină. Se duse prin tunelul care ducea spre pivnița abandonată.
    Rilă nu pierdu timpul și astupă la loc tunelul prin care vulpea trecuse spre „găini”. Doamna Fox rămase uimită când se trezi în față doar cu un ou sărăcăcios și niște pene de găină, își dădu seama că a fost păcălită și jură să-l prindă pe iepuraș.

    074***

    • Noroc cu școala online că nu mai am timp de nimic și aștept un pic mai liniștită continuările.
      Să vezi ce fain va fi joia viitoare, deja sosesc povești și sunt foarte faine!
      Copiii au acceptat provocarea și avem povești cu iepurași curajoși, asemenea lui Podkin, care își pierd o ureche în cele mai neașteptate situații. Sunt inventivi și nu cred că aveau nevoie de limita de 300, scriu cu ușurință dublu! Mă bucur că nu le-am pus un „maxim” și i-am lăsat să se dezlănțuie 😀 .

    • Mulțumesc!
      Am rugămintea ca telefonul să îl menționați în comentariul cu care trimiteți povestea.

    • Iepurașul Planetei Cassini
      Poveste de Iustin Maican

      Într-o dimineață ploioasă, un iepure select din orașul Fresain, de pe Planeta Cassini, Galaxia Justincrism, aparținând uneia dintre cele mai selecte familii, se îndreaptă către Compania sa, unde desfășura afaceri.
      Mergând prin marile laboratoare ale firmei sale, el vede cum se calculează cât timp din viața oamenilor, din iubirea lor, din sufletul lor, îl dedică iepurașilor; scopul lui era unic: toți oamenii de pe planeta Pământ să aibă un iepuras măcar, pe care sa îl iubească, căruia să ii dedice tot timpul liber.
      La ședința la care luase parte, cu ceva vreme în urmă, ședință importantă, aflase cu uimire ca iepurașii fuseseră întrecuti la dragalasenie de un alt mic animalut, hamsterul.
      Acționari ai fabricii si Consiliul Marilor Șefi au decis ca acest iepuraș, pe nume Dale, sa se ducă în lumea pământenilor ca sa afle motivul pentru care iubirea oamenilor pentru iepurași scade îngrijorător.
      Pe 20 ianuarie 2009, Iepurașul Dale se duce cu ajutorul teleportorului iepuresc, la familia pământeana, numita Falk. Avusese noroc ca ei nu erau acasă, ca să îl vadă cum se teleportase.
      Imediat cum ajunse, luase o hartă si gasii locația Firmei Hamsterilor, unde, culmea, lucrau oameni.
      Se puse imediat pe treabă, se deghiza intr-un om, lua hartă si pleca din casa, coborând de la fereastra ținându-se de cărămizile un pic ieșite în afară ale blocului pana ajunse jos.
      Apoi lua un taxi și pleca din fața blocului.
      Firma care se ocupa de crearea a noi modele de hamsteri drăgălași, unii mai simpatici decât alții, era o clădire mare, cu multe geamuri și sculpturi, cu o grădină uriașă si cu multe mașini gigant, care transportau hamsteri.
      Dale a reuși sa se strecoare în companie prefacandu-se că este un angajat.
      Când crezi ca a reușit să intre chiar în camera cu acte secrete, iată că, hooop! a căzut intr-o capcană.
      – Ha, ha, ha! se auzi.
      -Cine ești tu? întreabă Dale.
      – Cine nu sunt eu, asta este esențial!
      -Aaaa…După aceasta discuție, o figura ciudata aparu: un hamster urat foc, cu dinti mari și foarte inalt.
      -Nu mă cunoști?
      -Aaaaa…nu, nu te cunosc!
      -Ooouuuu! Păi eu sunt hamsterul care locuia pe amplasamentul unde s-a construit Compania ta, „concurența”, dar acum am să-ți distrug fabrica, am sa ți-o duc în faliment, de unde niciodată nu o sa îți mai revii!
      Eu nu iubesc iepurii!
      ….și Dale cazu printr-o gaură de unde se trezi amețit pe o rachetă; acolo se aflau mii de hamsteri, dar și iepuri: zeci de mii de iepuri frumoși.
      Privind mai atent Dale observa ca de aici toți iepurașii care ajungeau pe Pamant erau urâțiti cu ajutorul unei substanțe.
      – Acesta ți-e finalul Dale, acum vei muri, fiind aruncat de pe aceasta rachetă, iar toți iepurașii vor rămâne neacceptati de oameni, pe vecie!
      Dar când hamsterul urat îl împinse pe Dale spre o alta rachetă, la rându-i, Dale îl împinse pe urât în substanța in care iepurașii erau transformați si din acest motiv, hamsterul cel rău s-a dezintegrat.
      Dale abia se mai ținea de rachetă, când acest obiect uriaș decolase, iar moartealui Dale era aproape …
      Ca sa se salveze, cu ultimele puteri, Dale sări, dar ateriza fix intr-o baltă cu substanța transformatoare.
      După ce s-a eliberat din baltă și a reușit sa se privească , a constat ca substanța i-a dizolvat o ureche.
      Necajit din pricina pierderii urechii, dar fericit ca e în viața a solicitat sa fie teleportat acasă, pe planeta Cassini.
      Ajuns acasă, a realizat ca e la fel de simpatic chiar și ” intr-o ureche”, iar colegii și apropiații lui au dat o mare petrecere în cinstea lui și a efortului său de a creste iubirea oamenilor pentru animale, dar mai ales pentru iepurași.
      Iubirea pentru iepurași a crescut apoi încă din prima zi la peste 99% pe întreg Globul pământesc!
      Sfârșit!

      Telefon: 07**

  4. Bună ziua,
    E sâmbătă dimineața. Tocmai am scris o poezie ”Omul de zăpadă” pentru elevii mei și nu numai. Apoi mi-am verificat emailul și am dat peste provocarea aceasta. Nu am citit nicio carte din serie, dar mă prind în jocul vostru! Să vedem ce iese…
    Mulțumesc pentru oportunitate!
    Cu considerație, Felicia Petrescu

    Cum și-a pierdut Podkin urechea?

    A fost odată ca… întotdeauna, un iepuraș ca toți iepurașii. Cam fricos din fire. Numele lui era Podkin, un nume cu rezonanță puternică. Părinții îl aleseseră dintre multe alte nume, dar s-au oprit la acesta deoarece, li s-a părut impunător și potrivit.

    Podkin era nespus de drăgălaș! O pufoșenie cu blană fină, de culoare gri perlat, ca o gogoașă de mătase. Dar mândria lui erau urechiușele lungi, acoperite cu puf și blăniță. Pur și simplu adorabile! Și care-l ajutau să perceapă chiar și cel mai mic zgomot. Auzea respirația ierbii, mișcarea norilor pe cer, distingea chiar și momentul în care petalele florilor se desfăceau lent pentru a se bucura de soare.

    Dar de la o vreme, i se părea lui Podkin că urechiușa lui dreaptă, cea care am uitat să menționez, avea o pată albă, era mai lungă decât cealaltă. Era mereu în alertă. Să fie atent și cu urechile-n patru, să se păzească de necazuri. Nici nu se prea bucura de viață. Ce viață e asta? își spunea. Cu urechile ciulite tot timpul. Care mai e distracția? Să nu credeți că nu se juca deloc. Sărea, zburda pe câmp, se juca cu ceilalți iepurași, ronțăia morcovi și plante fragede, dar avea o teamă permanentă. Doar așa îi spuseseră părinții! Fii atent! Fii atent!

    A discutat îndelung cu părinții și au hotărât că nu trebuie să mai fie atât de precaut tot timpul, și astfel urechea avea să rămână la aceeași lungime. Și dacă este posibil să asculte și cu urechea stângă. Dar nu se putea dezobișnui. Odată înrădăcinate anumite obiceiuri cu greu poți scăpa de ele. Durează ceva timp, dar nu e imposibil!

    Urechea lui Podkin se lungea cu fiecare zi tot mai mult! Devenea lunguiață și subțire de la atâta ascultat. Mama lui a început să o plieze și să o lege cu un elastic, ca pe o coadă. Podkin cel cu o codiță! Așa îl strigau prietenii. Apoi îi spuneau Jumătate-de-fundă. Nu era supărat pe ei din acest motiv, dar era îngrijorat. Urechile lui erau inegale. Iar urechea creștea în continuare, deoarece el făcea un efort suplimentar să asculte cu urechea-buclă, tot ce considera a fi primejdios.

    Partea bună e că a început să devină mai încrezător în el însuși și să prindă curaj, de teamă că o să-i crească și mai mult urechea. Uneori i se desfăcea elasticul și urechea îi atârna pe jos. Și când te gândești – își spunea el – că asta e din cauza fricii! Urâtă treabă!

    Apoi, într-o seară de iarnă, a vrut să-și testeze curajul. A plecat la plimbare sub un cer de cristal împodobit cu stele de șofran. Ninșoarea se așternuse peste natură ca o plapumă mare de vată. Și Podkin cu sufletul înfiorat de priveliștea minunată și încântat de urmele lăbuțelor lui pe zăpadă se zbenguia ghiduș și era mai fericit ca
    Nu-i era teamă de nimic.
    – Veniți voi urși și lupi, că nu mă tem de voi! Sunt curajos!
    Îmbătat de fericire, a rătăcit în neștire și nu a mai găsit drumul spre casă. S-a pornit să caute o scorbură, o vizuină ori o groapă și să își petreacă noaptea. A găsit la marginea crângului adormit un trunchi de stejar găunos și s-a ghemuit acolo. Era cam strâmt locul și urechea-buclă și boticul i-au rămas afară. Obosit cum era… a adormit și a visat cum se luptă cu urșii și cu lupii. Era foarte curajos!

    Cum s-a crăpat de ziuă a făcut ochii mari. Îl dureau parcă de atâta alb. Apoi s-a pus în mișcare să se dezmorțească puțin… Dar ceva nu i se părea în regulă. Apoi și-a dat seama. Nu își mai simțea urechea dreaptă. Era acolo. La locul ei dar atârna fără vlagă. De parca nu era a lui. Si-a spus că poate e din cauza gerului.

    Într-un târziu a ajuns acasă ostenit și înfometat. Părinții și frații au făcut noapte albă tot căutându-l și așteptând întoarcerea lui Podkin! Le-a povestit că și-a învins frica și că este curajos de-acum. Avea nevoie de asta! Să-și testeze limitele. Doar urechea nu mai era ca înainte.

    După câteva zile medicul familiei, Domnul Iepurache l-a consultat și i-a spus că trebuie să îl opereze și să îi îndepărteze o parte din ureche. Altfel se va infecta. Gerul iernii i-a venit de hac. Au fost cu toții de accord. Podkin nu a stat necăjit prea mult. Acum arata mai interesant, doar cu o ureche și toată lumea vorbea despre isprava lui. Cum a stat singur peste noapte în pustietate pentru a-și învinge teama și a se lecui!
    Să mai spună cineva că iepurii sunt fricoși!
    A devenit tare sfătos! Le recomanda tuturor să se elibereze de frici și spaime și le istorisea pățania sa. El nu a băgat de seamă semnul trimis. Ar fi trebuit să înțeleagă când a început să i se lungească urechea.
    Astfel s-a ales cu porecla Podkin-cel-cu-o-ureche! Nu regreta deloc! Era de-acum stăpân pe el. Curajos și încrezător! Și simpatic, foooooc! În plus domnul doctor i-a promis să-i reconstruiască urechea. Acum medicina era atât de avansată!
    Avea timp să se gândească la asta.
    Continuare….

    Petrescu Felicia – profesor pentru învațamânt primar, Școala Gimnazială nr. 128 București
    telefon: 07**

  5. Iepurasul care si-a pierdut urechea

    Nu este vacanta de vara ca mama sa nu aduca doi iepurasi pentru ca eu si sora mea sa-I ingrijim in curtea bunicilor. Dar in vara trecuta a fost altfel, unul din iepurasii pe care noi l-am numit la inceput Topaila era cu un piciorus schiop si o ureche lasata pe o parte.
    Mama ne-a convins ca asa era rasa , dar in timp ne-am dat seama ca Topaila se nascuse cu ceva problema.
    Din dorinta noastra jucausa sa-I vedem cum sare prin iarba i-am lasat in curte prin iarba, dar cum era de asteptat greu de prins mai tarziu. Tufisurile cu zmeura erau racoroase si un culcus bun pentru dragii de iepurasi. Ne era frica sa nu ajunga cainele in zona lor sa-I fugareasca. Dar ce sa vezi?
    Topaila a luat-o la fuga spre cusca cainelui, acesta s-a dezlegat , a inceput o joaca nebuna intre caine si cei doi iepurasi. Topila s-a fortat sa treaca prin gardul vecinului si si-a ranit urechea care deja era lasata intr-o parte. Bunica a reusit sa prinda iepurasul, pe Topaila, dar era ranit. Nu stiam cum sa-l ajutam, am “fugit “la veterinar. Urechea a trebuit sa fie cusuta dar a fost recuperata partial, a avut nevoie de ingrijiri toata vara. Noi ne-am obisnuit cum arata si am observant ca era mai atent la zgomote decat perechea lui.
    Au fost multe zile frumoase in care l-am putut lasa liber si nu mai pleca din curte si nici nu isi mai dorea sa plece in alta parte. Am invatat ca daca avem grija de cineva acest lucru este intodeauna rasplatit cu multa dragoste si prietenie. Un prieten necuvantator, care ciulea urechea la fiecare zgomot si ma antrena la alergat prin curte sau la cursa cu bicicleta. Trebuia doar sa fiu atenta sa nu-l strivesc. Recunosc ca m-am distrat mai bine decat sora mea care a ales de la inceput sa aiba grija de iepurasul cel mai frumos. Eu am castigat prietenie si timp valoros. Iti multumesc, Topaila!

  6. Iepurasul care si-a pierdut urechea

    Nu este vacanta de vara ca mama sa nu aduca doi iepurasi pentru ca eu si sora mea sa-I ingrijim in curtea bunicilor. Dar in vara trecuta a fost altfel, unul din iepurasii pe care noi l-am numit la inceput Topaila era cu un piciorus schiop si o ureche lasata pe o parte.
    Mama ne-a convins ca asa era rasa , dar in timp ne-am dat seama ca Topaila se nascuse cu ceva problema.
    Din dorinta noastra jucausa sa-I vedem cum sare prin iarba i-am lasat in curte prin iarba, dar cum era de asteptat greu de prins mai tarziu. Tufisurile cu zmeura erau racoroase si un culcus bun pentru dragii de iepurasi. Ne era frica sa nu ajunga cainele in zona lor sa-I fugareasca. Dar ce sa vezi?
    Topaila a luat-o la fuga spre cusca cainelui, acesta s-a dezlegat , a inceput o joaca nebuna intre caine si cei doi iepurasi. Topila s-a fortat sa treaca prin gardul vecinului si si-a ranit urechea care deja era lasata intr-o parte. Bunica a reusit sa prinda iepurasul, pe Topaila, dar era ranit. Nu stiam cum sa-l ajutam, am “fugit “la veterinar. Urechea a trebuit sa fie cusuta dar a fost recuperata partial, a avut nevoie de ingrijiri toata vara. Noi ne-am obisnuit cum arata si am observant ca era mai atent la zgomote decat perechea lui.
    Au fost multe zile frumoase in care l-am putut lasa liber si nu mai pleca din curte si nici nu isi mai dorea sa plece in alta parte. Am invatat ca daca avem grija de cineva acest lucru este intodeauna rasplatit cu multa dragoste si prietenie. Un prieten necuvantator, care ciulea urechea la fiecare zgomot si ma antrena la alergat prin curte sau la cursa cu bicicleta. Trebuia doar sa fiu atenta sa nu-l strivesc. Recunosc ca m-am distrat mai bine decat sora mea care a ales de la inceput sa aiba grija de iepurasul cel mai frumos. Eu am castigat prietenie si timp valoros. Iti multumesc, Topaila!
    07*

  7. Iepurasul care si-a pierdut urechea

    Nu este vacanta de vara ca mama sa nu aduca doi iepurasi pentru ca eu si sora mea sa-I ingrijim in curtea bunicilor. Dar in vara trecuta a fost altfel, unul din iepurasii pe care noi l-am numit la inceput Topaila era cu un piciorus schiop si o ureche lasata pe o parte.
    Mama ne-a convins ca asa era rasa , dar in timp ne-am dat seama ca Topaila se nascuse cu ceva problema.
    Din dorinta noastra jucausa sa-I vedem cum sare prin iarba i-am lasat in curte prin iarba, dar cum era de asteptat greu de prins mai tarziu. Tufisurile cu zmeura erau racoroase si un culcus bun pentru dragii de iepurasi. Ne era frica sa nu ajunga cainele in zona lor sa-I fugareasca. Dar ce sa vezi?
    Topaila a luat-o la fuga spre cusca cainelui, acesta s-a dezlegat , a inceput o joaca nebuna intre caine si cei doi iepurasi. Topila s-a fortat sa treaca prin gardul vecinului si si-a ranit urechea care deja era lasata intr-o parte. Bunica a reusit sa prinda iepurasul, pe Topaila, dar era ranit. Nu stiam cum sa-l ajutam, am “fugit “la veterinar. Urechea a trebuit sa fie cusuta dar a fost recuperata partial, a avut nevoie de ingrijiri toata vara. Noi ne-am obisnuit cum arata si am observant ca era mai atent la zgomote decat perechea lui.
    Au fost multe zile frumoase in care l-am putut lasa liber si nu mai pleca din curte si nici nu isi mai dorea sa plece in alta parte. Am invatat ca daca avem grija de cineva acest lucru este intodeauna rasplatit cu multa dragoste si prietenie. Un prieten necuvantator, care ciulea urechea la fiecare zgomot si ma antrena la alergat prin curte sau la cursa cu bicicleta. Trebuia doar sa fiu atenta sa nu-l strivesc. Recunosc ca m-am distrat mai bine decat sora mea care a ales de la inceput sa aiba grija de iepurasul cel mai frumos. Eu am castigat prietenie si timp valoros. Iti multumesc, Topaila!

    tel.07*

  8. Iepurasul care si-a pierdut urechea

    Nu este vacanta de vara ca mama sa nu aduca doi iepurasi pentru ca eu si sora mea sa-I ingrijim in curtea bunicilor. Dar in vara trecuta a fost altfel, unul din iepurasii pe care noi l-am numit la inceput Topaila era cu un piciorus schiop si o ureche lasata pe o parte.
    Mama ne-a convins ca asa era rasa , dar in timp ne-am dat seama ca Topaila se nascuse cu ceva problema.
    Din dorinta noastra jucausa sa-I vedem cum sare prin iarba i-am lasat in curte prin iarba, dar cum era de asteptat greu de prins mai tarziu. Tufisurile cu zmeura erau racoroase si un culcus bun pentru dragii de iepurasi. Ne era frica sa nu ajunga cainele in zona lor sa-I fugareasca. Dar ce sa vezi?
    Topaila a luat-o la fuga spre cusca cainelui, acesta s-a dezlegat , a inceput o joaca nebuna intre caine si cei doi iepurasi. Topila s-a fortat sa treaca prin gardul vecinului si si-a ranit urechea care deja era lasata intr-o parte. Bunica a reusit sa prinda iepurasul, pe Topaila, dar era ranit. Nu stiam cum sa-l ajutam, am “fugit “la veterinar. Urechea a trebuit sa fie cusuta dar a fost recuperata partial, a avut nevoie de ingrijiri toata vara. Noi ne-am obisnuit cum arata si am observant ca era mai atent la zgomote decat perechea lui.
    Au fost multe zile frumoase in care l-am putut lasa liber si nu mai pleca din curte si nici nu isi mai dorea sa plece in alta parte. Am invatat ca daca avem grija de cineva acest lucru este intodeauna rasplatit cu multa dragoste si prietenie. Un prieten necuvantator, care ciulea urechea la fiecare zgomot si ma antrena la alergat prin curte sau la cursa cu bicicleta. Trebuia doar sa fiu atenta sa nu-l strivesc. Recunosc ca m-am distrat mai bine decat sora mea care a ales de la inceput sa aiba grija de iepurasul cel mai frumos. Eu am castigat prietenie si timp valoros. Iti multumesc, Topaila!

    Tel.074**

  9. Podkin, iepurașul care iubea Crăciunul

    Într-o dimineață de iarnă, pe la jumătatea lui decembrie, când toată poienița încă dormea, dintr-o vizuină sări zgomotos un iepuraș. Toate păsărelele, șoriceii, veverițele și aricii tresăriră și se uitară speriați către el. Una dintre veverițe se apropie de el și întrebă:
    – Podkin, ce s-a întâmplat de deranjezi toată poiana?
    Iepurașul, puțin rușinat, răspunse:
    – Se apropie Crăciunul, doamnă veveriță. Sunt foarte fericit!
    Veverița, enervată că a fost trezită din atâta lucru, îi spuse pe un ton răstit că nu o interesează deoarece ea atunci va hiberna. Astfel, Podkin intră înapoi în vizuină și se culcă. După câteva ore bune de somn, Podkin se apucă de gătit cina. El era cunoscut pentru pastele sale cu morcovi, dar și pentru prăjitura sa cu cremă de morcovi și vanilie. Însă, acum nu avea poftă de aceste rețete, așa că își pregăti niște fursecuri cu morcovi, încă cu gândul la ceea ce îi spusese veverița. „Oare chiar nu apreciază nimeni Crăciunul așa cum o fac eu?” se întreba el întruna.
    Înainte de culcare, Podkin făcu o plimbare de unul singur prin fața vizuinei. În acest timp, își dădu seama că nu contează părerea veveriței și că trebuie să fie fericit deoarece se apropia Crăciunul, sărbătoarea lui preferată.
    Următoarea zi, se apucă de împodobit bradul. După ce puse câteva globuri, luă o mică pauză și se uită în calendar. Mai era exact o săptămână până la Crăciun. În poieniță nu venea Moș Crăciun, însă spiritul exista și pregătirile de Crăciun erau și ele în toi. Din păcate, puține animale de acolo puteau să se bucure cu adevărat de această sărbătoare frumoasă deoarece multe dintre ele intrau în perioada de hibernare. Însă, Podkin avea o idee. Se gândise să facă un glob mare pe care toate animăluțele să își pună amprenta pentru ca atunci când îi va fi dor de ele să se uite la bradul său și să zâmbească.
    Mai târziu, după ce termină de împodobit bradul, se porni către căsuțele prietenilor săi cu globul cel mare în brațe. Bătu întâi la ușa păsărelelor și aceasta se deschise. O rândunică ieși și spuse:
    – Bună, Podkin! Ce dorești?
    – Bună ziua! Voiam să îmi cer scuze pentru deranjul provocat ieri și să vă rog să vă semnați pe acest glob pentru că eu, în fiecare an, mă simt singur de Crăciun. Aș vrea, ca în acest an, să mă uit în brad și să știu că fac parte dintr-o mare familie care ține măcar puțin la mine.
    – Sigur, Podkin. Îl semnez cu drag!
    – Mulțumesc! Sper că nu deranjez. Ce mai faceți?
    – Eu mă pregăteam să plec în țările calde. Celelalte păsări deja se pregătesc de decolare, dar nu mă deranjezi. Sper să mă aștepte…
    – Vă mulțumesc că mi-ați semnat globul! Drum bun și Crăciun fericit!
    – Mulțumesc, la fel!
    Podkin plecă grăbit către casele veverițelor deoarece știa că sesonul de hibernare începe în același moment cu plecarea păsărilor. Ajunse gâfâind, însă era prea târziu. Pe ușa era lipit un mesaj pe care scria: „Închis pe timpul iernii. Vă rugăm nu deranjați!” Veverițele deja hibernau. Podkin nu voia să deranjeze din nou veverițele, așa că plecă trist spre casă. Când a ajuns în fața vizuinei, și-a înmuiat lăbuța în noroi, a ștampilat și el globul și apoi a intrat în casă. A pus globul în brad și s-a trântit în pat. Se gândea că va avea un Crăciun trist ca în fiecare an și nici nu mai avea chef să pregătească mâncarea și nici restul decorațiunilor. Voia doar să poată să stea cu cineva.
    Înainte de culcare, ca în fiecare seară, a vrut să facă o plimbare. Mergea, mergea și tot mergea. Avea atât de multe gânduri că nici nu și-a dat când a depășit granița poieniței. Ridică privirea din pământ și văzu că se află într-o pădure necunoscută și întunecoasă. Era speriat și se simțea privit din toate părțile. Deodată, un lup sării pe el, îi sfâșie una dintre urechi cu o privire amenințătoare și spuse:
    – Ce cauți, iepurașule, singur în pădure? Ești nou pe-aici, nu?
    – Bună seara, domnule lup! Mă scuzați, dar m-am rătăcit. Știți cumva unde este Poiana cu Flori?
    – Și dacă aș ști, de ce crezi că ți-aș spune ție? Tu chiar nu ști ce se întâmplă cu iepurași care umblă noaptea singuri pe aici?
    – Nu, domnule.
    – Ei bine, depinde de starea mea. Dacă mi-e foame, îi mănânc și dacă nu, doar îi țin captivi.
    – Dar de ce ați face asta dacă nici măcar nu vă este foame?
    – De amuzament… Nu mai pune atâtea întrebări! Ai vreo ultimă dorință?
    – Da, chiar am. Mi-aș dori să am niște prieteni cu care să îmi petrec Crăciunul.
    – La ce te referi? Tu nu ai o familie și nici prieteni?
    – Nu chiar, domnule lup.
    – Hmm… Mi-e milă de tine așa că te voi lăsa să pleci.
    Astfel, lupul îl lăsă să plece. Iepurele își bandajă ciotul de ureche rămas cu o frunză și zise:
    – Vă mulțumesc, domnule lup, că m-ați lăsat să scap! Vă promit că de Crăciun vă voi aduce mâncare făcută de mine pentru a nu fi nevoiți să vânați animale nevinovate.
    – În regulă. Vreau să îmi mai promiți că până la anul îți vei face mulți prieteni cu care să poți sta de Crăciun!
    – Vă promit!
    Iepurașul fugii acasă și abia atunci realiză ceea ce se întâmplase în pădure. Decise să își bandajeze mai bine ce mai rămăsese din ureche și să se culce.
    Următoarea zi, se puse pe decorat casa, dar de data aceasta cu o gândire mult mai pozitivă. Acum, realizase că prietenii lui vor fi cu el de Crăciun în sensul în care el se va gândi la ei și spera ca și ei să se gândească la el. Era fericit și cu gândul că se va mai vedea cu lupul de Crăciun, de data aceasta ca și prieteni.
    Podkin a avut un Crăciun fericit pentru că a cunoscut familia lupului, dar și pentru că a avut globul semnat de rândunică. Și-a dat seama că nu contează distanța și nici gradul de rudenie. Contează doar să poți să ai la cine să te gândești cu drag!

    Telefon 07**

  10. Schimbarea lui Podkin
    de Giurgiu Pașca Serena
    Este o zi frumoasă de iarnă. Copiii sunt afară și se dau cu sania pe un deal pe care l-au transformat în derdeluș, iar părinții pregătesc bucatele de Crăciun. În adâncul pădurii, animalele muncesc și ele și abia așteaptă să vină Moșul, mai puțin Podkin, un iepuraș leneș, care stă pe canapea și se joacă jocuri video.
    Mama îl întreabă pe Podkin cu o voce calmă și liniștitoare dacă ar putea să-i aducă din cămară patru morcovi pentru prăjitura preferată a acestuia. Podkin, pe un ton răstit, îi răspunde că are o treabă foarte importantă de terminat, nivelul 1701 al jocului video pe care îl joacă de câteva ore bune.
    – Dar, Podkin, te joci de șapte ore întregi! spuse mama. Îți este atât de greu să mergi să îmi aduci patru morcovi?
    – Vai, mamă, nu înțelegi că NU VREAU!?
    Podkin strigase atât de tare încât se fisurase geamul mic de lângă el.
    – Bine, atunci te voi lăsa fără desert! răspunse mama furioasă și luă lipiciul pentru geamuri iepurești ca să-l repare.
    Zilele treceau, Podkin era din ce în ce mai neascultător iar urechea sa dreaptă se făcea din ce în ce mai mică, până într-o zi, când își pieptănă blănița pufoasă și observă că urechea i-a dispărut de tot. Oricât încerca să înțeleagă ce s-a întâmplat, care o fi cauza, motivul pentru care nu mai are o ureche, tot nu putea să-și dea seama. A început să meargă prin pădure și să întrebe și celelalte animale dacă și ele au pățit la fel. Unele au început să râdă și să-l batjocorească, îi spuneau Lesskin (mai puțină piele) iar altele nici nu-l băgau în seamă.
    Săptămâni întregi a plâns și s-a rugat ca urechea să-i crească la loc, a căutat leacuri, a băut poțiuni care mai de care mai scârboase, a fost chiar și la bufnița cea înțeleaptă care l-a sfătuit să caute răspunsul în el. El este singurul care are răspunsul la problema sa. Podkin s-a gândit atunci la tot ceea ce făcuse și s-a gândit să încerce să-și schimbe comportamentul pentru că și-a dat seama că nu procedase corect.
    Podkin a început să se comporte foarte frumos cu mama lui, a ajutat-o la treburile casnice, nu i-a mai ieșit din cuvânt, a renunțat să se mai joace jocuri video și a început să construiască din bețe o căsuță pentru păsărelele. Una din păsărele venea în fiecare dimineață la geamul său, îi ciripea și apoi petreceau restul zilei împreună. La un moment dat, păsărica i-a dezvăluit lui Podkin că aceasta era un elf al Moșului și că îi poate îndeplini o dorință. Dorința pusă de Podkin a fost să-și recupereze urechea, astfel că, de Crăciun, iepurașul care mai demult era neascultător, deveni un iepuraș ascultător, harnic și bun cu două urechiușe drăgălașe.
    De asemenea, Podkin i-a promis mamei sale că o va asculta orice se va întâmpla.
    Tel 07** (Pasca Cornelia )

  11. Iepurele fara o ureche
    de Amalia Ioana

    Intr-o iarna, un iepuras se plimba prin padure cautand mancare. Dintr-o data vede ceva in indepartare. Si se apropie de ceea ce vazuse, crezand ca este mancare. Dar nu era ceea ce credea. Era de fapt Mos Martin.
    -Buna ziua , domnule Mos Martin, ii spuse iepurasul. Ce sa intamplat cu coada ta?
    -M-a pacalit vulpea, spuse Mos Martin. Dar cu urechea ta ce s-a intamplat? si ii daduse o oglinda.
    -O nu, urechea mea, spuse iepurele ingrijorat.
    -O sa te-ajut sa o gasesti. Dar mai intai trebuie sa aflu drumul tau de astazi. zise Mos Martin.
    -Bine , astazi am mers la sala, ca sa imi antrenez picoarele, apoi in vizita la domnul Bufnitescu, ca sa imi spun ce se mai intampla prin padure si la fnal m-am plimbat prin padure cautand mancare. zise iepurele.
    Dupa aceea, au plecat in cautarea urechi iepurasului. Au cautato la sala , dar nu era acolo, apoi la domnul Bufnitescu, dar nici acolo nu era, iar in final au cautato prin padure si cred ca ati ghicit, nici acolo nu era.
    Dupa aceea, s-au dus acasa la iepuras, dandu-se batuti pentru ca nu au gasit urechea. Si ghiciti unde era urechea iepurelui, chiar in casa lui , in fata usi.
    -Draga iepuras, ti-am gasit urechea. Spuse Mos Martin, bucuros.
    -Iti multumesc foarte mult. ii multumi iepurasul.

    07**

  12. Urechea pierdută
    de Pop Ruxandra

    Era de mult de tot, într-o iarnă cu soare mai luminos un iepuraș așa posnaș încât în loc de a merge, țopăia. Urechea stângă era perfect ridicată, însă cea dreaptă de abea o mișca. El a mers la iepurele Mike care era un doctor tare priceput. El nu știa că în acea ureche se afla:
    -Un șoricel! strigă el.
    Mike nu a reușit să își de-a seama cum e posibil așa că și-a sunat toți prietenii doctori din fiecare țară și s-ă se sfătuiască cu ei despre șoricel.
    Au înțeles că trebuia să îl scoată, dar cum se spune :,,Ușor de zis, greu de făcut.” Iepurilă era trist că nu o să mai aibă un prieten. Acum că se gândea poate atunci când el mergea la fizică și făcea formula de amestecuri corectă și parcă se auzea o voce subțire și ușor fredonată. Acest lucru se repeta la mai multe ore.
    -Stai! Spuse el
    -Poftim? Îi răspunse Mike
    -Acest șoricel ma ajutat când nu știam în unele situații.
    -Un șoricel?
    -Da, Mike.
    Până tot vorbeau ei șoricelul a fugit cu tot cu urechea iepurelui.
    -Uite, a plecat cu urechea mea. Acum o să aud de două ori mai puțin…
    -Nu poate să fugă departe, sun eu La Torr.
    -Adică la prietenul lui Bingo?
    -Bingo! Am și uitat… Torr e un prieten prea bun adică va veni și el, iar saracul șoricel va fi pe o altă lume…
    -Ne trebuie o diversiune, ai vreo idee?
    -Prespun că da…Însă va trebui să mergem rapid și încet.
    -Zi planul.
    -La început vom merge la casa stăpânului.
    -Dar cum o să trecem de Bingo…?
    -Am un prieten ce ne-ar putea ajuta.
    -Orice dar nu….
    Nici nu apucă să termine propoziția că veni Liana. Aceasta fiind o pisică.
    -Bună vechi tovarăși. Spuse Liana
    – Da, bună veche prietenă. Îi raspunse Mike.
    -Bun deci care-i planul?
    După ce a spus tot planul stabilit de cei doi :
    -Am înțeles.
    -Hai să începem faza unu.
    -Acum merg la Bingo.
    -Da.
    Apoi, după ce Liana i-a atras atenția lui Bingo, cei doi l-au chemat pe Torr.
    -Huh…Am scăpat neprinși.
    -Ar trebui să ne grăbim.
    După ce au ajuns la locul unde dispăruse șoricelul, a început faza a doua.
    Torr a început să miroase. După o bună bucată de vreme, l-au gasit. Șoricelul spuse:
    -Of…Nu mă răniți sunt doar un biet suflet.
    -Despre vocea de la liceu…Tu erai?
    -Posibil…Nu mă răni te rog.
    -N-am să fac asta, ci ba din potrivă
    -Uite… Nu cred că ți-ar plăcea să ai o ureche pierdută așa că mă voi sinucide pentru tine.
    -Nu!! exclama Iepurilă, Ești tot un suflet!
    -Mic, și inocent… Cum am fost mereu…
    -Ai o minte dezvoltată, te poți deplasa mai încet și mai greu de auzit.
    -Da, pespun însă tot nu vreau să te deranjez.
    -Nu o faci și nu o făceai. N-aveam habar că locuiești în urechea mea.
    -Dacă tu zici…Bine voi rămâne.
    Cei doi au devenit cei mai buni prieteni. Pe locul doi, pe locul întâi mai mult ca sigur Bingo cu Torr. A fost o zi interesantă, data viitoare, să sperăm că e și mai și.

  13. Aventura lui Podkin

    Era o iarnă rece ca toate celelalte. Podkin țopăia peste tot, fericit, deoarece sărbătorile băteau la ușă.
    El era foarte entuziasmat de apropierea Crăciunului. A încercat să fie un iepure cuminte tot anul, ajutându-i pe mama și tatăl lui. Își ajutase chiar și frații la teme din când în când.
    Într-o zi, Podkin mergea prin pădurea friguroasă. Ningea foarte tare și des. Peisajul era minunat. Era destul de departe de casă, așa că a găsit o groapă și s-a culcat acolo. Când s-a trezit, și-a dat seama că îi lipsește ceva. Dar nu putea spune exact ce, așa că se duse spre casă, fără să se mai gândească prea mult. Când a ajuns acolo, mama aproape a leșinat.
    -Podkin?! Ce s-a întâmplat?! a întrebat mama, șocată.
    -Despre ce vorbești, mami? întrebă Podkin.
    Mama aduse o oglindă și i-a dat-o lui Podkin.
    -O, Doamne! a exclamat el, surprins.
    Se gândea cum și-a pierdut urechea și unde și-a pierdut urechea. Era un mister care trebuie dezlegat.
    -Uite ce zic eu, spuse Podkin, calm. Mă voi duce înapoi prin pădurea în care am fost ieri și o să o caut acolo. Voi așteptați aici.
    Și a plecat. A mers în pădure și a început să caute. S-a uitat sub buturugi, a întrebat fiecare râmă și bufniță, pe oricine a întâlnit, dar nimeni nu văzuse nimic. Atunci și-a amintit că s-a culcat într-o groapă. A țopăit până acolo, plin de speranță, și a văzut un pui de urs, jucându-se cu… urechea lui!
    -Scuzați-mă, aceea este urechea mea! spuse Podkin, cât de respectuos a putut.
    -Ce-am găsit al meu să fie! răspunse puiul de urs, obraznic.
    S-a gândit puțin și a spus:
    -O să îți dau toată mierea pe care o găsesc!
    -Nu, mulțumesc!
    -O să îți dau fructe de pădure și multă miere, din aia bună!
    -Toată mierea bună?
    -Toată! Și îți aduc și fructe de pădure!
    Ursul s-a gândit puțin. Apoi a exclamat, fericit:
    -Bine! Aici o să stau până aduci mierea și fructele!
    Atunci a pornit iepurașul la drum. Țopăia de colo-colo, în timp ce se uita în copaci, după albine. După mult timp a zărit un stup mic și galben.
    -Scuzați-mă, îmi puteți da niște miere de la voi? întrebă el.
    Din stup a ieșit o albină mică, destul de supărată.
    -Uite ce e, copile, spuse ea, răutăcioasă. Noi lucrăm zi și noapte pentru câțiva stropi de miere și tu vrei să îți dăm și ție? În niciun caz! Du-te la soră-mea, este pe dealul acela, pe copacul cel mijlociu. Ea te poate ajuta.
    Așa a pornit iepurașul din nou la drum, spre deal. După ce a mers puțin, a văzut un pui de vulpe ce părea rătăcit.
    -Ești bine, micuțule? întrebă Podkin.
    Puiul arăta de parcă voia să plângă la cineva în brațe, așa că s-a aruncat la Podkin. A început să plângă și, printre lacrimi, spunea:
    -M-am pierdut de restul… Hîc!… familiei și acum… Hîc!… merg pe aici sperând că îi pot găsi…Hîc! Îți dau toate fructele mele de pădure dacă mă ajuți!
    -Te voi ajuta, fiindcă știu cum e să te pierzi de familie, mi s-a întâmplat și mie! Unde i-ai văzut ultima oară?
    -La lacul… Hîc!… din centrul pădurii…Hîc! spuse puiul.
    -Poate sunt încă acolo, așteptându-te! Haide să mergem să vedem!
    Când au ajuns acolo, au găsit doar un alt pui de vulpe.
    -Uite! Aceea este sora mea, Portocală! Cred că s-a pierdut și ea de restul grupului…
    Au mers la Portocală, care părea tare fericită să îl vadă.
    -Fulg! Aici erai! Mama a spus să stau aici, în caz că vii înapoi! Haide, ne așteaptă la grotă.
    -Mulțumesc mult că m-ai ajutat! Uite, exact cum am promis, spuse Fulg, în timp ce îi arăta 31 de bucăți de fructe de pădure colorate. Sper să ne mai întâlnim!
    Păi, măcar am fructele! își spuse el. Aventura continua… și se duse înapoi pe deal.
    -Bună ziua, albinuțo! Poți să îmi dai și mie niște miere, dacă te rog mult?
    -Sigur că da! Ai venit la fix! Anul acesta am făcut prea multă, și nu mai încape în stup! Unele albine trebuie să doarmă altundeva!
    Albinuța i-a umplut un borcănel lui Podkin și îi spuse la revedere. Podkin era tare fericit, putea să își ia urechea înapoi! A început să alerge spre groapă, începând să vadă ursul din ce în ce mai aproape.
    -Hei! Am adus ce voiai! spuse Podkin.
    -Vai de mine! Mulțumesc tare mult! Poți să îți iei urechea înapoi! spuse el, fericit.
    -Mulțumesc! Ne mai vedem! spuse Podkin, în timp ce țopăia spre casă.
    Cînd ajunse acasă, îi spuse mamei tot ce s-a întâmplat, și a rugat-o să îi pună înapoi urechea, deoarece el nu putea singur. Apoi îi mulțumi și se duse să se joace cu frații lui. Mai târziu, se duse la culcare. Era extenuat!
    I-a plăcut mult ziua acea. A mers într-o aventură scurtă, dar frumoasă și și-a făcut noi prieteni! Își făcea deja planuri cum se va întâlni cu Fulg și cu puiul de urs din nou. Ce mai zi!

  14. Iepurașul semi-surd

    Stefan Groza (clasa a IV-a, Colegiul National George Cosbuc, Cluj-Napoca)

    Era odată un iepuraș tare leneș. Toată ziua dormea pe o ureche. Iar noaptea adormea pe aceeași ureche și la propriu și la figurat. Urechea ajunsese atât de uzată încât lumina soarelui trecea prin ea. Parcă nici nu se mai vedea …

    Era o diminiață de iarnă foarte luminoasă. Două veverițe se uitau ciudat la el:
     - Ei, ce-ai pătit? întrebă o veveriță. Unde ți-e o ureche?
     - E la locul ei! Nu o vezi? spuse iepurașul
    – Nu! Nu e acolo. Ridică mâna și verifică! strigară amândouă veverițele deodată.
    Veverițele sunt tare ciudate când hibernează, gândi iepurașul. Îi era însă prea lene să ridice mâna și să verifice că urechea era la locul ei. Așă că nu le răspuse.
    – Nu ne auzi iepurasule? Poate din cauza urechii lipsă… Esti surd! zise o veveriță.
    - Sau semi-surd, chicoti a doua veveriță.
    – Semi-oarbe sunteti voi, urlă iepurașul. Pentru că vedeți o singură ureche.
    Acum chiar ca era nervos. I se urcase sângele la cap și parcă auzea o voce printre frunze care îi repeta: Ești semi-suuuurd! Ești semi-suuuuurd! Dar nu putea să-și dea seama de unde vine sunetul…

    Și atunci se înspăimântă! Citise într-o carte că cineva își dă seama din ce parte vine sunetul din cauza ca undele ating una dintre urechi cu o fracțiune de secundă înaintea celeilalte. Iar creierul percepe această diferență și știe din ce parte a venit sunetul. Dar acum iepurașul chiar nu știa de unde se aude in continuu: Ești semi-suuuuuurd! Ești semi-suuuuuurd! Oare să fi avut veverițele dreptate?

    Singura ființă pe care o putea zări în zăpada era o sopârla neajutorată și fără coadă.
    - Ajută-mă te rog iepurașule. Furtuna de aseară mi-a stricat adăpostul.
    Din cauza lenei, iepurașul Podkin nu obișnuia să ajute pe nimeni, dar azi se simțea tare ciudat.

    - Bine, zise Podkin. Îți construiesc un nou adăpost.
    Și se puse pe treabă. În timp ce lucra, șopârla îi spuse că dacă o mai ajută să-și găsească și de mâncare î-l va răsplati. Iepurașul acceptă și îi aduse de mâncare. Dar șopârla îi spune că î-l va răsplăti doar dacă o va mai ajuta cu alte sarcini. Iepurașul Podkin acceptă din nou și din nou… pentru alte 52 de sarcini.
    - Cât mai vrei sa te ajut? întrebă Podkin
     - Doar pentru încă 48 de sarcini…. Glumesc iepurașule. Ți-ai primit răsplata. Drum bun.
    Cand șopârla se duse spre noul ei adapost, iepurașul observă că șopârla avea coada completă. Se pare ca îi crescuse între timp.
    - Si răsplata mea? întrebă iepurașul
    - E pe capul tau! se auzi șopârla din noul ei adăpost.

    Podkin își duse mâna pe cap și își simți ambele urechi la fel de groase, lucru care era normal pentru el.

    La întoarcere, veverițele apărură din nou.
    – Vai iepurașule, de când stai așa mult pe lângă șopârle, ți-a crescut urechea lipsă!
    Iepurașul suflă ușurat. Veverițele vedeau bine acum, iar el avea ambele urechi.

  15. Podkin o ureche A fost odată un iepuraş pe nume Podkin. Acest iepuraş era pirat, şi ca orice pirat, avea un echipaj. Echipajul său era format din sora sa Paz, din tatăl său Lopkin şi fratele său mai mic, Puk. Podkin se gândea uneori că nu era tocmai un echipaj, ci mai degrabă o familie care caută tot felul de aventuri. Dar viaţa lor avea să se schimbe drastic. Şi ca să nu vă stric cheful de citit,nu vă voi spune mai mult acum. Într-o noapte Podkin se trezise. Era în jur de ora 01:00 noaptea. Cum nu a putut adormi la loc, s-a gândit să facă o mică plimbare pe punte. Când se plimba agale, observă o cutiuţă mică în plus. Fără să mai stea pe gânduri, o deschise. Dar, ce să vezi, în cutie era un bileţel pe care era scris în altă limbă. Dădu fuga să o trezească pe Paz, deoarece ea ştia foarte multe limbi străine. Aceasta ajunse la concluzia că era o limbă veche, foarte veche. Dar din fericire, a reuşit să traducă ce scria: “Dacă o comoară vrei, la nord de-aici trebuie s-o iei”. -Nu sunt sigură de mesaj, nu se ştiu prea multe despre această limbă… -Uite, pe spate! Este o hartă! Spuse Podkin plin de entuziasm. Când se treziră toţi de-abinelea, porniră după coordonatele hărţii. Nu trecu mult timp şi dădură peste o corabie inamică. Podkin a dat semnalul de atac. Trebuiau să fie toţi pe poziţii. În secunda următore nava inamică începu să atace. Podkin a ripostat de-ndată. Ghiulelele săreau de pe o corabie pe alta, iar sunetul săbiilor era de nedescris. Într-un final, lupta s-a terimat. Podkin… pierduse… El şi întregul său echipaj fuseseră capturaţi. În celulă mai erau trei iepuri. Un râzboinic orb pe nume Crom, şi doi fraţi pe nume Mişka şi Maşka. Podkin nu putea să stea în acea celulă. Trebuia să afle ce era acea “comoară”. Aşa că născocise un plan. Îşi amintise că avea un cuţit magic de la tatăl său. Aşteptă noaptea şi tăie zăvorul celulei. Toţi scăpaseră cu bine. După aceea, continuară spre nord. După puţin timp, la orizont, se vedea o insulă. La amiază, cei 7 iepuri erau pe insulă. Văzuseră o peşteră aproape, aşa că s-au decis s-o exploreze. Merseseră cam 400 de labe de la intrare şi dădură peste o încăpere bine luminată. În centru, era o piatră mare pe care scria DRON. Deodată, Mişka ţipă: -NORD! spuse ea plină de entuziasm. -Ai dreptate! Aprobă Paz. Podkin stătu puţin pe gânduri, iar apoi înfipse cu putere cuţitul magic în perete, după care tot peretele se prăbuşi. În faţa lor se afla o altă piatră pe care era o pernuţă. Pe pernuţă, era un bilet pe care scria în aceeaşi limbă de pe biletul din cutia aceea mică de pe corabie. -Vezi asta Podkin? îl întrebă Paz. -Ce, măzgăliturile alea? -Nu! spuse Paz râzând. Acolo scrie aşa: „Adevărata comoară este aventura trăită până aci, dragi călători! ” Cei drept, chiar a fost palpitant. Plus că ne-am şi mărit echipajul! -Ai dreptate! aprobă Podkin. Când erau gata de plecare, când să iasă din peşteră, un morman de pietre a căzut peste ei. Din nefericire, Podkin îşi prinsese o ureche sub o piatră. Podkin nu a stat deloc pe gânduri şi i-a dat cuţitul lui Lopkin. Acesta ştia ce avea în cap Podkin. Iepuraşul a dat din cap ca şi cum ar fi spus “Fă-o!”. În secunda următoare, Lopkin i-a tăiat urechea. Sângele ieşea într-una. Podkin a leşinat. Puk a început să plângă în hohote. Când s-a trezit, Podkin se afla pe corabie. Avea urechea bandajată. Primul lucru pe care l-a făcut după aceea, a fost să se privească în oglindă. S-a speriat imediat ce se văzu. Nu-i venea să creadă că această întâmplare nu era un vis. Credea că toată frumuseţea lui dispăruse. Când l-a auzit Crom cât era de trist, i-a povestit cum un vechi prieten îşi pierduse o ureche. Povestea lui era că într-o zi de august, îşi tăie o ureche cu cuţitul în bucătărie. Am uitat să spun că era bucătar. Tipic mie. Fusese stât de supărat atunci. Dar peste ceva timp şi-a dat seama că o ureche în minus nu era cine ştie ce. Ba chiar nu i-a mai simţit lipsa de atunci. La sfârşit, Podkin a realizat că nu era cine ştie ce. S-a gândit că scăpase norocos de acolo. Putea să fie chiar strivit de acele pietre. Peste câteva luni, s-a obişnuit complet cu ideea. Ba chiar îi plăcea. Acum se gândea că arăta ca un pirat adevărat. De atunci avusese parte de multe aventuri, pe care vi le voi povesti altă dată. Pe cuvântul meu!

    Sfârşit!
    07** ☺️

  16. Constantin Bianca, 07**

    Povestea iepurașului urecheat pe jumătate

    ,,A fost odată ca nicio altă dată, dar chiar una mai hazlie decât toate, un pui de iepuraș, Richard pe nume, din Morcovenia căruia, îi venise, la rândul său, ziua în care trebuia să fie supus unei testări de PIC (partidul iepurimii comuniste). În urma acestei testări neanunțate, se decidea dacă iepurașul nostru va putea primi titlul de cetățean de onoare.
    Așadar, într-o zi, această examinare a fost plasată într-un context foarte simplu, care testa discreția iepurașului nostru, chiar atunci când se îndrepta spre casă: în plină stradă, un iepure nobil se destăinuia în gura mare altuia, cu privire la situația sa financiară deplorabilă, ce-l determina să fie un consumator veritabil de ierburi insipide, și nu unul de morcovi apetisanți. Richard, curios din fire și oarecum sfidător față de maniere, nu se putu abține din a trage cu urechea. Dar, din nefericire, cineva i-a tras lui urechea fiindcă, ca prin magie, după ce a asistat conversației, Richard și-a continuat în liniște drumul, fără să observe că îi lipsea o ureche.
    Pe parcursul drumului prin pădure spre casă, auzea o multitudine de voci, chiar dacă în jurul lui nu se afla nimeni. Ceea ce nu știa Richard însă este că acesta putea încă să audă tot ce se petrecea în locul unde își pierduse urechea! Totuși, acest gând nu-l distragă de la drum, ba chiar reuși să-l ignore până când un iepure bătrân, abătut și cu hainele cârpite îi arătă o cărare din dreapta spunându-i:
    -Tinere camarad, fă ce o-i face, da’ să nu îndrăznești să o iei pe aici!
    Având o singură ureche, Richard auzi doar o parte din sfatul pribeagului: ,,-Tinere camarad, să îndrăznești să o iei pe aici!”. Plecă capul în semn de docilitate și urmă drumul care ducea către…sediul PIC! ,,Ar trebui să ajung într-un loc interesant…acel iepuroi părea a fi cu lăbuțele pe pământ!”, își spus iepurașul, neștiind că necunoscutul era un infractor abia eliberat după treizeci de ani de pârnaie.
    Ajuns în fața clădirii, pricepu avertismentul paznicului ,,Să nu intri! Are loc o ședință la care nu trebuie să iei parte!’’ ca un îndemn de a intra la ședința ce-l vizează. Odată intrat, este întâmpinat chiar de judecătorii ce-i analizau greșeala:
    -Richard van Blăniță, mai întâi de toate, înainte să-ți rostim sentința, trebuie să ne asigurăm că o auzi, spuse unul dintre supremi, înmânându-i urechea.
    Șocat, nu avu răgaz să gândească, că trebui să-și recupereze urechea și să-și asculte decizia luată în privința cazului său.
    -Pe mustățile mele, ai dat-o în bară, nu glumă, începu judecătorul. Nu ai absolvit examinarea, așa că, prin urmare, vei fi alungat în tărâmurile celor cu două picioare!”

    …-Și așa, draga mea Anastasia se încheie povestea iepurașului nostru, îi spuse mama, dându-i un pupic de noapte bună fetiței somnoroase.
    -Dar, dar…dacă și iepurașul nostru a avut o soartă asemănătoare?spuse fetița privindu-și animăluțul dormind pe noptieră.
    -Eh, micuțo, acestea sunt aspecte pe care le vom analiza în altă zi, când ne refacem resursele de energie. Pentru moment, rămâne doar o povestioară, șoptește mama în timp ce mângâie ușor ploapele închise ale fetiței.

  17. Iepurașul semi-surd

    Stefan Groza, clasa a IV-a
    Colegiul National George Cosbuc, Cluj-Napoca
    Loredana Elena Groza, Tel: 07**

    Era odată un iepuraș tare leneș. Toată ziua dormea pe o ureche. Iar noaptea adormea pe aceeași ureche și la propriu și la figurat. Urechea ajunsese atât de uzată încât lumina soarelui trecea prin ea. Parcă nici nu se mai vedea …
    Era o diminiață de iarnă foarte luminoasă. Două veverițe se uitau ciudat la el:
    – Ei, ce-ai pătit? întrebă o veveriță. Unde ți-e o ureche?
    – E la locul ei! Nu o vezi? spuse iepurașul
    – Nu! Nu e acolo. Ridică mâna și verifică! strigară amândouă veverițele deodată.
    Veverițele sunt tare ciudate când hibernează, gândi iepurașul. Îi era însă prea lene să ridice mâna și să verifice că urechea era la locul ei. Așă că nu le răspuse.
    – Nu ne auzi iepurasule? Poate din cauza urechii lipsă… Esti surd! zise o veveriță.
    – Sau semi-surd, chicoti a doua veveriță.
    – Semi-oarbe sunteti voi, urlă iepurașul. Pentru că vedeți o singură ureche.
    Acum chiar ca era nervos. I se urcase sângele la cap și parcă auzea o voce printre frunze care îi repeta: Ești semi-suuuurd! Ești semi-suuuuurd! Dar nu putea să-și dea seama de unde vine sunetul…

    Și atunci se înspăimântă! Citise într-o carte că cineva își dă seama din ce parte vine sunetul din cauza ca undele ating una dintre urechi cu o fracțiune de secundă înaintea celeilalte. Iar creierul percepe această diferență și știe din ce parte a venit sunetul. Dar acum iepurașul chiar nu știa de unde se aude in continuu: Ești semi-suuuuuurd! Ești semi-suuuuuurd! Oare să fi avut veverițele dreptate?

    Singura ființă pe care o putea zări în zăpada era o sopârla neajutorată și fără coadă.
    – Ajută-mă te rog iepurașule. Furtuna de aseară mi-a stricat adăpostul.
    Din cauza lenei, iepurașul Podkin nu obișnuia să ajute pe nimeni, dar azi se simțea tare ciudat.
    – Bine, zise Podkin. Îți construiesc un nou adăpost.
    Și se puse pe treabă. În timp ce lucra, șopârla îi spuse că dacă o mai ajută să-și găsească și de mâncare î-l va răsplati. Iepurașul acceptă și îi aduse de mâncare. Dar șopârla îi spune că î-l va răsplăti doar dacă o va mai ajuta cu alte sarcini. Iepurașul Podkin acceptă din nou și din nou… pentru alte 52 de sarcini.
    – Cât mai vrei sa te ajut? întrebă Podkin
    – Doar pentru încă 48 de sarcini…. Glumesc iepurașule. Ți-ai primit răsplata. Drum bun.
    Cand șopârla se duse spre noul ei adapost, iepurașul observă că șopârla avea coada completă. Se pare ca îi crescuse între timp.
    – Si răsplata mea? întrebă iepurașul
    – E pe capul tau! se auzi șopârla din noul ei adăpost.
    Podkin își duse mâna pe cap și își simți ambele urechi la fel de groase, lucru care era normal pentru el.
    La întoarcere, veverițele apărură din nou.
    – Vai iepurașule, de când stai așa mult pe lângă șopârle, ți-a crescut urechea lipsă!
    Iepurașul suflă ușurat. Veverițele vedeau bine acum, iar el avea ambele urechi.

  18. Aventura lui Podkin

    Era o iarnă rece ca toate celelalte. Podkin țopăia peste tot, fericit, deoarece sărbătorile băteau la ușă.
    El era foarte entuziasmat de apropierea Crăciunului. A încercat să fie un iepure cuminte tot anul, ajutându-i pe mama și tatăl lui. Își ajutase chiar și frații la teme din când în când.
    Într-o zi, Podkin mergea prin pădurea friguroasă. Ningea foarte tare și des. Peisajul era minunat. Era destul de departe de casă, așa că a găsit o groapă și s-a culcat acolo. Când s-a trezit, și-a dat seama că îi lipsește ceva. Dar nu putea spune exact ce, așa că se duse spre casă, fără să se mai gândească prea mult. Când a ajuns acolo, mama aproape a leșinat.
    -Podkin?! Ce s-a întâmplat?! a întrebat mama, șocată.
    -Despre ce vorbești, mami? întrebă Podkin.
    Mama aduse o oglindă și i-a dat-o lui Podkin.
    -O, Doamne! a exclamat el, surprins.
    Se gândea cum și-a pierdut urechea și unde și-a pierdut urechea. Era un mister care trebuie dezlegat.
    -Uite ce zic eu, spuse Podkin, calm. Mă voi duce înapoi prin pădurea în care am fost ieri și o să o caut acolo. Voi așteptați aici.
    Și a plecat. A mers în pădure și a început să caute. S-a uitat sub buturugi, a întrebat fiecare râmă și bufniță, pe oricine a întâlnit, dar nimeni nu văzuse nimic. Atunci și-a amintit că s-a culcat într-o groapă. A țopăit până acolo, plin de speranță, și a văzut un pui de urs, jucându-se cu… urechea lui!
    -Scuzați-mă, aceea este urechea mea! spuse Podkin, cât de respectuos a putut.
    -Ce-am găsit al meu să fie! răspunse puiul de urs, obraznic.
    S-a gândit puțin și a spus:
    -O să îți dau toată mierea pe care o găsesc!
    -Nu, mulțumesc!
    -O să îți dau fructe de pădure și multă miere, din aia bună!
    -Toată mierea bună?
    -Toată! Și îți aduc și fructe de pădure!
    Ursul s-a gândit puțin. Apoi a exclamat, fericit:
    -Bine! Aici o să stau până aduci mierea și fructele!
    Atunci a pornit iepurașul la drum. Țopăia de colo-colo, în timp ce se uita în copaci, după albine. După mult timp a zărit un stup mic și galben.
    -Scuzați-mă, îmi puteți da niște miere de la voi? întrebă el.
    Din stup a ieșit o albină mică, destul de supărată.
    -Uite ce e, copile, spuse ea, răutăcioasă. Noi lucrăm zi și noapte pentru câțiva stropi de miere și tu vrei să îți dăm și ție? În niciun caz! Du-te la soră-mea, este pe dealul acela, pe copacul cel mijlociu. Ea te poate ajuta.
    Așa a pornit iepurașul din nou la drum, spre deal. După ce a mers puțin, a văzut un pui de vulpe ce părea rătăcit.
    -Ești bine, micuțule? întrebă Podkin.
    Puiul arăta de parcă voia să plângă la cineva în brațe, așa că s-a aruncat la Podkin. A început să plângă și, printre lacrimi, spunea:
    -M-am pierdut de restul… Hîc!… familiei și acum… Hîc!… merg pe aici sperând că îi pot găsi…Hîc! Îți dau toate fructele mele de pădure dacă mă ajuți!
    -Te voi ajuta, fiindcă știu cum e să te pierzi de familie, mi s-a întâmplat și mie! Unde i-ai văzut ultima oară?
    -La lacul… Hîc!… din centrul pădurii…Hîc! spuse puiul.
    -Poate sunt încă acolo, așteptându-te! Haide să mergem să vedem!
    Când au ajuns acolo, au găsit doar un alt pui de vulpe.
    -Uite! Aceea este sora mea, Portocală! Cred că s-a pierdut și ea de restul grupului…
    Au mers la Portocală, care părea tare fericită să îl vadă.
    -Fulg! Aici erai! Mama a spus să stau aici, în caz că vii înapoi! Haide, ne așteaptă la grotă.
    -Mulțumesc mult că m-ai ajutat! Uite, exact cum am promis, spuse Fulg, în timp ce îi arăta 31 de bucăți de fructe de pădure colorate. Sper să ne mai întâlnim!
    Păi, măcar am fructele! își spuse el. Aventura continua… și se duse înapoi pe deal.
    -Bună ziua, albinuțo! Poți să îmi dai și mie niște miere, dacă te rog mult?
    -Sigur că da! Ai venit la fix! Anul acesta am făcut prea multă, și nu mai încape în stup! Unele albine trebuie să doarmă altundeva!
    Albinuța i-a umplut un borcănel lui Podkin și îi spuse la revedere. Podkin era tare fericit, putea să își ia urechea înapoi! A început să alerge spre groapă, începând să vadă ursul din ce în ce mai aproape.
    -Hei! Am adus ce voiai! spuse Podkin.
    -Vai de mine! Mulțumesc tare mult! Poți să îți iei urechea înapoi! spuse el, fericit.
    -Mulțumesc! Ne mai vedem! spuse Podkin, în timp ce țopăia spre casă.
    Cînd ajunse acasă, îi spuse mamei tot ce s-a întâmplat, și a rugat-o să îi pună înapoi urechea, deoarece el nu putea singur. Apoi îi mulțumi și se duse să se joace cu frații lui. Mai târziu, se duse la culcare. Era extenuat!
    I-a plăcut mult ziua acea. A mers într-o aventură scurtă, dar frumoasă și și-a făcut noi prieteni! Își făcea deja planuri cum se va întâlni cu Fulg și cu puiul de urs din nou. Ce mai zi!
    ……………..

    (număr de telefon: 07**)

  19. Henry, un iepuraș alb cu pete cafenii, credea ca are o zi perfecta. Dar nu știa ce îl așteaptă…
    Într-o zi de toamnă, el voia sa iasă afara, la joacă . Mama i-a spus :
    – Henry, afară-i multă ceață, nu se vede nimic! – Nu mă interesează! Le-am promis prietenilor mei ca ieșim afară! spuse Henry nepăsător.
    – Bine, daca te înțepi, te zgârii, te lovești, nu vii la mine plângând! spuse mama, nervoasă din cauza nepăsării lui Henry. Măcar îmbracă-te mai bine, să nu mi-te-ntorci răcit!
    – Bine, bine, am înțeles!
    Și plecă spre camera lui, să se îmbrace. Își aminti ca are niște pantalonași noi nouți. Se decise să îi poarte împreună cu cel mai nou tricou și cea mai noua geaca.
    Nu v-am spus, Henry era ștrengar, lăudăros, obraznic, dar și isteț și creativ.
    Se gândea cum sa iasă fără să îl vadă mama. „HMMMMM…..” își zicea el. ” AHAAA….. IES PRIN SPATE!”
    Ajuns la prieteni săi, ii veni o idee genială ( dar groaznică, nu știau ce-i așteaptă). Și uite așa Henry își împărtășea ideea:
    – Ați vrea sa mergem prin pădure?
    – Nu, Henry, e periculos! Striga Ami, o iepuroaică mică. – Hai, Ami, nu ți se va întâmpla nimic! zise fratele ei mai mare, Jonny.
    – Mergem să vă spunem mamei!spuseseră Ami și Elly, surorile lui Jonny.
    – Nu, Ami, Elly, stați!
    Dar era prea târziu. Fetele plecaseră.
    – Henry, hai sa mergem doar noi doi prin pădure.
    – Ok! spuse Henry bucuros
    Plecară ei amândoi prin ceață. Nici nu-și imaginau ce se va întâmpla. Ajunși în pădure, un fior de teamă i-a străbătut corpul micuțului Henry.
    Doi lupi se plimbau prin pădure și dintr-o dată au auzit o voce .
    – Toffer, e ziua noastră norocoasă! zise lupul Lafty. – Pe bune, Lafty? Dacă-i așa…..abia aștept!
    – Oare ce vom mânca?
    – Mi-e poftă de….IEPURE!
    – Așa să fie!
    Mergeau Henry și Jonny liniștiți, până când, Toffer și Lafty au ieșit în fața lor.
    – Aaaaaaa! strigau iepurașii.
    – Daaaaa! strigau Lafty și Toffer.
    Henry și-a luat inima în dinți, a alergat cât de repede posibil și a întrecut lupii. Dar, el s-a trezit cu o ureche sfâșiată.
    – HENRY! strigă Jonny speriat. Henry, Henry, ești bine? –
    – Da, Jonny, sunt bine. – Hiu! M-am speriat Au ajuns acasă, le-au povestit mamelor ce s-a întâmplat și au PROMIS că nu vor mai călca în acea pădure NICIODATĂ.

    Bercea Maria
    Rm Valcea – CNI Matei Basarab – cls a V a C
    Telefon – 07**

  20. Într-o dimineață, pe când clanul iepurilor statea liniștit pe pășunea lor cu cel mai proaspăt și mai roditor pământ, Marvin, șeful clanului, se ridică și vede că Red și clanul vulpilor se îndreaptă pe furiș către ei.
    -Măi, măi măi! spuse Red , ce pământ bun aveți!
    -Pleacă de pe acest pământ! Stii foarte bine că pentru acest pământ, pentru liniștea și siguranța clanului meu am renunțat la o urceche. Acum ce mai vrei?
    – Acest pământ, nu -ți este clar? Și, dacă ai uitat, îți amintesc că iepuroii tăi m-au prins în acea luptă crâncenă și mi-au tăiat coada. Așa că, micul tău gest de a ți taia urechea, nu a fost de ajuns pentru mine. Vreau sa mă ăzbun! Îmi vreau coada înapoi!
    -Red, lasă-ne în pace! Ajunge cu atâta rivalitate! Iepurii și vulpile suferă.
    – Niciodată! Vreau să te provoc la un concurs. Dacă câștigi, te las în pace, dacă eu câștig, tu și iepuroii tăi plecați de pe aceste pământuri și îmi dai și cealaltă ureche drept trofeu.
    -Particip doar dacă este un concurs cinstit.
    -Dar ce, am mințit eu vreodată?
    -De multe ori. Spune-mi cum se numește concursul?
    -”Sunt așa cum sunt”, spuse Red cu voce tare.
    -Bine. Dar dacă eu câștig, tu și cozile tale stufoase nu mai călcați pe acest pământ.
    – S-a făcut, blănosule!
    Competiția începe. Muntele îi aștepta cu câteva încercări. Red, șiret fiind, era convins că poate trece peste toate obstacolele folosindu-se de siretlicuri. De aceea alesese acest concurs și acel munte care îi era cunoscut.
    La primul obstacol se afla Moș Martin. Acesta voia să-l înfulece pe Marvin însă acesta, cu glasul stins îi spuse provocarea la care fusese supus de către Red, și că nu voia să-l deranjeze. Auzind toate astea, Moș Martin l-a ajutat pe Marvin să se ferească de ”bolovanii lipicioși”ca să-și poată continua drumul.
    La câteva minute distanță ajunge și Red. Acesta îî promisese lui Moș Martin că-l va ajuta să Facă rost de multă miere. Moș Martin îi spuse lui Red că-l va ajuta să ajunga mai repede în vârful muntelui. Auzind toate acestea, Red rânji bucuros. Ursul îi spuse că, dacă va sta până la ora 12 lângă un anume bolovan, umbra îi va arăta scurtătura către vârful muntelui. Așa că Red aștepta cu nerrăbdare ora 12. Dar, la ora 12 apăru Moș Martin care, râzând, îi spuse că și el a astept odată cu coada în lac să prindă pește, dar,în schimb, si-a pierdut coada. Rău faci, rău găsești.
    Supărat, Red plecă, cu cea mai mare viteză, către vârful muntelui.
    Între timp, Marvin alerga de-i scăpărau picioarele. Însă puterile îl părăseau. Drumul era din ce în ce mai greu. Marvin se gândea că va pierde concursul. A rămas vără vlaga exact când mai avea câteva salturi. Dar…în zadar. Auzea râsetele zgomotoase ale lui Red. Deaspura lui zbura un vultur, care a fost părtaș la toate luptele dintre cele două clanuri. Si l-a recunoscut pe Marvin, care, cândva il ajutase, îngrijindu-i o aripă. Așa că, se hotărî să-l ajute. Îl luă în ghare și zbură cu el până în vârf.
    Cu vocea stinsă Marvin îi multumi Vulturului.
    În urma concursului Marvin și clanul său vor trăit liniștiți, dar ….nu se știe până când.

    Pietraru Karina 11 ani

    07**

  21. Rilă Iepurilă
    Rilă este un iepuraș cuminte care are o soră și doi frați. El are cinci ani, o coadă albă și stufoasă și este zodia Balanță.
    Se crede super la modă și se mândrește cu blănița sa cu pete negre.
    Într-o zi, Rilă s-a dus în pădure să se plimbe și să caute ciuperci. Mergând printre copaci, se întâlni cu un Gigant înfiorător.
    – Scuze, dom…Iepurașul se sperie și vru să o ia la goană.
    – Stai, spuse trist Gigantul, nu îți voi face niciun rău.
    -Scuze că m-am speriat, dar ești atât de mare! De ce ești trist, Gigantule?
    – Sunt trist pentru că nu am prieteni și asta mă face să mă simt foarte singur. Iepurașul vru să îl îmbrățișeze pe Gigant, dar acesta se dădu înapoi.
    -Ce îți place cel mai mult să faci? îl întrebă Rilă pe Gigant încercând să se împrietenească cu el.
    – Păi, eu sunt un frizer foarte priceput, spuse Gigantul, însă, din păcate, doar brazii mă lasă să îi tund.
    Rilă nu stătu pe gânduri și într-o clipită îi propuse Gigantului să îi facă o tunsoare nouă. Se așază pe o buturugă, iar Gigantul scoase din buzunar o foarfecă imensă. Rilă își putea vedea fața în lama ascuțită a foarfecii. I se făcu chiar frică, dar avea încredere în Gigant.
    Acesta începu să taie puțin câte puțin din blănița lui Rilă. Chiar când ajunse în dreptul urechilor, un gândac de Colorado se așeză pe nasul Gigantului, speriindu-l, iar acesta, din greșeală, îi reteză urechea stângă iepurașului.
    – Au!!! exclamă Rilă.
    -Iartă-mă, te rog! Nu am vrut să te rănesc, a fost o eroare, tuturor ni se poate întâmpla! spuse Gigantul.
    -Te iert! O să merg la medicul Vulpe, el știe cum să îmi vindece rana și n-o să mă mai doară!
    În schimb, voi avea cea mai tare frizură din toată pădurea!

    07**

  22. IEPURELE FĂRĂ O URECHE
    de Amalia Ioana
    Într-o iarnă, un iepuraș se plimba prin pădure căutând de mâncare. Dintr-o dată, văzând ceva în depărtare, porni într-acolo sperând că este de mâncare. Dar nu era ceea ce spera. Era de fapt Moș Martin.
    -Bună ziua domnule Moș Martin! Ce s-a întâmplat cu coada ta? îl întrebă iepurașul.
    -M-a păcălit vulpea, spuse Moș Martin. Dar cu urechea ta ce s-a întâmplat? dându-i o oglindă.
    -O, nu! Urechea mea! spuse iepurele îngrijorat.
    -O să te ajut să o găsești. Dar mai întâi trebuie să aflu drumul tău de astăzi, zise Moș Martin.
    -Bine, îți zic. Astăzi am mers la sală ca să îmi antrenez picioarele, apoi în vizită la domnul
    Bufnițescu ca să îmi spună ce se mai întâmpla prin pădure și la final m-am plimbat prin pădure căutând mâncare, zise iepurele.
    După aceea, au plecat în căutarea urechii iepurașului. Au căutat-o la sală, dar nu era acolo.
    Apoi au mers la domnul Bufnițescu, dar nici acolo nu era. În final au căutat-o prin pădure și cum probabil deja ați ghicit, nici pe acolo nu era.
    Apoi, dându-se bătuți pentru că nu au găsit urechea, s-au dus acasă la iepuraș. Când, ce să
    vezi! Urechea iepurelui era chiar la casa lui, în fața ușii.
    -Dragă iepuraș, ți-am găsit urechea! spuse Moș Martin bucuros.
    -Îți mulțumesc foarte mult! îi mulțumi iepurașul.
    Apoi plecară amândoi spre cofetărie. Când ajunseră acolo, lupul îi întrebă:
    -Salutare, ce mai faceți?
    -Bună ziua lupule, am venit să ne relaxăm, spuse iepurele.
    Fără să-și dea seama, lupul trecu pe lângă ei și îi fură iepurașului urechea proaspăt găsită.
    -Iepurașule, urechea ta! exclamă Moș Martin. Cred că lupul ți-a luat-o.
    -Atunci hai s-o recuperăm! spuse iepurașul puțin fricos. Și porniră amândoi în căutarea
    lupului.
    Dintr-o dată îl văzură cum stătea la o tarabă. Așa că se apropiară cu hotărâre de el.
    -Lupule, dă-i înapoi urechea iepurelui! urlă Moș Martin foarte furios.
    -Bine, bine, dar să nu mă rănești! zise lupul foarte înfricoșat.
    De atunci, iepurele a avut mai multă grijă de urechea sa.

    Telefon: 07**

  23. Iepurașul Calofy

    În vremuri de mult apuse, trăia un iepuraș pe nume Calofy. Era mic, alb, pufos, mergea în două labe și purta o salopetă albastră peticită. El era foarte atletic, jucăuș și…năuc.
    El avea foarte mulți prieteni, dar cel mai bun era Squix, o veveriță mică, maronie cu botoșei verzi. Oriunde, mergeau împreună. Le plăceau mult aventurile periculoase, deși ei, amândoi, aveau numai 6 ani.
    Așa se face că într-o zi, cei doi buni prieteni au plecat într-o altă aventură. Au mers pe o potecă pavată cu flori multicolore, au trecut printr-o pădure și au ajuns într-un luminiș. Ce voiau ei să facă? Auziseră că în partea cealaltă a câmpiei locuiesc oameni, iar Calofy și Squix visau să încerce măncarea lor.
    Au mers ei ce au mers și la apusul soarelui au ajuns în micul sătuc. Toți adulții stăteau împrejurul unui foc imens. Cei doi s-au strecurat prin spate și au ajuns într-o colibă care părea goală. Pe masa de acolo era niște pâine și carne. Animăluțele au gustat, dar nu le-a plăcut deloc, fiind erbivore. Așa că au vrut să plece, dar o fată a început a-i urmări cu o mătură. Au fugit, iar au fugit… Calofy s-a împiedicat de un covor și a încercat să se ridice, dar urechea i-a rămas blocată după un dulap imens. Ce avea să facă?! Fata cu mătura se apropia din ce în ce mai mult, iar iepurașul a tras atât de tare de ureche, încât aceasta s-a despris. Dar stai așa! Ceva nu era în regulă… Deodată, pe Calofy îl apucă o durere atât de mare în creștetul capului, încât mai mai să leșine! Când trecu pe lângă o oglindă așezată în mijlocul camerei, bietul animăluț a văzut că din urechea lui care a fost prinsă după dulap, a mai rămas decât un…ciot! Calofy simțea că îi vine din nou să leșine.
    În cele din urmă, fata cu mătura a încetat să-i mai alerge. Ei au reușit să sară pe o fereastră. Dar atunci când s-au întors acasă, majoritatea animalelor au început a râde cu lacrimi la ciotul în loc de ureche a lui Calofy. Doar familia și bunul prieten, Squix nu au râs. Mai mult decât atât, de câte ori cineva începea să își bată joc de ciotul-ureche, veverița îi chițăia în cap până se oprea. În felul aceasta, nimeni nu a mai râs de ciotul lui Calofy, iar cei doi prieteni au rămas de nedespărțit pentru totdeauna.

    Morala: Gândește înainte de a face ceva, pentru că altfel vor fi consecințe rele.

    elev: Stoica Sara – Maria
    clasa a III-a F
    Școala Gimnazială nr. 113
    București
    înv. Ana Stanciu

    Nr. telefon: 07**

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente