500 de adevăruri uimitoare și amuzante – editura Paralela 45

500 de adevăruri uimitoare și amuzante – editura Paralela 45

Întotdeauna când ajungeam, copil fiind, la rubricile de forma „Știați că…“ aveam impresia că era ceva ce musai ar fi trebuit să știi, ba chiar ți se atrăgea atenția că ai ratat la momentul potrivit acea informație. Ulterior, când m-am obișnuit cu ele, le vedeam drept curiozități, ceva ce face mai interesant tot efortul acesta de devenire pe parcursul anilor de școală. Apoi au adus altceva… sentimentul acela că suntem una din prea multele viețuitoare ale acestei planete, poate unice în felul nostru, dar nici pe departe atât de specială ca altele. Până la urmă, poți întrece o mașină de curse alergând? Poți să dai din mâini de 90 de ori pe minut? E drept că putem gândi… deși această caracteristică nu este, din păcate, caracteristică tuturor exemplarelor speciei.

500 de adevăruri uimitoare și amuzante – editura Paralela 45

Am privit așadar amuzată colecția de adevăruri publicată în primăvară de Editura Paralela 45. 500 la număr, toate promiteau exact ceea ce știam: să uimească.

Pentru că sunt multe, era necesară o oarecare organizare. Chiar dacă nu are cuprins, iar mie personal îmi lipsește enorm faptul că nu sunt numerotate paginile, putem afla despre: Faună și floră, Corpul uman, Știință, tehnică și tehnologie, Geografie și univers, Artă, cultură și obiceiuri, Istorie.

Poate fi folosită cu succes la școală, mai ales pentru (re)captarea atenției, dar și pentru momente de relaxare. Pentru că nu avea sens să vă vorbesc despre curiozități fără să dau și câteva exemple, am ales câteva interesante pentru mine:

  • Dacă tot am hamsteri în clasă, știați că un hamster poate alerga într-o seară până la 13 km pe roată? Asta e motiv de experiment, să cumpăr un kilometraj și să vedem dacă se întâmplă chiar așa! Și cu un dinam aș avea succes la economia de curent electric, 7 hamsteri, 5 roți, fermă de produs electricitate îmi fac!
  • Dacă credeați că îngrășatul e numai cu mâncare, aflați că, lingând un timbru, v-ați pricopsit cu 5,9 calorii.
  • Puțină matematică: 111 111 111 x 111 111 111 = 12 345 678 987 654 321
  • Dacă vei căuta pe google askew vei constata că afișajul stă într-o parte… Pentru do a barrel roll vă las să experimentați! Când m-am minunat singură, Andrei mi-a spus pe tonul lui de adolescent a-toate-știutor că mai sunt multe, dar pot să mă bucur de acestea deocamdată.
  • Dacă te sui pe cântar și nu îți place afișajul, poate aștepți să ajungă luna deasupra ta. Forța ei de atracție te mai ridică un pic. Sigur funcționează, dacă poate să ridice tot oceanul câțiva metri, nu?

La verificarea finală a articolului, Iris mi-a făcut observație că era mai interesant cât slăbești dacă topești în gură un cub de gheață sau cum a apărut folia de împachetat cu bule. Vă las să descoperiți!

Cartea este recomandată de la 6 ani și este disponibilă în librăria editurii Paralela 45, dar și la elefant, libris (o puteți și răsfoi), eMag, carturesti, librarie.net, cartepedia, bookcity.

Podkin Kieran Larwood

Legenda lui Podkin O Ureche – Kieran Larwood

Podkin Kieran Larwood

Printre aparițiile pentru copii de la începutul verii la Editura Paralela 45 este și volumul Legenda lui Podkin O Ureche, de Kieran Larwood. Aveam de făcut două drumuri lungi prin oraș și am decis să îmi țină de urât Podkin, căci eram destul de curioasă ce are atât de special povestea încât copiii au apreciat-o chiar folosind cuvinte de laudă și încadrând-o la „de neuitat”, ba mai mult, are și premii în palmares.

M-am așteptat la un roman de aventuri, dar de fapt este o povestire în ramă, recomandabilă copiilor mai mari (cel puțin clasa a III-a), cu experiență în domeniul lecturii. Dacă introducerea în poveste este accesibilă, revenirile la momentul prezent se realizează destul de brusc pentru un cititor neexperimentat. Firele narative se împletesc în funcție de decizia povestitorului și nu urmează neapărat criteriul cronologic. Volumul începe cu o hartă a lumii în care se desfășoară acțiunea, foarte utilă pentru cei mici pentru a înțelege, dacă încă nu sunt familiari cu punctele cardinale, unde se află eroii. Un alt motiv pentru care volumul este recomandat copiilor mari: nu are poze; nu este complet neilustrat, câteva imagini mari, pe două pagini, îmbogățesc ici-colo povestea, pentru a ajuta copiii să își imagineze mai ușor detaliile, chiar dacă sunt alb-negru și nu color.

Dar mi-a plăcut! Mi-a plăcut în primul rând finalul. Nu m-am așteptat la acesta, chiar dacă bănuiam o implicare a povestitorului în acțiunea descrisă. Apoi, s-a adăugat modul în care autorul a spus de fapt o poveste a relației complicate dintre frați, a rolurilor pe care aceștia sunt nevoiți să le joace mai ales în lipsa adulților. Cred că, de fapt, copiii care citesc cartea se regăsesc, cumva, într-unul din cei trei frați, fie cel mai mic, mereu protejat de ceilalți, fie cei mari, rivalizând din te-miri-ce motiv. În cele din urmă descoperă acel „ceva“ ce îi face să se sprijine la nevoie și să treacă peste neînțelegerile mărunte.

Al doilea motiv pentru care mi-a plăcut, poate mai mult decât primul, este că dă un sens educației. Sunt mulți copii care pun la îndoială sensul lecțiilor, fie ele la școală sau lecții de viață date de părinți. Este ceea ce face și Podkin, un iepuraș visător și răsfățaț, moștenitor al tronului, care, acoperit de această plasă de siguranță a destinului deja scris, se eschivează de la lecții și nu-și îndeplinește îndatoririle. Poate că el nu înțelege de ce trebuie să învețe geografie sau să mânuiască armele, însă viața îl ia prin surprindere și îl pune în fața unor provocări pentru depășirea cărora ar fi avut nevoie de aceste abilități. Momentul în care conștientizează acest lucru este prea târziu pentru a recupera, însă învață din greșeli. Sper ca greșelile lui să fie lecții și pentru copiii care citesc, fără să mai experimenteze pe pielea lor atunci când adulții le spun, aparent fără motiv, că trebuie să facă un anumit lucru.

Dar am greșit când m-am apucat de citit. Nu m-am uitat cu atenție pe ultima copertă și… am înțeles târziu de ce mi se părea că povestea mai are încă „mult“, dar eu mă apropiam vertiginos de finalul volumului. „Saga celor cinci tărâmuri“ nu s-a încheiat, aventurile lui Podkin sunt abia la început, urmează volumul al doilea, Secretul Scorburii Întunecate și sper ca și în România povestea să se bucure de același succes ca în afară, pentru că deja sunt 3 volume iar seria urmează a fi extinsă la 6. Bineînțeles că puteți citi rezumatele disponibile pe net, însă nu le spuneți și copiilor, lăsați-i să descopere povestea pas cu pas, alături de eroii pe care îi vor îndrăgi cu siguranță.

Volumul este disponibil în librăria editurii Paralela 45, dar și la LibriseMag, elefant, Librarie.net, Cel.ro, BookCity, sau, dacă nu mai aveți răbdare cu continuarea, și în limba engleză la BookDepository, okian, books-express.

 

 

Jocuri logice și de antrenament - editura Paralela 45

Jocuri logice și de antrenament – editura Paralela 45

În primăvară, chiar după ce bifasem în săptămâna „altfel” matematica distractivă (e drept că anul acesta deloc distractivă după comentariile copiilor), a apărut la Editura Paralela 45 o colecție cum mai rar găsești acum pe piață pentru copii: Jocuri logice și de antrenament. Spun „mai rar” pentru că senzația mea când le-am răsfoit a fost aceea de întoarcere la copilărie, la colecția de reviste Șoimii Patriei, Luminița, Mihaela, almanahurile de cele mai diverse tipuri pe care le vânam la sfârșit de an, toate pline cu jocuri de acest tip. Uite-așa mai scutur de la naftalină un articol mai vechi, poate văd și copiii de azi cum arătau „cărțile” noastre. Nu cartonate, nu lucioase, dar „deștepte”!

Mi-a părut rău că nu am știut de colecție înainte de ora „distractivă” de anul acesta, pentru că aș fi reușit, cu ajutorul ei, să improvizez măcar o urmă de amuzament în acea zi extrem de serioasă. Sunt exact genul de cărticele, sau hai să le zic mai bine caiete de lucru, pe care copiii să le țină la școală în sertarul lor și la care să apeleze atunci când „au terminat”. La orice probă de evaluare ar rula, dacă e creată cum trebuie, măcar vreo 5 tot trebuie să termine (mult) mai devreme decât ceilalți. Când încep cu refrenul acesta… „Doamna, am terminat!” – „Și eu… Și eu…” trebuie să existe un plan de rezervă.

La cei mici funcționează mesajul scris pe foaie – „Dacă ai terminat, colorează desenul”, dar la cei mari e un motiv în plus de plictiseală. Până semestrul trecut, când eram singură în clasă, fără tura de după-amiază, soluția era biblioteca clasei, de unde se serveau măcar cu o revistă, să aibă ce face până se sună. Apoi, când din considerente de „cei de după-amiază distrug tot” am încuiat biblioteca, nici că s-au mai apropiat așa ușor de ea! Ce bune ar fi fost volumele acestea să-i țină ocupați, dar și să-i provoace nițeluș altfel decât reușim noi prin conținuturile clasice…

Totuși, propunerile de joacă ale colecției nu sunt deloc departe de ceea ce programa propune, așa cum sunt structurate și volumele, pe vârste. Sunt 6, deși clasele de primar sunt 5, pentru că e relativ greu să tragi o linie. Cumva și cei de clasa a IV-a trebuie să aibă o „provocare” mai serioasă cu care să-și încerce puterile.

La prima răsfoire – pe toate simultan – vezi imediat că sunt tipărite la două culori. Mai multe le-ar fi făcut poate mai atractive grafic pentru copii, însă nu cred că imaginea fotografică este cea importantă la genul acesta de joc. Atenția trebuie să fie în altă parte. Mi s-a părut însă amuzantă legătura între culoarea coperții și cea de la interior, cu tonuri și nuanțe.

Jocuri logice și de antrenament - editura Paralela 45

6+ este recomandat clasei pregătitoare, deși aș zice că pentru al doilea semestru, când deja cunosc literele și buchiseala funcționează pentru a nu depinde de un adult pentru lectura cerințelor. Nu că e un lucru rău, dar adulții care lucrează cu copiii au un defect major: ei știu mai bine tot ce trebuie făcut, nu lasă deloc copilul singur să exploreze și să gândească. Cum adică, n-a priceput în primele 5 secunde după lectură? Musai îi dai mură-n gură tu repede… Tipurile de jocuri incluse sunt cele de asociere diversă (umbre, funcționalitate, imagine-cuvânt, refacerea întregului), pătrate magice de toate tipurile, serii crescătoare și descrescătoare, aranjare în serie după model, exerciții de cultivare a limbii, identificare a sunetelor, formare de perechi și de mulțimi după anumite caracteristici, raportarea numărului la cantitate, probleme cu operații aritmetice simple (adunare și scădere), exersarea lateralității, intuirea formelor geometrice, orientare spațială, utilizarea orientării în grafice și tabele. La final, sunt incluse soluțiile exercițiilor mai dificile (în toate volumele).

Următoarele diversifică tipurile de jocuri și crește dificultatea acestora, ajungând la 11+ la probleme de logică matematică, cu mai multe operații sau care solicită deprinderi și abilități mai fine de atenție la detalii și vedere în spațiu. Ceea ce reușesc din plin toate caietele este ca, prin joc, așa cum și trebuie la această vârstă, copilul să învețe. Și e bine să se lupte singur cu ele, iar ajutor să înveți să ceri doar când ți-ai epuizat toate ideile și forțele. Copiii de azi sunt generația google. A aruncat un ochi și nu a intuit rezolvarea? Îl ia pe nu știu în brațe și strigă după ajutor. Îmi povestește o colegă ce stă la after-school că vin, deschid caietele și încep: nu știu să fac tema! Dar… ai citit lecția? O dată, de două, de trei… Constatau surprinși că, după ce citeau, tema era mai mult decât simplă!

Însă copiii noștri sunt obișnuiți să fie scutiți de „greu”, începând cu vârsta cea mai fragedă, când nu sunt lăsați să facă nimic. Doamne-ferește să fie frustrați că nu pot încheia un nasture sau lega un șiret… apoi ghiozdanul e prea greu… și în cele din urmă școala e copleșitoare. Și ca o paranteză, părinții sunt speriați de-a dreptul să-i lase să se plictisească. Nu cumva să stea într-o sală de așteptare să numere plăcile de gresie… suzeta electronică funcționează, imediat sunt cuplați la telefonul magic și salvator.

Poate vă gândiți și la o altfel de soluție, mai ales acum în prag de vacanță când momentele „moarte” vor fi destule – un drum lung cu trenul sau cu mașina, ori stat la umbră în orele toride ale amiezii.

View this post on Instagram

La joaca #edituraparalela45 #jocurilogice

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Revenind, vă recomand ca, dacă vă hotărâți la un volum conform vârstei, să îl luați împreună cu cele „vecine”. Dacă întâmpină dificultăți, poate coborî nivelul, iar după antrenament să urce iar. Și, la finalizarea volumului potrivit, va avea și o provocare cu care să-și încerce puterile. E ca la săritura cu prăjina. Dacă ai trecut peste un nivel, de ce să nu urci mai sus?

Caietele sunt disponibile în librăria online a Editurii Paralela 45 (acum și cu reducere), dar și în librării precum  Libris  Elefant  eMag  Librărie.net  Cărturești  Cartepedia  Cel

Ivy Pocket

Ivy Pocket, o nouă provocare de la Editura Gama

(de Iris H.)

Săptămâna aceasta se deschide târgul de carte Bookfest. Cum la târg majoritatea cărților sunt reduse, iar bursa mea nu este prea mare, am început să-mi fac o listă cu ce cărți să-mi cumpăr. Lista este lungă, dar n-am uitat de Ivy Pochet, eroina cărții scrise de Caleb Krisp, 374 de pagini tipărite destul de mare încât nu trebuie să-mi omor ochii ca la alte cărți și mă delectez și cu imagini hazlii.

Despre ce este vorba: Ivy, o fată deloc normală, este cameristă la cei 12 ani ai ei, adică un pic mai mică decât mine. Exprimarea și boacănele ei fac atât copiii cât și adulții să se tăvălească pe jos de râs, cum mi s-a întâmplat mie, dar și mamei mele. Într-o zi ea primește o sarcină ce nu pare importantă: să transporte un pandantiv din Franța în Anglia, fără să-l poarte.

Ce se putea întâmpla rău? Nimic… doar întâlniri cu oameni ce așteaptă la colțul străzii să-l fure. La început părea o poveste obișnuită a unei fetițe de 12 ani, aiurită și cam obraznică. Bătrâna care i-a dat sarcina să transporte pandantivul i-a zis să nu și-l pună la gât, dar nu i-a spus și ce avea să pățească dacă o face. E ca și cum cineva ți-ar spune: să nu deschizi ușa, iar tu din instinct o deschizi. Așa și cu Ivy. Era inevitabil ca Pocket să nu-și pună pandantivul.

Cel mai mult mi-au plăcut instinctele cameristei, în funcție de care reacționa în cele mai ciudate situații:

  • instinctul unui scriitor de romane ieftine de groază;
  • instinctul unei prime balerine;
  • instinctul unei fiice unui fabricant de sicrie;
  • instinctul unui medic;
  • instinctul unui miner captiv în galerie;
  • instinctul unei omezi (n-am putut să-l înțeleg nici la finalul primului volum);
  • instinctul unui agent secret;
  • instincul unui călugăr budist;
  • instinctul unui iepure speriat;
  • instincul unei vaci sedate;
  • instincul unui general cu cinci stele.

Instinctele ei au fost puse la încercare de mai mult ori. Ivy, chiar dacă este o fată deșteaptă, e cam naivă și n-a putut vedea pericolul din fața ei. Cred că trebuia să aibă și un instinct numit: instinctul anti-doamne care par bune, dar sunt nebune (sau ceva de genul acesta). Într-un final am realizat și cum a fost păcălită Ivy. Ea nu avea părinții. Fiind orfană, simțea nevoia de afecțiune. Cine ți-ar putea oferi această afecțiune în afară de o doamnă drăguța care întâmplător a dat peste tine?! Problema  a fost că și-a ales doamna greșită.

Un lucru care chiar m-a fascinat la Pocket a fost ingeniozitatea ei și capacitatea de a inventa povești – sau mai degrabă minciuni. Te întrebă cineva unde-ți sunt părinți și nu poți să răspunzi Acasă, pentru că atunci s-ar duce tot farmecul minciunii. Ai putea răspunde:

„Părinții mei au căzut într-un vulcan, i-am răspuns. Mama a fost propulsată departe, în Congo, unde trăiește acum într-un trib de pigmei vegetarieni, iar tata a avut bunul-simț să explodeze după impact.”

În momentul în care Ivy ajunge la destinație și crezi că totul se va termina cu bine, observi că mai ai de citit jumătate din carte. Așa că sigur avea să se întâmple ceva rău. Și ca întotdeauna, am avut dreptate. S-a întâmplat ceva ce m-a scos din ochiul de calm al furtunii evenimentelor. 

Chiar dacă a fost fantastic de amuzantă, am descoperit și povestea din spatele poveștii: o fată orfană voia atenție. Am trăit destule aventuri alături de Ivy Pocket și sunt de-abia la primul volum. Urmează celelalte!

Raul Dona, Jurnalul unui medic militar

Jurnalul unui medic militar: Raul Dona

De când a citit „Jurnalul Annei Frank“, Iris a prins gustul jurnalelor. I se pare că poți afla astfel „acea istorie pe care nu ți-o spune nimeni“, lucru pentru care are mare, mare dreptate. De când cu reforma în învățământ și modificarea programelor de istorie, se tot pune accent pe călătoria prin istorie pe care manualele trebuie să o propună copiilor, dintr-o perspectivă nouă: istoria nu este înșiruirea marilor evenimente și a figurilor de lideri, este istoria celor mulți, trăită de fiecare dintre ei.

În acest sens, ultimul cadou primit a inclus, normal, și o carte. Și cum stau cu ochii de ceva vreme pe colecția de la Humanitas, din care am mai prezentat deja câteva volume, i-am luat Jurnalul unui medic militar, Raul DonaȘcoala îi mănâncă însă și bruma de timp liber pe care o mai are, așa că de jurnal încă nu s-a atins. Am profitat în schimb eu de vacanță pentru a mă afunda în lectură. Îmi tot repet să nu îmi mai fac idei preconcepute despre o carte, dar e unică acea senzație când, filă cu filă, povestea te surprinde, te întoarce pe toate părțile și te lovește exact când aveai impresia că te ții mai bine pe picioare… ei bine, cam așa e Jurnalul.

Raul Dona, Jurnalul unui medic militar

În primul rând, poate că cel mai bine ar fi fost să se numească Jurnalul unui tată, medic militar, căci este modul pe care îl alege doctorul, prins în caruselul morții Primului Război Mondial, să se adreseze fiicei sale nou-născute. Este un părinte care face ceea ce străduim și noi azi: să imortalizăm pe hârtie momentele acestea magnifice, primele cuvinte, primii pași, primele „performanțe” ale ființei care îți luminează viața dintr-o nouă perspectivă, bulversantă.

Ceea ce a scris pentru fiica lui, într-un carnet negru, cu creionul, are parte și de ilustrațiile realizate de soție, dar și de comentariile (rare) ale acesteia, pe lângă rândurile scrise de el. Ești, așadar, martorul nevăzut al încercărilor disperate ale celor doi părinți de a alăpta copilul în condițiile crunte ale vieții de refugiat, în care mama se hrănea doar cu pâine mucegăită, fasole fiartă și cartofi degerați, ori de a aplica metode neortodoxe pentru a învăța copilul la oliță. O familie învățată cu „traiul bun”, obișnuită să aibă servitori, dar care acum abia face față unui mod mizerabil de supraviețuire. Din toate, se detașează disperarea capului de familie, neputincios în fața realităților cotidiene. Revolta față de conducere, față de inechitatea tratamentului în fața sacrificiilor, a răutăților și invidiei celorlalți, se alătură nedreptăților pe care trebuie să le suporte.

Pasaje mai interesante din carte găsiți pe contul meu de instagram. Șocul cel mare al acestei lecturi se produce din două în două pagini, când autorul scrie data: atunci ai parte de un duș rece, realizezi că nu citești ziarul luat azi de la chioșc, ci gândurile unui om care a trăit în urmă cu un secol. Și atunci îți dai seama, de fapt, cât de ironică este istoria și cât se ambiționează să se repete, iar noi perseverăm în a nu învăța nimic din ea. Conștientizezi că această societate „românească” pe care o condamnăm acum, revoltându-ne, are în profunzimile sale câteva metehne, cu rădăcini fanariote, de care în nu știu câte secole vom scăpa!

Sunt sigură că, dacă ar fi existat hashtagurile atunci, Raul Dona și-ar fi pus liniștit la profil #rezist, căci aceasta este, în cele din urmă, concluzia tabloului social descris de el, al anilor de refugiu în Moldova în timpul Primului Război Mondial.

Nu știu dacă la școală v-a plăcut istoria, dacă nu a fost cumva oaia neagră a orarului, însă vă provoc să o citiți și altfel: nu spusă de istorici, ci de oamenii de rând. Nu vă faceți griji în privința personajelor menționate, notele de subsol sunt mai mult decât suficiente pentru conturarea tabloului politic de epocă, chiar și pentru neinițiați. Îl recomand și copiilor, de la gimnaziu în sus, capabili să înțeleagă greutățile vieții de zi cu zi și să aprecieze, în acest fel, ceea ce au în prezent.

Jurnalul poate fi răsfoiți aici și achiziționat de la Librăriile Humanitas, Elefant, eMag, libris, diverta, cartepedia, carturesti.

Accesorii noi din jeansi vechi

Suport de creioane din blugi vechi

Accesorii noi din jeansi vechi Colecția Idei creative de la editura Casa a crescut în toamnă cu două noi numere. Despre numărul cu origami am vorbit deja, l-am testat și la atelier. Cu al doilea – Accesorii noi din jeanși vechi – am avut o întâlnire scurtă când stabileam tematica atelierului. Erau câteva proiecte – brățările mai ales – chiar simplu de realizat cu copiii, s-ar fi distrat maxim să toace niște pantaloni vechi. Însă… cum să le spui la atelier „este gratuit, dar veniți cu o pereche de pantaloni de distrus. Sau măcar o pereche la doi copii, fiecare cu un crac.” Așa că am zis pas și am trecut la hârtie.

În schimb săptămâna trecută, când re-reașezam dulapul, mă lovesc de o pereche, foarte subțiri și pe ducă. Am lăsat dulapul în pace, am luat o cutie de carton și am început. Noroc că erau puțin elastici. Am tăiat de jos de la manșetă, am cusut (ce-i drept, la mașină) și am introdus forțat rezultatul pe cutie. Mulțumită de ce era până acum, mi-am pierdut entuziasmul când am văzut că la capitolul buzunărașe și decorațiuni blugii erau jalnici. Doar cele „standard”, nu tu o broderie, o mărgică.

Am început să folosesc orice: o cusătură dublă, un efect cu franjuri, iar să scot fermoarul a fost chin curat. Iris o ținea una și bună că ea vrea să fie funcțional, să-l poată deschide, să se joace cu el, nu să-l lipesc eu de tot. Pistolul cu silicon a făcut minuni, la fel și improvizația, după cum puteți vedea mai jos.

 

View this post on Instagram

 

Job done. #edituracasa #suportcreioane #TalenteDeNăzdrăvani #ideicreative #ideipentrucopii #wintercrafts

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Volumul propune tot felul de minuni, de la brățări decorate la poșete și coliere, foarte amuzante. Condițiile sunt să ai blugi interesanți de sacrificat și chef de joacă. Inspirația o găsiți în carte, disponibilă online la editura Casa sau la Libris, Diverta, Cărturești.

 

Atelier la Gaudeamus 2018

Origami – atelier la Gaudeamus

Ziua de joi nu m-a dezamăgit deloc, s-a arătat în toată splendoarea ei așa cum o proiectasem: lungă și obositoare. Am aterizat la Gaudeamus direct de la școală, cu cheful cam pe la jumătate de a umbla prin târg. Mai mult teleghidată, mi-am notat câteva noutăți, am luat câteva cadouri și… cam atât. Așteptam atelierul și aveam emoții, căci toate sms-urile curgeau cu „e trafic”, „sunt în blocaj la…”, „ajungem, dar întârziem puțin”.

Anul acesta spațiul atelierelor a fost un pic altfel, am preferat o altă formulă decât lucrul în grupe de 4. În final am constatat că mi-a fost și mie mai ușor, căci e prima dată când reușesc să stau jos! Am avut emoții cu origami, îmi este foarte greu să ascund atunci când ceva nu-mi place, iar copiii au parcă un senzor special pentru a detecta asta. Însă am reușit să găsesc în aceste proiecte acele „motive” care să mă ajute. Umorul rezolvă de cele mai multe ori problemele dificile… Le-am povestit ce vom face, cum am încurcat proiectele, cum bradul pe care mi-l doream era de fapt cactus… Chiar dacă scrie că e cactus… și eu o să-i spun brad! Oricum ar fi, l-au făcut, l-au împodobit cu fulgi și l-au luat acasă.

Și, chiar dacă elementele se realizau toate la fel, faptul că dimensiunea pătratelor utilizate descreștea până la 3cm a ridicat destule probleme. Cele mai mici cu greu s-au lăsat înduplecate, dar în final, iată ce-a ieșit.

Atelier la Gaudeamus 2018

Atelierul acesta a mai avut ceva special. Pentru prima dată echipa Năzdrăvanilor, cea pe care o proiectam cam acum 9 ani cu Iris și Andrei, a funcționat aproape perfect. Eu în rol de „capul răutăților”, Iris ca spiridușul de servici, ocupându-se direct de cel mai mic participant la atelier (Alex, 6 ani), iar Andrei de partea tehnică, pozele.

Cu această ocazie le mulțumesc celor care au venit să ne cunoaștem sau să ne revedem, ori chiar să ne petrecem timpul altfel decât o facem 4 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Mulțumiri speciale și Editurii Casa, care ne provoacă de fiecare dată cu noi numere ale colecției Idei Creative, cum a fost și acesta, Lalele și flori origami.

Lalele si alte flori origami Idei Creative 130

Lalele și alte flori origami – Idei creative nr. 130

Lalele si alte flori origami Idei Creative 130

Colecția Idei creative de la editura Casa se îmbogățește în această toamnă cu încă un număr, 130: Lalele și alte flori origami. Chiar dacă nu este sezonul și după titlu volumul s-ar fi potrivit mult mai bine cu primăvara, am găsit cu ușurință două idei care pot fi folosite de Crăciun: o coroniță și un brăduț. Pe lângă acestea, din cuprins mai fac parte:

 

  • Floarea-soarelui
  • Lalea
  • Coroniţă de primăvară
  • Grădina de flori
  • Brăţară
  • Felicitare de ziua mamei
  • Felicitare cu frunze 3D
  • Figurină cu surpriză
  • Coroană
  • Ornament cu lalea
  • Floare sau coroniţă din petale cu două laturi
  • Ghiveci de flori (poşetă, calendar de Advent)
  • Îngeraş 3D
  • Cactus
  • Lalea îngustă
  • Ornament pentru uşă
  • Jocuri cu lalele origami

Relativ simplu de realizat, proiectele pornesc de la două forme de bază obținute din pătrat. Acestea se multiplică și se asamblează în proiectele finale. Pentru jocul de dimensiuni, pătratele au laturi diferite.

Însă volumul nu este lipsit de provocări… așa cum aveam să constat în momentul în care am încercat să realizez unul din proiecte. Aruncasem un ochi, mi s-a părut foarte simplu, aveam un pachet de hârtie origami, m-am apucat de lucru. Am constatat că nu mă ajută, trebuie să folosesc hârtie glasată, căci pătratele utilizate în carte au două fețe colorate diferit. Mi-a fost ușor să tai cu ghilotina pătrate perfecte și pe dimensiunile indicate, verzi și roșii.

Surpriza a venit în momentul în care am citit cu mai multă atenție indicațiile de confecționare a coroniței. Aveam nevoie de hârtie cu două fețe, roșie și verde! Cum așa ceva încă n-am văzut în comerț (pe unde am întrebat se uitau la mine ca la urs!), iar imprimantă color nu am ca să scot câteva coli, mi-a venit ideea să îndoi împreună două coli de culori diferite din pachetul de origami, bazându-mă pe faptul că sunt mai subțiri decât colile normale. Am îndoit pe diagonală, am pus un pic de lipici pe îndoitură, le-a prins între ele ca să nu fugă și am continuat îndoiturile. Cam grosuțe împreună, dar măcar am rezolvat problema celor două fețe diferite. Ce a ieșit puteți vedea mai jos. Coronița este realizată din pătrățele cu latura de 5cm, pentru că am vrut să fac o felicitare. Și așa ies destul de mari (suportul este A5 îndoit), însă nu cred că aș fi reușit să le fac mai mici de atât, îndoind câte două.

Coronita Crăciun Origami Idei Creative 130

Pentru brăduț urmează să caut hârtie glasată, dar din păcate nu am văzut topuri doar cu o singură culoare. Cercetările de pe net mi-au dat ideea colilor de împachetat cadouri, simple, o față colorată – una albă, pe care le-aș putea tăia pe dimensiunile necesare. Cum este gata, revin și cu acesta, căci va fi subiectului atelierului pe care îl voi susține în această toamnă la Gaudeamus împreună cu editura Casa..

Volumul este disponibil până la târgul de carte Gaudeamus pentru precomandă în librăria online a editurii Casa.

Alte imagini din volum:

https://www.edituracasa.ro/uploads/products/38206_Lalele%20si%20alte%20flori%20origami_1.jpghttps://www.edituracasa.ro/uploads/products/77219_Lalele%20si%20alte%20flori%20origami_2.jpg

Mai mult ca perfectul - Aivi Dal

Mai mult ca perfectul – Aivi Dal

Printre cărțile cu care m-am întors de la Bookfest a fost și Mai mult ca perfectul. Momentul în care am primit-o a fost însoțit de „avem ceva altfel, sigur o să le placă copiilor”, „e ușoară, amuzantă, în genul povestirilor de școală din Jurnalul unui puști”. Cum nu consider jurnalul o carte, ci mai mult benzi desenate de amuzament, „hamburgeri de consumat rapid” (Rui Zink), n-am căzut pe spate când am auzit. Dar A., când mi-a recomandat cartea, avea ceva în privire, o lumină pusă pe șotii, așa că am riscat. În definitiv, timpul pentru lectură nu părea a fi foarte mare, m-am apucat să citesc.

Mai mult ca perfectul - Aivi DalAm aruncat un ochi la autor, nici asta nu mi-a dat de gândit. Părea a fi un străin. Ok, cine știe ce traducere ușurică pentru elevi care vor să se laude că au citit „o carte”. Nu m-am uitat nici pe pagina 2, să văd dacă originalul e în altă limbă. Doar că, la un moment dat, lucrurile au luat o întorsătură la care nu mă așteptam. Deși sunt o persoană care rezistă greu la suspans, nu citesc înainte despre ce e vorba. Nici despre autor. Nici coperta 4. Altfel cum mai descoperi surpriza? Iar eu chiar am avut parte de o surpriză de proporții, când mi-am dat seama că autorul este român. Mici-mari detalii din poveste mi-au schimbat cu totul modul în care am privit lucrurile. Apoi m-a contrariat și altceva: detaliile din viața gimnazială românească erau atât de bine surprinse (parcă era Iris seara când vine de la școală!), încât cel care povestea nu putea fi decât cineva care trecuse de curând prin aceste „experiențe”. Lucrurile însă se băteau cap în cap, finețuri strecurate ici-colo, alte experiențe de viață, îmi conturau ca autor un tânăr, nu un adolescent… Unul din acei tineri minunați pe care știu că îi avem, cu un spirit critic ce-i înspăimântă pe cei ce doresc să conducă turme la tăiere.

Am terminat volumul și am dat mesaj la editură. Vreau să vorbesc cu autorul. Însă au venit concediile și-am reluat legătura abia acum. Am reluat și lectura, căci mi se părea că nu am reținut destule detalii. Foarte rar citesc cărțile a doua oară și în niciun caz în timp atât de scurt. Acum nici nu pot să descriu surpriza pe care am avut-o să aflu că autorul nu este unul, ci doi, că este mama și fiul, licean. Pur și simplu am căzut pe spate, la propriu. Am citit apoi și alte prezentări de pe net și cred că uneori ne grăbim să încadrăm repede lucrurile într-o categorie. Da, e o lectură accesibilă pentru copii, da, se citește repede, da, totul e povestit cu umor. Dacă te mulțumești cu atât.

Andrei a parcurs-o repede. În ultimul timp foarte greu scot de la el impresii, e adolescentul acela nu-prea-pe-placul-părinților care le știe pe toate și nu le împarte cu nimeni. Mi-a zis doar că e o carte despre realitatea din școală, nici mai mult, nici mai puțin, că e valabilă oriunde, dar mai ales în România, unde sigur e scrisă. Total de acord cu el. Faptele povestite sunt inspirate din realitate. Inițial am avut impresia că este vorba despre un elev de clasa a VI-a, finalul m-a convins, printr-un indicativ de vârstă, că terminase clasa a VIII-a, și evaluarea națională menționată era aceea „importantă” cu care se stresează toți (și pe care vrem să o uităm repede!).

Însă ce pot spune e că cititorii acestui volum trebuie împărțiți clar în trei categorii:

  • copiii, care se vor amuza o oră, citind, nu privind un ecran. Dacă sunteți deschiși la minte și o citiți înainte, puteți comenta împreună, sau să-l provocați să „(de)scrie” alte capitole cu propriile lui experiențe. De la Iris am atâtea exemple, că ar deveni o serie fără sfârșit să le punem pe hârtie.
  • părinții, care poate ar deschide în al doisprezecelea ceas ochii la problemele cotidiene ale copiilor. Da, pentru că suntem o categorie cu capul plecat, știm să vorbim perfect pe la colțuri, dar când vine vorba să luăm atitudine, să schimbăm ceva, plecăm capul și nu zicem nimic. Lista poate fi lungă… însă ghiozdanul supraîncărcat și temele în cantități exagerate nu au scăpat penelului. Apoi, tot pentru părinți, mai ales pentru cei care au impresia că nu le povestesc copiii ce se întâmplă la școală, unde mereu „fac bine”, poate fi un mod de a accesa această realitate. Și nu, nu se exagerează cu nimic, nicăieri. Nici la atitudinea copiilor unii față de alții, nici la „respectul” pentru cadrele didactice ori față de lucrurile personale… toate sunt descrise rapid, din câteva tușe, așa cum sunt. Și, dacă la început râdem, pe bune că la final ar trebui să plângem! Așa sunt copiii noștri, așa arată mediul în care trăiesc o bună parte din zi.
  • profesoriicare ar trebui să privească obiectiv cartea. Nu am idee dacă persoanele care au inspirat personajele au învățat ceva din această lecție. Dacă un copil a evidențiat anumite trăsături, fapte, cuvinte, înseamnă că el le percepe ca fiind în neregulă. Personal abia aștept să mă întorc la școală și să discut cu ai mei copii feedback-ul pe care mi l-au dat. Sunt până la urmă prea multe sau prea puține teme? Glumele sunt bune sau sunt nesărate? E bine să fim mai relaxați sau mai stricți? Am cunoscut un singur profesor care, după un feedback complet negativ a fost capabil să depășească momentul, să ridice capul, să-și schimbe comportamentul și să meargă înainte, fără să poarte ranchiună sau să reproșeze ceva. Sper ca undeva, în viața asta, să-i pot spune că are tot respectul meu pentru atitudinea aceasta. Am și reversul medaliei, dar prefer să nu-mi amintesc.

Volumul, publicat sub pseudonim, putea fi lejer însoțit de disclamer-ul „orice asemănare cu realitatea nu este deloc întâmplătoare”, face însă o radiografie mult prea rapidă a unui an școlar. E de apreciat că nu ratează nimic, toate problemele sunt pe listă, dar ele trebuie ceva mai mult analizate. Nu de alta, dar mi-e teamă că, tratând totul cu umor, să nu cădem în extrema cealaltă și să ignorăm gravitatea faptelor. Aici includ în mod special cazurile de bullying care se strecoară în poveste:

  • relațiile între băieți și fete, care fac deliciul celor rămași pe margine, cei care încă nu „s-au țucat”. Că X merge și o ia pe Y din clasă, că se sărută pe hol sau în baie, că Z cere numărul lui M, toate sunt detalii pe care le știm toți. Aceste mici furtuni într-un pahar prin care toți trecem, exagerate la nivelul unui colectiv mai mare, pot fi o adevărată dramă pentru cel implicat.
  • momentul în care eroul volumului, domnul Perfect, devine șeful clasei și își terorizează la propriu colegii. Recitind acum volumul am făcut o altă paralelă… el pornește de la ideea că a fost votat, deci poate face ce vrea, toți îi datorează supunere fără să crâcnească. Și mă opresc aici cu comentariul, vă spun doar finalul: prin vot democratic a fost dat jos, toți au fost de acord, cu o singură abținere, a lui. (Să dea Domnul!…)
  • închiderea în dulap a unui coleg, de către toți ceilalți, și ironizarea momentului în timpul orei, până reușește profesorul să își dea seama și să-l scoată pe amărât de acolo. „Alex stătea chircit covrig într-un colț și își ascundea fața în mâini. Lacrimile îi șiroiau printre degete. Profu l-a tras afară, dar Alex și-a păstrat multă vreme expresia de teroare.” Vinovații – cam toți ceilalți. Intervenția profesorului? Aici este momentul în care se arată că era complet depășit de situație. Nimeni nu îți spune ce să faci, pentru că nu există prevederi în acest sens. „… ne-a pedepsit cum știa el mai bine, două duzini de exerciții din culegerea de mate.” Discuția despre bullying, despre cum nu se conștientizează fenomenul, despre faptul că nu ai niciun instrument la îndemână să poți interveni eficient… despre acestea nu se vorbește. Nu în volum, căci nu mă așteptam la asta, ci în general. Însă convingerea mea e că personajele nu au înțeles nimic din greșeala lor. „Pentru sistemul vostru alterat de gândire, singura chestiune care funcționează e pedeapsa.” Vreau să cred că nu este așa și cel puțin în mesajele pe care le transmitem copiilor, nu aceasta ar trebui să fie soluția. Dacă aveți idei de rezolvare a unei astfel de dileme, chiar vă rog să folosiți rubrica de comentarii de mai jos.

Și pentru că e destulă critică și nu m-aș mai opri,iar  volumul chiar e o provocare pentru cei care vor să rămână în țară, să schimbe ceva și n-au idee de unde să înceapă, închei cu câteva mențiuni care mi-au adus multe zâmbete, dar și un gust amar al realității:

  • episodul cedării locului în tramvai, cu persoane de vârsta a treia, agresive, care au impresia că orice scaun li se cuvine și se comportă ca bebelușii la criza de doi ani, ei îl vor pe ACELA, fix acela pe care stai tu, nu contează că sunt și altele libere.
  • momentul în care Perfectul ajunge primul în clasă pentru că mai mulți colegi, mult mai capabili, s-au transferat, plecând la școli din străinătate. E un semnal subtil de alarmă, referitor la plecarea elitelor.
  • programul „Laptele, mărul și cornul”, a cărui utilitate nu a demonstrat-o nimeni printr-o cercetare (din punct de vedere nutriționist, sprijin social etc.)
  • bunica Tuți (jur că m-am întrebat dacă nu suntem cumva rude și e bunica noastră!), care le știe pe toate, le face mult mai bine decât părinții și apoi se întreabă de ce nu calcă nepoții pe-acolo decât dacă nu au de ales.
  • proiectul european de aflare a identității s e x u a l e, parodie a proiectelor făcute pe hârtie, să fie, să dea bine la dosare, dar fără nicio utilitate practică pentru copii (da, se pronunță de câteva ori în carte cuvântul s e x , pe care copiii l-au auzit, chiar dacă părinții au impresia că nu pot lega literele)
  • de departe preferata mea e profa de desen, care îl toacă mărunt pe domnul Perfect și nu îi acceptă teme făcute de părinți (în cazul lui, bunica). Nu contează ce se întâmplă cu tema. Îmi place pentru că ea insistă că fiecare trebuie să lucreze singur. Și nu, nu înțeleg ce e în capul părinților care cred că, rezolvând o temă în locul copilului, îl ajută cu ceva!

Vă las să meditați la rândurile de mai jos, apoi să decideți dacă citiți sau nu volumul, apărut la editura Paralela 45, dar disponibil și online, la elefant, librarie.net, libris, cartepedia, carturesti, cel.ro.

„Pe vremuri îmi plăcea să înot. Dar nu mai am timp să merg la înot. Nu îmi permite programul.
Pe vremuri îmi plăcea să mă joc. Dar nu mai am timp să mă joc. Nu îmi permite programul.”

 

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

Normal că nu putea începe vacanța fără o listă de lectură de la Doamna. Noroc că bursa a intrat și ea cam în același timp, așa că prima decizie a Irisucăi a fost să caute pe net câteva din cărțile pe care nu le aveam și nu le descoperise nici la Biblioteca Metropolitană, unde merge singurică să-și „rezolve problemele”. Printre noile achiziții ale acestei veri a fost și Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol. Și-a făcut de lucru cu altele și cei doi eroi ne-au însoțit în vacanță, unde le-a venit rândul la lectură.

Iris citește de drag și când o carte a prins-o în capcana ei, nu-i mai dă drumul. Dar zilele în care Sylvie și Bruno îi țineau companie pe șezlong au fost cumplite. Numai văicăreli, numai critici… După ce trecuse de primul sfert mă întreabă dacă știu cartea. N-o citisem, dar i-am spus cine e autorul. Alice??? Abrambureala aia de poveste?! Acum înțeleg de ce nu pricep nimic din asta… Care va să zică, așa era „stilul lui”. Pentru că volumul era pe lista de vacanță, trebuie să îi facă, pentru școală, o scurtă prezentare… am profitat că am fișierul pe desktop și iată ce-am citit…

Sylvie și Bruno, de Lewis CarrolPrima dată când am citit titlul cărții m-am gândit că este vorba despre o fată și un câine. M-am înșelat. Despre ce este vorba în carte? N-aș putea să spun. Probabil doar autorul poate. Când am deschis cartea am intrat într-o acțiune ciudată. De obicei îmi plac cărțile care încep direct cu acțiunea nu și cu explicații (anul, orașul…). Dar Sylvie și Bruno are o acțiune foarte neobișnuită. La început nu înțelegeam dacă cele două lumi prezentate de către narator sunt reale amândouă. Una-i trecutul, alta-i prezentul? Dacă nu-s ambele reale, care e cea falsă?

Ce să faci? Când nu ai răspunsuri, le cauți! Am citit descrierea de pe spatele cărții. Am aflat că ambele acțiuni se petrec în aceeași perioadă. Restul răspunsurilor nu le-am găsit. Mai târziu mi-am dat seama că  Sylvie și Bruno sunt cu siguranță reali (până atunci credeam că sunt prietenii imaginari ai povestitorului). Dar povestea lor nu se știe dacă e…

Mi-a plăcut cartea? Nu. Exceptând povestea lui Bruno de la petrecerea de ziua broaștelor și câteva părți amuzante, chiar nu mi-a plăcut! Un singur lucru am reținut din această carte. Să nu mai citesc nici o dată ceva scris de Lewis Carrol, autorul lui Alice în Țara Minunilor (nici aceasta nu mi-a plăcut).

Fragmente:

,,- Ce plan bun firește! a exclamat el. Crecă imediat mă dezdoare piciorul de tot dacă mânânc o mură…două sau trei mure… șase sau șapte mure…”

,,- Vă referiți la explicația universală valabilă pentru toate inexplicabile ,,a mâncat-o pisica”?”

,,- Animalul cel mic ar trebui dus la culcare odată, a zis el cu aer autoritar.– De ce o dată? a întrebat Profesorul. – Pentru că nu poate fi dus la culcare de două ori.”   

Curioasă din fire – și nemaiavând altceva de citit la noi – am luat-o și eu… Mai bine te duci și faci baie decât să pierzi timpul cu ea! Recunosc că mi-a fost mai ușor să o citesc după ce mi-a dat totuși câteva ancore pentru poveste, dar are dreptate. Două planuri ale acțiunii, unul cu adevărat fantastic, unul parcă al visătorului permanent în viața de zi cu zi a epocii victoriene, care se întrepătrund atât de puternic încât trebuie să fii mereu într-o stare de alertă să nu le încurci. Naratorul parcă visează tot timpul cu ochii deschiși, dar nu știi exact dacă ar avea nevoie de tratament sau pur și simplu este extrem de norocos să vadă lucruri pe care muritorii de rând nu le pot vedea. Totuși, povești cu elfi nu sunt de lepădat, și nici povești cu frați care nu se înțeleg chiar perfect.

A fost totuși o parte care mi-a plăcut, indiferent cât de fantastică părea. Bruno, supărat pe Sylvie, vrea să se răzbune distrugându-i grădina. Sfârșește însă prin a o transforma total, aducând chiar florile ei preferate, uimind-o pe aceasta. Realizează singur, la final, că o iubește și răzbunarea nu era o soluție.

Cred că e prima carte pe care nu știu dacă să v-o recomand (oricum este recomandată 12+). Depinde foarte mult de gusturile fiecărui cititor. Dar, dacă o aveți pe listă, măcar să știți cu ce vă provoacă. Mai este de menționat un aspect, pe care l-a observat și Iris. Volumul apărut la editura Polirom nu este redactat după normele actuale – scrierea cu u pentru sunt/ suntem și cu â în interiorul cuvintelor, conform unei decizii a editurilor ieșene de a nu respecta aceste norme ale Academiei. Dar cum și de la bibliotecă citim cărți apărute înainte de revoluție, ne-am obișnuit.

Volumul, apărut cu ilustrațiile originale, este disponibil pe internet la elefant, Libris, emag, Librarie.net, cartepedia, carturesti

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol