Profesori condamnați la a nu fi modele…

Cred că nimic nu e mai prețios pentru un dascăl decât ca, peste ani, un elev să vină și să-ți spună că tu i-ai fost model și călăuză, că datorită ție a reușit, că l-ai inspirat să-și depășească limitele… La fel cum nu cred că există ceva mai dureros decât să te uite, pur și simplu, peste ani, să nu-și amintească nimic. Nici un cuvânt despre materia ta, niciun gest, nicio trăsătură a feței…

Sunt însă și profesori, nu chiar ca Domnul Vucea, însă care, prin „exemplul” pe care îl oferă, nu vor fi cu siguranță uitați de cei cărora au avut pretenția să le pozeze drept mentor. Pentru mine, personal, există niște limite de bun simț atunci când decizi să pășești în fața unei clase. Ceea ce înțelegi tu că include rolul tău acolo este esențial pentru a defini atitudinea ta față de cei din bănci, indiferent de vârsta acestora.

Și, dacă pentru unii nu e clar, când vii și îți faci doar „datoria”, ca să „dormi liniștit” că „ai bifat”, se simte al naibii de tare. Să nu te aștepți la entuziasm și înțelegere… căci nu, nu există!

Istoria e condamnată să se repete

Se împlinește în curând anul de când scriam acest articol. Eram șocată că în Universitatea București, instituție ce este tânără comparativ cu alte universități europene, dar pentru România, are totuși un secol și jumătate, ultimii 20 de ani nu au adus neapărat schimbări pozitive. Să nu-ți faci orele… și să nu vii tu, profesor, la examen!

Și da… istoria e condamnată să se repete. Dacă prima întâmplare m-a lăsat jumătate de an fără grai, ar trebui să devin mută permanent… din nou, alt curs, același profesor. Care… nu numai că nu a apărut la primul curs din semestru, dar nici măcar nu și-a cerut, de formă, scuze pentru absența la examen. Am luat drept glumă „semestrul acesta procedăm ca data trecută, cu portofoliu”, și nu mi-a trecut niciodată prin minte să înțeleg, mot-a-mot, mesajul. Trecem peste câteva absențe, și vine… ziua predării de portofoliu.

Nimeni n-a îndrăznit să parieze pe varianta „nu apare”. Pentru că, pur și simplu, era de neimaginat… cum să procedezi, a doua oară… la fel?! Glumele din seria „ce zici, vine?” se loveau imediat de „hai mă, fugi de-aci, cum să nu vină?!” Ei bine, a existat o diferență! Data trecută nici nu ne-a răspuns la telefon, acum ne-a comunicat, după vreo oră, că nu vine, să le lăsăm, cu listă, la secretariat… și… dacă sunt colegi care nu le-au predat, să i le ducă la celălalt loc de muncă…

Să nu zici hop până nu sari

Dar acesta nu e singurul moment în care m-am șters la ochi, bine de tot, și m-am ciupit, să fiu sigură că nu visez! Tupeu există, și fantastic… primul pe listă este acela de a te ambiționa să ții un curs pentru care zici tu că te descurci din mers. Bagi un discurs motivațional la prima întâlnire, mai lipsești vreo 2-3, îngrași porcul în ajun și iese ceva. Sigur un rând prețios la CV, care se cheamă activitate universitară, și ceva zerouri în contul de salariu, mereu binevenite. Căci, vorba aceea, dacă tot ai un job stabil, într-o instituție privată, de ce nu să faci și peste program ceva? Așa, că dă bine.

Dar e „amuzant”, dacă aș mai avea putere să râd. La primul curs nu apari. Pe motiv că, deși știi că ai semnat un contract pe semestrul universitar (calendarul e afișat oficial, din toamnă), „nu ai fost anunțat să te prezinți”. Nu e însă singura scuză de genul, am mai auzit-o și la alții. Profesorii pur și simplu nu știu când începe semestrul, și află stupefiați de la studenții care se ambiționează să-i aștepte la ora stabilită și apoi îi sună și-i întreabă dacă vin… Cu alte cuvinte, în prima săptămână universitară nu se fac seminarele, că nu poți înaintea cursului (culmea, la Facultatea de Istorie se putea, în primul seminar chiar eram ocupați cu administrativele până peste cap), iar cursul nu îl faci că nu a fost anunțat profesorul să vină…

Serios acum, mie nu mi se pare nimic mai jenant decât să te sune elevii tăi să te întrebe dacă apari la oră…

Altă problemă, că tu nu te poți prezenta la curs în intervalul stabilit în orar (de ce n-ai cerut altul, când s-a făcut orarul?!). Că tu vrei să vină toți sâmbăta, să faci tu în două întâlniri tot ce „trebuie”. Și când zeci de oameni nu vor, îi etichetezi… Tu nu poți nici să vii la „fix”. Pentru că fix la acea oră trebuie să pontezi cartela de ieșire din instituția de bază. Las’ să te aștepte… ce sfert academic, dacă ajungi cu 45 min întârziere, nu-i nimic. Au stat până la ora aia, mai pot sta până la 20.30, când intenționezi tu să declari că „i-ai ciuruit”. Îi anunți că recuperezi, în ziua de, la o oră matinală. Ce dacă fraierii stau apoi 4 ore degeaba până la următorul curs, tu îți faci datoria. Aaa, ce surpriză: Nu vor! Nu-i nimic. Te duci acolo, mori la datorie… doar tu ai servici, și nu poți să-ți faci și datoria pentru care te-ai angajat și ești plătit… iar elevul nu trebuie să comenteze în fața profesorului.

Rolul profesorului s-a schimbat

Din păcate, nu toți au observat că profesorul nu mai poate poza în deținătorul absolut al informației. Iar autoritatea pe care o pretinzi se bazează pe respect. Însă respectul pe care îl ceri trebuie în primul rând să-l oferi, apoi să-l meriți. Și respect nu înseamnă doar a vorbi politicos. Înseamnă să nu vii cu scuze din categoria „n-am știut că am oră”, „am altceva mai important de făcut”, „eu nu pot ajunge la fix”.

Eu, care am plătit cu vârf și îndesat facultatea, chiar nu am treabă cu aceste scuze. Am fost acolo conform orarului, și am avut pretenția ca serviciile educaționale pe care le-am plătit să fie prestate. Sunt curioasă, oare ce s-ar întâmpla dacă și la Universitate s-ar introduce cartele de pontaj? Câtă „economie” ar face departamentul financiar al instituției, dacă cineva s-ar ocupa serios de condica de prezență? Așa cum, într-o școală, făcea directorul când îți tăia ora! Sau să cer Universității restituirea taxei, conform condicii? Chiar nu mi-ar sta rău deloc vreo 3.000 lei acum!

#altăîntrebare

Ca să închei zâmbind amar, am avut și surpriza să aflăm – la un alt curs – că punem prea multe întrebări. Că nu este deloc ok ca studentul să întrebe când nu înțelege! Că atunci când mai mulți spun că n-au înțeles, și-au propus… să te zăpăcească cu întrebări! Doamne ferește, nu cumva să recunoști că discursul tău e dezorganizat, că a te lăuda că vorbești liber, fără o schiță în față, nu e neapărat o calitate didactică. Dacă cei din fața ta nu înțeleg, undeva e o problemă. Și când nu vrei să reiei informația, atunci e clar la cine e problema… E vina ta, n-ai fost la curs! citește notițele colegilor… aaaa, ai fost la curs… atunci recitește-ți notițele. Nici așa nu pricepi? Păi, dacă nu ți-a fost dat… El nu e pus acolo să-ți explice ție, când e clar că ești greu de cap…

Ritmul schimbărilor în educație

Corvoadă, ambiție sau autocontrol?

Sâmbătă, într-o atmosferă extrem de relaxată, la Bookfest, am desfășurat, împreună cu Editura Casa, încă un atelier pentru copii, inspirat de numărul 127 al colecției „Idei creative” – Înșirarea mărgelelor pentru copii și începători.

Pentru mine a fost minunat. M-am bucurat să revăd copiii care au mai venit, dar și pe cei noi. M-am bucurat să văd că sarcina de lucru nu i-a speriat, și ne-am încadrat perfect în timp. M-am bucurat că am putut sta și un pic de vorbă cu ei, nu doar să lucrăm. Iar cei care au lucrat au ilustrat, pe deplin, titlul. Dar să le iau pe rând.

Organizarea

Mi se pare încă uluitor că toți cei care au sunat și au rezervat au și venit, sau, dacă mi-a scăpat mie ceva, oricum am fost fix câți știam că vom fi. Am început la „fix”, am avut toate pregătite, chiar și cei de la târg au fost impecabili, n-a fost nevoie să cerem nimic.

Există momentele acestea de speranță sinceră, când toate celelalte se prăbușesc în jur, că avem niște copii minunați, și suntem pe calea cea bună!

Remarc cu plăcere de la atelier la atelier că reușesc să conving părinții să nu lucreze în locul copiilor. Știu că nu se pot abține, că uneori tendința rapidă de abandon a celor mici îi determină să mai țină „roțile ajutătoare” la bicicletă, însă cu cât îi învățăm să zboare mai devreme, cu atât vor zbura mai bine.

De data aceasta n-am pregătit film demonstrativ. Poate că ar fi fost util, dat fiind că a fost nevoie să reiau, de câteva ori explicația pentru punctul cheie al proiectului, însă mi-am improvizat o tablă, dintr-o coală mare, albă, și am făcut schema. Este esențial să aibă modelul în față la această vârstă, poți să explici de 10 ori, dacă nu arăți, tot degeaba. K., pe care am cucerit-o de vreo doi ani cu activitățile și nu le mai ratează, mi-a reproșat lipsa mijloacelor de învățare bazate pe tehnologie. 🙂 Cum adică, fără film?!

Sper ca la următoarea activitate să n-o dezamăgesc, și să avem o temă provocatoare, cu film…

Dificultăți

Dacă vi se pare un proiect ușor, doar vi se pare. S-a lucrat cel puțin o oră, 100 de mărgele mici, cel puțin, pentru cine a făcut brățara, 150 pentru cine a făcut colier, plus clopoțeii albi, și mijlocul aferent. M., cea mai mare dintre ei, mi-a zis că părea simplu, dar că nu e chiar așa, trebuie să fii atentă.

Mi-aș mai fi dorit să am timp să-i învăț pe copii să facă nodurile pentru prinderea încheietorii. Și eu le-am învățat (câteva) de la Iris, care le exersa pentru tabăra de cercetași. Iar cu nylon de pescuit… e greu. Am pregătit eu de-acasă nylonul și agățătorile, acolo au înșirat ei și, la final, tot eu am încheiat, cu un alt nod. Poate vom apuca, la un moment dat, la un atelier într-un spațiu dedicat, să învățam și aceste noduri.

Am avut și un abandon în cursă. Înșiratul este în primul rând o probă de răbdare. Am transformat sarcina imediat, și am pregătit un inel cu floricică pentru mama. Dar modelul a făcut senzație, și imediat am mai avut o cerere…

Colierele, la final

Singurele reguli pe care le pun sunt cele legate de tehnica folosită. Aici, numărul de mărgele pe un interval – dar i-am lăsat și să modifice și sistemul pentru clopoțel. Nu am vrut să fac eu un colier, de teamă să nu dau startul la imitații; am considerat că modelul din carte este suficient. Eroare, căci mărgelele au fost o idee mai mici decât cele indicate în proiect, și ar fi fost nevoie să punem mai multe pe interval, ca să iasă perfect distribuit.

Dar… cred că puteți vedea, din expresiile copiilor, cam care e nivelul de satisfacție de la final.

Am reușit, cu puțin ajutor, să fim și live, pe pagina noastră de facebook, chiar în timpul atelierului, iar mai jos – un mic fragment de lucru. Mulțumesc, încă odată, editurii Casa, pentru că nu încetează să mă provoace cu ceea ce îmi este mie mai drag să fac!

Atelierele se pot desfășura la cerere și pe orice temă. Pentru detalii, accesați această pagină.

Atelier gratuit la Bookfest 2017

Tradiția continuă și anul acesta alături de Editura Casa. La Bookfest, inspirat de una din ultimele apariții ale colecției Idei creative, v-am pregătit un nou atelier pentru copii.

De ce să înșiri mărgele?

Motivele sunt multe… poți începe cu cel referitor la dezvoltarea răbdării, atenției, preciziei, și a musculaturii fine a mâinii. Apoi cu cel legat de imaginație și creativitate. Sunt însă esențiale pentru toate acestea elementele de decor, anturajul, și accesoriile folosite.

La 3 ani, se recomandă mărgele mari, cu orificiu mare, care să fie înșirate de copil pe un șiret destul de solid, sau pe sârmă. Dimensiunea mărgelelor scade cu vârsta, la fel și dimensiunea orificiului și stabilitatea suportului. Exerciții cu mărgele am făcut o sumedenie cu preșcolari, și cele mai interesante situații create au fost cele de rezolvare de probleme. Dacă înșirăm mărgele… și ridicăm ața… cad pe partea cealaltă… de ce? Și cum facem să nu se mai întâmple, să evităm a munci de câteva ori în zadar? Soluții au fost multe, nu una singură. Cum lucrezi cu mărgelele, în așa fel încât să nu fie nevoie să le tot aduni de pe jos…? În grupuri mari, libertatea în alcătuirea creației este relativă. Se influențează ușor unii pe ceilalți.

Însă nimic nu am văzut să fie mai impresionant decât zâmbetul lor de la final, când plecau cu creația pe mână, la gât sau prinsă în urechi! Era satisfacția aceea de a crea, cu mâinile tale, „ceva” util.

Sâmbătă, 27 mai, ora 11

Atelierul se va desfășura în incinta târgului de carte Bookfest. Este dedicat copiilor cu vârsta minimă de 6 ani, deoarece se va lucra cu mărgele mici. Pentru a participa, lăsați un comentariu la acest articol sau scrieți pe mail, la adresa indicată mai sus, menționând: numele copilului, vârsta și un număr de telefon. Rezervarea va fi confirmată numai la acest număr de telefon.

Sper din suflet că nu vi se pare complicat, însă experiențele trecute, când confirmările prin email au rămas fără răspuns, și am așteptat în zadar copiii, fără să-i pot contacta, mă fac să includ aceste noi reguli de participare.

Se subînțelege că participanții vor respecta următoarele:

anunță în timp util dacă nu pot participa, pentru a da locul altui copil;
sunt punctuali la eveniment;
se informează înainte de eveniment cum se ajunge la locația stabilită;
au vârsta necesară, pentru a lucra singuri, fără ajutorul părinților.

Materialele sunt puse la dispoziție de organizatori, iar creațiile le aparțin copiilor.

Vă așteptăm!

Istoria de zi cu zi: puțin despre Noaptea Muzeelor

Decizia de a tria maxim evenimentele propuse în Noaptea Muzeelor a fost una dintre cele mai fericite pe care le-am luat acum câțiva ani. Aseară am procedat în consecință, și voi reveni – sper să am timp – cu detalii despre fiecare. Însă m-am trezit sub o puternică impresie de „înlăturat ceața”, după ce aseară am rămas aproape două ore la evenimentele pregătite pentru „Noaptea Sinagogilor”.

Acum câteva zile aranjam un material despre unitate și diversitate în istoria spațiului românesc, și, ca o concluzie, îmi dădeam seama cât de puține știu despre comunitățile ce locuiesc în țara noastră. Câte istorii diferite ar trebui să cuprindă această unică istorie a României, sau a românilor, sau a spațiului definit geografic de două paralele și două meridiane?

Trăim împreună de sute de ani, și totuși nu ne cunoaștem. Poate în istoria recentă, datorită televizorului, să ajungem să cunoaștem mai mult unii despre ceilalți, însă în lumea reală, fiecare stă închis în bula sa și interacțiunea este zero. Mai mult de-atât, când dintr-o bulă minoritară se afirmă, la un nivel de excelență, o personalitate, eticheta cea mai apăsătoare este cea privitoare la origine.

Capcana etichetelor

Spectacolul oferit aseară de Templul Coral a fost cu mult peste orice „reprezentație” oferită cu stil de muzeele la care am mai fost. Am căzut în capcana etichetelor – mi se pare că o avem în sânge, și nu există încă inventat un tratament de dializă pentru extragerea acesteia. Am văzut programul de două ore, și mi-am spus că uite, și cu timpul sunt zgârciți evreii. E ușor să judeci, și o facem atât de natural, că abia dacă ne dăm seama. La aproape orele 22 afară era o coadă lungă. Deja ne gândeam, după alte experiențe la noaptea muzeelor, în câte grupe se împarte, când vom vizita, dacă apucăm să mai vedem altceva (Sinagoga de pe Mămulari, la doi pași).

Templul Coral – interior

A venit momentul în care am intrat – tot puhoiul, și am fost invitați să luăm loc, așteptați să ne civilizăm și să închidem gura, din respect pentru liniște, chiar dacă interiorul te lăsa cu gura căscată. A urmat o lecție de istorie a monumentului, abia restaurat, și apoi un spectacol al corului Templului, de la care nu am mai plecat. Cu greu ne-am rupt de la rugăciunile cântate, să mergem pe Mămulari, unde am întâlnit aceeași atitudine deschisă spre comunicare, cunoaștere.

Diferențele ne apropie sau ne despart

Am auzit comentarii destule, „evreii au”, de-asta. Să nu le plângem de milă. După Holocaust, știm, în linii mari, câteva idei despre istoria acestui popor. Despre istoria comunității din România… nu. Am văzut aseară oameni cântând cu o bucurie pe fețe greu de descris. Oameni care, în ciuda multelor decenii citite pe riduri, se bucurau că trăiesc. Am văzut o comunitate pe care soarta a pus-o la încercare, și care, dincolo de diferențe, a regăsit puterea de a lua lucrurile de capăt. Și aseară, prin deschiderea realizată, au transmis tocmai acest mesaj. Ne cunoaștem prea puțin unii pe alții și nu ne apreciem și nici nu ne respectăm reciproc valorile.

Când întâlnești ceva nou, te sperie, compari cu ceea ce cunoști, încerci să te integrezi. Însă noi, românii, suntem genul supus, care „a plecat capul”. Avem această cultură impusă în masă de o biserică încă rămasă în Evul Mediu, care nu se poate reforma din interior. Încleștarea cu care se încăpățânează să rămână în urma vremurilor este impresionantă, și la nivel istoric, Renașterea și Reforma sunt două lecții pe care biserica orientală nu le-a învățat.

Suntem educați la un nivel zero al toleranței. „Ortodox” nu mai înseamnă doar dreapta credință, ci și unicul adevăr posibil. În adâncul ei intolerantă și antisemită, a transformat acest popor într-unul care merge, cu capul plecat, în direcția ce i se arată. Nu vrem să știm de maghiari, de țigani, de musulmani, de turci, de tătari, de evrei, de minorități sexuale, de nimeni. Din punctul de vedere al românului nedat prin școală, dar spălat pe creier în biserică, aceștia nu sunt oameni. Iohannis era Necuratul în persoană, familia trebuie să aibă acum o singură definiție, iar evreii să plătească milenii dacă se poate faptele de acum 2000 și mai bine de ani.

Gândesc, deci exist

Asta mi-aș dori să facă școala românească. Să ne învețe să gândim, să analizăm, să acceptăm faptul că nu suntem perfecți și nici unici. Și mai ales, că nimeni nu ți-a dat dreptul să-i judeci pe ceilalți. Eram aseară trei adulți cu familii ce nu se vor regăsi în (sper să nu) viitoarea constituție, cu copii de religii diferite, sau fără, și ne amuzam cât de simplu e să nu te legi de ceea ce nu te privește. Pentru unii însă, această perfecțiune de fațadă este singurul lucru pe care îl pot spune despre sine, și singurul lucru pe care îl pot face cu viața lor e să și-o irosească criticând și umilind.

Adevărul e că ar trebui să mai ieșim din casă, și nu doar într-o direcție!

Proiectele școlare și evaluarea creativă

Ceva nu merge în sistemul nostru de învățământ. Cu asta toată lumea e de acord, deși cu greu se pune degetul pe rană și se caută adevărul. Vrem să facem lucrurile să meargă, dar parcă de la o zi la alta ne chinuim cu și mai multă îndârjire să adunăm nucile cu furca…

Văzând cum se străduiește Iris să-și facă temele, nu pot să nu mă simt bine. Ceva-ceva tot trebuie să fi făcut și eu cum trebuie, dacă copilul are câteva idei de realizare a proiectelor. Întâi faci un plan, apoi cauți o idee „altfel”, și încă un criteriu: nu te oprești la minim necesar pentru validarea temei. Cauți mereu să vezi până unde poți duce proiectul. Am auzit deseori, printre colegele mele, viitoare profesoare în învățământul primar și preșcolar, „eu vreau doar 5 pe portofoliu, în rest nu mă interesează”. Ce profesor vrei tu să fii, ce valori să transmiți, dacă tu te complaci la nivelul „minim”? Ultima afirmație de „laudă”, acum, când ultima sesiune a ultimului an s-a încheiat, este „am fentat și facultatea asta”. Așa, ca idee, în toamna, când domnișoara/doamna de la grupă/clasă se va prezenta ca proaspăt absolventă, și nu va fi convingătoare profesional, să vă puneți întrebarea asta: vă fentează și pe voi?

Unul dintre profesorii preferați ai Irisucăi este „doamna de Bio”. Proiectele nu sunt ușoare: clasicul ierbar, la care s-a adăugat un sămânțar și încă o prezentare cu plante medicinale și plante ocrotite.

Printre competențele menționate în noile programe de gimnaziu este și aceea digitală, de căutare a informațiilor pe internet și realizarea proiectelor. E drept că sunt mici, încă la nivelul de copy/paste, dar lucrurile încep să se miște. Alegi pozele, le printezi, citești articole, selectezi informația, completezi un „plan” pentru fiecare dintre obiective. Să înveți să lucrezi ordonat nu este o abilitate ce apare de la sine, e nevoie de timp, răbdare și îndrumare.

Azi am decis să vă arăt două dintre proiecte.

Sămânțarul

Încă de când a auzit de temă a întors-o pe toate părțile. Semințele clar trebuie să stea în casete separate, cu etichete lângă ele. Întâi a vrut să le lipească cu bandă adezivă transparentă, dar a hotărât că arată „urât”. S-a gândit la punguțe, lipite pe un suport. Apoi la niște cutiuțe transparente. Apoi la o cutie mare de plastic, din cele care sunt folosite pentru mărgele. Până când, după vreo săptămână de căutat soluții, ne-am amintit de niște sticluțe mici pe care am vrut să le folosim la mărțișoare. Doar că pentru unele semințe, ca fasolea de exemplu, erau prea mici.

Am mers la sursă, magazinul cu accesorii de unde le luasem pe primele, am investit 30 lei în sticluțe de două dimensiuni și s-a apucat de treabă. Tema cerea minim 10 tipuri de semințe… noi ne-am dus la bunica chiar în acel weekend, și cum bunica avea de toate pentru semănat în grădină… s-a servit. M-a anunțat când a terminat. Punea semințele în sticluță, le făcea poză, edita poza pe telefon și scria denumirea, ca acasă să nu le încurce.

Acasă i-am arătat cum să construiască „rafturi” pentru sticluțe, și a fost o întreagă aventură să le îndoaie, să le lipească, să decupeze cercuri cu cutterul… A trecut apoi la calculator și și-a scris toate etichetele, după poze, a ales un font „drăguț” și le-a printat. Tăiate, potrivite, lipite apoi pe suporți, a urmat nebunia potrivirii semințelor. „Bine că am scris pe poze”. După ce le-a răsturnat de vreo două ori, din greșeală, aproape că le învățase tot punându-le la loc.

A ales patru tipuri de semințe și le-am pus, cu etichete, în niște ghivece mici. Am zis că, dacă reușim să avem niște plante de 10-15 cm, le punem la ierbar. Deocamdată a răsărit sfecla, așteptăm să mai treacă ploile și să dea căldura, căci într-o lună trebuie să fie gata și acesta.

L-a dus la școală. Normal că doamna a fost impresionată, am fost și eu când am văzut ce-a ieșit. Sper să-l recupereze, ca să-l iau la mine la clasă 🙂 , ca material didactic.

Plante medicinale și protejate

La acest proiect a lucrat aproape singură. A văzut după ce a primit pozele printate că nu orice fotografie de pe net este ok pentru a fi pusă pe jumătate de pagină, că se vede prost. Data viitoare i-am zis să întrebe, ca să-i arăt cum caută fotografii mari. Apoi i-am zis că, tot pentru data viitoare, să scrie sub poze site-ul de unde le-a luat. Nu sunt pozele ei, și din respect pentru munca celorlalți, trebuie să le dai numele.

Proiectul l-a scris de mână, după ce și-a scos informațiile de pe net. Așa a zis doamna, căci unii deja au învățat să dea copy/paste fără să mai citească. Am descoperit, la flori protejate, o fotografie pe care întâmplător o știam de pe facebook, și aparținea Bogdanei Dobre. I-am povestit cum acei oameni, pe baza fotografiei, au fost așteptați la baza muntelui de poliție și amendați, deși pentru crima contra naturii i-aș fi legat fix cum erau îmbrăcați vreo trei zile de stânci, acolo, de unde au rupt florile, pe post de decor viu.

Dacă e mult de muncă la un astfel de proiect? Daaa… însă ține de cum cultivăm, la ce cei mici, dorința de autoperfecționare și autoevaluare. Avem enorm de mult de luptat cu superficialitatea, și lucrurile făcute de ochii lumii. Tot ne văităm că nu ne place țara asta… depinde doar de noi să ne schimbăm, să-l ajutăm și pe cel de lângă să se schimbe, și s-ar putea, într-o dimineață, să deschidem ochii să ne placă ce vedem!

Legați copiii în pauze!

O dilemă al cărei răspuns nu se arată prea curând la orizont este aceea referitoare la activitatea copiilor în pauzele de la școală. Căci, ca în orice secundă a vieții lor, mai ales dacă sunt născuți în secolul XXI (2001 anul de început, prietenii știu de ce!), controlul adultului trebuie să intervină masiv. Nu cumva să aibă dreptul să decidă singuri ce să facă cu 10 minute din viața lor!

În ziua de azi, un copil de gimnaziu – luăm exemplu de învățat în program de după-amiază – se trezește dimineața și se apucă la 7:30-8:00 de teme. Asta dacă de-cu-seară și-a mai rezolvat din ele, și-și permite luxul de a dormi mai mult. La 10.30 începe să se pregătească de școală, la 11 pleacă, căci nu știi cum e traficul… plus că trebuie să ajungi măcar cu jumătate de oră înainte de cursuri să… te relaxezi cu colegii. Cinci ore la școală, o oră în drum spre casă, mâncat de seară, stat un pic cu mama (sau veverițele, cine are 🙂 alt animal, după caz ), și apoi la teme… că doar nu le lași pe a doua zi pe toate… nu?

Zi de zi, seară de seară…

Activități recreative – în weekend. Timp de a ieși la joacă, cu prietenii, nu există. Acum, într-a cincea, la o școală ce nu e în cartier, copiii sunt risipiți prin tot Bucureștiul. E o întreagă aventură să strângi gașca. Timpul lor rămâne doar pauza, în care, fără să-și dea seama, satisfac o nevoie primară a organismului lor în creștere:

Nevoia de mișcare

Oasele cresc, inima bate mai repede, regimul de muncă la care sunt supuși e unul cumplit… iar ei trebuie să STEA. Pe scaun, să scrie, să citească, doamne-ferește să nu treacă orele rezolvând zeci de exerciții. Și, când se ivește ocazia, parcă sunt iepuri scăpați din cușcă…

O temă de dezbatere la fiecare sosire acasă e aceea privitoare la activitatea intensă din pauză. Pentru că… la 11 ani gașca se joacă… (zombie, fete contra băieți, leapșa, sticluța cu otravă ș.a.). Toate sunt bazate pe alergare, muncă în echipă să îi prinzi pe ceilalți, sincronizare, atenție, viteză de reacție, ce mai, o sumedenie de deprinderi și abilități care cu siguranță le sunt mai folositoare pe termen lung decât adunarea puterilor cu aceeași bază (asta ca să nu dau un exemplu de la educație tehnologică, preferata mea la clasa a V-a). Ca să nu adăugăm faptul că mișcarea ajută limfa să circule prin organism, oxigenează creierul, contribuie la eliminarea toxinelor…

Dar…

Știu că a mea copilă e înnebunită să iasă la joaca asta din careu. În clasele primare aveau sala la etajul 2. Nu ieșeau în pauză, că erau și „cei mari”, și nu cumva să apară incidente. Se mai alergau pe coridor, dar așa, timid, că erau calorifere, dulapuri, apă pe jos… joaca în pauză nu exista de fapt…

Acum are sala la parter, în dreptul ușii de ieșire în careu. Nebun să fii să stai în clasă! Și aleargă din tot sufletul, se întorc în clasă când se sună, roșii la față și transpirați, dar maxim de fericiți!

Cum să te deplasezi în siguranță cu tot corpul…

Care e problema?

Păi… problema e că profesorii nu văd cu ochi buni joaca lor. Că se accidentează. Corect. Din cauză că n-au alergat când erau mici, acum se împiedică repede, nu au reflexele formate. Să alergi pe teren zgrunțuros, cu ceva pietricele, nisip, e o dovadă de maxim control al echilibrului, de analiză senzorială și reacție rapidă. Să frânezi la timp și să nu intri în perete, să cazi, dar nu cu capul înainte, ci să ai reflexul întinderii mâinilor, să-ți restabilești echilibrul fără să pici, dacă ai dat peste un mic obstacol… Toate se învață în timp, și se învață alergând.

Aș paria că, lăsați în pace, și îngrijiți la nevoie, vor avea din ce în ce mai puține incidente…

Iris umblă la ea cu trusa de prim-ajutor de la cercetași. Betadină, plasturi, și îi îngrijește pe toți, doar să nu fie nevoie să mai audă doamna dirigintă că s-a mai julit careva. „Suntem pe cont-propriu”. Cu alte cuvinte, pentru orice se întâmplă la joacă, sunt răspunzători.

Pasiunea cu care își apără cauza, seară de seară, când îmi povestește ce profesor le-a mai făcut observație, este, pe alocuri, amuzantă. Pentru mine, cel puțin, căci nu pot să pricep de ce se consumă atâta adulții cu jocurile copiilor!

Ce făceam în pauze, acum 30 de ani

Nu îmi amintesc să ne fi zis cineva, vreodată, să stăm cuminți în clasă în pauză. Era vai-și-amar dacă te prindea directorul în clasă și nu erai unul din cei doi elevi de servici. Iarnă, vară, toată lumea era afară (mai ales dacă ningea). Jocuri? Nu mai știu cum se numeau, dar alergam până înnebuneam. Când ne-am mai domnișorit oleacă, am trecut la chestii mai soft, gen elastic și coarda. Doaamne, am încercat acum să fac o „moară”, mi-a ieșit sufletul!

Nu conta că era înainte sau după revoluție, școala generală a însemnat joacă în careu.

Ah, da, uite, îmi amintesc un joc la care doamna noastră era să leșine când ne-a văzut! Mariana E. mă lăsa să mă prind cu picioarele de gâtul ei (a se citi că mă țineam din gambe, și, ca să te prinzi, trebuia întâi să faci lumânarea) și începea să se învârtă cu mine, până „zburam”! Așa, cu mâinile întinse! La „aterizare” erau mereu pe fază alte colege, nu picai niciodată. Normal că zburau doar așchiuțele, că doar nu eram inconștiente… Oricum, pe terenul cimentat din spate se făcea la greu roata, tumbe cam cum vedeam în probele de la gimnastică-sol, iar podul din aruncare, șpagat, erau probe de excelență. Inutil să spun că nu-mi amintesc să fi avut vreo pereche de ciorapi întreagă, iar talentul la cusut l-am exersat de atunci, să le fac cât mai ascunse, să nu le vadă mama…

Si… eu cu cine votez?

Eterna întrebare, când ți se pare că toată lumea are dreptate. La toamnă voi avea clasa mea. Varianta în care să nu-i las afară nu există. Și totuși… aștept să-mi spuneți, ca părinți în primul rând, ce îi reproșați de fel cadrului didactic dacă odrasla s-a rănit la joacă. Includ aici accidente, nu răutăți între copii: genunchi/palme/coate julite… ori nas/frunte/barbă, dacă nu are exercițiu… Orice se poate întâmpla din joacă.

Hai, încurajați-mă!

PS: vă rog, fără varianta cu „transpiră!”, de asta sunt sătulă din parc…

Ce mai facem azi cu copiii?

În goana nebună în care suntem obligați să trăim ne mai punem uneori întrebarea ce mai facem cu copiii? Cum au ajuns să fie dependenți de mici ecrane colorate și complet incapabili să-și lege șireturile? Când i-am dus ultima dată la un spectacol sau muzeu… și când spun „dus”, pun un mare semn de diferit de „trimis” cu școala, programul de after sau altele asemenea. Contează enorm să ne facem timp să fim modele… dar până acolo e drum lung, trebuie tu să citești, să afli, și să-ți dorești să transmiți.

La Cercetași

Ce fac copiii cu timpul lor liber este o alegere personală. Dacă vrea să se joace cu lego o zi întreagă, așa să fie. Iris a dansat de la 4 ani, până anul trecut când s-a accidentat. N-am făcut performanță, pur și simplu de plăcere. De trei ori pe săptămână, dar plăcerea ei… N-am mai lăsat-o, căci sănătatea e totuși mai importantă.

Cocheta de vreo 2 ani cu ideea de a merge la Cercetași, dar abia acum un an s-a hotărât. În toamnă s-a înscris, și, (făcând abstracție că e a mea), chiar este ambițioasă și perseverentă. Își face temele, participă la activități, și, în martie, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la decorarea Ecaterinei Teodoroiu de către regele Ferdinand, la o manifestare organizată la M.Ap.N., și-a primit eșarfa de cercetaș. Și, pentru că istoria se scrie cu surse,

Într-un moment încărcat de semnificațiile istorice și cercetășesti legate de personalitatea Ecaterinei Teodoroiu am dorit ca, la modul simbolic, să recompensam pe una din cercetașele aspirante pentru modul exemplar în care s-a pregătit în etapa de inițiere. Iris H. a rostit promisiunea și a primit esarfa cercetășeasca într-o mică ceremonie care a avut loc în foaierul aulei MAPN. (Sursa)

Ce îmi place aici? Învață, și nu învață ca la școală, lucruri hotărâte în urmă cu 27 de ani pentru un copil ce are azi 11. Învață să fie independentă, să decidă, să aplice, să relaționeze cu copii de vârste diferite. Îi place la nebunie. Ar fi multe, foarte multe de povestit despre activitățile asociației, școala de iarnă, următoarea școală de vară, și toate activitățile de weekend.

Zilele Muzeului Militar

Anul trecut, tot cu ocazia Zilelor Muzeului Militar, a luat hotărârea definitivă de a deveni cercetaș. După ce a participat la activitățile de acolo, și a fost „cercetaș pentru o zi”, nu a mai întors-o nimeni. (Din experiența mea de viață, când un scorpion hotărăște ceva, calcă pe cadavre și nu se întoarce din drum!) Anul acesta s-a pregătit intens pentru activități. Atelierele sunt pentru ea ceva „normal”. De atâtea ori m-a ajutat pe mine la ale mele, încât nu i se pare deloc dificil să interacționeze cu copii. Problema era că, dincolo de a lucra cu ei, trebuie să îi și convingă ce minunată e viața de cercetaș!

Cum mâine este duminică, vă invit, pe această cale, să participați la evenimentele dedicate Zilelor Muzeului Militar și să vizitați standurile amenajate în curte.

Eu am fost azi, și parada a fost unul din momentele în care mi-am dat seama cât de puțin face astăzi școala pentru a educa cetățeni care să-și iubească patria. Trec peste cântecele militare care, intonate de fanfară, îmi fac pielea de găină, ajung la uniformele militare și la atitudinea celor care le poartă. Dacă urmăriți filmul de mai jos, veți vedea cum vi se perindă, prin fața ochilor, toată istoria noastră, a popoarelor cu care am interacționat și care i-au schimbat cursul, și veți ajunge, apoi, la strămoșii noștri.

În încheiere, un sfat pentru cadrele didactice care decid să viziteze, cu clasa, muzeul (și de ce nu, și pentru părinți). Sunt multe, foarte multe activități propuse pentru cei mici. Dacă tot veniți, îmbrăcați-vă lejer, nu vă cocoțați pe tocuri. Aveți la școală ocazia să fiți „doamna”. Aici e important să ne așezăm pe jos, împreună, să fim „altfel”.

Și încă unul… dacă tot le atrageți atenția – „observați costumele”, apăi citiți ceva înainte, sau rugați pe cineva de la stand să le prezinte copiilor. Nu dați o replică scurtă – „vedeți, au opinci”, apoi „hai să mergem mai departe”. Acel costum medieval merita ceva mai multă descriere 🙁 . (relatări din realitatea observată)

Atelierul de noduri

Jocuri de masă din trecut. Cel din imagine începe ca țintarul, și fiecare jucător își așază piesele. Apoi fiecare mută. Câștigă primul care reușește o diagonală cu propria culoare.

Țara te vrea prost, nu pricepi?

Din categoria aceasta face parte și ultimul eveniment care zguduie centrul capitalei. Primăria Bucureștilor, acum sub o conducere blondă de o nesimțire crasă, se ambiționează să facă „bucureștenii să se simtă bine”. Pe scurt, fix în fața Universității, la 100m de fațadele Facultăților de Istorie, Chimie, Administrație și Geografie (cred că și Matematica are un colț la stradă), se sărbătorește muncitorește orice sărbătoare în care Blonduța de Voluntari mai capătă o ocazie de a ajunge la știri.

În iarnă, conducerea Facultății de Istorie a adresat un mesaj public Primăriei, pentru a nu se mai aproba evenimente care se suprapun orelor de curs. Adică de luni până vineri, de la 8 la 20. (Sâmbătă dimineață era doar program de bibliotecă, care, la Istorie cel puțin, este esențial). I-a băgat cineva în seamă?! Nu! Cine sunt și fraierii ăia care se plâng, ca să reiau cumva o replică văzută pe facebook, oricum istoria e contrafăcută, la ce să-ți bați capul cu ea…

Vezi știre…

Cursuri = lecții = învățare = atmosferă adecvată

Dacă deschideți proiectul oricărei activități didactice, de orice nivel, primul moment marcat în desfășurare este „momentul organizatoric”, în care se organizează spațiul pentru a avea o atmosferă propice învățării. Cu siguranță niciun profesor nu dă drumul la casetofon, cu volumul la maxim…

Mi-am petrecut patru ani din viață pe băncile Facultății de Istorie. Cele două amfiteatre, sălile de seminar, dar mai ales biblioteca, au ferestrele la stradă. Erau zile în care muream de cald (aerul condiționat nu se inventase pe-atunci), dar dacă deschideam ferestrele, nu ne mai auzeam… Mașini, frâne, claxoane, zgomotul unei intersecții centrale, oamenii aflați la 5m sub noi… erau prea mult. Doamne ferește să stai sus în amfiteatru, nu mai auzeai nimic!

Acum, Blonduța, cazată la Cișmigiu de indiferența bucureștenilor la vot, se încăpățânează să se țină de linia roșie a partidului. Vrea să-i facă pe bucureșteni „să se simtă bine”: că e Crăciun, Valentin, Dragobete, 1 martie, Paște, Ziua Europei sau ce s-a mai inventat pe lumea asta. Și trebuie să o luăm razna…

Viața la bibliotecă

Spuneam că biblioteca e la etajul II. Pentru cine nu știe, este filială a Bibliotecii Universitare. Cea de la Istorie este una dintre cele mai mari. Și, față de anul 2000 când am terminat eu, schimbările sunt enorme. S-a mai deschis o sală de lectură, moderne amândouă, cu prize la bancă, muuult mai luminoasă, garderobă cu cheie… Liniștea însă e aceeași dintotdeauna.

Pentru aceeași Blonduță de mai sus, biblioteca în care se învață acolo este acel spațiu în care nu tragi scaunul pe podea, ca să nu deranjezi. Nu-ți sună telefonul și vorbești în șoaptă. Răsfoiești încet, căci vecinul tău citește. Este acel loc în care se aude musca și vocea bibliotecarei ce te strigă să-ți iei cărțile, că au sosit de la depozit.

Proiectul în care m-am implicat anul acesta mi-a solicitat și ore de bibliotecă. Fără să mă gândesc, pe 8 îmi programasem câteva ore de stat la sala de lectură… materialele, mai ales bibliografia în limbă străină, de specialitate, nu se găsesc pe net…

Dar am putut sta?? NU. De ce? Fix pentru că Firuța montase boxe mai înalte decât un nivel al Universității (și sunt săli vechi, chiar înalte!

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!

A ieșit Doamna Decan să încerce să vorbească cu Blonda. Vedeți mai sus, în știre, dialogul. Îmi este mie jenă de situație, pentru că efortul Doamnei Decan Florentina Nițu de a se coborî la nivelul la care auzea Blonda a fost inutil. Diferența de nivel era amețitoare, și, cum zic copiii, csf, ncsf… Cu cine, dom’le, cu cine? Fata asta merge la biserică, îndeasă sarmale pe gâtul alegătorilor, să nu-i piardă, nu cărți… La ei în partid doctoratele se cumpără, nu se scriu cu coatele tocite pe băncile bibliotecilor.

Așadar, să vii cu pretenții de a nu mai aviza evenimente în spațiul respectiv, e ca și cum i-ai ataca direct scaunul călduț pe care își fixează zilnic poponeața…

Ce poți aviza, totuși:

evenimente duminica. Sigur nu deranjezi pe nimeni.
târguri fără sonorizare. De orice tip, trăiască kitsch-ul, e la modă din nou.
concerte după 8 seara. Deși în timpul săptămânii, oamenii nu stau la ore de-astea…

Noi muncim, nu gândim

Cam așa e, pe scurt, mesajul. Ei au treabă, și căutarea soluțiilor e o activitate mult prea solicitantă pentru angajații primăriei. Modul în care Blonda i-a întors spatele Doamnei Decan arată nivelul de cultură pe care îl deține, incapacitatea de a susține, cu alte argumente decât linia de partid, o decizie. Asta… în loc să lase coada jos și să răspundă clasic, am reținut, vom analiza, vom vedea ce decizie vom lua, să fie toată lumea împăcată…

Of, în ce țară trăim…

Ne batem joc de școală cu orice ocazie. La grădiniță punem 30 în clasă, să se aleagă praful de procesul de formare. La școală continuăm, iar în facultate începem să ne batem joc de bruma de copii care au supraviețuit sistemului defect și vor să facă altceva cu viața lor!

Dacă în București școlile preuniversitare țin de primărie, și toată lumea saltă drepți la salut când Blonduța ordonă… Universitatea nu este terenul dânsei de joacă. Aici ar face bine să învețe cum se dă bună ziua civilizat! Nu închizi gura întorcând spatele!

PS. Nu am putut să nu remarc cum statuile (pe care Blonduța nu cred că e în stare să le numească, și nici-atât să spună cine au fost, în două fraze) tratează evenimentul… Știți bancul acela, cu statuile care prind viață și porumbeii?

#edisidori

După o primăvară care nu a venit atât de veselă cum aș fi vrut, a răsărit totuși soarele. O clipă a durat și, în februarie, mi-am mai adunat câteva cioburi de inimă, să le lipesc cu grijă la loc. Cip, mica minune ce-mi aducea zâmbetul pe buze ori de câte ori pereții răsunau a singurătate, a plecat într-o altă lume. Mă încăpățânez să cred că există o altă lume în care animalele merg, după ce ne părăsesc, deși mi s-a explicat frumos că nu e… de aceea trebuie să ne purtăm frumos cu ele în această lume, căci nu vom avea ocazia să ne îndreptăm faptele.

N-am suferit singură, și decizia Irisucăi a fost să ne luăm o pereche de veverițe siberiene. Am așteptat… nu știu cum să descriu perioada, care se lăsa cu lacrimi amare la fiecare pomenire, și mesaje insistente la fermă, mai ales după ce s-au născut… Vacanța de 1 mai a devenit duminică seară excursie de adus puiuții, și luni eram la Dunăre, în expediție. N-am avut nimic de zis, Iris i-a ales. Eu doar am semnat factura… și, ca orice părinte care îi ia animăluț copilului, mă ocup de acele detalii nesemnificative, din categoria hrănit, curățat & co. Pentru prima am primit ajutor de la Animax, cu hrană specială pentru veverițe, inclusiv siberiene, chiar și hrană vie. Comanda a inclus și viermi de făină, și am plasat-o folosind aplicația magazinului pentru mobil. Le-am luat și tub de fâș, am mai avut la hamsteri, și văd că le place. Pentru a doua… răbdare multă.

Dar prima problemă adevărată a fost botezarea puiuților. Cip & Dale nu se mai putea. Așa că am căutat cupluri celebre… Bonnie & Clyde nu s-a aprobat, că nu sunt hoțomane, oricât de veverițe ar fi ele, și nici finalul nu e de bun augur. Copiii au căutat pe net și dădeau variante, am ajuns la personajele din Amurg, dar Bella am avut un hamster. Însă Edi a rămas pentru băiat. Ne mai trebuia pentru fetiță… și… după încă vreo 50 de kilometri am ajuns la Dori. Cu i, nu y, că nu e pește. Finding Dori a rulat deja de 2 ori, că fetița ne râde în nas și a vrut să ne arate că trebuie să mai dăm cu aspiratorul pe după mobilă.

Eu sunt fericita „mamă” de aproape-gemeni, că nu sunt frați. Dimineață, singură cu puiuții acasă, nu știam pe care să-l mângăi, pe care să-l alint… mi-am zis că tocmai am aflat că în viața mea există loc și timp, doar că nu l-am descoperit eu. Mă văitam că n-am timp… tocmai am aflat că se poate face. Și nici nu simți!

Urmează o perioadă grea, în care eu am enorm de lucru și de învățat. Presimt că o să învăț, la propriu, cu veverițele în cap, spre invidia totală a Irisucăi, care azi voia să lipsească de la școală, doar să stea cu ele. Mi-am amintit de scuzele acelea… doamna, mi-a fătat pisica… și am trimis-o la școală! Sper doar să se obișnuiască repede cu noi!

Edi e mai liniștit, stă imediat la mângâiat între urechi, deși pare neîncrezător. Dori… își merită numele. După ce cârâie ca o broscuță, dacă o ții la căldurică, e de nerecunoscut.

În curând, noi aventuri.