Evaluarea pe numere – da sau nu

De când ne știm în școala românească, s-a dat evaluare „pe numere”. Dacă este corectă, obiectivă, echitabilă, aproape că este o discuție ce se învârte în jurul cozii și nimeni nu s-a hazardat să se pronunțe clar împotrivă, deși criticile sunt multe. Cert este că este imposibil să compari doi elevi evaluați diferit. Prima dată când mi-am spus că au deviat rău și cei „de sus” a fost când la evaluările naționale (clasa a IIa), acum trei ani, s-a dat pe numere. N-am mai fost atentă în anii următori, dar parcă nu s-au răzgândit. Poate e cineva capabil să-mi explice ce este aceea evaluare la nivel național, dar cu subiecte diferite?? Compari mere cu pere, elefantul care se suie în copac cu furnica scafandru… Și tragi concluzia că elevii sunt de un anumit nivel.

Am întâlnit totuși și evaluări, „pe numere”, făcute cu cap. La matematică, de exemplu, aveai fix aceleași exerciții, doar că se schimbau ici-colo câteva cifre. La geometrie nota figura în sens invers. Cert este că nu puteai verifica, cu colegul, rezultatele obținute, poate doar metoda de lucru, dacă erai isteț.

De ce dăm totuși evaluări pe numere…? Cauza este în adâncul nostru. Am vrea să fim corecți, să evaluăm ceea ce există, dar la noi, în minunata noastră societate, ne-am învățat să furăm cât se poate, și dacă este un personaj de poveste care ne definește perfect, acela este fata babei, care sare peste gard cu fusele în coș să se laude. De ce să nu alegi calea mai ușoară, furând, păcălind, decât să vezi ceea ce știi tu cu adevărat. La noi pur și simplu nu poți da același subiect pentru că nu avem un simț al corectitudinii. Cum să nu „furi” tu ceva?! Vă amintiți, pe vremea comuniștilor, erai prost dacă nu ieșeai tu cu „ceva” din fabrică, fie ele și două piulițe dacă altceva nu aveai. Dar nu se putea să nu încerci măcar.

Frauda în evaluare, la noi, este un fenomen care, sincer, nu știu cum se poate opri, și nici cât de tâmpiți trebuie să ajungem de fapt să ne dăm seama că ne furăm singuri căciula, că, de fapt, nu păcălim pe nimeni… Poate că trebuie să dăm mai mult sens evaluărilor, să le putem răspunde copiilor la întrebările disperate „dar la ce îmi trebuie mie asta”.

Bănuiesc că ați încercat de multe ori impresia că la numărul „celălalt” subiectul era mai ușor. Aprecierea este subiectivă, e ca atunci când stai în trafic, cu coloană pe mai multe benzi, ai impresia că pe banda cealaltă se avansează mai repede, te muți, și apoi constați că era invers. Totuși, ca profesor de bun simț, care nu face din evaluare un moment de triumf al orgoliului personal, dacă decizi să dai pe numere, atunci fă un efort și gândește-le măcar echitabil, nu să murmuri, după enunțarea subiectelor, când vezi reacțiile de disperare, că gata, „i-am ciuruit”. Uităm, mulți dintre noi, că nu mai stăm cu răbojul, să numărăm greșelile elevilor, și că trebuie să evaluăm ceea ce știu și pot face cu informația. Dacă o evaluare iese în general prost, nu înseamnă că elevii sunt de vină, că n-au învățat. Înseamnă că tu, ca profesor, trebuie să pui sub semnul întrebării metoda, și să nu uiți că obiectivele pe care ți le-ai fixat erau pentru toată clasa, și că nereușitele lor nu arată decât eșecul tău în a produce învățare. Să nu uiți că la catedră îți dorești să-i înveți, să-i „schimbi” în sensul stabilit de curriculum, și nu să-ți faci cotele de picați și restanțieri…

Succesul pe care îl are un sistem de învățământ pornește de la corectitudinea și obiectivitatea prin care se face evaluare, și, implicit, de calitatea oamenilor implicați în proces. Calculând în funcție de aceste variabile, și adăugând experiențele proprii, nivelul de optimism în venirea unor vremuri mai bune îmi scade îngrijorător…