Reformăm învățământului, dar cu ce profesori…?

Mocirla jalnică în care se zbate învățământul românesc are vinovații ei, începând cu minunații care ne conduc, și care trag mâța de coadă într-un mod înfiorător. Însă o reformă adevărată nu se va produce până când omul de la catedră nu va înțelege care e cu adevărat rolul lui acolo, că nu este un „job” funcționăresc unde vii, pui placa și la oră fixă spargi ușa. Iar ca să avem oameni de calitate la catedră, trebuie să-i formăm…

Am ales să fac a doua specializare ca învățător. Îmi era simplu, conform sistemului, să mă duc la catedră, ca profesor de istorie, să accesez un curs de doi ani la ID pentru reconversie profesională, și să am apoi la mână ceea ce „sistemul” îmi cere: o hârtie, că pe ei patalamaua îi doare, nu competența. Puteam, de asemenea, să aleg specializarea de 3 ani, la ID. În fond oricum plătesc studiile, și diploma e aceeași. Însă am ales drumul cel greu, studii la zi, cu frecvență, la Universitate, nu la particular, convinsă fiind că, dacă vrei cu adevărat un lucru de calitate, nu îl faci superficial. Dar dezamăgirile s-au ținut lanț. Dacă sunteți nemulțumiți de metodele tinerei învățătoare care vă păstorește copilul, proaspăt absolvente de studii superioare, nu fiți foarte supărați pe ea. Și dacă s-a străduit, mititica, n-a prea avut cum să se lupte singură…

Am citit, tardiv, recunosc, regulamentele care reglementează activitatea universitară. Doamne, ce frumos scrie că ar trebui să se întâmple lucrurile! Și totuși, nu se întâmplă, pentru că unii sunt perfect inconștienți de rolul lor acolo. Vin doar să semneze condica… sau nici pe aia în multe cazuri, că la ce bun să te stresezi.

Însă fraza care mi-a plăcut al naibii de tare, și care este și punctul de referință al reformei în învățământul preuniversitar, și mai ales primar și preșcolar, este „centrare pe student” (elev, în celelalte cazuri):

„Art. 133. Universitatea promovează conceptul de educație centrată pe student, cu următoarele trăsături :
b) relevanța cunoștințelor și ritmul asimilării ideilor fundamentale de către studenți au prioritate față de caracterul exhaustiv sau complet al predării unei teme ; (Carta Universitară, aprobată de Senatul Universității din București în ședința din 27 iulie 2011)

Număr pe degete (la o mână) profesorii care au răspuns la o astfel de cerință, care au ales să sacrifice un timp, pe care poate îl planificaseră altfel, făcând „altceva”. Însă am ajuns în ultimul an cu un exemplu de inflexibilitate cruntă, exact tipul de „profesor” cu care reforma nu poate merge înainte. Pentru că la el la curs, el e șeful, el face legea, iar eu pot să vin cu ce Regulament vreau, nu-l interesează. Nu mi-a fost niciodată lene să învăț, în momentul în care consideram folositor, și mă interesa. Consider însă că sunt la vârsta la care pot discerne ce am nevoie și să triez conținuturile.

Știu că nu sunt o persoană ușor de digerat, incomodă de la primele replici, dacă ne aflăm pe poziții diametral opuse. De la alți profesori din facultate am învățat că o catedră nu este decât o mobilă. Pentru unii însă, profesori slabi, catedra este refugiul mai înalt de unde ai impresia că ești superior celorlalți, mai ales dacă te consideri a-toate-cunoscător. Așa că tot ce poți face e să vii acolo, să te postezi pe scaun, să scoți niște foi, pe care le-ai verificat de câteva ori, și să dictezi cuvânt cu cuvânt. În pauzele de respiro, mai faci un moment de teleshopping, că doar ai publicat de curând o carte, și dacă vreunul o cumpără – menționezi că nu e cerută la examen! – dai și autograf. Concret, reușești, cu chiu cu vai, să dictezi aproape pe litere 1200 de cuvinte în două ore, care devin o oră și un pic, că doar nimeni nu se supără dacă începi mai târziu, sau termini mai devreme. Că doar anunți la fix, dar hai, să acceptăm sfertul academic, accepți până la :15, iar tu, normal, îți iei și tu un sfert, și vii la :30.

Dacă oamenii din fața ta au făcut totuși în anii anteriori niște cursuri de proiectare didactică, este momentul să le arăți tu că sunt proști. Și ei, și profesorii care i-au învățat. Că doar n-o să vină nimeni din departament să te ia pe tine la întrebări de ce ții morțiș să scrie „proiect didactic”, și nu „proiect de activitate/lecție”, ori de ce la disciplina ta obiectivele operaționale nu se operaționalizează, adică Mager și  De Landsheere erau niște oarecare.

Evaluarea e iarăși un moment delicat. Căci obiectivele tale sunt să vezi ce „nu știe” omul din fața ta, nu să evaluezi ce știe… Iar criteriile sunt obiective, baremul se rezumă la două-trei pagini scrise, care cu siguranță acoperă subiectul. Ce dacă e formulat ambiguu, dacă poate înșira trei pagini, preferabil cât mai bine reproduse cele dictate anterior, e perfect.

După trei ani de studii, voi avea dublă specializare, profesor pentru învățământul primar și preșcolar. În mod normal, fiecare disciplină trebuie să acopere, atunci când îi este alocat un singur semestru, ambele. Doar la disciplina aceasta – nu. Se discută doar despre preșcolar, pentru că la „școală” e la fel. Pfff, zău că nu mi-am dat seama că un copil de 10 ani rezolvă o sarcină ca cel de 3! Acum chiar că mi-am pierdut timpul învățând la psihologia vârstelor… Mai dificil este că, la școală, cele mai multe dintre absolvente nu vor preda această disciplină, însă se vor lovi de ea, căci este bine integrată cu altele. Culmea însă, obiectivele acelora sunt diferite, nu „la fel” ca la grădiniță.

Am încercat, pe cât mi-a permis răbdarea și politețea, să solicit, în virtutea articolului citat mai sus, să se țină cont în câteva cursuri de interesul nostru special. Mai avem trei întâlniri, dar nu se anunță nimic. Aștept. Însă când răbdarea mi-a ajuns la limită, și am cerut documentele pe care, ca student, am dreptul să le primesc, un atac de panică, combinat cu o criză de isterie, a izbucnit, căci a îndrăznit „una” să-ți conteste metoda, că „niciodată” nu ți s-a întâmplat asta!

Este un avertisment pentru toți profesorii, nu mai aveți demult acel rol intangibil. Oamenii din fața voastră nu vin de la coada vacii, nu sunt analfabeți, și rolul vostru este să-i îndrumați, să-i ajutați să-și descopere potențialul, nu să-i umiliți și să-i supuneți! Și mai ales, dragi profesori, nu vă îmbătați cu iluzia unei dispute verbale câștigate și nici nu vă umflați apoi în pene pe la alte clase. De multe ori, cel mai deștept cedează.

Romania

Românul educat tolerant și imparțial

Acum vreo lună și ceva mi-am notat pe lista cu „idei” o temă de articol, pe care, bine-nțeles, încă nu am rezolvat-o, dar mi-am adus aminte de ea în contextul politic al sărbătorilor… Semestrul acesta am efectuat practica într-o clasă din București, normală, ca toate clasele, cu 30+ copii (cum zice și legea, sic!), atât de diferiți între ei. A doua zi acolo, și deja îmi făcusem un prieten, un puști care, aranjându-și nasul, arăta precum personajele din Amurg, așa că ne-am dus la baie și l-am ajutat să se spele, apoi am scos de pe el bluza udă până la coate, căci se „spălase” mititelul singur înainte! Și ca orice adult simpatic care socializează, mă prezint… se prezintă și el. Z. Nu ca furnica din Furnicuțe, dar destul cât să zâmbesc larg. Al doilea puștiulică ce m-a impresionat prin străduințele lui de a desluși tainele limbii române, mai mari chiar decât ale celor ce normal ar trebui să o aibă în sânge, a fost T., ambii reprezentanți ai unor grupuri etnice cu procent consistent la noi în țară: unul maghiar, unul turc.

Pun stop cadru, pentru a relata altă poveste: o prietenă, ghid în București, prezenta câteceva din istoria locală unui grup de preșcolari. Greu să treci prin istoria bucureșteană fără să te lovești de turci și matrapazlâcurile lor, așa că încerca să le explice ce buni eram noi ăștia de pe-aici și ce răi ăilalți, de nu stăteau la ei acasă și jupuiau pielea de pe noi. Noo, că în grup era și un turc! Acum ia de mai zi că erau răi. Nu poți. Schimbă punctul de vedere, și dă povestea pe brazdă, pentru că, nu-i așa, prezentăm istoria cu obiectivitate, imparțiali, nu creăm tensiuni.

Clasa la care am făcut practică era încă la începutul ciclului primar. Însă nu pot să nu mă gândesc cum ar fi să predau istorie la o astfel de clasă. Adică patru ani de zile construiesc un colectiv, îi învăț să fie toleranți unii cu ceilalți, să se accepte indiferent de origini, defecte, ori ce le mai trece lor prin cap (paranteze: de exemplu, că nu are X haine de la „Zara”!), apoi în al cincilea, să predau istorie, la nivel de 10 ani. Dacă ar fi să mă plec la ce mi-au auzit urechile pe la cursul special pentru învățători, unde nu se poate, dar nu se poate să nu facem niște lecții de sinteză (nu de alta, dar s-au scos din programă, că la vârsta asta copiii sunt cam mici să înțeleagă ce-i aia) pe teme precum „Lupta pentru neatârnare și independență a poporul român în Evul Mediu”, ori „Înfăptuirea unității naționale, vis de veacuri al poporului român”. N-am auzit încă acea abordare tolerantă, care să-ți dea o vagă idee despre modalitatea în care să vezi ce e pozitiv în întreaga noastră istorie, raportând totul la prezent, și la complicata lume în care trăim.

Romania

Căci, indiferent care au fost realitățile de atunci, acum este momentul să nu dezgropăm securile, și să găsim ceea ce avem comun. Într-o Europă care se clatină, în care „unitate în diversitate” seamănă a fi un vis frumos, în care speram ca granițele să dispară în câțiva ani, dar uite că ele se ridică din nou, cu sârmă ghimpată… În această Europă, noi creștem oameni. Și vreau să cred că măcar la școală îi putem învăța toleranța, datoria față de țară, respectul față de muncă și dragostea față de oameni.

Cum spuneam, n-am găsit încă o soluție, e o temă ce merită mai multă atenție decât îi pot acorda eu acum.

Dar uitați-vă în jur ce val de oroare a îmbrăcat acest Crăciun, care nu ne-a făcut deloc mai buni, și în niciun caz mai luminați ori toleranți! Ne-a aruncat cu câteva secole în urmă… Când analfabetismul domnea, și judecam oamenii după religie, etnie și sex. N-am auzit pe nimeni urlând că nu există competență, pregătire, că este o marionetă de fațadă. Nuuu, am sărit ca hoardele de sălbatici pe lucrurile cu adevărat neimportante.

Ca femeie, am văzut ca pe un moment de bun augur propunerea de numire a unei femei într-un post cu atât de mare responsabilitate. Însă faptul că nu este pregătită pentru o asemenea funcție este pur și simplu o palmă peste ochi, o bătaie de joc, o umilință pe care toate ar trebui s-o simțim: conducerea „aleasă” a acestei țări așa ne consideră „utile”: ca marionete insignifiante. Ce să spun, încep să mă simt „bine” la mine în țară, unde fac parte dintr-o minoritate-majoritară* pe care bărbații încă o calcă în picioare, o f…olosesc și o trimit la cratiță!

(*Conform ultimului recensământ, un pic peste jumătate din numărul de locuitori sunt femei…)

 

De pe la serbări…

Dacă anul 2016 ar trebui să primească o etichetă, un „an nebun” i s-ar potrivi cu siguranță. Totul a fost ca într-un carusel, ziua de „mâine” era mereu neprevăzută, finalul nu l-am anticipat de nicio culoare. Acum, că toate se așază, și trag un fel de linie, nu-mi aduc repede aminte decât de serbări.

A mea, la facultate, a fost cu implicare minimă. Anul III avea în grijă „atelierele” pentru copii, dar eu n-am avut zi liberă, și am alergat o oră și un pic, să mă implic olecuță. Deși lista inițială de materiale era generoasă, achizițiile au fost minime, și improvizația a fost la mare cinste. Nu e cea mai mare realizare a mea, dar din ce am avut la dispoziție, în 5 minute, fără unelte (și fără iubita mea ghilotină, cu un cutter și o riglă de plastic…)

La muncă

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Fetele au continuat activitățile, am pregătit și globurile de carton – noroc că le făceam și după-amiază la curs, și aveam la mine instrumentele. N-am prins finalul, dar asta e, dedublarea încă nu e posibilă în realitate.

A urmat apoi serbarea lui Iris de la Cercetași. Ca o paranteză, și-a dorit ea să meargă, după ce câțiva ani i-a observat la diverse activități demonstrative. Și când își pune ceva în cap, reușește. Dacă aș trimite-o singură din punctul A în punctul B, n-ar fi atât de entuziasmată, dar când trebuie să ajungă la Cercetași, și eu lucrez, studiază hărți, marchează repere, și nu renunță. E drept că mai dă trei telefoane de pe drum, să fie „sigură” că ce vede e ce am stabilit noi, dar și când trebuie să decidă, o face. Încerc să nu mă implic mai mult decât este cazul, și să o învăț să ia o hotărâre și să și-o asume.

Ce mă amuză copios este modul în care părinții din ziua de azi nu reușesc să stea în banca lor, și să lase copiii în pace. Începe de la plecarea în excursie, unde punctualitatea e relativă, la organizarea evenimentelor, unde nu contează un careu, trebuie să stai tu moț în mijloc să-ți pozezi odrasla, inclusiv la serbări, chiar dacă organizatorii fac ei înșiși pozele din „mijloc”, și cu siguranță vei primi după. Din fiecare învăț câteceva, și aștept cu „emoție” toamna 2017, când trebuie să și aplic…

Revenind la serbare, momentul care m-a dat gata, la propriu, a fost cel al intonării imnului în uniformă. Știu că sunt, în adâncul sufletului, copilul Epocii de Aur, că am fost educată ca Șoim de nădejde și Pionier neînfricat, dar mi-au dat lacrimile când au oferit eșarfele unor aspiranți. Dacă îmi lipsește ceva din epoca mult apusă, e programul de activități al copiilor. Chiar dacă atunci părea o corvoadă, excursiile, vizitele la fabrici, erau minunate, pentru că le făceam cu colegii. Da, uniforma era idioată, fusta aia plisată nu mi-a plăcut niciodată, centura nu stătea în veci dreaptă, dar cămașa cu insigne era altceva! Cumva asta văd acum la Cercetași… un program organizat, care mă face să fiu mai mult decât invidioasă. De exemplu, vizita la Aeroport. Mai că nu plângeam de oftică la terminal, când am lăsat-o acolo! Voiam și eu…

Momentul neașteptat al serbării a fost acela când au premiat-o pe Iris pentru debut. Își face temele, e atentă, execută ce i se cere, se implică… Și în 11 ani n-am mai văzut-o atât de emoționată! O simțeam de la depărtare că i se taie picioarele, asta după ce o văzusem cum i se scurg ochii după eșarfă. Ceremonialul pentru mine nu era nou, jurământ, steag & co, dar ea vedea prima dată… Acum stă cu carnetul de cercetaș, are listă de activități de realizat, cărți de citit, nu e atât de ușor să ai punctele necesare acordării eșarfei, însă nici nu clipește.

Ce-mi mai place, după ce am studiat pozele de la activități… ordinea (când sunt doar ei cu copiii!). La noi, într-o clasă normală, se stârnește panica dacă învățătoarea încearcă să treacă strada cu toată clasa, musai jumătate din părinți & bunici trebuie să fie prezenți. La ei – nu. Copiii sunt aliniați, nimeni nu iese din rând, și îți pierzi ușor eșarfa dacă nu execuți cerința. Habar n-am dacă i se spune „militărie”, e arătată cu degetul, însă nimic nu reușești dacă este haos. Cu cât copiii înțeleg mai repede asta, cu atât mai bine.

Serbarea a avut apoi câteva momente de colinde, piese de teatru improvizate de copii – Mowgli și Doi ani de vacanță, după care petrecere cu „prăjituri făcute în casă” (dap, momentul în care am aflat, Iris a căzut pe spate de râs, și abia aștepta să vadă cum rezolv eu sarcina!).

Și așteptăm cu nerăbdare să vedem ce ne va mai aduce anul viitor la cercetași…

felicitare craciun string art iesle

Crăciun fericit! – felicitare string art

felicitare craciun string art iesle

Fără prea multe cuvinte, vă mulțumesc tuturor celor care îmi sunteți alături, îmi urmăriți articolele, îmi lăsați un semn că v-a plăcut sau nu, și mă susțineți să continui!

Crăciun fericit tuturor!

felicitari globuri string art

Felicitări cu globuri string art

felicitari globuri string art

Dacă tot ne-am apucat de împodobit bradul, am activat un plan pe care mi-l făcusem zilele trecute, când am descoperit această pagină cu o mulțime de modele string-art. Dacă aș avea timp, le-aș lua la rând, dar nu am…

Modelele de globuri nu mi-au ieșit cum am vrut, în primul rând din cauza firului, mult prea gros. Pe cel roșu l-am cusut simultan cu două fire, o împunsătură cu roșu, una cu galben, deși în poză nu se vede împletitura la care am muncit atât! Cel verde am vrut să-l fac după indicații, însă firul prea gros transforma modelul în ceva… greu de acceptat, așa că am renunțat și am improvizat.

Modelul a fost tăiat apoi pe format DL, căci aveam carton pentru această dimensiune. Am folosit cu grijă un perforator de margine, eram la limită să tai cusătura, și a urmat pregătirea finală, căci simple, așa cum au ieșit de la cusut, nu puteau să rămână.

Setul de decorațiuni de la DACO include, pe lângă multe pietricele verzi, la care nu le găsisem până acum un sens, și steluțe, dar și fulgi de nea colorați, verzi și roșii. Setul anterior cu fulgi din plastic conține albi, argintii și albaștri, dar aceștia noi parcă au fost pregătiți pentru acest model. Îmi pare rău că nu am cum să surprind în poză jocul de lumini pe care mătasea și fulgii îl dau.

Tot acum am găsit o utilizare și pentru „pișcători”, căci nu stătea a doua felicitare cu niciun chip pe ramură. Apoi am combinat cu panglicile, și iată ce-a ieșit:

piscatori daco

 

felicitare Craciun string art

Felicitare string art pentru Moș Crăciun

felicitare Craciun string art

Ca în fiecare an de când a devenit conștientă de prezența Moșului, Iris îl așteaptă. Dacă atunci când era mai mititică Moșul se și oprea pe la noi, acum, când e mai mare, el aplică rețeta magică de oprire a timpului și cadourile apar miraculos sub brad, în ciuda eforturilor considerabile de a-l pândi.

Anul trecut a fost o tragedie cumplită că nu l-a văzut, a lăsat cadourile așa, în mijlocul petrecerii… Și, în loc să se bucure de ce-a primit, ca ceilalți copii, Iris bocea „de-i sărea cămeșa”, că mai avea ea ceva să-i spună, și uite, a ratat ocazia. Acum am împodobit bradul târziu, pentru că sub un brad gol nu lasă cadouri. S-a așezat confortabil fix lângă brad, și așteaptă. Să vă ferească sfântul să-i stați în cale unui scorpion. Pentru el nu contează decât ceea ce el și-a fixat pe listă, restul sunt pierderi colaterale. Iar Iris dă dovadă de o perseverență înspăimântătoare.

Cam așa a fost și cu felicitarea. Voiam mult să fac acest model cu string art, însă n-am avut timp de el. Când, pe la 5, a început să scoată uneltele și materialele să-i facă moșului felicitare, n-am ratat ocazia, și i-am zis că roșiaticul apreciază cu siguranță dacă îi coase ceva. A tăiat singură cartonul A6, cu ghilotina, însă a avut o eroare de câțiva milimetri… suficienți însă ca modelul să nu poată fi pus drept, pentru că și eu am perforat până în margine. Și voiam să folosim felicitările din setul de la Daco, așa că am sucit cartonul suport (asta la final, când a terminat de cusut), l-am lipit și tăiat după margini – așadar poziția înclinată este o improvizație, nicidecum un plan.

Modelul pentru cusut l-am creat pe loc. Aveam, de la o felicitare precedentă, frunza de hârtie decupată, i-am perforat vârfurile, și asta a fost. Însă cele trei ore în care Iris a cusut au fost o „plăcere”. I-am explicat că tehnica implică răbdare, ordine și disciplină, dar ți-ai găsit… la a treia frunză aproape că ar fi plâns de ciudă, însă „pentru Moșu” niciun efort nu e prea mare!

A terminat de decorat folosind pom-pom roșu și steluțe din setul de decorațiuni, a adăugat și o brățară care să se asorteze cu costumul… Iar acum îl așteaptă!

Sigur e pe drum!

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

felicitare coronita craciun string art

Felicitări cu coroniță de Crăciun – string art

felicitare coronita craciun string art

Uneori când te apucă „febra” e greu să te oprești… După felicitările cu brăduți, care încet-încet și-au găsit destinatari, ieri am mai dat gata o serie cu coronițe de Crăciun. Trăiască bling-bling-urile de la Daco, căci nu știu cum altfel aș fi rezolvat repede și cu efect problema.

Dacă tot am fost în piață la Obor după „porcării”, am trecut, firește, și prin magazin, unde nu m-am putut abține să nu mă opresc la mercerie… Voiam fir mătăsos, și am zis eu că-mi rezolv problema cu niște papiote la 3,5 lei, că nu are sens să iau mosorele de 19 lei, x 4 culori. Socoteală proastă, căci firul, deși mi se părea mai gros decât ce voiam eu, s-a dovedit a fi chiar prea gros, lucru extrem de enervant atunci când ai deja ceva în minte… Așa că am despicat firul, în trei, și nu în patru, și am obținut grosimea potrivită. Mai era o problemă cu el, de la răsucire era ușor „creț”, însă compensa cu grosimea. Așadar, dacă vi se pare că firul, pe felicitările de mai sus, strălucește cu un efect ciudat, să știți de ce.

Modelul din mijloc este găsit pe net, pe celelalte două le-am văzut și le-am construit singură. Cel din stânga – două cercuri concentrice, raza celui din mijloc – mai mică cu 1cm, și din 10 în 10 grade realizată câte-0 perforație. Folosiți compas și raportor, nu aveți cum să greșiți. Cel din dreapta este aproximativ la fel: două cercuri concentrice, cu diferența de rază 2cm, se trasează patru diametre, la unghi de 45 de grade între ele, și se obțin opt trapeze. Acestora li se trasează, cu un florar, o diagonală curbă (dacă e prea complicat, merge și dreaptă), și se perforează din 2 în 2mm. (Dacă ați amețit, aveți aici modelul, se printează pe carton, se perforează, sunt două modele de felicitări.) Pentru modelul din stânga, am cusut din fiecare perforație exterioară 13 corzi, 5 pe cercul interior, în imediata vecinătate, 8 pe cel exterior, câte 4 de-o parte și de cealaltă, începând de la 4 puncte distanță.

Decorațiunile sunt realizate cu diverse perforatoare de margine, dar distracția a reprezentat-o perforatorul magnetic de la Daco, PFM037, care se poate plasa oriunde în pagină, la orice distanță de margine. Norul de stele din mijlocul coroniței este realizat astfel – se vede suportul felicitării- , și cum era prea „drăguț”, nu m-am abținut să nu mai fac câteva.

Voi cum stați cu pregătirile de Crăciun?

suporti creioane

Suporți de creioane din cutii de carton

Astă vară am primit câteva cutii de carton cu spatule medicale din lemn. Cu spatulele. dacă mă urmăriți constant, ați văzut deja ce-am făcut, căsuțe, brățări… însă le-am consumat și… au rămas cutiile. Copiii le-au folosit de la început ca suporți pentru creioane, și aproape aceeași destinație le-am dat-o și eu, pentru ustensilele folosite la ateliere. Nu erau nici prea înalte, și destul de stabile, ca să nu se răstoarne cu ușurință. Însă aveau o problemă majoră: nu erau decorate, și imprimeul cu marca producătorului nu era chiar pe gustul meu și nici nu manifesta vreun interes pentru copii.

Așadar am decis să le vopsesc. Am folosit ce a mai rămas din vopselele acrilice de la atelierul de toamnă, iar cea neagră s-a comportat excepțional, acoperind complet tot suportul. Cea roșie mai puțin, iar pe cea albastră am renunțat să v-o arăt, căci rezultatul nu a fost deloc satisfăcător. Dilema decorului final a fost rezolvată cu câteva autocolante cu fulgi de nea, luate cred de prin Jumbo, pentru suportul negru, iar pentru cel roșu – pe care cel mai bine merge galben și auriu, am ales forme pretăiate. Mai aveam câteva steluțe din setul de la Daco (AD043) din spumă simplă și cu glitter, și le-am lipit pe acestea cu silipici, căci nu erau autocolante.

Încă nu am luat suporții la atelier, intenționez să mai pregătesc câțiva cu alte figurine de iarnă, dacă găsesc, și sunt curioasă ce efect vor avea asupra copiilor. De câte ori am avut astfel de „accesorii”, s-au arătat foarte interesați de modalitatea de confecționare, pentru a avea și ei acasă câte unul.suporti creioane


* Activitățile prezentate pe site se pot desfășura, la cerere, în particular. Detalii la telefon 0722/ 955 103


Edit:

O altă versiune de suport, realizată cu benzi de izolare a firelor electrice, exceptându-l pe cel auriu, decorativ.

saculet canepa DACO decor iarna

Săculeț de cadouri din cânepă

În toamnă am mai pregătit un săculeț pentru cadouri – foarte potrivit dacă sunt bijuterii – , decorat cu strugure. Cum setul de la Daco are câteva bucăți, și nu le-am găsit încă un sens, acum, de sărbători, unul este decorat în ton cu Crăciunul. Setul de Trăistuțe DACO are codul AD197, conține patru bucăți, din pânză de sac – cânepă, cu firul subțire, nu gros, cum este de fapt cel din sacii mari. Culoarea este naturală, și au dimensiunea 9×11 cm.

Trebuie ceva mai multă atenție la alegerea modelului. Deși m-am străduit să număr, și să centrez cât mai bine, firele de cânepă nu se compară cu etamina și socoteala de pe hârtie nu s-a potrivit cu cea din timpul lucrului… Pentru cusut am folosit fir de bumbac (ghemulețele acelea mici și colorate cât mingea de ping-pong, cu pisicuța). Încă nu am încercat cu fir de goblen, poate, mai gros, ar fi dat alt aspect cusăturii. Oricum se coase destul de greu, firele fiind libere, și nu fixe, ca la etamină, având și destul spațiu pentru a se mișca și strânge.

saculet canepa DACO decor iarna

O altă etapă care mi-a dat bătăi de cap a fost cea în care am reușit să cos modelul de ambele părți ale săculețului. Mi-am dat seama la un moment dat, noroc că n-a fost prea mult de descusut… însă am rezolvat problema introducând în sac o bucată de carton, tăiată pe dimensiunea 10x10cm, astfel încât acul, la împunsătura dublă, să nu mai poată trece dincolo de fața pe care mi-o doream decorată.

Săculețul va fi un ambalaj de cadou ce va eclipsa cu siguranță conținutul. Voi cum ambalați cadourile?


*Activitățile prezentate pe site se pot desfășura, la cerere, în particular. Detalii la telefon 0722/ 955 103

 

semineu craciun tablou

Tablou 3D: decor de Crăciun cu ramă foto

Senzația de „proiect neterminat” pe care mi-a lăsat-o șemineul de săptămâna trecută s-a menținut tot weekend-ul, când m-am hotărât că e momentul să finalizez. Așadar, soluția ultimă a fost Ikea, unde știam că există rame foto cu adâncime, exact ceea ce aveam nevoie pentru a proteja proiectul de praf și alte accidente.

Socoteala de-acasă nu s-a dovedit exactă și rama a fost mult mai mare decât proiectul, așadar m-am trezit de-odată cu mult spațiu liber, ca să nu mai zic că și îmbinarea colilor era destul de vizibilă pentru gustul meu, și trebuia făcut „ceva”. Decât să adaug câte un centimetru de carton și pe stânga, și pe dreapta, am hotărât să-mi tratez obsesia pentru simetrie cu o soluție asimetrică. Am adăugat doar pe stânga, și am mascat îmbinarea cu bandă roșie cu buline, peste care am adăugat câteva accesorii din colecția de iarna aceasta: steluță cu nasture (AD227) și clopoțel (AD223). Îngerul l-am dat jos de pe șemineu, unde am lipit un brăduț din spumă cu glitter, și l-am lipit pe colț, unde maschează o altă îmbinare a cartoanelor.

Rămânea și spațiul din dreapta, destul de liber, și aici am rezolvat problema cu pătrățele din aceeași spumă cu brăduțul. Deasupra șemineului am realizat din carton, așa cum am vrut de la început, un tablou. Rama este realizată din carton, și decorată cu inimioare din fetru (AD219), iar steluțele mici galbene nu mai am idee din ce set fac parte, căci am toate combinațiile posibile de forme, dimensiuni și culori.

Rama foto este funcțională, și sper ca destinatarul să o folosească cu mare, mare plăcere!

semineu craciun tablou