Tag Archives: postas

Din nou, cu postasi

Pentru cei care mă urmăresc de ceva mai multă vreme acest articol nu va fi o noutate. Am o problemă de adaptare cu instituţia "Poştei" Române, şi mai ales nu pot înghiţi poştaşii.

Norocul meu este că de obicei bate la uşă o doamnă poştăriţă tare simpatică. Dar… vineri n-am avut noroc.

Mi-am început ziua aiurea. A avut proasta inspiraţie să consider că recenzor şef la RPL nu e chiar aşa mare chestie, aşa că m-am oferit. Vineri la 8 dimineaţa eram la circumscripţie, că, deh, bucureştenii se recenzează online, primaria printează mailurile, şi le trimite recenzorilor şefi, care mai departe le distribuie recenzorilor să le introducă în mape, la locul lor, acolo unde ar fi trebuit să fie dacă cetăţeanul ar fi dat datele la uşă. Dar… nu, cetăţeanului nu-i place mutra recenzorului, se recenzează singur. Printează chestionarele, pun pariu ca cel putin 20 de pagini, le completează, le scanează, le trimite pe mail la primarie. De-acolo primaria printeaza iar. Coală albă, de xerox, şi chestionarele pleacă cu poşta (româna) la circumscripţie. Şeful de circumscripţie cauta adresa, caută sectorul, sună recenzorul şef, care se prezintă la circumscripţie, ia chestionarul, suna recenzorul din teren, care vine şi el, ia chestionarul, şi îl pune frumos în mapă… la numărul lui nea’ Popescu, care n-a avut chef să-i dea datele la uşă… Aţi ameţit deja? Şi eu.

Cam aşa a început ziua de vineri. Nervi… La 12 alerg acasă, căci trebuia hrănit şcolarul. Mă dezbrac repede, rămâm în tricou, pun mâncarea la încălzit… Sună telefonul. Unul din cei 10 recenzori ai mei, ameţit de re-re-renumerotarea chestionarelor, căci nu mai ştia care din numeroasele note primite e ultima şi cum numerotează chestionarele. O mână pe polonic, una pe telefon, mai criceşte şi copilul să se dezbrace şi să se spele pe mâini. Şi… bate la uşă, de parcă voia să-mi dărâme uşa. Deschid din reflex, căci eram lângă, constat că e un domn, îmi dau brusc seama că sunt în tricou şi îl rog să aştepte 2 sec. Dau să închid uşa, dar nu mai reuşesc, căci la uşă încep urletele… da’ unde vă treziţi, doamnă, ce, eu stau să vă aştept?? Timpul meu costă bani!!! Cine e X?? Mă blochez, las îmbrăcatul, uit că vorbesc la telefon, crap uşa, spun că e soţul meu, şi-l rog totuşi să stea 2 sec. Greşeală fatală, urletele încep şi mai rău. Încă şocată, cum îşi permite un funcţionar să urle la mine! Mă dezmeticesc, între timp îmi dau seama că semnasem pe confirmarea de primire. Dar poştaşul continua să urle că timpul lui costă bani! Îi cer numele. Da’ la ce vă trebuie numele meu??? Să vă reclam! Daaa??? Să mă reclamaţi?? Duceţi-vă la poştă dacă vă plictisiţi, şi vă spun ei cum mă cheamă!! Şi a plecat pe scări, tot urlând, că am avut tupeul să-i mănânc timpul lui atât de preţion, care costă bani…

Am închis în cele din urmă telefonul, am hrănit copilul, şi am plecat spre circumscripţia de recensământ. M-am abătut de la drum ca scufiţa roşie, pe la oficiul poştat de care aparţin. Doar mă plictisesc, nu aveam chiar deloc treabă, nici nu mă asteptau vreo 500 de formulare de verificat şi semnat… O găsesc pe şefă, care îmi spune că… e un angajat problemă, aşa se poartă şi cu ele, nimeni nu se înţelege cu el, că mereu creează incidente… dar ce să facă, căci n-au personal, şi nu-l pot da afară! Că o să-i dea un avertisment verbal, dar să nu mă aştept la scuze…

A început să-mi sune iar telefonul, aveam trei oameni care mă aşteptau… şi am plecat. Mi-am dat seama că nu am cerut număr de înregistrare la plângere… dar nu mai aveam timp să mă întorc.

Unde am greşit?! Nu mai e valabil că un funcţionar trebuie să zâmbească tot timpul?

Acum îmi fac curaj, căci peste o săptămână trebuie să ajung la poştă cu cele 16 premii ale participanţilor la concurs. Mi-e groază de cele 16 mici formulare care trebuie completate, de cele 16 operaţiuni individuale pe care doamna de la ghişeu trebuie să le facă pentru fiecare plic în parte… de ora pe care o voi sta acolo cu siguranţă, de disperarea celor din spatele meu, când vor vedea că scot 16…

Şi dacă nu înţelegeţi de ce mi-e aşa groază…

Posta Romana. Episodul… cine mai stie cat!

Ei… de când n-am mai scris nimic pe subiectul poşta română, dar, pe cuvânt, parcă se roagă de mine!! În august trebuia să primesc primul număr al unui abonament… fusesem avertizată să anunţ departamentul de distribuţie dacă nu îl primesc până la jumătatea lunii.

Eu, optimistă, mi-am zis că… ce poate să se întâmple. Cutiile poştale sunt noi, se încuie. Aştept eu şi aştept, pe 20 tot nu sosise. Îmi fac curaj, trimit mail. Se ia de la capăt firul poveştii, şi aflu că… poştaşul a pus revista în cutie. Ba chiar a şi descris cutiile, a recunoscut că sunt noi. Concluzia – mi-o fi luat-o cineva din cutie! Ca de obicei, vinovat necunoscut, poşta română e fără pată. Ba chiar poştaşul a spus că avem în mod sigur toţi vecinii aceeaşi cheie, şi ne violăm corespondenţa unii altora! Ca să nu mor, ştiţi voi cum se spune, mă duc şi încerc vecinii de cutie din cele 4 puncte cardinale faţă de a mea. Cheia nu se potriveşte.

Aşteptam cu nerăbdare numărul de septembrie… surpriză, îl găsesc în cutie. Dar, surpriza şi mai mare, aveam un bileţel explicativ, pe un aviz din acela micuţ… D-na X – abonamentul pentru august pentru revista "X" e pentru apartamentul 8. Calculatorul nu a înregistrat şi cifra 6 şi apare ap.8 [subliniat de două ori] Colegul meu care mi-a ţinut locul în concediu a pus-o (revista) la apartamentul 8, conform chitanţei. Am încercat să o recuperez eu, dar nu o mai au. Cu mulţumiri, Poştăriţa

Şi de când l-am văzut râd continuu… colegul în cauză a mai fost "eroul" unui subiect de-al meu, dar nu ştiu cum se face, tot calculatorul e de vină… nu operatorul care a bagat datele, şi care şi-a facut datoria de doi bani, fără să verifice dacă a introdus corect… ce contează o cifră?!

Acum întreb şi eu… am greşit cu ceva? Şi cine ar trebui să suporte costurile numărului pierdut? Şi pentru ce "mulţumiri"? Un eventual "îmi pare rău pentru situaţia creată" cred ca ar fi fost mai potrivit…

Cu si despre postasi

Am promis aşadar că revin. Nu ştiu de ce, dar subiectul Poşta Română pare să nu aibă sfârşit. De fapt, fiecare experienţă căpătată la contactul cu această instituţie este unică. Şi nu încetează să mă minuneze, cât de mare e grădina şi câţi sar gardul.

Azi despre poştaşi. În viitor habar n-am despre ce va fi, dar presimt că nu va fi plictisitor.

Ei, este minunată această funcţie. Şi importantă, dacă ai fi cioclu sigur nu te-ar aştepta toate babele la uşă, cu sufletul la gură, gata să ţi-l dea.

Până acum şase ani şi jumătate, contactul era indirect. Ei înghesuiau plicul în cutie, deşi era vădit ca rupi ceva înăuntru. Pun pariu că nu rămânea nerecompensat dacă lua liftul să spună… Ştiţi, nu vreau să fac praf conţinutul, cred că e mai bine să vi-l dau personal. Ok, Ok, fără roşii, e vina mea, trebuia să-mi pun cutie 30x40cm.

Recomandată… toată lumea ştie că pentru scrisorile de tipul acesta trebuie să semnezi de primire. Ciudat, le găseam tot în cutia poştală. Şi mai ciudat că… eram acasă! Deci, efort minim. Ignori, ce naiba, ca doar nu a plătit în plus o avere, şi dacă tot voia semnătură, putea să o pună şi cu confirmare de primire. Dar de ce nu urca să bată la uşă?

Alocaţia. Această veşnică recompensă din partea statului, că ţi-ai făcut datoria faţă de patrie şi ai adus pe lume un nou subiect de jupuit. Şi, alocaţia vine prin Poştă. Dar… deşi eram acasă, găsesc avizul în uşă. Inutil să mă întreb, ce era mai uşor, să sune sau să scrie avizul? Sau era vreun sadic, care considera că femeile cu copii mici oricum ies din casă, mare lucru un drum până la poştă cu căruciorul. Aglomeraţie, căldură, muuulţi alţi copii. Dar ai o ocazie de socializare cu celelalte mame din cartier. Şi, dacă în 99% din cazuri statul român are talentul de a lua numai hotărâri greşite, pentru una trebuie să-i mulţumesc. Alocaţiile se pot vira pe card. Din fericire după câteva luni de "socializare" am scăpat. Sper să se poată menţine, şi să nu mă trezesc de la anul că primesc carneţelul de cecuri de la şcoală.

Anul trecut, asociaţia de locatari a strâns fonduri pentru schimbarea cutiilor poştale. Cele vechi, verticale, neîncăpătoare pentru plicuri DL, standard pentru carţi poştale (deh, pe vremea răposatului, numai cele PAR AVION erau DL…), au fost înlocuite de unele mai mari. În locul uşilor strâmbe, fără încuietori, sau guri căscate în perete, fără uşi, avem acum cutii noi, pe care poţi citi cu uşurinţă numărul apartamentului, şi care stau frumos încuiate. Cutiile vechi, ciudat, erau jumătate la parter, jumătate la etajul 1. Cele noi au fost montate toate la parter. Logic… daca stai la erajul 9, vezi cutia când urci. Nu urci pe jos un etaj, verifici cutia, şi cobori la parter să iei liftul. (Liftul este programat să nu oprească la etajul 1, doamne fereste să ai vreun handicap şi nevoie de el. Nu că am avea rampă la intrarea în bloc, dar avem o scăriţă cu trepte mici, pentru bătrâni.)

Revenind, găsesc sâmbătă seară aviz de colet în cutiile de la etajul 1. Nu de alta, dar nu mergea liftul, coboram pe scări, şi se zărea ceva în vechea mea cutie. Vechi de-o săptămână. Să înnebunesc. Pe lângă taxa de magazinaj, care nu e o avere, dar de ce s-o plătesc dacă nu e vina mea?!, îmi era teamă să nu fi returnat coletul. Ieri, cu noaptea în cap, am intrat în proprietatea coletului.

Dar…. iată că pe la 2 bate la uşă. Poştaşul. Aveam o recomandată :D. Semnez… şi nu mă abţin, îi spun de aviz. Aaa, păi săptămâna trecută am fost în concediu, un coleg mi-a ţinut locul… El ştia vechile cutii.

Ooo doamne… Dar oare pe unde o fi intrat în bloc?! Şi cu ce logică a urcat un etaj, să-mi lase avizul într-o cutie care nici uşă nu mai are?! Nu l-a şocat nici un pic… la intrare cutii noi-nouţe, sus, cutii fără uşi…?

Normal. E România. E Poşta Română. Lucrurile merg înainte şi aşa…