Casa vie. O introducere în științele vieții pe înțelesul copiilor. EGOROV Egor;NECIPORENKO Iuri

Casa vie. O introducere în științele vieții pe înțelesul copiilor – Editura Paralela 45

De când Iris a început să scrie singură, împărțim „munca“ la site dacă timpul nu ne e prieten. Aveam de ales între Casa vie și Scrisoare pentru rege și, răsfoindu-le, am decis să o ia ea pe prima, fiind pasionată de biologie. Am citit prezentarea și îmi dau seama că e deja pe un drum pe care nu am cum să o mai ajung din urmă, căci pasiunea îi dă aripi, iar cu mine vorbește limbi străine… Nu îi place să scriu o introducere la articolele ei, însă simțeam nevoia să spun că sunt atât de mândră de ea că știe ce vrea și acționează în consecință. La 15 ani nu aveam curajul ei.

Casa vie. O introducere în științele vieții pe înțelesul copiilor. EGOROV Egor;NECIPORENKO Iuri

Casa vie. O introducere în științele vieții pe înțelesul copiilor. Volumul este disponibil în librăria online a Editurii Paralela 45 (unde o puteți și răsfoi – sunt disponibile nouă pagini) sau în alte librării, precum: Librarie.net, Elefant, Libris, eMag, Cartepedia, Cel.ro, Carturesti.

Casa vie e în primul rând o carte, dar nu doar atât. Întâi de toate, este o lucrare pentru toate vârstele, căci nu cred că toți știți exact ce și cum „se întâmplă“ într-o celulă. Probabil autorii (Egor Egorov și Iuri Neciporenko) au recomandat-o pentru o anumită vârstă deoarece „oamenii mari“ nu mai sunt destul de nerăbdători să afle! Pe ultima copertă a cărții e menționată vârsta de 8 ani, dar atâta timp cât poți înțelege că celula este ceva foarte mic pe care nu-l poți vedea și studia cu ochiul liber, cartea este perfectă pentru un curios!

Casa vie explică pentru oricine, indiferent de cât de pasionat de biologie este, cum funcționează o celulă. Nu sunt folosiți termeni complicați, apar foarte multe comparații ca: lizozomii sunt „gunoierii celulei“, moleculele de ubicuitină sunt „etichete negre“ și așa mai departe. Dacă ar fi folosiți acei termeni științifici, ar deveni o carte perfectă pentru elevii de liceu, dar cei mici sigur nu ar mai înțelege nimic.

Volumul este structurat pe capitole, după alcătuirea și funcționalitatea unei celule. La început se face o prezentare a „personajelor“, iar la final este adăugat un dicționar în care ți se explică toți termenii științifici. Până acolo cartea a fost amuzantă, dar după aceea a început să mă doară puțin capul…

Prezentarea subiectului seamănă cu o bandă desenată în care acțiunea principală este războiul dintre organitele care nu au ce căuta în celulă și apărătorii acesteia. Printre desene sunt introduse și fotografii reale, foarte utile pentru a înțelege procesele. 

Ce mi-a plăcut?

În primul rând mi-au atras atenția imaginile și felul în care ți se explică totul într-un mod simplu. Desenele din carte le-am folosit destul de mult, mai ales pentru a mă pregăti pentru un test la biologie. În plus, eram destul de convinsă că nu are cum să-mi placă această ramură a biologiei, numită citologie, căci eu sunt mai mult fan al anatomiei, dar această carte mi-a schimbat părerea. Toată biologia se pare că are aceeași logică și toată e frumoasă – până acum cel puțin.

Ce am învățat?

Nu știu dacă voi știați diferența dintre bacterii și viruși, eu nu o înțelesesem pe deplin până acum. Sau ce sunt proteazomii, la ce folosesc… Multe din fenomenele care au loc în celulă sunt mult mai bine prezentate decât în manualul oferit elevior de către dragul minister al educației (cum ar fi exictoza, facogitoza etc). Ca exemplu, mai jos am inserat două poze, una din manualul meu și una din carte.

Casa_vie_editura_paralela45

Autorii m-au ajutat să înțeleg ce legătură este între reticul endoplasmatic, aparatul Golgi și lizozomii, ceea ce s-a dovedit a fi foarte util pentru recentul test la biologie unde am avut de scris chiar despre aceste legături. Câțiva colegi mi-au spus că ei nici pe internet nu au găsit, păcat că nu aveau și ei cartea.

Cine ar trebui să citească?

Toți. Dar mai ales cei care susțin următoarelele: „Vaccinul o să-mi omoare copilul!“ „Putem supraviețui unui virus cu un ceiuț!“ „Copii au fost aduși de barză!“ În legătură cu prima afirmație… am auzit-o de foarte multe ori, de prea multe chiar. Cartea aceasta cred că ar putea să-i facă să priceapă ce face de fapt un vaccin. 

În concluzie: Casa vie propune un alt tip de învățare, de care avem mare nevoie, mai ales acum când sunt atâtea dezbateri despre virusul cov2, dacă există sau nu, iar unii nu realizează cât de existent este. 

Vă urez o zi frumoasă în continuare și o lectură plăcută!

flamingo quilling

Quilling – forme geometrice simple

Încă câteva zile și am încheiat un an școlar, cel mai „altfel“ din toate câte mi-a fost dat să trăiesc. Combinat și cu clasa pregătitoare, mi s-a părut o aventură fantastică. Organizarea activității a devenit mult mai coerentă când am pregătit totul legat de litera pe care o învățam în respectiva săptămână, îmbinat cu tema de la explorarea mediului. Astfel parcă lucrurile au căpătat alt sens, chiar și pentru copii.

Ultimele litere învățate  – Q, W, Y, ciudatele alfabetului, așa m-am obișnuit să le spun – au fost însoțite la arte și abilități de una din tehnicile mele preferate: quilling. Problema cu această tehnică este să decizi ceea ce vrei să lucrezi. E greu începutul, dar apoi, dacă îți dorești cu adevărat, poți realiza lucruri extraordinare. Am căutat mai întâi un filmuleț demonstrativ pentru formele de bază și l-am găsit destul de greu, eram în punctul de a mă lăsa păgubașă, când l-am descoperit. Explică foarte bine cum se realizează toate formele simple și tot atunci mi-a încolțit și ideea pentru temă. De regulă, primul lucru pe care îl cer la quilling sunt flori, pentru a trece de primul impas: acela în care strâng foarte tare hârtia. Dar acum… dacă tot am vorbit de formele geometrice și ne-am jucat cu ele, de ce să nu le confecționăm și din hârtie?

Mi se pare foarte potrivit și, după această perioadă online în care crearea materialelor necesare în lecție a fost marea provocare, să mai găsești și ceva bine făcut, e o gură de oxigen. Pentru începători, acul de quilling este unealta de bază. Șablonul cu cercuri de diferite mărimi se găsește la orice librărie, nu e mai mult de câțiva lei, nu e nevoie să cumpărați așa-zise seturi de quilling la suprapreț. Penseta este și nu este obligatorie, pentru începători mai puțin, eu mi-am cumpărat, dar am folosit-o rar.

Nu e cine știe ce SF să faci quilling la școală. Din experiența mea, după câteva explicații, ai cel puțin jumătate din copii care se descurcă sau se ambiționează să se descurce. Reiei explicațiile cu ceilalți, lași filmul să meargă cât timp treci pe la fiecare să îi arăți. Apoi cei care știu și fac repede elementele pot fi solicitați să îi ajute și pe ceilalți și curând lucrurile încep să meargă. Am văzut în anii trecuți că au adoptat destul de repede tehnica, au confecționat felicitări, mărțișoare, și multe din „cadourile“ pe care mi le-au făcut sunt realizate din hârtie răsucită.

Piticii de anul acesta sunt mici. Ori nu au avut încă timp, căci temele de abilități sunt lăsate, pe nedrept, ultimele, ori s-au speriat… Ac de quilling au toți, eu l-am pus pe lista de rechizite, iar curajoșii au trimis deja. Mai jos sunt primele sosite, cinci băieți și o fată care, la 7 ani, s-au descurcat minunat.

quilling forme simple

Nu știu cum s-au aliniat lucrurile, dar și luni, la Atelier, tot quilling am făcut. De data aceasta, având doar doi copii, lucrurile au stat diferit. Plus că aici, în „lumea mea“, am tot ce îmi trebuie, cărți, unelte, iar demonstrația o fac eu. Modelul a fost ales de copii, în ciuda a tot ce le-am arătat că se mai poate face. Ondulatorul de fâșii rămâne la mare cinste, încă îmi amintesc când l-am dus prima dată la grădiniță și au ondulat continuu toată ora. Au răsfoit numerele din Idei creative, cel dedicat Quillingului și cel formelor pentru copii, dar au ales tot din Twirled Paper, cartea mea preferată în domeniu, de la care am și uneltele folosite de copii de atâția ani încoace.

Sper că cele două păsări flamingo au în comun cu realitatea ceva mai mult decât culoarea, însă creațiile le aparțin în totalitate, căci nu mă amestec atunci când copilul lucrează. Au avut nevoie de explicații suplimentare la picioare, căci se îndoia aceeași bandă de hârtie pentru degete, însă, în rest, au urmat modelul. Deși cartea este în engleză, nu au avut nevoie de nicio traducere, absolut totul s-a decis vizual, iar copiii au reușit să respecte foarte bine proporțiile (în engleză le spunea direct cât de lungă să fie hârtia, cât se folosește la îndoitură etc.) Dacă tot învățăm împreună, măcar să o facem pe linie de autonomie și să încurajăm luarea de decizii și rezolvarea de probleme.

Pandemia mi-a cam stricat mie planurile, Atelierul nu poate prinde atâta viață cât mi-aș dori eu, însă m-am simțit minunat să îl văd măcar un pic așa cum mi-aș dori să fie.

quilling flamingo

metoda cubului ce poti spune despre tine

Cuburi – ce-mi spui despre tine?

Prima întâlnire cu viitorii mei elevi s-a lăsat cu o discuție liberă. Ne-am prezentat, stând în cerc, apoi fiecare a adăugat ceva despre el. Nici la adulți nu merge nemaipomenit sesiunea aceasta în care trebuie să alegi acele două-trei lucruri esențiale pe care să le spui celorlalți despre tine, însă la copii e și mai dificilă pentru că tind să imite colegul. De exemplu, care e mâncarea ta preferată… a fost de ajuns să spună unul pizza și l-au urmat și ceilalți. Alegeam așadar un criteriu, răspundeam toți, după care schimbam și o luam de la capăt.

Nu doar că am vorbit despre noi, dar am exersat răbdarea, respectul față de ceilalți, cum să aștepți să spună fiecare ce are de spus până îți vine și ție rândul, căci la un moment dat îți va veni!, nu ești sărit. Apoi, să nu vorbim în cor, că nu mai înțelegem nimic. Și, cel mai important, să accepți părerea altuia fără să râzi. Nu există răspuns corect, ci o mulțime de variante personale.

Acum, pentru că începe școala, vom fi doar noi și vom avea cel puțin teoretic mai mult timp, m-am gândit să schimb un pic jocul, să îl fac mai amuzant cu ajutorul cuburilor. Mi-am confecționat unele din burete, peste care prind cu bandă scotch cartonașele necesare (se detașează complet din macheta printată), după ce le plastifiez, pentru mai multă rezistență. Pentru acest joc de cunoaștere mi-am pregătit două cuburi, dar încă nu m-am hotărât dacă le folosesc simultan sau nu, căci la această vârstă nu sunt foarte răbdători și aș vrea să le vină rândul mai repede.

Unul din cuburi este pregătit sub formă de întrebări, celălalt are doar domeniul de referință. Pentru că nu toți copiii știu să citească, este bine ca la început să prezentați cuburile, discutând fiecare imagine, astfel încât pictograma să fie înțeleasă repede în momentul aruncării, fără să mai fie nevoie de lectură și copiii să știe ce au de spus.

Puteți complica jocul după o rundă, dai cu zarul și să îți amintești cine a mai vorbit anterior despre acel domeniu și ce a spus.

Un dezavantaj pe care îl văd e că nu voi afla toate detaliile incluse despre fiecare copil, dar putem relua jocul și, dacă la următoarele aruncări se repetă opțiunea, copilul poate da din nou.

Am pregătit două variante de material. Unul este utilizat pentru un cub cu latura de 9 cm, din celălalt rezultă unul cu latura de 6 cm, chiar dacă utilizează aceeași cantitate de hârtie. Dacă nu vă e la îndemână să lipiți cuburile pe interior, puteți să întăriți muchiile cu bandă adezivă, după ce ascundeți zonele de lipire. Dacă puteți, printați pe carton sau cașerați ulterior pagina.

metoda cubului ce poti spune despre tine

Images designed by pch.vector / Terdpongvector / macrovector / brgfx / Freepik. Cuburile din imagine reprezintă o simulare pe calculator apropiată produselor finale. Calitatea imaginilor va depinde de calitatea imprimării color.

Materialul este disponibil celor care în ultimele trei luni au făcut o donație către acest site. Cei care au donat prin PayPal l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. Vă rog ca în momentul unei donații ulterioare datei publicării articolului să solicitați, printr-un comentariu, cu aceeași adresă de mail, materialul dorit.

Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.

gradinita modulara

Marea Abrambureală, episod nou

Când lucrurile merg prost, dar prost, și din ce în ce mai prost, dacă nu îți păstrezi un pic speranța și simțul umorului o iei razna… Cam așa a fost și cu noile titluri care țin presa online (nu știu offline, că nu citesc). Nu mă țin nervii să o urmăresc live, pentru că eu încă îmi amintesc momentul în care ea a ajuns odinioară la minister, iar eu intrasem în învățământ… cum mi-am luat-o lejer în freză că s-a trezit să schimbe regulile la titularizare. Așa că momentul în care am auzit că iar e ministru mi-am pus mâinile în cap, am bătut drobul de sare în perete, numai Dumnezeu știe ce idei i-o da, deși mă îndoiesc că el o inspiră!

M-am apucat să ascult înregistrarea emisiunii de la Digi, cu Oana Moraru. Am avut așa senzația că e pe sticlă „Racul, broasca și știuca”. O discuție de „vorbe” din care doi oameni radicali n-au reușit să ajungă la o concluzie comună, benefică dezastrului de sistem pe care îl avem. În schimb „maxime” s-au lansat o mulțime. Mai jos pe cele care mi-au atras atenția…

Numărul de copii la clasă

La noi au luat-o razna rău de tot lucrurile. Avem școli suprapopulate, în trei schimburi, și școli care se închid că… nu au copii, pe o rază de 1 km. Prostia a început, părerea mea, de la nerespectarea circumscripției școlare. (Acceptarea flotantului doar la înscrierea la CP, neverificarea prin instituțiile specializare (poliție, DGASCP) a adreselor unde figurează câteva sute de copii într-un apartament – uite o idee de rezolvare.)

Mă duc dimineața la școală cu autobuzul. Cu o stație înainte să cobor, urcă de la Palatul Copiilor mulți pitici, de mână cu adulți. Nu coboară la următoarea… unde e școală chiar în stație, merg mai departe, spre altă școală. „MAI BUNĂ.” Cert e că stau la 5 minute de mers pe jos de școala mea. Recent primăria de sector a decis să ne „reorganizeze”. Pentru că nu avem copii, vom deveni localul secundar al altei școli mari și aglomerate, aflate la 3 stații de noi. La noi se învăța într-un singur schimb, toate clasele CP-VIII de dimineață, așa cum ar fi normal să se întâmple peste tot, doar este perioada optimă pentru învățare la un copil școlar. Dar… cum să lași atâta spațiu liber după-amiaza? Hai să facem grădiniță la parter, iar la etaj să se învețe în două schimburi. Aștept cu interes să văd cum vor reacționa preșcolarii când sună soneria la fix. Și mai ales cum vor dormi după-amiază când cca 15 min (în cel mai fericit caz) gimnaziștii se „joacă” în clase nesupravegheați. Deși am obsesia de a-mi începe ora la fix, uneori e imposibil când deasupra mea zici că e bătălia de la Termopile. Dar, așa cum a bravat un consilier local, deciziile le iau ei. Noi nu trebuie să gândim.

Adaug că la noi clasele nu depășesc 25 de elevi la primar. Nici la gimnaziu. Cum e să ai la clasă 20 de copii? Un vis pe care îl savurez în fiecare zi. Uneori am impresia că sunt prea mulți. Nu am timp să îi scot pe toți la tablă, așa cum și-ar dori și ei, dar și eu. Însă… ne costă. Ca să acoperim cheltuielile din subvenția per capita, se făcuse un calcul că ar trebui să avem minim 27 la clasă. Ai mai puțini, așadar există un preț. Cel pe care îl simt eu e că nu se plătesc orele suplimentare, căci nu avem cu ce (mai nou nici nu mai e voie)… Și când am deja 12 la activ, calculez câte zile de concediu mi se dau (sic!) compensator la vară.

Prietenii mei – fie că sunt profesori sau părinți – au copiii în clase „mari”. Garantat pe ei nu i-a întrebat nimeni nici dacă vor 30 de elevi la clasă, nici dacă vor să aibă 30 de colegi. Și pariez că, dacă pe formularul de înscriere la clasa pregătitoare s-ar introduce o rubrică „Sunteți de acord ca efectivul clasei să depășească 25 de elevi”, toată lumea ar bifa NU. Aș vrea să văd ce artificii face primăria, de unde scoate săli de clasă, profesori, pentru clasele care apar în plus. Că bani mai tipăresc ei dacă e nevoie. Să fii corect costă.

„Abrambureala” lansată acum conform căreia părinții sunt de vină, că ei vor să fie peste 30, e praf în ochi. Nu știu pe nimeni care să fi fost întrebat dacă e de acord, ca părinte. Profesorii care și-o fac cu mâna lor – nu discut despre ei – ci despre cei presați, obligați să accepte clase peste efectiv. Îmi e clar însă un singur lucru. Când tu vezi, ca părinte, la înscriere, că sunt 25 pe listă, iar apoi te trezești 31 la ședința cu părinții, ia poza, fă prezența, apoi fă reclamație. Dacă noi suntem de vină, ca părinți, apoi tot de noi depinde să o rezolvăm! În speranța lor, curge multă apă pe Dâmbovița… pe Dunăre… ce preferați!

gradinita modulara

4 săli de clasă în construcție modulară așteaptă ocupanți preșcolari. Dacă i-ar lăsa pe artiștii care au pictat picioarele podului Mihai Bravu să îi dea puțină culoare cu flori și fluturi ar arăta minunat.

Repetenția la clasa I

Am înțeles perfect argumentarea dnei Moraru (deși în general prezența dânsei a fost prea extremistă și prea generalizatoare în sens negativ). Trebuie să recunoaștem însă că, în cazuri extreme, aceasta ar trebui să existe. Nu doar la clasa întâi, chiar și la CP. Trecerea acestui nivel la școală a fost argumentată tocmai prin impunerea frecvenței. Ajungeau la clasa I copii care nu au mers la grădiniță, fără cunoștințe elementare. Clasa pregătitoare are tocmai acest rol… să îi „pregătească”. Dacă el nu frecventează… ce caută în clasa I? Același raționament și pentru clasa următoare. Dacă el nu știe să scrie și să citească după un an de zile, nu poate aduna peste ordin, ce faci cu el în clasa a II-a? Mă gândesc ce frustrare e invocată la el, că repetă clasa, dacă el de fapt nu a dat pe la școală? Îi oferi șansa de a merge, de fapt, prima dată în clasa I…

Orice copil poate învăța orice conținut, dacă îi lași timpul necesar să o facă în ritmul lui. De ce nu recunoaștem că unii chiar au nevoie de doi ani calendaristici pentru a parcurge unul școlar? Așa cum cei supradotați pot parcurge doi ani școlari într-unul calendaristic… nu? 

Sunt însă sceptică. Nu se va reglementa nimic. Ei vor repeta conținuturile de clasa a II-a, când de fapt… ar trebui să le repete pe cele de clasa I. Acele programe recuperatorii sunt un vis. S-a făcut o analiză de nevoi? S-a calculat un buget? S-a evaluat dacă există spațiul necesar? Sigur, facem. Dar… copiii vor? Am în clasă două cazuri care ar avea nevoie de sprijin permanent. Unul ar fi trebuit să mai stea în clasa I măcar încă un an, i-ar fi fost de folos. Pe ambii i-am chemat la școală suplimentar sau le-am dat de lucru. Cazul X. nu a comentat, a executat, a venit, a muncit. Cazul Y… „a avut treabă”. Cam cum s-a gândit doamna că voi obliga pe Y. să se prezinte în timpul liber?

Așa că, da, sunt de acord ca, în cazuri excepționale, copiii să repete clasa I. Susțin asta așa cum susțin că la liceu nu ar trebui să se intre cu note mai mici de 5, că ar trebui reintroduse școlile profesionale, că am rămas fără electricieni și instalatori și n-are cine să-ți monteze ca lumea două becuri în casă.

Era o zi, cu cer senin… și urcam în Bucegi

Deliciul interviurilor televizate au fost însă pentru mine „Misterele din Bucegi”. Întâmplător tocmai am avut acest text, într-un manual de altfel destul de ok față de altele. Profesorii de la clasă pot ca, la limba română, dacă consideră textul nepotrivit pentru noțiunile teoretice pe care le au de abordat, să îl schimbe. Pur și simplu aduc un altul, așezat în pagină conform vârstei, scris cu diacritice… și îl utilizează. Am mai făcut acest lucru. Textul informativ despre Bucegi a fost ok. Și da, pasajul final a făcut deliciul lecției. Însă pentru cu totul altceva decât s-a bătut câmpii la tv și pe net…

În primul rând, a trebuit să explic ce e acela „un kilometru pătrat”. Nu de alta, dar nu se fac noțiuni despre suprafață cu unități de măsură nici măcar la clasa a patra. Se calculează pentru un pătrat cu latura de 5 pătrățele o suprafață de 25 de pătrățele. Ei bine, la cuvinte necunoscute copiii au pus pe listă. Cu explicația m-am descurcat eu, dar s-a trezit alt isteț să adauge că nu se scrie ca în carte, ci „km cu un doi mic sus. Doamna, dar de ce se scrie așa?” Alelei, și ajung iar la capitolul acela că nu le putem învăța chiar pe toate în clasele primare, vor învăța în clasa a V-a…

Despre acele „informații științifice” cu efecte „benefice” auzisem și eu. Sunt legende vechi… mituri. Cei care le-au demonstrat or fi savanți britanici. Am inventariat cine din clasă a fost sus la Babele, dacă a simțit ceva. Nu am avut „dovezi”. Doamna, dar dumneavoastră ați fost acolo? Ați simțit ceva? Am mărturisit că am fost de mai multe ori, dar n-am simțit nimic.

Cine știe, doamna, poate nu erați suficient de obosită!

Așa că, dacă nu simțit nimic, de la telecabină vi se trage. Sau poate că nu eram în sandale… ci în bocanci! Eu am urcat pe jos, pe Jepi, și tot degeaba. Însă niciun moment nu a crezut cineva pe bune… Le-am încadrat la povești și atât. (Ca o paranteză, am fost și la Templul Dacic al Ursitelor de la Şinca Veche, tot degeaba!)

Despre „evaluarea calitativă” a manualelor sincer nu vreau să-mi amintesc prin ce-am trecut cu al meu și ce modificări stupide am fost obligați să facem… Așa că doamna ministru, șeful meu ierarhic absolut, înainte să retragă abramburește vreun manual, să ne dea unul făcut cum trebuie, la care să nu avem ce să-i reproșăm! Și schimbăm noi de bună voie și nesiliți de nimeni.

Concluziile vă las să le trageți voi, mai jos.

Atelier gratuit de cusături la Gaudeamus

Așa cum v-am obișnuit, la târgul de carte, împreună cu editura Casa organizez un atelier de lucru manual. Cel de la această ediție este inspirat de numărul 128 al colecției „Idei creative”, proaspăt ieșit de la tipar, un număr cu adevărat românesc în colecție. Am povestit despre acesta deja, într-un articol precedent, pe care vă invit să-l citiți aici.

De ce să coși?

E o întrebare pe care mi-au mai pus-o copiii. În epoca lipiciurilor ultra-adezive, pare că acest meșteșug nu își mai găsește locul… ei bine, așa cum trebuie să învățăm la un moment dat să facem fundă la șireturi, trebuie să știm să băgăm ața în ac și să coasem, căci un nasture nu se va lipi cu „Picătura”.

La atelierul din această toamnă vom încerca să coasem pe etamină unul din proiecte propuse de autoare. Experiența în lucrul cu copiii pe proiecte de acest gen spune că nu va fi ușor, dar nu este imposibil. Vom încerca să lucrăm fără să avem nevoie de ajutorul părinților, căci vrem să învățăm. Sper ca gustul pentru cusut să prindă și copiii să își facă curaj să încerce și alte proiecte. Pe lângă aplicațiile sale în viața de zi cu zi, cusutul dezvoltă capacitatea de orientare în sistemul de axe de coordonate, orientarea pe etamină, în funcție de orizontală și verticală nefiind un lucru ușor.

Dacă trei argumente sunt suficiente, vă aștept

Sâmbătă, 25 noiembrie, ora 16:00.

La atelier, ca de obicei, avem 12 locuri, iar activitatea este recomandată școlarilor. Atelierul este gratuit, dar participarea se face pe bază de rezervare printr-un comentariu la acest articol sau prin sms, la numărul de telefon 0722*955*103. Vă rog să includeți în mesaj și un număr de telefon pentru confirmare, numele și vârsta copilului. Atelierul are loc în incinta târgului; intrarea la Romexpo este gratuită doar pentru elevi, studenți și pensionari, iar această taxă de acces nu are nicio legătură cu atelierul. Pentru a nu vă rătăci și a ajunge la timp, verificați înainte harta expoziției. Deși aveți numărul meu de telefon, îmi este foarte greu să vă îndrum dacă mă sunați înainte de atelier, când deja unii copii au sosit.

Se subînțelege că participanții vor respecta următoarele:

  • anunță în timp util (sms) dacă nu pot participa, pentru a da locul altui copil;
  • sunt punctuali la eveniment;
  • se informează înainte de eveniment cum se ajunge la locația stabilită;
  • au vârsta necesară, pentru a lucra cât mai mult singuri, fără ajutorul părinților.

Materialele sunt puse la dispoziție de organizatori, iar creațiile le aparțin copiilor.

Vă așteptăm!

„Ziua animalelor de casă” – la școală

Reîntoarcerea mea la catedră a fost un moment care, în timp, a suferit mai multe fixări pe axa timpului. Întâi de toate, când am decis să fac altceva cu viața mea, l-am plasat într-o altă viață, dacă există reîncarnare. Niciodată însă să nu spui niciodată… După ceva ani am constatat că apa vieții mă duce, fără să vreau, tot spre copii și spațiu educațional. Acum patru ani am vrut, într-un moment de cumpănă, să mă reîntorc. Doar că nu am vrut ca profesor la gimnaziu/liceu, așa cum puteam s-o fac, ci la cei mici. Surpriză: neavând liceul pedagogic, eram considerată complet „necalificată”. Având experiențe directe, pe copiii mei, cu astfel de încadrări, oameni care nu știau ei împărțirea cu rest, darăminte să le mai explice și altora, și văzând cum sunt priviți, ca „incompetenți”, n-am vrut să-mi lipesc o astfel de etichetă. M-am încăpățânat, am luat școala de la capăt, și anul acesta mă întorc, cu acte în regulă, la clasă.

Voi avea clasa a III-a (dacă nu cumva se practică și pe la noi „nu aduce anul ce aduce ceasul”), și, pe lângă panica de început de an, groaza care mă apucă când văd câte hârtii sunt de făcut – și de fapt nu știu de unde s-o apuc mai întâi – mai am parte și de „susținere” acasă. Iris pare mai încântată de 1000 de ori decât sunt eu de faptul că sunt din nou profesor activ. Așa că toată ziua vorbește continuu, îmi dă sfaturi, încât am ajuns s-o rog să le scrie, că poate ratez ceva. Dintre toate ideile ei năstrușnice de a face „altfel” școala, adică pornind de la ce își doresc copiii să fie școala, și nu ce decid alții pentru ei, în ultimele zile s-a detașat clar ziua animalelor de companie, sau, în varianta ei, orice le-ar da ocazia copiilor să aibă parte de o zi amuzantă.

O știu că nu renunță ușor… la grădiniță a înnebunit-o pe miss O., până când i-a dat voie să meargă cu hamsterul și să le vorbească despre el copiilor. La școală a încercat continuu să propună ca activitate ziua animalelor, doamna M. i-a rezistat, și n-a ieșit zoo acolo… Acum, la gimnaziu, tot speră că va avea ocazia să discute cu doamna de biologie, mai ales că urmează zoologie într-a șasea, să ilustreze lecțiile cu ce are fiecare pe acasă… iepuri, hamsteri…

Singura victimă sigură rămân eu. Eu trebuie să îi pun planul în practică… am rugat-o să se gândească nițel: cum să împăcam hamsteri, porcușori, pisici și câini, ba chiar și pești, țestoase și altele asemenea? Bine, atunci să îi pui să povestească fiecare, pe rând, într-o zi, și dacă e mic, să îl poată aduce! N-am promis, dar e o idee.

Credeam că am închis subiectul. Constat însă că a câștigat doar o bătălie din război. Nu s-a mulțumit însă.

Ce pui în colțul viu?

Să am un „colț viu” e un plan vechi al meu… cât de viu, e relativ. În primul rând mă bucur că am în clasă multe (dar multe!) flori. Ceea ce înseamnă că vom avea clar un responsabil cu udatul, și să văd cum anume, ca să nu inundăm sala de fiecare dată… Mi-am luat zilele trecute mimoze, doar că sunt atât de mici, abia le-au dat primele frunze, că trebuie să am mare răbdare cu ele. Intenționez să iau și un pește nepretențios. Și cum o să-l cheme? Am eu o idee! Sushi! Iar punctul de maximă atracție va fi să-mi iau un hamster…  E tot din seria lui „niciodată”, când l-am îngropat pe ultimul, am zis că nu va mai fi altul… dar nu mă pot abține…

Copiii voștri ce părere au? Am avea sau nu nevoie să împărtășim și aceste experiențe?

 

Corvoadă, ambiție sau autocontrol?

Sâmbătă, într-o atmosferă extrem de relaxată, la Bookfest, am desfășurat, împreună cu Editura Casa, încă un atelier pentru copii, inspirat de numărul 127 al colecției „Idei creative” – Înșirarea mărgelelor pentru copii și începători.

Pentru mine a fost minunat. M-am bucurat să revăd copiii care au mai venit, dar și pe cei noi. M-am bucurat să văd că sarcina de lucru nu i-a speriat, și ne-am încadrat perfect în timp. M-am bucurat că am putut sta și un pic de vorbă cu ei, nu doar să lucrăm. Iar cei care au lucrat au ilustrat, pe deplin, titlul. Dar să le iau pe rând.

Organizarea

Mi se pare încă uluitor că toți cei care au sunat și au rezervat au și venit, sau, dacă mi-a scăpat mie ceva, oricum am fost fix câți știam că vom fi. Am început la „fix”, am avut toate pregătite, chiar și cei de la târg au fost impecabili, n-a fost nevoie să cerem nimic.

Există momentele acestea de speranță sinceră, când toate celelalte se prăbușesc în jur, că avem niște copii minunați, și suntem pe calea cea bună!

Remarc cu plăcere de la atelier la atelier că reușesc să conving părinții să nu lucreze în locul copiilor. Știu că nu se pot abține, că uneori tendința rapidă de abandon a celor mici îi determină să mai țină „roțile ajutătoare” la bicicletă, însă cu cât îi învățăm să zboare mai devreme, cu atât vor zbura mai bine.

De data aceasta n-am pregătit film demonstrativ. Poate că ar fi fost util, dat fiind că a fost nevoie să reiau, de câteva ori explicația pentru punctul cheie al proiectului, însă mi-am improvizat o tablă, dintr-o coală mare, albă, și am făcut schema. Este esențial să aibă modelul în față la această vârstă, poți să explici de 10 ori, dacă nu arăți, tot degeaba. K., pe care am cucerit-o de vreo doi ani cu activitățile și nu le mai ratează, mi-a reproșat lipsa mijloacelor de învățare bazate pe tehnologie. 🙂 Cum adică, fără film?!

Sper ca la următoarea activitate să n-o dezamăgesc, și să avem o temă provocatoare, cu film…

Dificultăți

Dacă vi se pare un proiect ușor, doar vi se pare. S-a lucrat cel puțin o oră, 100 de mărgele mici, cel puțin, pentru cine a făcut brățara, 150 pentru cine a făcut colier, plus clopoțeii albi, și mijlocul aferent. M., cea mai mare dintre ei, mi-a zis că părea simplu, dar că nu e chiar așa, trebuie să fii atentă.

Mi-aș mai fi dorit să am timp să-i învăț pe copii să facă nodurile pentru prinderea încheietorii. Și eu le-am învățat (câteva) de la Iris, care le exersa pentru tabăra de cercetași. Iar cu nylon de pescuit… e greu. Am pregătit eu de-acasă nylonul și agățătorile, acolo au înșirat ei și, la final, tot eu am încheiat, cu un alt nod. Poate vom apuca, la un moment dat, la un atelier într-un spațiu dedicat, să învățam și aceste noduri.

Am avut și un abandon în cursă. Înșiratul este în primul rând o probă de răbdare. Am transformat sarcina imediat, și am pregătit un inel cu floricică pentru mama. Dar modelul a făcut senzație, și imediat am mai avut o cerere…

Colierele, la final

Singurele reguli pe care le pun sunt cele legate de tehnica folosită. Aici, numărul de mărgele pe un interval – dar i-am lăsat și să modifice și sistemul pentru clopoțel. Nu am vrut să fac eu un colier, de teamă să nu dau startul la imitații; am considerat că modelul din carte este suficient. Eroare, căci mărgelele au fost o idee mai mici decât cele indicate în proiect, și ar fi fost nevoie să punem mai multe pe interval, ca să iasă perfect distribuit.

Dar… cred că puteți vedea, din expresiile copiilor, cam care e nivelul de satisfacție de la final.

Am reușit, cu puțin ajutor, să fim și live, pe pagina noastră de facebook, chiar în timpul atelierului, iar mai jos –  un mic fragment de lucru. Mulțumesc, încă odată, editurii Casa, pentru că nu încetează să mă provoace cu ceea ce îmi este mie mai drag să fac!

Atelierele se pot desfășura la cerere și pe orice temă. Pentru detalii, accesați această pagină.

 

oi metaloplastie aluminiu

Metaloplastie: peisaj mioritic

O tehnică pe care am vrut să o prezint de multă vreme, dar pentru care cu greu am găsit materiale, este cea a desenelor pe metal. Metaloplastia nu este foarte răspândită, deși în momentul în care îi văd rezultatul, aproape toată lumea o apreciază.

Inițial mi-am căutat niște unelte, cu care, în cele din urmă, pe varianta mea de metal, nu am lucrat. Apoi am căutat folie de aluminiu, mai groasă decât cea pe care o folosim în bucătărie la împachetat. Nu am găsit la rolă, deși sunt absolut sigură că undeva se distribuie, din moment ce toate magazinele au forme de copt din aluminiul acesta, platouri și alte accesorii asemenea. Acea folie îmi trebuie și mie, pentru a putea lucra cu copiii.

Până una-alta, dacă chiar doriți să încercați, platourile sunt o variantă bună, deoarece fundul plat permite decorarea, ba chiar și pe margini se pot face floricele și alte linii decorative. Iar folosirea ulterioară a platoului nu poate decât să-i dea decorațiunii un plus de valoare.

În disperare de cauză însă, și pentru că primăvara aceasta chiar aveam neapărat nevoie de un astfel de obiect pentru a vorbi despre tehnică, am ajuns la ultima variantă: am decupat o doză de aluminiu. Este important să lucrați fără să o îndoiți, pentru că nu se mai poate îndrepta. Și, mai ales, cu extrem de mare grijă, pentru că tabla taie… Am decupat întâi cu un cutter, apoi cu foarfeca. Pentru a îndoi corect marginile, am trasat linii cu o andrea (merge și cu un pix), apoi am îndoit bine muchiile. Însă una din ele a plesnit, și fix în acel loc tabla a profitat de punctul slab și se îndoia. A fost momentul în care am hotărât să mai trasez alte două linii, pentru a-i da stabilitate. Așadar, ceea ce vedeți semănând a ramă, cu linie dublă, nu are neapărat rol estetic, ci funcțional. Și nu apăsați nici foarte tare, căci se taie folia (a se vedea pe dreapta).

A urmat apoi decorul… pentru care am folosit un șablon de plastic, așa cum se găsesc foarte multe, pe diverse teme, în comerț. Cum sezonul pascal a debutat de ceva vreme, un peisaj naiv cu mioare a fost tot ce am putut realiza în miez de noapte. Am folosit o andrea, cu vârf rotund. Merge pentru copii și un pix. În funcție de duritatea suportului, se apasă mai încet sau mai tare. Bine-nțeles că îi puteți lăsa și să deseneze liber, doar să aveți grijă să le explicați că „nu se poate șterge”, și o linie odată realizată, așa rămâne.

oi metaloplastie aluminiu

Dacă decideți să încercați acasă, după ce tăiați îndoiți marginile, lipiți o bandă adezivă pe ele. Desenul se realizează pe spate, și muchiile pot avea imperfecțiuni care zgârie și rănesc.

Spor la lucru!

Despre Protecția Copilului în România


„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale.”

Nu știu ce ar fi scris Nenea Iancu dacă ne-ar fi fost contemporan, dar sunt sigură că nici lui nu i-ar mai fi ars de comedie, la ce vremuri trăim. Am privit ieri știrile de-a dreptul șocată, ca în filmele cu proști, încercând să înțeleg câtă foame e în creierele astea mici pe care le-am lăsat să ne conducă. Căci da… le-au votat nu numai cei care le-au legalizat dreptul de a fi acolo, ci toți cei care au stat acasă. Ca să fie clar, la noi nu mai există neutralitate: în ce privește politica, dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră. 

Din seria „țara piere, baba se piaptănă”, acum 12 ani, când am născut-o pe Iris, m-am trezit acasă cu un copil de 5 zile și Protecția Copilului la ușă. Am zis că leșin, nu alta, și de oboseală, și de stres, că nu pricepeam neam ce dracului vrea tanti aia de la mine. După ce ea a mai repetat oleacă, și eu m-am dezmeticit, am priceput că s-au autosesizat, că am plecat cu copilul din spital fără să completez și rubrica „medic de familie”. M-a luat la întrebări privind locul unde am dus copilul, deși, la naiba, eram la adresa din buletin și copilul începuse să orăcăie. Doar că tanti Leana silitoarea nu s-a lăsat dusă până când nu mi-am sunat medicul pediatru și nu mi-a dictat codul de parafă și zău dacă îmi mai amintesc ce, ca să se convingă duoamna că e copilul declarat și luat în evidență. Că m-am trezit peste două săptămâni cu sesizare de la medic, că au declarat pacient nou la Casa de Sănătate, și abia dacă au putut valida actele, că acolo mai era o fetiță cu același CNP – i-a durut undeva, normal. Noroc că nu la mine era greșeala, ceilalți au umblat să schimbe certificatul.

Sunt sigură că pirandele de mâncau parizer pe ziar în salon au completat cum trebuie rubrica, că mă îndoiesc că pe unde duc unele copiii aveau ce bec să aprindă ca să scrie tanti Leana codul de parafă.

Dacă sunt mulți nebuni pe lume, care se plictisesc…? Daaa… De exemplu, cu un vecin care mi-a mâncat ficații, cu chefuri până dimineața, cu chemat poliția de nu mai știu câte ori, și în timp ce scriam la mine în casă declarația ăla spărgea sticle în capul meu… mă trezesc, cam tot pe același dialog, vreo 10 ani mai târziu. Și îmi spune cu nonșalanță că ce, copiii mei nu urlă? (Cine n-are doi, să încerce!) Poate îmi face și el mie așa, o reclamație, că îi bat de se aude până la el!

Câți nebuni din-ăștia s-au plictisit zilele astea, și au stat să scrie o anonimă la Protecția Copilului, vom afla în curând. Pariu că au scris tot noaptea, ca hoții lașii, că doar de-asta nu le-au semnat. Clar copiii care au ieșit în piață cu părinții, chiar și cei care au stat acasă, sunt de 1000 de ori mai periculoși decât părinții înșiși. Pentru că acei copii cresc cu alte valori, nu vor mai fi „proști, dar mulți” votanți, vor fi oameni care gândesc. Și pentru unii oameni politici de culoare fierbinte, e periculos să lași să se formeze o astfel de generație.

Am văzut multe, dar multe pancarte în piață, și mi-am dar seama că avem atât de multă energie, pe care nimeni nu ne-a învățat s-o folosim corect, mergând la vot. Dintre toate însă, una reprezintă esența a ceea ce ar trebui să fie sistemului nostru educațional, și argumentul a ceea ce spuneam mai sus: e periculos să gândești.

Am văzut copii și la Cotroceni, care cereau „mărirea alocației”. Nu zic că nu trebuie mărită, însă îi înveți de mici să întindă mâna și să ceară… Dincoace îi învățăm respectul pentru muncă, și niște mărunțișuri, cum ar fi… să nu furi. Au dreptate cei de dincolo, votul exprimat e valabil. Dar ajuns la putere, trebuie să conduci pentru binele tuturor. Ei nu sunt acolo guvernul unui partid, ci Guvernul României. Chiar dacă nu i-am votat, regimul democratic spune că sunt guvernul meu, și trebuie să pot dormi noaptea liniștită, nu ca-n reclama cu „F.N.I. veghează”.

Copiii care au fost în piață merg și la școală, și la grădiniță, ba chiar cred că știu ce sunt alea pensule și jucării, spre diferență de cei târâți la cerșit, pe care Autoritatea se face că nu-i vede. Vrea cineva să-i fie respectate drepturile copilului meu? Aș vrea ca în spital să primească pat pe măsura înălțimii, nu pătuț de bebeluș, să doarmă chircit. Aș vrea să se respecte numărul de copii la clasă, ca să nu mai dea test după test în ultima săptămâna pentru că n-a avut timp să-i asculte pe toți. Aș vrea să primească manualele, nu să le cumpăr eu. Și pot continua așa până epuizez spațiul de pe server cu un singur articol. Se mai gândește cineva în afară de mine, cu adevărat, la copilul meu?

Bineînțeles că sunt unii care au impresia că ei știu ce e mai bine, vorbesc fără să gândească și se apucă să facă sesizări. Dacă aș mai avea un dram de încredere în actualele instituții ale statului, aș zice că astea se clasează instant, și nu-și pierde nimeni timpul cu ele, când adevăratele probleme sunt mult mai grave. Se bat ca gorilele cu pumnul în piept că nu „divizăm societatea”. Seriooos? Dar ce faceți aici??

Mai rău e că, așa „mici” cum sunt, copiii înțeleg prea bine ce se întâmplă. – Mami, X a luat notă mai mare ca mine, s-a calificat și doamna l-a lăudat… dar l-am văzut când a deschis caietul și a copiat! Se cheamă că a furat, nu? E doar naivitatea copilului care refuză să-și schimbe, după cei din jur, sistemul de valori… I-am spus că ea are de ales. Se ridică și spune, și își asumă apoi reacția deloc plăcută a celor din jur, sau înghite și suferă. Nu știu sincer ce va face data viitoare, căci va fi cu siguranță. Cum nu știu ce va face nici generația mea de „șocați” de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dacă ajungem la revoluție de catifea sau ne resemnăm, uităm, înghițim și suferim. Este i-r-e-a-l !

old_phones

În tabără, dar fără telefon

old_phones

Invențiile moderne ale secolului XXI au intervenit, fără să ne dăm seama, în modul în care gestionăm relațiile cu copiii. Oricât de „rău” etichetăm dispozitivul, și n-am vrea să-i vedem cu ochii în ecran, când vine vorba de lăsat telefonul acasă, desprindere definitivă, eeee… cine poate?

Mi-am dat seama că eu sunt în primul rând dependentă de telefonul copilului. L-am pedepsit, i l-am luat. Apoi mi-am realizat că fără telefon la el – adio aplicație GPS care să mă anunțe pe unde umblă. Nu mai puteam să-l sun, și nici el la nevoie. Așadar, am mulțumit în gând că a evoluat tehnica și pot pune parolă de acces, și i-am dat telefonul înapoi. Poate apela numai cu comandă vocală, aplicațiile rulează, însă nu-l poate deschide – să se joace, bine-nțeles! Cât de „compromis social” este în gașcă, deoarece nu poate verifica tonele de mesaje ce curg pe chat… hmmm… cred că o să comunice mai mult verbal, că de-asta are și minute incluse. Apoi, dacă nu-ți convine, ghinion, mai umblă la șuruburile și piulițele care fac relația cu mama una funcțională, și privilegiile se întorc.

Al doilea test, pe care l-am trecut însă cu brio, este plecatul în tabără fără telefon. A fost decizia organizatorilor de a nu permite accesul cu telefoane, și tragedia n-a fost atât de mare pentru copil. Obișnuită însă din celelalte tabere să sune dimineața devreme ca să verifice compatibilitatea între starea vremii și grosimea șosetelor, m-a luat cu ceva frisoane, mai ales că e prima dată când pleacă iarna, și am fost tentată să i-l trecor, dar nu a acceptat. La urma urmei, am plecat și eu în atâtea tabere, și ai mei aveau noroc dacă timpul îmi permitea, o dată măcar, să sun acasă cu taxă inversă (btw, mai știți ce e?). Era clar că orice lucru grav s-ar fi comunicat între adulți, în rest – puneai copilul în tren și îl recuperai la data și ora stabilită. Bonus era dacă sosea o carte poștală înaintea copilului, asta dacă n-o aducea chiar el.

Cert e că n-am murit în acele condiții nici eu, și nici ai mei.

Acum, ea a fost plecată pentru numai câteva zile, dar fără telefon; bunicii au fost „revoltați” că nu știau cum „era acolo”. Cum adică, fără telefon? Când le-am spus că nu s-au agitat așa pe vremuri când plecam eu, mi-au dat replica de milioane, erau alte vremuri! E hai… care vremuri? De părinți mai relaxați, copii mai responsabili și mai descurcăreți?

Totuși, eu nu mi-am închis telefonul deloc, că, Doamne-feri, să nu sune cineva… Dacă mi-a fost ușor? Nu. E prima dată când nu vorbim cu zilele… Însă, nu știu cum să spun, am fost liniștită. Știam că e cu oameni capabili, care nu o să-i dădăcească, că este o „școală de iarnă” la care trebuie să și gândești, nu doar să execuți. Am aflat, la întoarcere, după o oră în care a vorbit continuu, că regula cu telefoanele nu a fost respectată de toată lumea, dar că ea n-a vrut să sune. Regula e regulă.

Nu știu a cui a fost inițiativa, astfel încât unii copii au încălcat regula. A lor sau a părinților? Însă sunt convinsă că noi, ca grup social, avem o mare problemă în a respecta regulile, de orice tip… Ni se pare că sunt făcute doar ca să le încălcăm. Cumva, noi suntem mai presus de reguli. Poate că e timpul să învățăm, de la copii, din nou, care sunt lucrurile importante. Culmea e că, deși alții au încălcat regula, ea a fost ok, împăcată cu ea însăși. Însă, dacă vrem cu adevărat să schimbăm lucrurile, nu trebuie să ne mai mulțumim doar să ne putem privi noi în oglindă. Trebuie să-i putem privi și pe ceilalți…

Ați dat „testul telefonului”? Cum ați supraviețuit?