Condițiile de examen: alt subiect de dezbinare în societate

Nu îmi amintesc ca în alți ani luna iulie să fi fost atât de fierbinte ca cea de acum. Spiritele s-au încins și s-au inflamat atât de mult încât cuptorul climateric părea mic copil pe lângă cel din societate. E drept că de undeva de sus se aruncau paie pe foc cu declarații incendiare și parcă cineva stătea să savureze spectacolul. Ultima săptămână am avut în sfârșit timp liber, că vacanță e greu să-i spun când stai și rupi filele din calendar până să apuci să te liniștești. Examenele și concursurile din învățământ au ținut capul listei știrilor, până când tragedia de la Caracal a mutat aceeași discuție a incompetenței în altă sferă.

Dar la învățământ se pricepe toată lumea, din moment ce toată lumea e implicată, mai mult sau mai puțin direct în acest sistem care ar dori să creeze, pe parcursul anilor de învățământ obligatoriu, un cetățean util societății.

Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii. (Legea Educației Naționale, 1/2011, Art. 2, al.3.)

Aș mai scoate câteva din Constituție și din Declarația Drepturilor Copilului, căci statul este obligat să protejeze copiii și să le asigure dreptul la educație, printre multe altele. Cum se achită statul român de această „obligație“ față de toți copiii săi, mai mult sau mai puțin norocoși? Știm bine că nu pot pune geană pe geană cei care își asumă aceste îndatoriri de grija copiilor care adorm nemâncați, care nu au cu ce să scrie, care abandonează școala renunțând la șansa unei vieți decente. Pe lângă acestea, statul, și în speță Ministerul Învățământului, ar trebui să se dea peste cap să se asigure că are cadre didactice pentru a respecta dreptul la educație al tuturor copiilor.

Legea cererii și ofertei în educație

O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că nu ne-am desprins de comunism este faptul că nu înțelegem capitalismul și una din legile care îl guvernează: legea cererii și ofertei. Dacă cererea este mare și oferta scăzută, prețul crește. Dacă cererea este scăzută și oferta este mare, prețul scade. În cazul sistemului de învățământ, ministerul are o ofertă copleșitoare de locuri de muncă, mai ales în mediul rural, zonele acelea defavorizate pe care se bate cu pumnul în piept că le salvează. Oamenii care să vină în învățământ sunt puțini (în ciuda miilor vehiculate la examene, deficitul este de zeci de mii) și nimeni nu se agită să le crească numărul, așadar cererea este scăzută. „Prețul“ în această ecuație este de fapt nivelul calitativ al pregătirii cadrelor, care scade îngrijorător.

Ca o paranteză, angajatorii români de azi, mai ales cei din construcții, sunt disperați că nu găsesc forță de muncă la un nivel bun de calificare. Dar și atunci când găsesc „ceva”, se străduiesc să îi califice, să îi învețe meserie. Ce face onor ministerul nostru de resort când are oameni care își doresc să devină profesori? Face hârtii prin care îi perfecționează, să o bifeze și pe-asta, dar eficient nu este capabil să îi formeze.

Se vaită că vin oameni „nepregătiți“. Cine i-a pregătit? Aceleași instituții școlare aflate în subordinea ministerului. Cine le-a dat diplomă? Instituțiile de învățământ superior acreditate de minister. În loc să caute cauzele acestui dezastru – superficialitatea în pregătire – se aruncă cu noroi și se pun etichete.

Când am intrat la facultate (învățători și educatori) unul din discursurile inaugurale menționa cu mândrie că la finalul studiilor nimeni nu va fi șomer, există cerere, toți vor avea un loc de muncă. Și atunci, la ce bun să te mai agiți? La ce să te zbați să înveți dacă nu e niciun fel de competiție și locul este asigurat? Speculezi nevoia unui angajator disperat și nu trebuie să „corespunzi“ prea mult profilului ideal, treci ca gâsca prin apă prin facultate și te așteaptă oricum un loc călduț.

Încercarea ministerului de a refuza acum această forță de muncă de slabă calitate este o dovadă clară de management distructiv, fără logică, fără viziune. A realizat (în sfârșit) că are o problemă, că trebuie să facă ceva. Însă ce director idiot și-ar concedia peste noapte un sfert din angajați, fără să se asigure că fabrica lui va funcționa în continuare? E clar că, dacă o face, își asumă reducerea producției. Dar ghici ce… Ministerul nu poate „reduce producția“, căci nu poți trimite copiii acasă să le spui să vină anul viitor, când găsești tu profesori.

E mai greu să repari decât să construiești

Normal că te costă mult mai mult să repari un lucru făcut prost decât să o iei de la capăt cu altul nou. Surpriză… ca să creezi un om de calitate durează cam 22 de ani, de când o înveți pe maică-sa în maternitate bazele puericulturii, apoi la grădiniță și până îl scoți de pe băncile facultății să-l integrezi în sistem. Ministerul nu a inventat saltul în timp, așa că ar trebui să aibă, pe lângă acest plan bine stabilit pe care să-l urmeze cu sfințenie, și măsuri de criză. Și aici încep reparațiile costisitoare.

Avem nevoie de oameni și avem 3 000 care ar vrea să lucreze în sistem, dar nu sunt pregătiți. Chiar ai nevoie de ei? Ooo, încă cum, dar nu recunoști. Ai aflat la jumătatea lui iulie că oamenii ăștia nu „corespund standardelor“. De ce nu te-ai gândit, încă din luna mai, când ai avut un moment de inspirație și ai intuit problema, la o soluție? Dragi oameni, dacă nu luați 5 vă prezentați la școala de vară. Te apuci frumos și îi instruiești, îi pui toată vara cu burta pe carte, iar înainte să înceapă școala îi testezi. Nu promovează nici acum? Îi pui să achite cursurile de pregătire și le urezi succes până la examenul viitor, căci la noi, la români, așa merge. Dacă e gratis, e prost. Dar dacă te ustură pe tine la buzunar, te dai peste cap să fie bine.

Dar nu te culci pe o ureche, căci mai ai o problemă. Care e diferența între un candidat care a luat 4.99 și unul care a luat 5.00? Dacă te îmbeți cu apă rece că al doilea e exact ce căutai, e clar de ce e dezastrul acesta. Și pentru ceilalți e nevoie să faci ceva: școli de vară, cursuri de perfecționare serioase, în centrele universitare, la care grupele de lucru să fie stabilite în urma unei testări inițiale. Centrarea pe elev e și la nivelul acesta. De ce să pui în aceeași oală oameni diferiți? M-am trezit trimisă la cursuri care te luau de la zero, dar eu aveam nevoie de la 4. Până la final, s-a ajuns la 3. Pentru mine a fost pierdere de timp, dar am mai pus o adeverință la dosar! Vede cineva asta? Mă îndoiesc.

Incompetența scoate leii în arenă

Ce faci când ești depășit de probleme? Nu caut un răspuns logic, pentru că la noi contează să dea bine la public. „Fă-te că muncești” este deviza clasică, să te vadă tot prostul că te agiți, te consumi, chiar dacă pe tine te taie de fapt să te duci la budă. Eventual atacă sistemul la rădăcină, lovește în parteneriatul școală-familie, singurul lucru care mai împiedică ici-colo câteva corăbii să se scufunde. Întărâtă taberele, asmute-i unul împotriva celuilalt și savurează spectacolul. Asta e ceea ce văd de aproape două săptămâni: profesori nemulțumiți, profesori mulțumiți, care îi atacă pe primii, sindicate care, ca de obicei, dorm, dar părinți și mai nemulțumiți care au găsit acum o țintă să arunce cu piatra în toți, căci dacă nu sunt proști puși pe listă, sigur sunt șpăgari, bătrâni sau plictisiți.

Când sunt alegeri, societatea se scindează, părinții își renegă copiii, prieteniile se desfac din motive stupide. Așa și acum, un carnagiu grețos în care vinovatul stă la tribune și își freacă mâinile. Romanii vărsau sânge în arenă ca să potolească plebea. Ne-am moștenit străbunii, avem în ADN această dorință. N-am evoluat prea mult față de schingiuirile publice din Evul Mediu.

Dar cel mai greu este când faci parte din ambele tabere: și a profesorilor, și a părinților. Dacă deschizi gura în vreo discuție ești mort, linșat din prima, clar ești „trădător“, nu contează cine acuză. Totuși, din acest dublu rol ingrat am văzut despicat un subiect de ambele tabere implicate.

După examenul de definitivat o colegă a avut curajul, într-un grup teoretic de profesori, să arate cu degetul condițiile inumane în care s-a desfășurat examenul de definitivat în București la Colegiul „I.L.Caragiale”, unde în săli mici candidații erau înghesuiți câte doi în bancă (discipline diferite, pentru a face economie la supraveghetori), în săli expuse la soare, pentru câteva ore bune. Nu fusesem niciodată în această instituție, dar mă gândeam că, fiind o clădire veche, va respecta arhitectura școlară de odinioară, cu săli mari și spațioase. Apoi, fiind un colegiu de top, ultra-central, sălile să fie dotate cu aer condiționat. Cum și la mine la școală, mai spre marginea orașului, există dozator cu apă rece pe culoar, aici nici nu mă gândeam să nu găsesc.

Ei bine, fals. În afară de toalete, care erau refăcute, mai nimic nu mi-a inspirat ideea de școală de top din secolul al XXI-lea. Nu m-am grăbit să ajung în sală, era aproape plină când am intrat și, deși toată lumea se plimba, deja atmosfera era încărcată. Om fi noi animale mai spălate ca restul de pe planetă, dar avem o amprentă. Partea bună cu mirosul, ca și cu auzul, e că organul de simț se adaptează și în final te obișnuiești. Era deja cald, soarele bătea direct pe fereastră, perdelele gri deschis nu făceau față, plus că, dacă deschideai geamurile, trebuia să ridici perdelele… Am avut noroc, am nimerit între ferestre, la umbra peretelui, nu mă bătea soarele, dar trebuia să stau cu capul un pic aplecat, căci fereastra se deschidea chiar deasupra mea și riscam câteva cucuie dacă nu eram atentă. Alții au stat în soare. Oamenii s-au văitat că le bătea soarele în ochelari și nu vedeau ce scriu. Apă rece… nu era.

După jumătate de oră parcă ne-a pus Dumnezeu mâna în cap când ne-au dat foile de examen. Am putut să folosim ciornele pe post de evantai, căci în sală intri cu stiloul în mână, cartea de identitate și cu un pachet de șervețele, dacă ai noroc, căci nici acestea nu se acceptau până de curând. Sticla cu apă dacă n-o ai, ești mort, căci în loc să fierbi, te coci la foc mic. O oră de stres în plus, pe lângă cele patru de examen care urmau. La un moment dat a venit în sală, mă abțin să spun cu ce dispoziție, o doamnă cu ecuson, să întrebe „cui i s-a făcut rău“. Nu era la noi. Am aflat ulterior, pe facebook, că în altă sală cineva a avut probleme, dar că nu i se permitea să plece pentru că semnase deja procesele verbale de intrare în examen și abia după 11 putea ieși, chiar dacă mai era o oră jumătate până atunci și nu veniseră subiectele. În final, după ce s-a dezbătut aprins între comisie și supraveghetori, fără să se ia o decizie, a decis să rămână. Să mai întreb unde era echipajul de salvare obligatoriu la examene? Sau dacă omului, de emoție i se oprea inima…? Mă luase pe mine amețeala când mi-a sărit tensiunea din cauza unei doamne bine intenționate, care a început să ne spună că, dacă desenăm cu creionul se consideră semn, în condițiile în care terminasem geometria cu vreo 5 pagini în urmă. A revenit aproape imediat, că e semn dacă e desenat cu stiloul, și-a cerut scuze, dar ce mai conta? Am băut apă, am inspirat adânc… uite-așa mori cu zile.

Nu mai contează că patru ore au urlat sirenele, șoferii apăsau claxoanele de parcă respirau cu ele, zgomotul străzii intra netulburat în sălile de la etajul 3 și bănuiesc că jos era mai rău. După vreo trei ore terminasem litrul de apă. Când am predat lucrarea mi-am dat seama că nu mai aveam voce, răgușisem fără să vorbesc. Am ieșit la aer și n-am putut să nu mă întreb cum se învață acolo, cum rezistă copiii, probabil că e ca la mine la școală, unde soarele bate liniștit de pe la 10 până după-amiaza, astfel încât în clasă e înfiorător de cald. (Asta la parter, mi-e groază din toamnă, la etaj, unde soarele bate încă de la răsărit.)

Am empatizat cu colegii care se văitau de condiții, căci știam despre ce vorbesc. Dar surpriza avea să vină de la părinți dornici de reformă care au preluat mesajul colegei și și-au vărsat ofurile.

Dacă sunteți nemulțumiți, plecați din sistem!

Ce ușor se spune! Și apoi la fiecare început de an dau din colț în colț să intre, nu contează cu ce preț, pe lista unei anumite doamne, că în rest… e dezastru. Ce mă nemulțumește? Condițiile de lucru? Nici n-am motive. Câți se duc la muncă cu calculator de-acasă? Pixuri, hârtie și nu numai? La patron, pe căldură, trebuie să îți asigure condiții decente, apă rece, altfel zaci pe birou. Culmea, la clasă nu-mi permit să ies la aer când simt că mă sufoc. Uneori n-am cum să mă duc la toaletă când mă taie, că cine știe, am dat un test, nu-i pot lăsa singuri. Ba și în pauză dacă îți permiți să te duci la cancelarie, ești inconștientă, ai lăsat copiii singuri, dacă se omoară, că știu doar de frică…

Dacă nici profesorii n-au vacanțe…

Altă stupiditate, dar asta e în mentalul colectiv de multă vreme. Profesorii au 62 de zile de concediu pe an, așadar au un tupeu fantastic să se plângă că „nici ei n-au concediu”. Dorel când dă cu târnăcopul se gândește la berea pe care o bea la pauză sau la domnișoara cu fustă scurtă care tocmai a trecut pe trotuarul celălalt. Alții mai au trei ferestre deschise de facebook, își mai relaxează mintea după 5 mailuri citite cu o știre sau o bârfă cu prietenii. Câți ajung acasă și mai pierd ore bune ca să pregătească ziua de mâine la muncă și printează/decupează materiale pe cheltuiala lor? Câți adorm gândindu-se ce fac dacă iar nu pornește cine știe ce aparat și tot scenariul făcut pentru a doua zi trebuie schimbat la fața locului?

Profesorii – și să se înțeleagă, aici mă refer strict la cei care înțeleg exact ce au de făcut când trec pragul clasei – nu își permit acest lux, căci au 50 de minute în care să fii atenți la alte 30 de nevoi, să fie multi-tasking… Și da, au nevoie de zilele astea de concediu, pentru că abia după o lună ce începi să îți simți mintea că se relaxează, e din nou odihnită și creativă, gata să creeze noi experiențe de învățare.

Mulți cred că te duci la școală, reciți lecția și pleci acasă devreme. Ești mult mai mult de-atât. Ești mamă surogat, dai îmbrățișări la nevoie celor care nu primesc sau n-au de unde să primească, îi trimiți să se spele pe mâini, legi șireturi și închei fermoare, la nevoie te joci de-a doctorul, iei o febră și suni după părintele prea ocupat să vină sau pansezi vreun picior rănit că n-are cine. Pui suflet și plângi cu ei și te doare.

Și da, după toate acestea, ai o vară să te odihnești și să fii doar părintele copiilor tăi. Ai tăi! Acei copii pe care îi îmbraci în prima zi de școală și le explici cu lacrimi în ochi că „mama nu poate veni” cu ei, pentru că mama se duce să le zâmbească altor 30 de copii. Mama se duce la alt careu să se uite cum părinți fericiți trec linia și intră în față să-și fotografieze copilul, stând cu posteriorul întors către prezidiul unde directorul se spetește să țină o cuvântare alături de ceilalți profesori. Speră să-și vadă și ea copilul în pozele altor părinți, cum stătea emoționat la careu! Acei copii pe care nu ți-i vezi la premiu, căci tu ești în altă parte, să premiezi alți copii… Rănile acestea se mai închid în vacanță, dar nu se vindecă. Ele rămân în sufletul părinților și al copiilor de profesori. Sarcastic era aruncată o urare, Bine ați venit în lumea celor care muncesc! Ahh… Să nu-ți dea Dumnezeu cât poți duce, omule…

Toți profesorii sunt hoți

Alta bazaconie zvârlită în silă. Dacă a îndrăznit să se plângă, această „cucoană“ sigur e din seria celor care te măsoară întâi să vadă cât poți da și sigur nu doar că primește, dar mai și cere poșete, parfumuri, rate plătite la bancă… Întrebarea mea pentru toți nemulțumiții de cadouri e următoarea: Când ți s-a cerut ultima dată, ai reclamat? Dacă nu, cu ce ești mai bun? De ce nu încerci să dai un exemplu și să schimbi ceva? Nu îți place să ieși în față, să-ți asumi, dar e ușor să îi bagi la grămadă pe toți!

Profesorii vor doar pentru ei

Un ultim reproș la care mă refer – deja e destul – e acela că profesorii nu ar trebui să se plângă de condiții, că o duc alții și mai rău în mine și oțelării. Dacă în clasă e cald de leșini, clar nu trebuie să ai pretenție de aer condiționat, căci tu poți să suporți. Și copiii suportă, cu stoicism. Cum se comportă un copil care „nu se simte bine“? E agitat, nu se concentrează, nu are chef de nimic. Și atunci, cum să ții tu lecția, să produci învățare în acele condiții? Dar uite, domnule, ce fițe și figuri, se coace la catedră și vrea aer condiționat! De acord, nu părinții trebuie să cumpere, dar de ce părinții nu iau pe sus consilierii locali pe care i-au votat și care răspund de dotarea școlilor, să îi pună să-și facă treaba măcar o săptămână în sălile fără perdele, fără aer condiționat și în plin soare, câte doi în bănci în care îți agăți mânecile sau scârțâie enervant la fiecare mișcare? Să vedem atunci, ce e mai important? Borduri puse vertical sau aerul condiționat?

DEE reciclare Bucuresti masina de spalat electronice electrocasnice

Când îți iei mașină de spălat… (partea I)

Poate vă așteptați ca partea I să fie începutul. Nu, e finalul, că e mai bun decât începutul. Apoi mi-am propus să nu scriu articole la nervi, ci doar când mă calmez, și după două zile încă nu sunt suficient de calmă.

Când ești acasă și dai drumul la mașină, sunetele pe care aceasta le scoate le recunoști dintr-o mie. Știi când spală, când stoarce… de asemenea sari ca ars când auzi cel mai horror zgomot la care te așteptai vreodată. N-aș ști cum să descriu, dar am realizat instant că a cedat. Până am ajuns eu la ea a horcăit nițel, amenința cu evadarea prin perete, dar i-am dat repede reset și a început să se mai zbată liniștit încă de câteva ori, apoi s-a așternut liniștea. Înțepenise la final de spălare. Deblochez hubloul, scot rufele, umplu cada cu apă și trec la treabă. Iris privea șocată barbarismul momentului, lupta cu detergentul, mișcările obositoare…

„Așa se spălau odinioară rufele! De mână. Doar că femeile își ușurau viața, covata era cu picioare, să nu stai aplecată o zi întreagă… și vai de tine când aveai și albe… și de stors…” Mi-am amintit de zilele în care spălam la bunica, în curte. Cum le călcam în picioare, apoi frecam, limpezeam… cum toată apa se scotea din puț.

Am examinat victima. În urmă cu un an o mai reparasem, nenea îmi spusese că nu merită, dar na, dacă tot a venit și insist. Vedeți că nu vă mai ține mult. Când se vor rupe (nu mai țin minte ce), să o aruncați direct. No, sosise ziua pentru care mă pregătisem moral și financiar. Era clar că „s-a rupt”, deși nu știam și ce, după cât de căzută și contorsionată era garnitura. Noroc că s-a inventat internetul, am rezolvat problema, dar detaliile vor veni în partea a II-a. 😀

Odată ce toate sunt așezate din nou pe un făgaș normal, apare întrebarea a doua. Ce facem cu cea veche? Se trec repede în revistă opțiuni de vecini doritori de un ciubuc s-o care, căci e exclus să mă văd cu ea în spate, din motive fizice. Îmi pică repede fisa că, așa cum există firme care colectează uleiul de gătit, hârtia și orice îți mai trece prin cap, în mod sigur DEEE (deșeuri de echipamente electrice și electrocasnice) au atras atenția cuiva… Amicul google intră în funcțiune, câștigători au fost cei de la EcoVoucher. Ce mă interesa: să preia și de la persoane fizice, deși dacă nu era, băgam PFA-ul la înaintare, să vină să le ia de acasă, nu din fața blocului. Că dau sau nu voucher nu mă pasiona, scăpam de ciubucul la vecinu’, iar la cei care își sparg plămânii urlând „feraille” n-aș fi dat-o nici moartă.

Am fost total impresionată. Am completat vineri, după ce am mai decis să fac loc în casă, să arunc două imprimante moarte demult, care ocupau destul loc, și două carcase de pc, care iarăși nu știu ce speranțe mai aveau de încă zăceau pe aici. M-au sunat, am programat vizita. I-am spus domnișoarei că eu singură abia le-am dus la ușă, dacă cei care vin sunt pregătiți (sufletește măcar) pentru o mașină de spălat. Stați liniștită, știu băieții ce au de făcut. Și a doua oară m-au lăsat mască cu punctualitatea. Au zis o oră, au respectat-o.

Au venit. Când au ajuns, erau deja toate pe hol, la ușă. Eram pregătită să văd cum se poate căra pe scări o mașină de spălat, căci liftul era mort. Am văzut, nu e o metodă pentru o mașină în stare de funcționare. Celelalte le-am coborât și eu, că-mi era nu-știu-cum să mă uit la ei. La mașină, super cântar, le-au pus pe rând. 104 kg reciclate. Am semnat, am luat procesul verbal, am văzut că am și voucher de 50 lei (valabil la evomag sau bestkids). În funcție de cantitatea predată, este și suma, dar nu cred că de-asta ar trebui să reciclăm.

Mă uitam la casa vizibil mai „accesibilă” după ce deblocasem holul și mă gândeam cu cât entuziasm mă înscrisesem la școală în programul de reciclat. Ce eșec. Nimeni n-o să care la școală o mașină de spălat sau un frigider, nici cu baterii, telecomenzi și altele mai mici nu mi-a ieșit. Dar până la urmă nu contează cum reciclezi, ci doar să o faci. Am fi atât de departe dacă ne-ar păsa… dar nu ne pasă. Avem mereu impresia că, dacă băgăm gunoiul sub preș, nu se va vedea.

Mi s-ar fi părut la fel de normal ca, la livrarea mașinii noi, să o ia pe cea veche, dacă există. Dar… nu s-a întâmplat. Păcat. Oricum urcaseră cu una, puteau coborî cu cealaltă!

Rămân la impresia că pe noi numai niște amenzi crunte (de genul celor din noul cod rutier de la greci) ne mai pot civiliza. Și dacă de jos în sus nu prea ne iese, poate întâi cu amenzile de țară de la UE, ca să le aplicăm și noi. Dar asta înseamnă să ne facem întâi curat în ogradă, să scăpăm de hoți și abia apoi să dăm amenzi că nu au reciclat niște amărâți pet-urile.

Firma pe care am folosit-o eu funcționează pe București și Ilfov. Nu știu cum e în restul țării, dar rămân optimistă că, dacă vrei, se poate. Puteți completa acest articol cu experiențe concrete, dacă aveți, specificând firma (link), localitatea, și detalii utile celor interesați.

DEE reciclare Bucuresti masina de spalat electronice electrocasnice

 

Istoria de zi cu zi: puțin despre Noaptea Muzeelor

Decizia de a tria maxim evenimentele propuse în Noaptea Muzeelor a fost una dintre cele mai fericite pe care le-am luat acum câțiva ani. Aseară am procedat în consecință, și voi reveni – sper să am timp – cu detalii despre fiecare. Însă m-am trezit sub o puternică impresie de „înlăturat ceața”, după ce aseară am rămas aproape două ore la evenimentele pregătite pentru „Noaptea Sinagogilor”.

Acum câteva zile aranjam un material despre unitate și diversitate în istoria spațiului românesc, și, ca o concluzie, îmi dădeam seama cât de puține știu despre comunitățile ce locuiesc în țara noastră. Câte istorii diferite ar trebui să cuprindă această unică istorie a României, sau a românilor, sau a spațiului definit geografic de două paralele și două meridiane?

Trăim împreună de sute de ani, și totuși nu ne cunoaștem. Poate în istoria recentă, datorită televizorului, să ajungem să cunoaștem mai mult unii despre ceilalți, însă în lumea reală, fiecare stă închis în bula sa și interacțiunea este zero. Mai mult de-atât, când dintr-o bulă minoritară se afirmă, la un nivel de excelență, o personalitate, eticheta cea mai apăsătoare este cea privitoare la origine.

Capcana etichetelor

Spectacolul oferit aseară de Templul Coral a fost cu mult peste orice „reprezentație” oferită cu stil de muzeele la care am mai fost. Am căzut în capcana etichetelor – mi se pare că o avem în sânge, și nu există încă inventat un tratament de dializă pentru extragerea acesteia. Am văzut programul de două ore, și mi-am spus că uite, și cu timpul sunt zgârciți evreii. E ușor să judeci, și o facem atât de natural, că abia dacă ne dăm seama. La aproape orele 22 afară era o coadă lungă. Deja ne gândeam, după alte experiențe la noaptea muzeelor, în câte grupe se împarte, când vom vizita, dacă apucăm să mai vedem altceva (Sinagoga de pe Mămulari, la doi pași).

Templul Coral - interior

Templul Coral – interior

A venit momentul în care am intrat – tot puhoiul, și am fost invitați să luăm loc, așteptați să ne civilizăm și să închidem gura, din respect pentru liniște, chiar dacă interiorul te lăsa cu gura căscată. A urmat o lecție de istorie a monumentului, abia restaurat, și apoi un spectacol al corului Templului, de la care nu am mai plecat. Cu greu ne-am rupt de la rugăciunile cântate, să mergem pe Mămulari, unde am întâlnit aceeași atitudine deschisă spre comunicare, cunoaștere.

Diferențele ne apropie sau ne despart

Am auzit comentarii destule, „evreii au”, de-asta. Să nu le plângem de milă. După Holocaust, știm, în linii mari, câteva idei despre istoria acestui popor. Despre istoria comunității din România… nu. Am văzut aseară oameni cântând cu o bucurie pe fețe greu de descris. Oameni care, în ciuda multelor decenii citite pe riduri, se bucurau că trăiesc. Am văzut o comunitate pe care soarta a pus-o la încercare, și care, dincolo de diferențe, a regăsit puterea de a lua lucrurile de capăt. Și aseară, prin deschiderea realizată, au transmis tocmai acest mesaj. Ne cunoaștem prea puțin unii pe alții și nu ne apreciem și nici nu ne respectăm reciproc valorile.

Când întâlnești ceva nou, te sperie, compari cu ceea ce cunoști, încerci să te integrezi. Însă noi, românii, suntem genul supus, care „a plecat capul”. Avem această cultură impusă în masă de o biserică încă rămasă în Evul Mediu, care nu se poate reforma din interior. Încleștarea cu care se încăpățânează să rămână în urma vremurilor este impresionantă, și la nivel istoric, Renașterea și Reforma sunt două lecții pe care biserica orientală nu le-a învățat.

Suntem educați la un nivel zero al toleranței. „Ortodox” nu mai înseamnă doar dreapta credință, ci și unicul adevăr posibil. În adâncul ei intolerantă și antisemită, a transformat acest popor într-unul care merge, cu capul plecat, în direcția ce i se arată. Nu vrem să știm de maghiari, de țigani, de musulmani, de turci, de tătari, de evrei, de minorități sexuale, de nimeni. Din punctul de vedere al românului nedat prin școală, dar spălat pe creier în biserică, aceștia nu sunt oameni. Iohannis era Necuratul în persoană, familia trebuie să aibă acum o singură definiție, iar evreii să plătească milenii dacă se poate faptele de acum 2000 și mai bine de ani.

Gândesc, deci exist

Asta mi-aș dori să facă școala românească. Să ne învețe să gândim, să analizăm, să acceptăm faptul că nu suntem perfecți și nici unici. Și mai ales, că nimeni nu ți-a dat dreptul să-i judeci pe ceilalți. Eram aseară trei adulți cu familii ce nu se vor regăsi în (sper să nu) viitoarea constituție, cu copii de religii diferite, sau fără, și ne amuzam cât de simplu e să nu te legi de ceea ce nu te privește. Pentru unii însă, această perfecțiune de fațadă este singurul lucru pe care îl pot spune despre sine, și singurul lucru pe care îl pot face cu viața lor e să și-o irosească criticând și umilind.

Adevărul e că ar trebui să mai ieșim din casă, și nu doar într-o direcție!

casuta felicitare

10 decembrie – atelier: Căsuța lui Moș Crăciun

Colaborarea cu Apilonia Educational Center din această toamnă a avut, pe lângă cursul de știință aplicată WeDo 2.0 și un alt rezultat, care mie îmi merge la suflet: un atelier creativ, la care să provocăm nu numai înclinațiile artistice, dar și pe cele tehnice ale copiilor. În plin sezon de pregătiri pentru Crăciun, vrem să construim o decorațiune care își va găsi cu ușurință locul în aranjamentele de sărbători: căsuța lui Moș Crăciun.

Căsuța este realizată din spumă buretată cu densitate mare, iar îmbinarea pieselor presupune un exercițiu de imaginație și inginerie, cu utilizarea abilităților de puzzle 3D. Și, de ce nu, de a construi o casă din „prefabricate”, pornind de la fundație, și până la acoperiș. Urmează apoi elementele de detaliu, „tâmplărie” și decorațiuni, realizate tot din spumă, dar autocolantă, și suficient de sclipitoare pentru a le lua ochii celor mici. Etapa finală presupune realizarea decorului „de sezon”, zăpadă din abundență, și, cel mai important, bradul de Crăciun.

Lucrul cu copiii presupune însă și educarea unui spirit de economie. Trăim pe o planetă ale cărei resurse sunt limitate, și trebuie să învățăm că recilarea, căutarea de noi sensuri pentru ceea ce pare la început inutil, trebuie să devină un exercițiu natural pentru fiecare dintre noi. De aceea vom vedea cum putem confecționa o felicitare folosind o parte din materialele rămase, carton colorat, și câteva unelte care sunt sigură că vor face deliciul copiilor: clește-perfor, instrumente de biguit, ghilotină, perforatoare decorative.

casuta felicitare

Atelierul este găzduit de European Examinations Center, și mai jos aveți harta (vizavi de liceul „Iulia Hasdeu”). Prețul atelierului este de 50 lei, și este programat sâmbătă, 10 decembrie, la ora 12:00. Pentru întrebări referitoare la activitate, folosiți câmpul de comentarii de mai jos.

Înscrierile se fac la telefon 0722 955 103 sau la adresa admin@talentedenazdravani.ro. Atelierul este recomandat copiilor începând cu clasa pregătitoare.

Atelier – duminică, 13 noiembrie: Coroniță decorativă de toamnă

Dacă toamna se numără bobocii, toamna aceasta eu număr atelierele creative. Primul din serie, despre care vă povestesc astăzi, are loc duminică, 13 noiembrie, începând cu ora 10.30 lângă parcul IOR, în București, și mi-am propus ca, împreună cu copiii, să realizăm o coroniță de toamnă, căci anotimpul se apropie de sfârșit, și parcă ar trebui să păstrăm puțin din explozia de culoare ce-i e caracteristică.

Vârsta căreia îi sunt adresate activitățile se încadrează în intervalul 4-7 ani. Ca de obicei, pentru cei care au mai lucrat cu mine, îmi doresc ca la finalul activității copilul să fie cel care acumulează un plus de valoare și îndemânare, motiv pentru care proiectul va avea de atins câteva obiective. 

Copiii sunt obișnuiți, de la școală și de la grădiniță, cu proiecte de acest gen, însă îi voi încuraja să lucreze independent, urmând instrucțiunile mele, fără a interveni dacă nu este cazul. Un proiect nu trebuie să corespundă 100% modelului, trebuie să respecte tehnica și să-l reprezinte pe autor. Imaginea de mai jos este, în acest sens, cu titlu de prezentare, chiar dacă coronița va fi decorată cu modele la alegere de frunze, fructe și legume de toamnă. Nu le voi arăta copiilor decât pașii de realizare, și materialele disponibile pentru decor. Decizia de asamblare le va aparține. Pentru dezvoltarea coordonării și mușchilor mici ai mâinii, le-am pregătit o etapă de lucru cu șnur de hârtie, cu care sunt sigură că nu s-au mai întâlnit până acum, și vor descoperi un nou mod de a-l folosi.

Așadar, dacă programul de duminică vă permite, vă aștept împreună cu GoKid la Clubul de Arte Plastice – Cu ochii pe culoare (Bucuresti, Sector 3, Str. Rotundă nr. 4, bl.Y1A, Sc. 3, zona Parc IOR – Nicolae Grigorescu – metrou Nicolae Grigorescu, ieșirea Ilioara sau Autobuz 102). Sunt disponibile 12 locuri.

Prețul atelierului este de 50 lei/copil, (frații beneficiază de 20% reducere). 

Pentru detalii și înscrieri apelați 0728 188 256.

14963547_1549606445053309_1800900074_o

Curajul și responsabilitatea la copii – viziunea lui Alfie Kohn

Aș vrea să vă pot spune în câteva rânduri cum stăm la formarea acestor două valori, dar din păcate nu cred că aș reuși să o fac într-un mod corespunzător, sau mai bine zis – optimist. Pentru că – îmi este chiar teamă să o afirm – nu reușim, în ciuda străduințelor, să le formăm. De ce, și unde am putea de fapt îmbunătăți procesul, ne propune să aflăm Alfie Kohn, sâmbătă, 21 mai, la MNAR, sala Auditorium, începând cu ora 10.00, când se va desfășura ce-a de-a treia sa conferință din București, Crește copii curajoși și responsabili! 

Evenimentul va cuprinde două module:

  • Primul – între 10:00 – 13:00 – va aborda subiectul Parentingului necondiționat.
  • Al doilea – între 14:30 – 17:30 – în aceeași zi, va fi un adevărat argument împotriva competiției.

La eveniment cei prezenți vor afla de ce adultul este cheia în relaţia copil-părinte şi de ce faptele, vorbele si atitudinea sa garantează dezvoltarea pozitivă a copilului.

„Mă bucur mult că am ocazia să vă vorbesc, în București, pentru a treia oară în patru ani! Pe de o parte, am să invit părinții să reflecteze la principalele aspecte legate de creșterea copiilor. Voi argumenta că nu contează cel mai mult doar că-i iubim, ci cum îi iubim – necondiționat. Adică îi iubim pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac. Chiar mai important este ca ei să simtă că sunt iubiți astfel. În loc să controlăm copiii prin pedepse și recompense, trebuie să colaborăm, să rezolvăm împreună problemele, și pe lângă asta, ei să știe că li se poartă de grijă într-un mod care nu depinde de felul în care se poartă.”, spune Alfie Kohn despre evenimentul din 21 mai 2016.

De ce e nevoie să schimbăm modul de abordare? Pentru că trebuie să deschidem ochii și să privim în jur. Nu avem nici cea mai vagă idee cum va arăta locul de muncă al copilului care pășește azi la clasa pregătitoare. Nu știm cu ce dispozitiv ne va apela când are nevoie de noi, nu putem nici măcar să schițăm cum va arăta anul 2030! Așadar, trebuie să avem grijă de omul pe care îl formăm, să îi dăm instrumente ce-i vor folosi cu siguranță în viitor: curajul de a face față provocărilor, oricare ar fi ele, și abordarea lor cu responsabilitate.

Dacă prima parte a conferinței se adresează mai ales părinților, cea de-a doua este înclinată cu precădere spre spațiul educațional: efectele competiției.

„Anul acesta le voi vorbi părinților și despre un subiect anume, relevant nu doar pentru copii cât pentru întreaga noastră cultură: competiția și efectele sale distructive. Indiferent dacă vom discuta despre țara mea (Statele Unite), unde victoria e o adevărată religie de stat, sau țara voastră, unde concursurile sau competiția reprezintă drumul spre prosperitate, e dificil uneori să înțelegem că este mai fructuos să lucrăm împreună, decât să încercăm să ne înfrângem reciproc. În prelegerea mea, am să vă explic cât de dăunător este pentru copii să-i întoarcem unul împotriva altuia, prin concursuri – la școală, la joacă, acasă. Adevărata alternativă la „premiul întâi” nu este „premiul al doilea”; ci să ne putem debarasa cu totul de acest context, de pierdere-câștig.“, mai adaugă Alfie Kohn

Nu sunt atât de radicală să neg complet competiția, pentru că ar însemna să susțin un copil complet rupt de realitate. Însă viziunea mea proprie trebuie comparată cu ceva – și ideile susținute de Alfie Kohn reprezintă un element de comparație. Cel puțin în ce ne privește pe noi, românii, trebuie să încetăm să ne raportăm în primul rând la ceilalți. Trebuie să ne comparăm cu noi înșine, omul care era ieri, și să cerem mai mult azi pentru omul care va fi mâine. E un efort fantastic, pe care în fac de ceva ani, început cu pași mici: de a nu mai întreba copilul, când mă anunță o notă, cât au luat ceilalți. Da, îmi spune, dar replica este „nu mă interesează ceilalți. Tu ai înțeles ce ai greșit?” Cere mai mult de la tine, pentru că poți! E vorba de încredere în forțele proprii, de auto-perfecționare.

E drept că în cele din urmă ne vom raporta la ceilalți. Locurile la liceu, locurile la facultate, acestea înseamnă competiție, și nu o putem scoate din viața noastră. Însă totul depinde de modul în care le abordăm.

La eveniment puteți participa la un modul, la alegere, în funcție de interes (dacă aveți copii mai mari, ori sunteți profesor, vi-l recomand pe al doilea!), ori la amândouă. Până pe 4 aprilie puteți beneficia de prețurile reduse. Rezervările se pot realiza AICI.

Alfie Kohn

Un eveniment organizat de: Totul despre Mame | Despre Alfie Kohn

Partenerii principali: MNAR, Asociația pentru Comunicare Nonviolentă

Focul cel Mare, Bucureşti 1847, acuarelă de Moustacoff

Focul cel Mare – incendiul care a mistuit trei zile Bucureștiul – 23 martie 1847

V-am promis toamna aceasta să vă provoc, nu numai prin concursuri și alte surprize, însă și cu lucruri cu care nu ați avut ocazia să vă întâlniți. Despre parteneriatul cu Muzeul Național al Pompierilor ați aflat deja, prin intermediul concursului de desen pentru copii, care se desfășoară luna aceasta. Subiectul de astăzi vă este – mai mult ca sigur – străin, dacă nu ați vizitat deja Foișorul de Foc, care adăpostește muzeul, și recunosc că despre acest mare incendiu și eu am aflat cu aceeași ocazie, când mi-am dat seama cât de puține știu despre istoria orașului care m-a adoptat.

Doamna muzeograf profesor Loredana Oprica a răspuns astfel rugăminții mele de a ne povesti despre acest eveniment, care, acum mai bine de 150 de ani, a devastat capitala, surprinzând mahalalele din centru în ziua de Paști, la amiază, într-o zi cumplit de vântoasă. Imaginați-vă un București cu străzi mici, case înghesuite, lipitele unele de altele, acoperite cu paie, unde se creșteau animale și podurile erau îndesate cu nutreț. Adăugați trei ani de la înființarea unei unități de pompieri (dotările un pic mai jos!), și încercați ca, în acest context, să înțelegeți articolul.

Vă doresc lectură plăcută! Copiii care citesc articol și nu înțeleg în totalitate unii termeni sau situații, pot cere ajutor sau explicații/detalii suplimentare prin intermediul formularului de la finalul articolului.


Focul cel Mare

prof. Loredana Oprica

Muzeul Naţional al Pompierilor

Arde foc în Bucuresci,
Merg scânteile-n Popesci
Și dogoarea în Ploiesci! 

La începutul secolului al XIX-lea, oraşul Bucureşti se afla în plină expansiune. Catagrafia anului 1831 evidenţia faptul că Bucureştii număra 60.567 locuitori şi o suprafaţă de peste 50 km2. De-a lungul existenţei sale, Capitala a fost încercată, rând pe rând, de calamităţi care au lăsat în urma lor numai jale şi sărăcie. Acestea erau dese şi-n acelaşi timp devastatoare. Dacă ar fi să mă raportez strict la prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai exact la perioada cuprinsă între 1820 şi 1840, documentele vorbesc de șase mari incendii, în care au ars, în repetate rânduri, clădiri din centrul Bucureştiului. Până la urmă, aşa cum remarca George Potra în lucrarea Din Bucureştii de altădată,

Foaie de titlu la „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann, scris în limba română, cu caractere chirilice

Foaie de titlu la „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann, scris în limba română, cu caractere chirilice

„…este absolut normal, ca o aşezare ca Bucureştii, alcătuită din case mari, care nu aveau în construcţia lor decât material caracteristic regiunii, să sufere mult de pe urma incendiilor. Pe uliţele strâmte şi întortochiate, casele construite în cea mai mare parte din bârne de salcâm, acoperite cu paie, stuf, scânduri sau şindrilă, cu coşuri defectuoase, erau un permanent material inflamabil pentru cea dintâi scânteie rătăcitoare”.[1]

Incendiul din 23 martie 1847 reprezintă, de departe, cea mai cumplită încercare la care a fost supus Bucureştiul. Reconstituirea atmosferei timpului s-a făcut pe temeiul documentelor, pe relatările din presa timpului şi nu în ultimul rând pe relatările martorilor oculari. Un izvor primar care descrie întâmplarea îl constituie broşura lui Anton Pann, intitulată „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”. Muzeul Naţional al Pompierilor păstrează un exemplar din mult invocatul „Memorabil”, tipărit în anul 1854, în tipografia acestuia.

Anton Pann a realizat un contrast puternic între liniştea sărbătorilor Pascale şi panica provocată de izbucnirea focului. La acea vreme era obiceiul ca ziua Paştilor să fie salutată cu descărcări de pistoale şi puşti, obicei care se moştenise din vechime. Scăpat de sub privirile celor mari, fiul cluceresei Zinca Drăgănescu, din mahalaua Scorţarului (astăzi în zona Muzeului Naţional de Istorie), descarcă în joacă un pistol în podul plin cu fân al şopronului din curtea casei.

Focul, amplificat de un vânt foarte puternic, s-a întins cu repeziciune, pe de-o parte spre Curtea Veche şi puşcărie, iar pe de altă parte, spre Lipscani şi Sf. Gheorghe cel Nou, oprindu-se la marginea oraşului „ne mai având notreţ”.[2]

 Dar, vai! Zadarnic se osteniră!
Le fu nădejdea făr` de folos!
Căci aci toate se mistuiră
Și fir de ață nimeni n-a scos! 

În două ceasuri ard mii de case,
Toate cenușă se prefac, cad
Tot Bucureștiul se-mflăcărase
Căzuse parcă întreg în iad.[3]

„Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann

„Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann

Pagubele au fost imense, după o socoteală a timpului, circa 55 milioane lei. Şi-au pierdut viaţa 15 oameni și 1850 de clădiri au fost mistuite de flăcări (1142 prăvălii, 12 biserici, 10 hanuri).

La acea dată pompierii erau proaspăt organizaţi milităreşte. În 1844 se constituise la Bucureşti „Roata de pompieri”, care avea în compunere 7 ofiţeri superiori, 23 ofiţeri inferiori şi 210 pompieri. Ca dotare pompierii aveau 14 pompe de incendiu din care 7 pompe mari, 7 pompe mici, un car de transport instrumente, 48 cai, 30 sacale şi ca unelte mici, 40 căngi şi 50 lopeţi de lemn. Precizările sunt necesare întrucât reprezintă repere la care raportându-ne, măsurăm eficienţa intervenţiei acestora.

La patru zile după dezastru „Vestitorul Românesc”, o tipăritură a timpului, lansa un apel pentru alcătuirea unor liste de subscripţie în folosul celor sinistraţi.

Chemare Filantropică    

Către toți locuitorii din România Mică,

 Bucureștii, capitala și inima țării noastre, care din anu în anu se ridică tot mai măreață, în Ziua Învierii, pe la amiază, fu izbită de una din cele mai aspre lovituri ale soartei. Un focu dintre cele mai cumplite, împinsu de un vânt căruia nici o putere omenească nu-i putea sta împotrivă, a mistuit în puține ceasuri, 2000 de case, prăvălii, biserici, în partea cea mai împopulată.

Poate să fie cineva care să nu simță că fatalitatea ce a lovit Capitala ne atinge pe noi toți? Poate să fie oare vreo inimă atât de împietrită, care să nu se umilească, să nu compătimească cu soarta acelor nefericiți și să nu dorească a le întinde mână de ajutor după putință?

Cu mulțumire vede patriotul, că după cele dintâiu minute de o dureroasă uimire se deșteaptă pretutindenea simțul datoriei către omenime și dorința de a contribui spre mângâierea celor atinși de mâna soartei se făcu publică.”[4]

Ajutoarele au venit din toate părţile, atât din ţară, cât şi din străinătate. Ţarul, sultanul, domnitorul ţării (Gheorghe Bibescu), mitropolitul, episcopii, egumenii, boierii, negustorii, precum şi toţi binevoitorii, indiferent de naţionalitate sau stare socială s-au grăbit să ajute pe oamenii care au suferit atât de crunt de pe urma acestui incendiu.

Această jertfă, această jale,
Privind-o prințul cu ochi umiliți,
O sumă mare din ale sale
Sloboade pentru nenorociți.
…………………………….
Și așa se-ndeamnă întreaga lume,
Cu îndurare a  se porni,
Și ajutoare din țară, sume
Și din părți alte mii a veni.[5]

Trebuie însă să adăugăm că, dincolo de imensa jale pricinuită, „Focul cel Mare” a şters vechea înfăţişare a centrului comercial al oraşului dând edililor posibilitatea să pună bazele moderne ale Capitalei. La 16 mai 1847, Buletinul oficial avea să publice primul plan de sistematizare a zonei centrale a oraşului, între Biserica Sf. Gheorghe Nou şi Spitalul Colţei, zonă grav afectată de incendiul din martie. Lucrările de sistematizare se vor extinde în toate mahalalele unde, pe locurile distruse de foc, se vor ridica noi construcții.

Focul cel Mare, Bucureşti 1847, acuarelă de Moustacoff

Focul cel Mare, Bucureşti 1847, acuarelă de Moustacoff


[1] George Potra, Din Bucureştii de altădată, Bucureşti, 1981, pag. 177
[2] Anton Pann,  Memorabilul Focului cel Mare întâmplat în Bucureşti, în ziua de Pasci, anul 1847, martie 23, Bucureşti, 1854
[3] Ibidem, pag. 2
[4] Vestitorul Românesc, 31 martie 1847
[5] Anton Pann,  op.cit.

Sursă foto: patrimoniul Muzeului Național al Pompierilor.

Canicula, hidratarea și cișmelele

logo_cismele_01Suntem mândrii locuitori ai unei planete poluate, care în sezonul cald ne pune la încercare capacitatea de adaptare și supraviețuire la temperaturi înalte. În București, să ieși din casă când soarele e sus pe cer, intră în categoria tentativă de sinucidere, cu dorință intensă de supraviețuire. Canalele de știri vuiesc despre cum să te îmbraci și neapărat să nu uiți să te hidratezi corespunzător.

Vara nu e nimic mai plăcut decât să profiți de vremea frumoasă la o plimbare pe bicicletă. Trecem peste cât de curat e aerul din minunata noastră capitală, însă pe două roți ai timp să savurezi peisajul din jungla urbană. Nu plec fără a-mi lua cu mine apă din belșug… și verificând cum, când și unde pot face reaprovizionarea, căci, totuși, nu pot căra cu mine 5 litri de apă, cam cât consum împreună cu copii.

În parc la IOR, pe lângă lac, am constatat cu mare plăcere că, undeva anul acesta, au fost instalate tâșnitori. Eram deja terminați de căldură, așa că am băut apă pe săturate, ne-am răcorit și fața, și parcă am avut parte de o altfel de pauză, după ce am umplut iar bidoanele cu apă. Cât timp noi ne comportam precum Setilă din poveste lângă țâșnitoare, au trecut pe lângă noi mai mulți copii. Niciunul nu a avut permisiunea părinților de a bea apă de la țâșnitoare, absolut toți adulții spunând că apa AIA nu e bună.

Am băut apă de la țâșnitoare de când eram mică. Mama m-a învățat cum să beau fără să pun gura, și aproape fără să mă fac ciuciulete (deși asta e cu adevărat răcoritor). Îmi plac țâșnitorile cu pedală, pentru că acolo nu se face risipă, funcționează cât ai nevoie. Apa care curge la robinet este apă potabilă, cât timp nu există un semn care să avertizeze altfel (a se vedea toaletele din tren!). Dar, spre marea mea uimire, a bea apă de la robinet pare a fi o raritate în Bucureștiul de azi. Acasă folosesc o cană cu filtru, obișnuință care vine din copilăria pe malul Dunării, unde era preferabil să filtrezi încă odată apa. Nu sunt genul care simte gustul apei, o beau cu plăcere mai ales dacă e rece, sau direct din căuș, de la robinet, dacă îmi este foarte sete. A fost o vreme când am înclinat să cred și miturile culturii urbane, cum că apa de la robinet nu e bună, până când am văzut la o cunoștință, ce lucrează în cercetare, teste făcute pe apă din toate sursele posibile. Am contribuit și eu cu câteva mostre, apă de izvor consumată cu entuziasm pe la țară, apă din fântână, apă din orașul părinților, și apă de la robinetul de-acasă. Din punct de vedere al calității, acel izvor a-tot-lăudat a picat cu brio, a ieșit cel mai prost. Apa din fântâna bunicilor nu a fost deloc la înălțime, în schimb „apa de București” a ieșit cum nu se poate mai bine din testele de laborator. Așa că am lăsat miturile la o parte, și sunt deja câțiva ani buni de când beau apă de la robinet.

Nu refuz niciodată o apă minerală, mai ales cu „bule”, dar setea se potolește cu apă plată. Însă nu sunt genul care trece pe lângă o țâșnitoare și rabdă de sete până la primul butic, ca să dea 5 lei pe jumătate de litru de apă. Prefer să-i dau pe înghețată, dacă tot trebuie să-i dau.

De unde acest articol? Mi-a picat în mână un text despre inițiativa a 12 ONG-uri din București, campania „Vrem cișmele pentru București”. Din conținut (pe care vă recomand să-l parcurgeți), am reținut că Bucureștiul are, la ora actuală, un număr insuficient de cișmele și tâșnitori publice pentru a satisface setea bucureștenilor într-o zi obișnuită de vară (mai ales în zonele aglomerate). Este vorba despre 42 de cișmele și tâșnitori la un total de 1.883.425 de locuitori, pe când, în Roma, capitala Italiei, există 2500 de cișmele la 2.923.000 persoane. 

Dintre argumente aș cita doar nivelul economiilor personale, căci nu vom mai cumpăra tot timpul apă, la fiecare ieșire în oraș, și, de ce nu, scăderea drastică a numărului de PET-uri pe care le generează capitala, fără a exista niciun program funcțional de reciclare a acestora. Pentru că tot suntem la capitolul experimente, vă invit să completați acest chestionar, durează 2-5 minute, să vedem cum stăm… Rezultatele întrebărilor sunt vizibile după ce ați trimis propriile răspunsuri, iar concluziile le puteți trage singuri privind graficele.

De 1 iunie, la Muzeul Satului din București, copilărim ca altădată

Afis-evenimentDe Ziua Internațională a Copiilor, Secom® invită părinții și copiii să sărbătorească copilăria prin joacă, în cadrul evenimentului special “Joacă-te ca altădată”. Între orele 11:00 și 13:30, bunicii, părinții și copiii sunt așteptați la Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”, pe pajiștea verde de lângă Biserica Răpciuni, să joace frumoasele jocuri ale copilăriei de ieri: Șotronul, Țară, țară vrem ostași, Rațele și vânătorii, Elasticul, Coarda sau Alunelul, să participe la ateliere de creație, concursuri, tombolă și să se bucure împreună cu echipa Secom® de frumusețea copilăriei.

Copiii mai sunt invitați să-și pună la încercare imaginația și creativitatea și să confecționeze moriști, avioane și vaporașe din hârtie, în cadrul atelierelor care se vor desfășura în cadrul evenimentului. Cei mai iscusiți maeștri de moriști și avioane vor fi premiați cu cadouri

„Evenimentul și-a propus să readucă în prim plan frumusețea jocurilor copilăriei de altădată care au început să se piardă. Astăzi, rareori mai vedem copii alergând prin curte sau jucându-se cu alți copii De-a prinselea, De-a v-ați ascunselea sau sărind elasticul. Jocurile copiilor de astăzi sunt pe tabletă, telefon sau console.

Sub sloganul “Joacă-te ca altădată”, Secom® invită părinții să-și reamintească jocurile de ieri și să le transmită copiilor lor. Deși poate nu suntem conștienți, aceste jocuri contribuie la dezvoltarea fizică a copiilor, la dezvoltarea emoțională, ajutându-i să-și dezvolte abilitățile de comunicare, creativitatea și lucru în echipă,” afirmă Lucia Costea, managing partner

Evenimentul este desfășurat în parteneriat cu Școala de Joacă prin Caravana de Joacă și se adresează tuturor celor care-și doresc să se bucure de frumusețea copilăriei active.

Intrarea este liberă, iar accesul se face pe la intarea din şoseaua Kiseleff nr. 30, fostul sediu al Ministerului Culturii (parola acces eveniment Secom® – vezi detalii).

 

 

Pentru mai multe informații, vă rugăm contactați: Victoria Donos, PR Specialist – victoria.donos@secom.ro, telefon: 0729 300 304

La circ… dar la ce fel de circ?!

fb_share_quidam

Măcar odată în viaţă aproape fiecare dintre noi a ajuns la circ, fie că a fost un circ de târg, itinerant, ori unul ca cel din „Dumbo”, pe care cred că toţi îl recunoaşteţi mai mult sau mai puţin în realitate. Experienţa mea cu spectacolele de circ are aproape aceeaşi vârstă cu mine, căci am mers de mică. Nu ştiu dacă e de vină memoria mea de copil, puternic impregnată de afectivitate, dar parcă acum vreo 30 de ani spectacolele erau mai frumoase. Ceea ce am regăsit, peste ani, împreună cu copiii mei, la Bucureşti ori prin alte părţi, era dezamăgitor de sumbru. Un pic de lumină pe această linie au adus-o festivalurile de circ „Leul de Aur” desfăşurate în Capitală, unde spectacolele (neapărat cele de dinaintea stabilirii câştigătorilor, când îşi dădeau silinţa!) erau la un nivel parcă mai ridicat. Însă acea „artă a circului” pe care o căutam încă rămânea departe…

De Cirque du Soleil am auzit demult, într-un film. Apoi i-am admirat online, şi am avut fericirea de a putea, în 2012, la final de an, să iau biletele la primul lor spectacol în România. Zece luni, aproape un an, am visat la spectacol. Zece luni am văzut reclamele, zece luni am zâmbit singură, ştiind că voi fi acolo. Nouă luni Andrei m-a tocat mărunt. Vreau şi eu la Alegria! Nouă luni a visat, nouă luni a sperat, nouă luni a plâns… nouă luni am reuşit să tac şi să-i fac, la împlinirea celor 10 anişori, o surpriză de proporţii. Eram la mare, seara, a doua zi era ziua lui. Nu mai avea răbdare, scotocise toate bagajele, voia musai să afle ce primeşte. Am scos o carte… şi vă puteţi închipui reacţia. Am tras plicul şi i l-am întins. I-a mai trecut un pic, ce şi-o fi spus el… Yes! N-am de citit, îmi dă bani din lipsă de inspiraţie! Apoi a urmat un urlet de bucurie: Aleeeegriiiiaaaaa!!!! Merg la Alegria!!!!! Ţopăia nebuneşte. A văzut apoi că nu merge singur, al doilea bilet era pentru Iris, tot cadou, pentru ziua ei viitoare. Nu vă spun ce-a urmat. Mai era o lună până la spectacol, şi la fiecare reclamă, la fiecare afiş, ţinea să adauge că Mergem, mami, mergem! În nici o zi ştiau deja toate rudele, toţi prietenii.

A sosit şi ziua cea mare. Aveam emoţii cumplite. Spectacolul, aşa cum mi-l amintesc acum, a fost unul de magie, nu de circ. Găsisem acea „artă a circului”, spectacolul era pregătit cu o atenţie desăvârşită, în care totul curge, parcă de la sine, fără nicio regie, atât de natural încât nu-ţi dai seama de curgerea timpului…

Reacţia copiilor a fost maximă. Au fost încântaţi de spectacol în sine, de artişti, iar eu m-am bucurat de bucuria lor. Iris a fost fascinată de costume. Mie mi-a plăcut muzica, la nebunie. Absolut totul live, la o calitate excepţională. Spectacolul de sunet şi lumini a primit de la mine nota maximă. A doua treaptă a podiumului am acordat-o clownilor. În general nu suport momentele cu clowni, trebuie să fie al naibii de buni ca să mă scoată din realitate. Dar aceştia au reuşit să transforme momentele de pauză în unele excepţionale. Mă enervează când pot anticipa schema, şi nu mai râd. Acum au fost geniali, pur şi simplu n-am cuvinte! Pe locul trei au fost momentele în sine, de o calitate a execuţiei ce întrece orice aşteptări. Nimeni nu a clipit, totul a fost regizat şi pregătit la secundă. Până şi personalul care schimba decorul făcea spectacol, cu costumele, cu mişcarea. Nimeni nu se grăbea.

După Alegria, noţiunea de „spectacol de circ” nu mai rămâne aceeaşi. Până nu participi la un astfel de eveniment Cirque du Soleil, nu poţi spune, cu adevărat, că ai mers la un spectacol de circ. Poate doar la „circ”, şi da, aici pot intra multe altele.

Când au apărut primele reclame la QUIDAM, spectacolul cu care Cirque du Soleil soseşte luna aceasta în Bucureşti, copiii au vrut să mergem. Cred că de la ei am aflat prima dată de Quidam… Şi eu aş vrea, dar de data aceasta n-am mai putut, oricât mi-aş fi dorit, să mergem. Însă, dacă puteţi, nu rataţi ocazia. Este genul de spectacol care trebuie văzut live cel puţin odată în viaţa!

Biletele se pot rezerva direct pe site-ul companiei Cirque du Soleil, aici.