Tag Archives: Bucuresti

Furtuna in luna lui mai

Azi noapte în Bucureşti a fost furtună. Şi, cum iarna nu ne miră grămezile mari de zăpadă murdară, iar la ruperile de nori este deja "normal" să nu facă faţă sistemul de canalizare, la fel, după o furtună serioasă, copacii căzuţi fac parte din peisaj.

N-am stat să-i număr pe toţi din drumul spre grădi… am poposit doar în faţa blocului. Mi-am explicat imediat cele 4-5 alarme care au pornit simultan undeva pe la vreo 11 noaptea, şi vuietul inexplicabil care le precedase. Şi totuşi, masinile au avut noroc, s-au ales doar cu câteva zgârieturi. La fel si cei care folosesc linia de troleu sub care erau parcate, dacă copacul era un pic mai înalt, ar fi aşteptat în zadar în staţie.

Dar… copacul a căzut în cel mai mare loc de joacă în zonă. Zilnic aici se strâng în medie 30 de copii… Prioritari vor fi probabil arborii căzuţi peste căile de acces. Dar sper că nu le vor provoca imaginaţia copiilor, căci sunt sigură că ei vor găsi moduri interesante de a integra copacul în joaca lor.

Furtuna in Bucuresti, mai 2010

Şi… dacă acela era un copac verde, al doilea pe raza noastră era uscat. Noroc că avem cabluri de calitate…

Furtuna in Bucuresti, mai 2010

Normal… am dat fuga în parcare. Încep să mă bucur că nu am maşina parcată la umbră… şi am răsuflat uşurată. De data aceasta, e ok.

Şi când te gândeşti că ieri a fost 13…

La Teatrul Ion Creanga: Cenusareasa

Nevoit să accepte o schimbare provizorie a sălii de spectacole, Teatrul Ion Creangă a transformat vechea sală a Cinematografului Gloria, uitată într-un colţ de Bucureşti, în sală de spectacole. Am plecat împreună cu grădiniţa la teatru, puţin cu inima strânsă; de obicei experienţele de acest gen sunt pline de surprize, şi nu toate plăcute.

Aşteptările nu erau foarte înalte, aveam o vagă idee cam cum arată sala. Dar, surpriza a fost să găsim o sală curată, cu scaunele în dispuse în amfiteatru, copiii aveau fiecare locul lui, nu erau înghesuiţi pe o băncuţă. Şi ei au fost surprinşi, că pot sta singurei.

Poate că ceea ce am simţit că lipseşte este gongul şi cortina. Am privit cu neîncredere decorul improvizat, dar, sincer, nu i-am simţit lipsa după începerea spectacolului. Cenusareasa. Actorii au ştiut, cu talent, să atragă atenţia asupra lor şi a costumelor, şi să ignorăm restul detaliilor. Oarecari nelămuriri a stârnit vârsta celor două surori… dar le-am explicat apoi copiilor că, pe lângă faptul că erau rele, erau şi urâte şi nu voia nimeni să se însoare cu ele. Aşa că nu mai erau tinere… Ca Cenuşăreasa. Oricum, felicitări ambelor actriţe, şi în special surorii mijlocii.

A fost foarte apreciat şi îndrăgit Chiţ-Chiţ, după piesă deja copiii îi făceau declaraţii de dragoste… Eu îl iubesc pe Chiţ Chiţ! A fost acel "ceva" ce a dat savoare piesei.

Dar… prinţesele noastre din sală, căci fiecare fetiţă este o mică prinţesă, au privit, cu gura căscată, la propriu, momentul în care a aparut rochia Cenuşăresei, şi, mai apoi, Prinţul. Erau terminate când i-au văzut dansând, şi altceva n-am mai auzit toată ziua, decât că era aşa frumos…. Adevărul este că perechea de actori părea coborâtă din poveste, iar copiii au trăit momentul, chiar dacă au fost la un moment dat dezamăgiţi că toate vrăjile zânei, mai ales cea cu dovleacul, nu au fost vizibile, ci doar imaginare. Pe drum au intrebat şi de ce s-au grăbit, n-au mai stat la nunta din final…

Costume, lumini, şi actori, au reuşit pentru o oră să ne transpună într-o lume mai bună. Unde, sper să citez bine din scenariu, cei buni să fie răsplătiţi, şi nu doar cei proşti, dar şmecheri, să-şi vadă îndeplinite dorinţele.

Antrenamentul de dimineata

Cine spune că bucurestenii nu fac deloc mişcare? E de ajuns o ploaie sau o zăpadă, pentru a ne începe ziua cu “înviorarea”. Întâi, renunţi la maşină. Apoi ai nevoie de o sumedenie de abilităţi pentru a “străbate “ jungla oraşului.

Noi plecăm pe jos la grădiniţă. Exersăm în primul rând săritura în lungime de pe loc. Altfel n-ai nici o sansă, la ce bălţi s-au format, pentru că nimeni cu curăţă canalele de scurgere. Sau poţi să-ţi iei nişte cizme de cauciuc, eventual pescăreşti, să fii sigur că nu te udă nici maşinile care trec în viteză.
Proba se poate transforma uşor în săritură cu obstacole, dacă balta este prea mare pentru pitic şi trebuie luat în braţe.

Ne mai antrenăm viteza de reacţie. Doamne fereşte să estimezi greşit, că este asfalt, şi de fapt este o iluzie dată de zăpada murdară. Dacă simţi că te afunzi, reacţionezi repede, precum pisica, şi sari în lateral. Şi dacă nu-ţi iese, nu-mi rămâne decât să-mi doresc ca adâncimea să fie minimă.

Trecem la atenţie distributivă. Mergem pe o străduţă cu sens unic. Unde se parchează pe ambele sensuri, inclusiv pe trotuar. Rămâne unul liber, dar deocamdată nedezăpezit. Trebuie să fii atent la maşinile care vin din spate. Pe lângă asta, suntem la români, şi sensul unic este pentru fraieri. Pe interzis sprintează repede maşini cu putere. Audi, Merţane… Altfel n-ar reuşi să demareze în trombă şi să-i facă pe cei care intra normal în sens să stea locului. Şi, normal, pietonii care n-au pe unde circula în siguranţă, să se lipească repede de o maşină parcată. Excepţie de la marcă fac taximetriştii, care şi ei intră, e drept, mai timid, pe interzis… Şi loganul face faţă la sprint!

Apropo de taximetrişti, ştiţi care este cea mai scurtă variantă la Unirii, spre Rahova, dacă vii de la piaţa Alba Iulia? Puţină răbdare, şi intri pe interzis pe linia lui 32… de ce să ocoleşti prin faţa Palatului Parlamentului…?

Revenind la drumul nostru de dimineaţă, aştept primăvara. Să putem merge agale, la pas, şi să admirăm copăceii înfloriţi. Prefer să ieşim cu rolele să facem sport…

trecut prezent viitor

Lectia de istorie

Încerc ceva ce este împotriva firii mele. Să dăruiesc din ceea ce am, dar golind conţinutul de pasiune. Mi se pare că sunt extrem de crudă, şi că răpesc ceva ce nu am dreptul să ţin doar pentru mine.

Azi… azi este 24 ianuarie. Am încercat să-i pregătesc pe copii… Voi ştiţi ce este 24 ianuarie? Daaaa…

Ei, măi să fie! Ia uite că mi-o luară alţii înainte! E ziua lui Bunu! Ce pot să zic?! Răspuns corect.
Dar nu asta voiam de la ei… încercam aşadar să explic la nivel de grădiniţă ce înseamnă pentru noi 24 ianuarie. Pentru noi, ca români. Atâţia câţi mai simţim, acolo, undeva, în străfundul inimii, că se miscă ceva atunci când tricolorul e pe catarg, şi se aude imnul ţării noastre…

Spuneam că vreau să transmit conţinut… pentru că mi-este foarte teamă să nu transmit pasiune. Istoria te vrăjeşte, te atrage şi te supune. Este foarte greu, aproape imposibil s-o părăseşti. Iar dacă reuşeşti, undeva, «acolo», rămâne chemarea… Eu am hotărât demult s-o părăsesc. Raţiunea a învins pasiunea, şi nu mă mândresc cu asta. De aceea îmi este teamă să vorbesc, pentru că glasul te trădează… ochii transmit lumini ce riscă să vrăjească. Şi… sunt crudă. Nu vreau să transmit pasiunea pentru istorie. Nu vreau cu nici un chip să-mi văd copii făcând o alegere raţională. Se spune că  n-ai cum să regreţi ceva ce n-ai avut.

Dar nu pot să-i rup de ceea ce suntem de fapt. Suntem un popor cu o istorie. Nu suntem apăruţi din neant, în secolul naţiunilor. Despre noi scria Herodot (chiar dacă nu de bine 🙂 , ceea ce pare a fi o confirmare a proverbului “Lupu schimbă părul, dar năravul ba”).

Aşadar, pentru a-i explica copilului cum am ajuns noi, românii, la 1859, să locuim în 3 ţări mai mici, am trecut rapid prin toată istoria neamului. De la Burebista la Decebal, de la Mircea la Ştefan şi Mihai Viteazul, am sărit peste fanarioţi şi am ajuns la 1859.

Şi i-am povestit apoi pe scurt cum românii l-au ales ca domn, în Moldova şi Ţara Românească, pe Alexandru Ioan Cuza. Cele două ţări s-au unit, şi au format România. Şi-am constatat că şi copilul meu îmi moşteneşte defectul… vrea să «vadă» trecutul. Ştiu că e pasionat de geografie, că atlasele sunt cărţile lui preferate. Şi totuşi, am ascuns bine atlasul istoric… nu voiam să i-l dau… Dar pasul a fost făcut.

Şi cât era mami de mare România asta Mică?

Am deschis atlasul… Şi sper că n-am deschis cutia Pandorei.

Aaaa… uite, nici nu era până la Mare! Şi lipsea mult din ea… Acum nu e aşa!

Eu n-am putut… să răsfoiesc cu el atlasul. Dar am povestit pe scurt mari bătălii, schimbări de graniţe…

Acum mă gândesc doar la Bucureşti. Dealul Mitropoliei. 24 ianuarie 1859. După discursul minunat al lui Kogălniceanu, şi inspiraţia politică a câtorva oameni, era nevoie de o a doua alegere a lui Cuza. Era şansa pe care noi, ca naţiune, nu aveam voie s-o ratăm.
Totdeauna ni s-a spus că “dubla alegere a realizat Unirea”. Am apreciat mereu voinţa politică de atunci. Şi totuşi, deputaţii muntenii nu au votat de bună voie. La Iaşi s-a putut găsi o cale de compromis. La Bucureşti nu. La Bucureşti au fost siliţi să-l aleagă. La Bucureşti reprezentanţii poporului au fost obligaţi de mulţime să aleagă ceea ce era corect pentru destinul unei naţiuni.

De ce oare citim istorie, dacă nu învăţăm nimic din ea? « Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine! », a spus Cuza înainte de-a pleca în exil.

Ce monstruoasă coaliţie ar trebui stârpită acum, pentru ca cei care ne conduc să se gândească mai mult la viitorul acestei ţări… ? Cine ar trebui, cu demnitate, să lase totul în seama celor care se pot gândi la ceilalţi, şi abia apoi la ei? Şi unde sunt aceştia…? Pentru că întotdeauna trebuie să existe speranţa că se poate mai bine.

Să putem să cântăm iar, cu mândrie, Hai să dăm mână cu mână, şi să schimbăm ţara asta în ceea ce ne dorim pentru copiii noştri…

Şi… cine ştie, poate să schimbăm capitala. Poate Bucureştiul nu e o capitala de bun augur…