Condițiile de examen: alt subiect de dezbinare în societate

Nu îmi amintesc ca în alți ani luna iulie să fi fost atât de fierbinte ca cea de acum. Spiritele s-au încins și s-au inflamat atât de mult încât cuptorul climateric părea mic copil pe lângă cel din societate. E drept că de undeva de sus se aruncau paie pe foc cu declarații incendiare și parcă cineva stătea să savureze spectacolul. Ultima săptămână am avut în sfârșit timp liber, că vacanță e greu să-i spun când stai și rupi filele din calendar până să apuci să te liniștești. Examenele și concursurile din învățământ au ținut capul listei știrilor, până când tragedia de la Caracal a mutat aceeași discuție a incompetenței în altă sferă.

Dar la învățământ se pricepe toată lumea, din moment ce toată lumea e implicată, mai mult sau mai puțin direct în acest sistem care ar dori să creeze, pe parcursul anilor de învățământ obligatoriu, un cetățean util societății.

Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii. (Legea Educației Naționale, 1/2011, Art. 2, al.3.)

Aș mai scoate câteva din Constituție și din Declarația Drepturilor Copilului, căci statul este obligat să protejeze copiii și să le asigure dreptul la educație, printre multe altele. Cum se achită statul român de această „obligație“ față de toți copiii săi, mai mult sau mai puțin norocoși? Știm bine că nu pot pune geană pe geană cei care își asumă aceste îndatoriri de grija copiilor care adorm nemâncați, care nu au cu ce să scrie, care abandonează școala renunțând la șansa unei vieți decente. Pe lângă acestea, statul, și în speță Ministerul Învățământului, ar trebui să se dea peste cap să se asigure că are cadre didactice pentru a respecta dreptul la educație al tuturor copiilor.

Legea cererii și ofertei în educație

O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că nu ne-am desprins de comunism este faptul că nu înțelegem capitalismul și una din legile care îl guvernează: legea cererii și ofertei. Dacă cererea este mare și oferta scăzută, prețul crește. Dacă cererea este scăzută și oferta este mare, prețul scade. În cazul sistemului de învățământ, ministerul are o ofertă copleșitoare de locuri de muncă, mai ales în mediul rural, zonele acelea defavorizate pe care se bate cu pumnul în piept că le salvează. Oamenii care să vină în învățământ sunt puțini (în ciuda miilor vehiculate la examene, deficitul este de zeci de mii) și nimeni nu se agită să le crească numărul, așadar cererea este scăzută. „Prețul“ în această ecuație este de fapt nivelul calitativ al pregătirii cadrelor, care scade îngrijorător.

Ca o paranteză, angajatorii români de azi, mai ales cei din construcții, sunt disperați că nu găsesc forță de muncă la un nivel bun de calificare. Dar și atunci când găsesc „ceva”, se străduiesc să îi califice, să îi învețe meserie. Ce face onor ministerul nostru de resort când are oameni care își doresc să devină profesori? Face hârtii prin care îi perfecționează, să o bifeze și pe-asta, dar eficient nu este capabil să îi formeze.

Se vaită că vin oameni „nepregătiți“. Cine i-a pregătit? Aceleași instituții școlare aflate în subordinea ministerului. Cine le-a dat diplomă? Instituțiile de învățământ superior acreditate de minister. În loc să caute cauzele acestui dezastru – superficialitatea în pregătire – se aruncă cu noroi și se pun etichete.

Când am intrat la facultate (învățători și educatori) unul din discursurile inaugurale menționa cu mândrie că la finalul studiilor nimeni nu va fi șomer, există cerere, toți vor avea un loc de muncă. Și atunci, la ce bun să te mai agiți? La ce să te zbați să înveți dacă nu e niciun fel de competiție și locul este asigurat? Speculezi nevoia unui angajator disperat și nu trebuie să „corespunzi“ prea mult profilului ideal, treci ca gâsca prin apă prin facultate și te așteaptă oricum un loc călduț.

Încercarea ministerului de a refuza acum această forță de muncă de slabă calitate este o dovadă clară de management distructiv, fără logică, fără viziune. A realizat (în sfârșit) că are o problemă, că trebuie să facă ceva. Însă ce director idiot și-ar concedia peste noapte un sfert din angajați, fără să se asigure că fabrica lui va funcționa în continuare? E clar că, dacă o face, își asumă reducerea producției. Dar ghici ce… Ministerul nu poate „reduce producția“, căci nu poți trimite copiii acasă să le spui să vină anul viitor, când găsești tu profesori.

E mai greu să repari decât să construiești

Normal că te costă mult mai mult să repari un lucru făcut prost decât să o iei de la capăt cu altul nou. Surpriză… ca să creezi un om de calitate durează cam 22 de ani, de când o înveți pe maică-sa în maternitate bazele puericulturii, apoi la grădiniță și până îl scoți de pe băncile facultății să-l integrezi în sistem. Ministerul nu a inventat saltul în timp, așa că ar trebui să aibă, pe lângă acest plan bine stabilit pe care să-l urmeze cu sfințenie, și măsuri de criză. Și aici încep reparațiile costisitoare.

Avem nevoie de oameni și avem 3 000 care ar vrea să lucreze în sistem, dar nu sunt pregătiți. Chiar ai nevoie de ei? Ooo, încă cum, dar nu recunoști. Ai aflat la jumătatea lui iulie că oamenii ăștia nu „corespund standardelor“. De ce nu te-ai gândit, încă din luna mai, când ai avut un moment de inspirație și ai intuit problema, la o soluție? Dragi oameni, dacă nu luați 5 vă prezentați la școala de vară. Te apuci frumos și îi instruiești, îi pui toată vara cu burta pe carte, iar înainte să înceapă școala îi testezi. Nu promovează nici acum? Îi pui să achite cursurile de pregătire și le urezi succes până la examenul viitor, căci la noi, la români, așa merge. Dacă e gratis, e prost. Dar dacă te ustură pe tine la buzunar, te dai peste cap să fie bine.

Dar nu te culci pe o ureche, căci mai ai o problemă. Care e diferența între un candidat care a luat 4.99 și unul care a luat 5.00? Dacă te îmbeți cu apă rece că al doilea e exact ce căutai, e clar de ce e dezastrul acesta. Și pentru ceilalți e nevoie să faci ceva: școli de vară, cursuri de perfecționare serioase, în centrele universitare, la care grupele de lucru să fie stabilite în urma unei testări inițiale. Centrarea pe elev e și la nivelul acesta. De ce să pui în aceeași oală oameni diferiți? M-am trezit trimisă la cursuri care te luau de la zero, dar eu aveam nevoie de la 4. Până la final, s-a ajuns la 3. Pentru mine a fost pierdere de timp, dar am mai pus o adeverință la dosar! Vede cineva asta? Mă îndoiesc.

Incompetența scoate leii în arenă

Ce faci când ești depășit de probleme? Nu caut un răspuns logic, pentru că la noi contează să dea bine la public. „Fă-te că muncești” este deviza clasică, să te vadă tot prostul că te agiți, te consumi, chiar dacă pe tine te taie de fapt să te duci la budă. Eventual atacă sistemul la rădăcină, lovește în parteneriatul școală-familie, singurul lucru care mai împiedică ici-colo câteva corăbii să se scufunde. Întărâtă taberele, asmute-i unul împotriva celuilalt și savurează spectacolul. Asta e ceea ce văd de aproape două săptămâni: profesori nemulțumiți, profesori mulțumiți, care îi atacă pe primii, sindicate care, ca de obicei, dorm, dar părinți și mai nemulțumiți care au găsit acum o țintă să arunce cu piatra în toți, căci dacă nu sunt proști puși pe listă, sigur sunt șpăgari, bătrâni sau plictisiți.

Când sunt alegeri, societatea se scindează, părinții își renegă copiii, prieteniile se desfac din motive stupide. Așa și acum, un carnagiu grețos în care vinovatul stă la tribune și își freacă mâinile. Romanii vărsau sânge în arenă ca să potolească plebea. Ne-am moștenit străbunii, avem în ADN această dorință. N-am evoluat prea mult față de schingiuirile publice din Evul Mediu.

Dar cel mai greu este când faci parte din ambele tabere: și a profesorilor, și a părinților. Dacă deschizi gura în vreo discuție ești mort, linșat din prima, clar ești „trădător“, nu contează cine acuză. Totuși, din acest dublu rol ingrat am văzut despicat un subiect de ambele tabere implicate.

După examenul de definitivat o colegă a avut curajul, într-un grup teoretic de profesori, să arate cu degetul condițiile inumane în care s-a desfășurat examenul de definitivat în București la Colegiul „I.L.Caragiale”, unde în săli mici candidații erau înghesuiți câte doi în bancă (discipline diferite, pentru a face economie la supraveghetori), în săli expuse la soare, pentru câteva ore bune. Nu fusesem niciodată în această instituție, dar mă gândeam că, fiind o clădire veche, va respecta arhitectura școlară de odinioară, cu săli mari și spațioase. Apoi, fiind un colegiu de top, ultra-central, sălile să fie dotate cu aer condiționat. Cum și la mine la școală, mai spre marginea orașului, există dozator cu apă rece pe culoar, aici nici nu mă gândeam să nu găsesc.

Ei bine, fals. În afară de toalete, care erau refăcute, mai nimic nu mi-a inspirat ideea de școală de top din secolul al XXI-lea. Nu m-am grăbit să ajung în sală, era aproape plină când am intrat și, deși toată lumea se plimba, deja atmosfera era încărcată. Om fi noi animale mai spălate ca restul de pe planetă, dar avem o amprentă. Partea bună cu mirosul, ca și cu auzul, e că organul de simț se adaptează și în final te obișnuiești. Era deja cald, soarele bătea direct pe fereastră, perdelele gri deschis nu făceau față, plus că, dacă deschideai geamurile, trebuia să ridici perdelele… Am avut noroc, am nimerit între ferestre, la umbra peretelui, nu mă bătea soarele, dar trebuia să stau cu capul un pic aplecat, căci fereastra se deschidea chiar deasupra mea și riscam câteva cucuie dacă nu eram atentă. Alții au stat în soare. Oamenii s-au văitat că le bătea soarele în ochelari și nu vedeau ce scriu. Apă rece… nu era.

După jumătate de oră parcă ne-a pus Dumnezeu mâna în cap când ne-au dat foile de examen. Am putut să folosim ciornele pe post de evantai, căci în sală intri cu stiloul în mână, cartea de identitate și cu un pachet de șervețele, dacă ai noroc, căci nici acestea nu se acceptau până de curând. Sticla cu apă dacă n-o ai, ești mort, căci în loc să fierbi, te coci la foc mic. O oră de stres în plus, pe lângă cele patru de examen care urmau. La un moment dat a venit în sală, mă abțin să spun cu ce dispoziție, o doamnă cu ecuson, să întrebe „cui i s-a făcut rău“. Nu era la noi. Am aflat ulterior, pe facebook, că în altă sală cineva a avut probleme, dar că nu i se permitea să plece pentru că semnase deja procesele verbale de intrare în examen și abia după 11 putea ieși, chiar dacă mai era o oră jumătate până atunci și nu veniseră subiectele. În final, după ce s-a dezbătut aprins între comisie și supraveghetori, fără să se ia o decizie, a decis să rămână. Să mai întreb unde era echipajul de salvare obligatoriu la examene? Sau dacă omului, de emoție i se oprea inima…? Mă luase pe mine amețeala când mi-a sărit tensiunea din cauza unei doamne bine intenționate, care a început să ne spună că, dacă desenăm cu creionul se consideră semn, în condițiile în care terminasem geometria cu vreo 5 pagini în urmă. A revenit aproape imediat, că e semn dacă e desenat cu stiloul, și-a cerut scuze, dar ce mai conta? Am băut apă, am inspirat adânc… uite-așa mori cu zile.

Nu mai contează că patru ore au urlat sirenele, șoferii apăsau claxoanele de parcă respirau cu ele, zgomotul străzii intra netulburat în sălile de la etajul 3 și bănuiesc că jos era mai rău. După vreo trei ore terminasem litrul de apă. Când am predat lucrarea mi-am dat seama că nu mai aveam voce, răgușisem fără să vorbesc. Am ieșit la aer și n-am putut să nu mă întreb cum se învață acolo, cum rezistă copiii, probabil că e ca la mine la școală, unde soarele bate liniștit de pe la 10 până după-amiaza, astfel încât în clasă e înfiorător de cald. (Asta la parter, mi-e groază din toamnă, la etaj, unde soarele bate încă de la răsărit.)

Am empatizat cu colegii care se văitau de condiții, căci știam despre ce vorbesc. Dar surpriza avea să vină de la părinți dornici de reformă care au preluat mesajul colegei și și-au vărsat ofurile.

Dacă sunteți nemulțumiți, plecați din sistem!

Ce ușor se spune! Și apoi la fiecare început de an dau din colț în colț să intre, nu contează cu ce preț, pe lista unei anumite doamne, că în rest… e dezastru. Ce mă nemulțumește? Condițiile de lucru? Nici n-am motive. Câți se duc la muncă cu calculator de-acasă? Pixuri, hârtie și nu numai? La patron, pe căldură, trebuie să îți asigure condiții decente, apă rece, altfel zaci pe birou. Culmea, la clasă nu-mi permit să ies la aer când simt că mă sufoc. Uneori n-am cum să mă duc la toaletă când mă taie, că cine știe, am dat un test, nu-i pot lăsa singuri. Ba și în pauză dacă îți permiți să te duci la cancelarie, ești inconștientă, ai lăsat copiii singuri, dacă se omoară, că știu doar de frică…

Dacă nici profesorii n-au vacanțe…

Altă stupiditate, dar asta e în mentalul colectiv de multă vreme. Profesorii au 62 de zile de concediu pe an, așadar au un tupeu fantastic să se plângă că „nici ei n-au concediu”. Dorel când dă cu târnăcopul se gândește la berea pe care o bea la pauză sau la domnișoara cu fustă scurtă care tocmai a trecut pe trotuarul celălalt. Alții mai au trei ferestre deschise de facebook, își mai relaxează mintea după 5 mailuri citite cu o știre sau o bârfă cu prietenii. Câți ajung acasă și mai pierd ore bune ca să pregătească ziua de mâine la muncă și printează/decupează materiale pe cheltuiala lor? Câți adorm gândindu-se ce fac dacă iar nu pornește cine știe ce aparat și tot scenariul făcut pentru a doua zi trebuie schimbat la fața locului?

Profesorii – și să se înțeleagă, aici mă refer strict la cei care înțeleg exact ce au de făcut când trec pragul clasei – nu își permit acest lux, căci au 50 de minute în care să fii atenți la alte 30 de nevoi, să fie multi-tasking… Și da, au nevoie de zilele astea de concediu, pentru că abia după o lună ce începi să îți simți mintea că se relaxează, e din nou odihnită și creativă, gata să creeze noi experiențe de învățare.

Mulți cred că te duci la școală, reciți lecția și pleci acasă devreme. Ești mult mai mult de-atât. Ești mamă surogat, dai îmbrățișări la nevoie celor care nu primesc sau n-au de unde să primească, îi trimiți să se spele pe mâini, legi șireturi și închei fermoare, la nevoie te joci de-a doctorul, iei o febră și suni după părintele prea ocupat să vină sau pansezi vreun picior rănit că n-are cine. Pui suflet și plângi cu ei și te doare.

Și da, după toate acestea, ai o vară să te odihnești și să fii doar părintele copiilor tăi. Ai tăi! Acei copii pe care îi îmbraci în prima zi de școală și le explici cu lacrimi în ochi că „mama nu poate veni” cu ei, pentru că mama se duce să le zâmbească altor 30 de copii. Mama se duce la alt careu să se uite cum părinți fericiți trec linia și intră în față să-și fotografieze copilul, stând cu posteriorul întors către prezidiul unde directorul se spetește să țină o cuvântare alături de ceilalți profesori. Speră să-și vadă și ea copilul în pozele altor părinți, cum stătea emoționat la careu! Acei copii pe care nu ți-i vezi la premiu, căci tu ești în altă parte, să premiezi alți copii… Rănile acestea se mai închid în vacanță, dar nu se vindecă. Ele rămân în sufletul părinților și al copiilor de profesori. Sarcastic era aruncată o urare, Bine ați venit în lumea celor care muncesc! Ahh… Să nu-ți dea Dumnezeu cât poți duce, omule…

Toți profesorii sunt hoți

Alta bazaconie zvârlită în silă. Dacă a îndrăznit să se plângă, această „cucoană“ sigur e din seria celor care te măsoară întâi să vadă cât poți da și sigur nu doar că primește, dar mai și cere poșete, parfumuri, rate plătite la bancă… Întrebarea mea pentru toți nemulțumiții de cadouri e următoarea: Când ți s-a cerut ultima dată, ai reclamat? Dacă nu, cu ce ești mai bun? De ce nu încerci să dai un exemplu și să schimbi ceva? Nu îți place să ieși în față, să-ți asumi, dar e ușor să îi bagi la grămadă pe toți!

Profesorii vor doar pentru ei

Un ultim reproș la care mă refer – deja e destul – e acela că profesorii nu ar trebui să se plângă de condiții, că o duc alții și mai rău în mine și oțelării. Dacă în clasă e cald de leșini, clar nu trebuie să ai pretenție de aer condiționat, căci tu poți să suporți. Și copiii suportă, cu stoicism. Cum se comportă un copil care „nu se simte bine“? E agitat, nu se concentrează, nu are chef de nimic. Și atunci, cum să ții tu lecția, să produci învățare în acele condiții? Dar uite, domnule, ce fițe și figuri, se coace la catedră și vrea aer condiționat! De acord, nu părinții trebuie să cumpere, dar de ce părinții nu iau pe sus consilierii locali pe care i-au votat și care răspund de dotarea școlilor, să îi pună să-și facă treaba măcar o săptămână în sălile fără perdele, fără aer condiționat și în plin soare, câte doi în bănci în care îți agăți mânecile sau scârțâie enervant la fiecare mișcare? Să vedem atunci, ce e mai important? Borduri puse vertical sau aerul condiționat?

Cristina H.

În ordinea importanței de azi: mamă, profesor, bloger. Trei roluri pe care mă străduiesc în fiecare zi să le îndeplinesc mai bine decât ieri.
Cristina H.
Posted in De-ale școlii and tagged , , , , .

2 Comments

  1. doamna , poate candva ne-am contrat pe aceste teme DAR ACUM ati stiu sa punctati ceea ce va doare si da, aveti dreptate. Noi, parintii stim ca sunt si oameni ca dvs. si ii apreciem. Problema e ca si in breasla dumnevaoastra sunt (asa cum mentionati chiar la inceputul articolului) ca „padurea are si uscaturi” si… incep sa fie tot mai multe! Acestia nu merita nici aprecierea noastra dar nici aparerea pe care multi le-o ofera ( inclusiv cei buni) doar de dragul acestei meserii care „trebuie respecata”. Meserie e una si omul pe care o practica e altceva. Ideile si solutiile pe care le-ati oferit la inceputul articolului este atat de logic, de simplu si de corect ( fata de toata lumea) incat nu-mi ramane decat sa va felicit si sa va rog sa continuati cu aceste povestiri. am uitat un lucru: poate „empatizati” si dvs. cu elevii – exemanele lor se desfasoara , in majoritatea cazurilor, exact in aceleasi conditii in care le-ati dat dumneavoastra ( sali mici, mirosuri, asteptarea subiectelor pana lesina, fara salvari sau cadre medicale, fara apa, cu geamuri deschise si galagia aferenta, cu supraveghetori care iti dau informatii ce de induc in eroare…. exact la fel! Doar ca… sunt cam obligatorii -daca nu cumva vrem sa ramana toti cu 8 clase sau toti fara bacalureat (indiferent cat de buni, silitori sau destepti ar fi)!

    • Stiu prea bine cum se desfasoara examenele, doar am fost la supraveghere la toate. Norocul lor e că stau singuri în bancă și într-o sală nu poți introduce mai mult de 15-20.
      Diferența e că eu știu că am copii în față, că au emoții, și mă comport ca atare. I s-a terminat copilului apa? Facem rost, nu-l lăsăm să lesine. Îi e rău? Nu urlu că a semnat procesul verbal… Și ca idee, și în școala mea mică, la absolut toate evaluările (II, IV, VI, VIII) am avut asistentă medicală acolo, a venit inainte sa ii vadă, să ii intrebe dacă se simt bine.
      De uscături sunt sătulă, căci nu am mai ținut evidența orelor pe care le-am suplinit, fără plată, pentru că unii colegi lipseau când aveau chef, chiar și fără sa anunțe că nu vin. Oameni care scriu pe tablă „Bine a-ți venit!”, ori nu știu să facă calcul scris la matematică. Și tocmai pentru că există astfel de oameni sunt indignată. Care e diferența între mine și ei? Niciuna. Pe fluturașul de salariu scrie același lucru.
      Însă… la toamnă probabil că nu vom avea tot efectivul de profesori. Ce face directorul când nu are pe cine să trimită? Întâi vede cine poate sta cu copiii, apoi cine poate acoperi… Ce câștigă copiii dacă îmi dă mie ore la gimnaziu, că nu va fi profesor de biologie, geografie sau cine mai știe ce? Nimic!
      Dacă nu au profesori, poate le vine ideea să mărească numărul de copii la clasă. Ce fac eu dacă voi avea 52, cum erau la învățătoarea mea acum 30 de ani? Nici mie nu-mi convine, de-asta îmi doresc să se rezolve problema cu cap.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente