Focul cel Mare – incendiul care a mistuit trei zile Bucureștiul – 23 martie 1847

V-am promis toamna aceasta să vă provoc, nu numai prin concursuri și alte surprize, însă și cu lucruri cu care nu ați avut ocazia să vă întâlniți. Despre parteneriatul cu Muzeul Național al Pompierilor ați aflat deja, prin intermediul concursului de desen pentru copii, care se desfășoară luna aceasta. Subiectul de astăzi vă este – mai mult ca sigur – străin, dacă nu ați vizitat deja Foișorul de Foc, care adăpostește muzeul, și recunosc că despre acest mare incendiu și eu am aflat cu aceeași ocazie, când mi-am dat seama cât de puține știu despre istoria orașului care m-a adoptat.

Doamna muzeograf profesor Loredana Oprica a răspuns astfel rugăminții mele de a ne povesti despre acest eveniment, care, acum mai bine de 150 de ani, a devastat capitala, surprinzând mahalalele din centru în ziua de Paști, la amiază, într-o zi cumplit de vântoasă. Imaginați-vă un București cu străzi mici, case înghesuite, lipitele unele de altele, acoperite cu paie, unde se creșteau animale și podurile erau îndesate cu nutreț. Adăugați trei ani de la înființarea unei unități de pompieri (dotările un pic mai jos!), și încercați ca, în acest context, să înțelegeți articolul.

Vă doresc lectură plăcută! Copiii care citesc articol și nu înțeleg în totalitate unii termeni sau situații, pot cere ajutor sau explicații/detalii suplimentare prin intermediul formularului de la finalul articolului.


Focul cel Mare

prof. Loredana Oprica

Muzeul Naţional al Pompierilor

Arde foc în Bucuresci,
Merg scânteile-n Popesci
Și dogoarea în Ploiesci! 

La începutul secolului al XIX-lea, oraşul Bucureşti se afla în plină expansiune. Catagrafia anului 1831 evidenţia faptul că Bucureştii număra 60.567 locuitori şi o suprafaţă de peste 50 km2. De-a lungul existenţei sale, Capitala a fost încercată, rând pe rând, de calamităţi care au lăsat în urma lor numai jale şi sărăcie. Acestea erau dese şi-n acelaşi timp devastatoare. Dacă ar fi să mă raportez strict la prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai exact la perioada cuprinsă între 1820 şi 1840, documentele vorbesc de șase mari incendii, în care au ars, în repetate rânduri, clădiri din centrul Bucureştiului. Până la urmă, aşa cum remarca George Potra în lucrarea Din Bucureştii de altădată,

Foaie de titlu la „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann, scris în limba română, cu caractere chirilice

Foaie de titlu la „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann, scris în limba română, cu caractere chirilice

„…este absolut normal, ca o aşezare ca Bucureştii, alcătuită din case mari, care nu aveau în construcţia lor decât material caracteristic regiunii, să sufere mult de pe urma incendiilor. Pe uliţele strâmte şi întortochiate, casele construite în cea mai mare parte din bârne de salcâm, acoperite cu paie, stuf, scânduri sau şindrilă, cu coşuri defectuoase, erau un permanent material inflamabil pentru cea dintâi scânteie rătăcitoare”.[1]

Incendiul din 23 martie 1847 reprezintă, de departe, cea mai cumplită încercare la care a fost supus Bucureştiul. Reconstituirea atmosferei timpului s-a făcut pe temeiul documentelor, pe relatările din presa timpului şi nu în ultimul rând pe relatările martorilor oculari. Un izvor primar care descrie întâmplarea îl constituie broşura lui Anton Pann, intitulată „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”. Muzeul Naţional al Pompierilor păstrează un exemplar din mult invocatul „Memorabil”, tipărit în anul 1854, în tipografia acestuia.

Anton Pann a realizat un contrast puternic între liniştea sărbătorilor Pascale şi panica provocată de izbucnirea focului. La acea vreme era obiceiul ca ziua Paştilor să fie salutată cu descărcări de pistoale şi puşti, obicei care se moştenise din vechime. Scăpat de sub privirile celor mari, fiul cluceresei Zinca Drăgănescu, din mahalaua Scorţarului (astăzi în zona Muzeului Naţional de Istorie), descarcă în joacă un pistol în podul plin cu fân al şopronului din curtea casei.

Focul, amplificat de un vânt foarte puternic, s-a întins cu repeziciune, pe de-o parte spre Curtea Veche şi puşcărie, iar pe de altă parte, spre Lipscani şi Sf. Gheorghe cel Nou, oprindu-se la marginea oraşului „ne mai având notreţ”.[2]

 Dar, vai! Zadarnic se osteniră!
Le fu nădejdea făr` de folos!
Căci aci toate se mistuiră
Și fir de ață nimeni n-a scos! 

În două ceasuri ard mii de case,
Toate cenușă se prefac, cad
Tot Bucureștiul se-mflăcărase
Căzuse parcă întreg în iad.[3]

„Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann

„Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann

Pagubele au fost imense, după o socoteală a timpului, circa 55 milioane lei. Şi-au pierdut viaţa 15 oameni și 1850 de clădiri au fost mistuite de flăcări (1142 prăvălii, 12 biserici, 10 hanuri).

La acea dată pompierii erau proaspăt organizaţi milităreşte. În 1844 se constituise la Bucureşti „Roata de pompieri”, care avea în compunere 7 ofiţeri superiori, 23 ofiţeri inferiori şi 210 pompieri. Ca dotare pompierii aveau 14 pompe de incendiu din care 7 pompe mari, 7 pompe mici, un car de transport instrumente, 48 cai, 30 sacale şi ca unelte mici, 40 căngi şi 50 lopeţi de lemn. Precizările sunt necesare întrucât reprezintă repere la care raportându-ne, măsurăm eficienţa intervenţiei acestora.

La patru zile după dezastru „Vestitorul Românesc”, o tipăritură a timpului, lansa un apel pentru alcătuirea unor liste de subscripţie în folosul celor sinistraţi.

Chemare Filantropică    

Către toți locuitorii din România Mică,

 Bucureștii, capitala și inima țării noastre, care din anu în anu se ridică tot mai măreață, în Ziua Învierii, pe la amiază, fu izbită de una din cele mai aspre lovituri ale soartei. Un focu dintre cele mai cumplite, împinsu de un vânt căruia nici o putere omenească nu-i putea sta împotrivă, a mistuit în puține ceasuri, 2000 de case, prăvălii, biserici, în partea cea mai împopulată.

Poate să fie cineva care să nu simță că fatalitatea ce a lovit Capitala ne atinge pe noi toți? Poate să fie oare vreo inimă atât de împietrită, care să nu se umilească, să nu compătimească cu soarta acelor nefericiți și să nu dorească a le întinde mână de ajutor după putință?

Cu mulțumire vede patriotul, că după cele dintâiu minute de o dureroasă uimire se deșteaptă pretutindenea simțul datoriei către omenime și dorința de a contribui spre mângâierea celor atinși de mâna soartei se făcu publică.”[4]

Ajutoarele au venit din toate părţile, atât din ţară, cât şi din străinătate. Ţarul, sultanul, domnitorul ţării (Gheorghe Bibescu), mitropolitul, episcopii, egumenii, boierii, negustorii, precum şi toţi binevoitorii, indiferent de naţionalitate sau stare socială s-au grăbit să ajute pe oamenii care au suferit atât de crunt de pe urma acestui incendiu.

Această jertfă, această jale,
Privind-o prințul cu ochi umiliți,
O sumă mare din ale sale
Sloboade pentru nenorociți.
…………………………….
Și așa se-ndeamnă întreaga lume,
Cu îndurare a  se porni,
Și ajutoare din țară, sume
Și din părți alte mii a veni.[5]

Trebuie însă să adăugăm că, dincolo de imensa jale pricinuită, „Focul cel Mare” a şters vechea înfăţişare a centrului comercial al oraşului dând edililor posibilitatea să pună bazele moderne ale Capitalei. La 16 mai 1847, Buletinul oficial avea să publice primul plan de sistematizare a zonei centrale a oraşului, între Biserica Sf. Gheorghe Nou şi Spitalul Colţei, zonă grav afectată de incendiul din martie. Lucrările de sistematizare se vor extinde în toate mahalalele unde, pe locurile distruse de foc, se vor ridica noi construcții.

Focul cel Mare, Bucureşti 1847, acuarelă de Moustacoff

Focul cel Mare, Bucureşti 1847, acuarelă de Moustacoff


[1] George Potra, Din Bucureştii de altădată, Bucureşti, 1981, pag. 177
[2] Anton Pann,  Memorabilul Focului cel Mare întâmplat în Bucureşti, în ziua de Pasci, anul 1847, martie 23, Bucureşti, 1854
[3] Ibidem, pag. 2
[4] Vestitorul Românesc, 31 martie 1847
[5] Anton Pann,  op.cit.

Sursă foto: patrimoniul Muzeului Național al Pompierilor.

Cristina H.

În ordinea importanței de azi: mamă, profesor, bloger. Trei roluri pe care mă străduiesc în fiecare zi să le îndeplinesc mai bine decât ieri.
Cristina H.

Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)

Posted in Istorie and tagged , , , , .

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente