Am toată admiraţia pentru femeia de la volan. În primul rând pentru că acceptă, încă de la înscrierea la şcoala de soferi, adevărul că poate va fi una dintre "femeile" de la volan. Adică luată peste picior, claxonată doar pentru că nu e tunsă scurt, cu spectatori când încearcă să facă o parcare. Le admir pe cele cu talent, care conduc mult mai bine decât bărbaţii, şi pe toate, pentru că conduc mult mai sigur decât ei. Pentru cele mai multe dintre şoferiţe, drumul este distanţa dintre A şi B, care trebuie parcursă, şi nu spaţiul în care să testezi limitele maşinii sau nervii celorlalţi şoferi.

E drept că uneori ai nevoie de mult mai mult spaţiu şi răbdare pentru a efectua o manevră. Dar femeile au exersat cu urechea acului. În fond, important e să treacă aţa, chiar dacă trebuie să o răsuceşti de mai multe ori. Trusa auto a unei femei la volan ar trebui să conţină o rolă de adeziv cu aplicare rapidă, pentru toţi cei care se aşează în dreapta sau în spate şi se cred neadaptaţi în acel mediu. Iar rola de adeziv să fie personalizată cu textul "nu deranjaţi şoferul în timpul mersului". Cred că ar putea fi nişte cadouri foarte inspirante pentru prieteni. Şi eu aş da una din toată inima. Nu mi-aş lua, pentru că din fericire la mine în maşină există suficientă înţelegere, cum că şofeul nu trebuie stresat. E drept că uneori îi mai sare piciorul pe o frână imaginară…

Acum ţin să menţionz că nu sunt blondă. Şi că ceea ce voi povesti în continuare nu cred că este depăşit decât de câteva şoferiţe pe care le-am văzut la ştiri. (Mă bucur că n-am ajuns acolo!) Să-mi amintesc, a fost, în Bucureşti, o maşină roşie, parcată sfidând legile fizicii, peste o alta… Apoi, săptămâna aceasta, o şoferiţă la Timişoara, care, uitând să tragă frâna de mâna, a vrut apoi să oprească masina în pantă cu propria-i forţă. Dar trebuie să primească premiul pentru reacţie rapidă. E bine că nu s-a gândit să o prindă de ţeava de eşapament…

Acum să revin la mine. Pentru că am comis-o. Rău de tot. Şi recunosc că mi-au trebuit două zile de gândire să-mi dau seama şi cum am reuşit performanţa. Una din concluzii a fost că, totuşi, în România nu se fură ca-n codru. Şi că poate de la Ţepeş încoace n-a mai lasat cineva o pungă cu bani pe strada şi s-o găsească tot acolo.

Dar să revin la poveste, căci vorba multă, sărăcia omului…

… duminică dimineaţă mă pregătesc să plec la munte să-mi iau copilul din tabără. Patru ani jumătate, a plecat singurică, dar i-am promis că merg eu s-o iau. După ce toată săptămâna avusesem un nod în gât, şi nu m-am gândit decât la ea şi la ziua de duminică, iată că a sosit şi momentul cel mare. Nu puteam să plec cu maşina mea, aşa că am plecat cu unchiuleţul. A venit, a parcat lângă a mea, am mutat la el scăunelele auto pentru copii, am aranjat bagajele, şi când eram gata, îmi sună telefonul. Irisuca mâncase, îşi făcuse bagajele, şi mă suna să vadă unde sunt. M-am luat cu vorba… şi… fără să-mi dau sema, mă sui în maşină… iar şoferul pleacă. Timp de 3 ore a fost o zi minunată.

Până m-a sunat tati. Pe el îl sunase poliţia la uşă…Domnul…? Da. Ştiţi… maşina dumneavoastră a fost spartă. O vecină ne-a sunat, că este în parcare cu uşile deschise.

Coboară tati la maşină. Uşile de pe stânga, larg deschise amândouă. Nu lipsea nimic. Le-a închis, şi s-a minunat. S-au minunat şi ceilalţi, normal. Întâi că e perfect întreagă. Apoi, de neuronul nevestei… încă e inexplicabil şi pentru mine cum am putut nici să nu închid măcar uşile. E drept că a uitat şi el odată geamul şoferului complet lăsat jos o noapte întreagă, dar artistul familiei era încă nedescoperit…. Să mai uiţi maşina descuiată se întâmplă. Dar larg deschisă…

Acum despic firul în 4, in 12… probabil pentru că ambele uşi au fost deschise, nu a trecut nimănui prin cap că nu e acolo şi stăpânul. Iar pentru o imagine corectă, vecinul de pe stânga nu era acasa, si locul era liber.

Acum e târziu. Dar e genul de experienţă prin care nu-ţi doreşti să mai treci. Magna cum laudae mi l-am acordat singură. Se dă doar în cazuri excepţionale, şi cred că e unul dintre ele…