---

Gâlgâie rețelele de postări pe tema intrărilor separate în școală și, mai nou, aruncate paie pe foc (nu-mi dau seama cât e glumă și cât nu, am observat că în ultimul timp nu prea mai știe nimeni de glumă) că nici toaletele nu ar trebui separate, pentru profesori. Aș plusa: ce ne mai chinuim să separăm fetele de băieți, mai bine totul la comun!

Scara profesorilor în școala românească de azi. A fi sau a nu fi?
Aceasta-i întrebarea la care e chemată să răspundă suflarea de pe rețele.

Se bate apa în piuă pe tema respectului și mi se pare ireal cum toată greutatea discuției pe tema cuiului lui Pepelea, alias scara menționată, se duce spre faptul că aceasta impune cu forța un respect pe care actualele cadre didactice nu îl merită. De ce? Că sunt nepregătite, științific și pedagogic, sau ne-updatate la actualele generații de copii pe care „nu le înțeleg“.

Mi-am început cariera didactică într-un liceu bucureștean în care nu exista scară a profesorilor, nici intrare separată. La 22 de ani arătam de 15 și pe cuvânt că-mi era teamă, mai ales în primele zile, că vreun coleg care nu mă știe mă va lua de urechi la ieșirea din cancelarie că fur catalogul să motivez absențele.

Apoi, urma aventura pe scări, printre elevi, cu cei 1.60 m și 45 de kilograme.

Elevii mei, când mă vedeau, activau „falanga“, să ajung întreagă sus, căci cei de la alte clase… nu vedeau catalogul plasat la un metru de pământ. Erau cu mult peste mine, motiv în plus pentru care, la clasele a douăsprezecea la care predam (doar trei!) am cerut imediat ca nimeni să nu se ridice în picioare când răspunde. Îi priveam oricum în ochi de la înălțimea mea.

Mi-aș fi dorit o scară doar a profesorilor?

Sincer? Da! Groaza cu care urcam, gândindu-mă ce-ar fi însemnat să mă împiedic, să mă împingă, să ajung de-a berbeleacul până jos, în fustă (atunci nici nu era vorba de pantaloni!), ar fi dat suficientă energie să construiesc singură scara.

Un sfert de veac mai târziu sunt tot într-o școală în care avem intrare comună, elevi și profesori. Constat, și doar constat, nu mai spun nici cu tristețe, nici cu altceva, că între trotuarul de vizavi și scara școlii nu e nicio diferență. Nimeni nu salută, te văd, te privesc și tac.

M-am aventurat la școală și într-o după-amiază și, deși am suficientă vechime ca elevii de la toate clasele să știe ce caut eu pe-acolo, nu contează.

Copiii mai mari n-au nicio jenă, bagă și scot de toate pentru toți, în gura mare, se înjură ca la ușa cortului și auzi în cei 30 de pași pe verticală multe pe care nu ai vrea să le știi. Curățenia? Pereți sunt murdari și nu se păstrează, de ce să o facem, chiar dacă femeile de serviciu spală, sărmanele, iar ușa de la hol a fost trântită până a rămas fără broască.

Dar nu copiii sunt vinovați… să nu credeți că părinții (care nu înțeleg că „aduci copilul până la poarta școlii“ nu înseamnă ușa clasei) se comportă altfel. Nu. Urcă și coboară scara, într-o veselie, dimineața sau la prânz, și nu se obosesc să salute. De unde să învețe copilul ținut de mână că saluți profesorul cu care te-ai întâlnit, chiar dacă nu e al tău? La cât de puține clase suntem, toți ne cunoaștem.

De ce, totuși, acum, se ține cu dinții de această scară?

Cred că de frică. Efectiv e un refugiu pentru profesori, zona aceea de siguranță unde te poți retrage. Nu ți-e teamă că îți filmează cineva din spate posteriorul să ți-l facă meme pe whatsapp, nici că o să pici în nas că ai alunecat pe un gunoi aruncat „din greșeală“ acolo.

Lucrurile au scăpat de sub control, nimic din noua lege nu mai apără cadrele didactice în fața agresiunii elevilor și atunci se mai ține de tradiție, cu un licăr de speranță.

Respectul real trebuie să fie reciproc

O relație bazată pe respect trebuie să funcționeze din ambele direcții, fiecare partener făcând drumul până la jumătate. Oferi și pretinzi respect și lucrurile sunt simple. Nu au cum să nu fie, dacă le poți discuta chiar cu profunzime într-o lecție de civică la clasa a patra.

Pe lângă clasicele „respecte“ pentru persoanele mai în vârstă și alte situații, pe care le știu bine, dar n-au chef tot timpul să le aplice, a venit vorba și de relația dintre elevi și profesori, mai ales că urmează să facă un pas mic în timp, dar mare pentru elev: trecerea la gimnaziu.

Am început să le povestesc ce anume din modul lor de comportament poate fi perceput ca lipsă de respect. De exemplu, nu le-am cerut niciodată să se ridice în picioare când răspund. De cinci ani de zile ei răspund stând jos. La seria trecută chiar mi s-a reproșat că „nici măcar atât nu i-am învățat“. Acum o să am grijă, când prezint clasa, să menționez acest lucru, de altfel irelevant pentru mine.

Ca elev, îmi sărea inima în gât când trebuia să mă ridic. Uitam tot la o altitudine cu 50 cm mai înaltă. Nu știu, se rarefia aerul! În plus, interogarea în picioare am asociat-o mereu cu pedeapsa. Și, așa cum le tot spun de ani de zile, respectul nu stă în ridicat în picioare și vorbit cu „dumneavoastră“ dacă nu sunt sincere, dacă atunci când îți cer ceva îmi spui, nepoliticos, nu vreau, sau zbori în fața mea cu caietele prin clasă.

Degeaba spui „vă rog“, dacă vorbești peste profesor, neîntrebat, și transformi lecția într-un coșmar pentru mine și pentru colegii veniți să învețe. Sunt multe și se strâng.

Lecția a fost lungă și amuzantă, dacă socotesc cât s-a râs

S-a râs, în hohote chiar, când eu tocmai ceream un exemplu de lipsă de respect și n-am apucat să termin propoziția că eroul momentului s-a și trezit să vorbească, normal, fără să ridice mâna, peste mine, cu un comentariu personal. N-a apucat să spună al treilea cuvânt că a fost acoperit de râsetele colegilor și, culmea, nu înțelegea ce spusese atât de amuzat. I-am mulțumit pentru cooperare, că nu m-am așteptat să-mi citească gândurile și să-mi servească, pe tavă, exact exemplul pe care îl doream.

După ce am epuizat multe din seria de mai sus, i-am întrebat ce mai consideră ei o dovadă de respect:

Punctualitatea, doamna!

Nu mă laud, dar știu că aceasta este una dintre calitățile pe care le datorez părinților mei. Nu știu dacă punctualitatea lor are legătură cu o bună parte din viață petrecută după mersul trenurilor, pe navetă, cu clopoțelul de la școală sau cu bunul simț. Și mi-l amintesc foarte clar și pe bunicul care, în orice făcea, prefera să meargă cu o oră mai devreme, indiferent că era vorba de doctor sau de tren.

În schimb, urăsc să îmi cer scuze că am întârziat și prefer, ca bunicul, să ajung prima și să mai aștept. Nu îmi place să mă prindă ora-trecută-fix altundeva decât la catedră și evit cât pot să mă lansez în discuții care mă pot pune în această situație. Faptul că elevii observă și apreciază este pentru mine o recompensă. Au ținut să adauge că, dacă eu aș întârzia, și-ar face griji, nu cumva să fi pățit ceva, că „nu vă stă în fire“.

Și după atâtea cuvinte frumoase, au ținut să-mi dea și exemple negative, persoane care nu ajung la opt trecute fix, și nu doar că nu o fac, dar nici nu-și cer scuze. Nu am vrut să-i dezamăgesc prea tare și să le spun cam cum stă treaba, dar îmi amintesc ce mi-au spus, când au plecat din cuib, elevii din seria precedentă: „doamna, nimeni nu vine la fix, ca dumneavoastră!“

Profesorii n-au scăpat criticii noastre

Autorii manualelor ne-au propus un exercițiu cu două tăișuri, o imagine – un copil la tablă, profesorul lângă el – de interpretat: ce ar putea fi dovadă de respect, ce nu. Dacă un „explicat calm“, un „mulțumesc“, au fost simplu de adăugat, a doua cerință a fost complicată. Au dibuit repede că se poate enerva copilul, poate arunca cu creta, poate răspunde obraznic că nu mai vrea și că nu-i pasă, pentru că aveau exemple recente cu astfel de comportament.

Dar foarte greu am reușit să scot de la ei că și profesorul poate fi lipsit de respect. Îmi venea să-l iau în brațe pe istețul care a spus, în cele din urmă, „îl jignește că nu știe să rezolve“. S-au deschis mari niște ochi, cum adică? Ce vrea să fie asta? Eu aș zice că e minunat că până acum, la 11 ani, nu au trecut prin așa ceva. Doar că… deși l-am rugat să explice, nu a putut, și poporul cerea  sânge  exemple.

Am tras aer în piept, m-am rugat două secunde să nu tragă vreo ministră cu urechea la ușă să audă ce-o să urmeze la gura mea și am stârnit niște hohote sănătoase de râs.

Nu se poate, doamna…!! Cum să vorbească cineva așa? 

În jumătate  de an o să fiu ca băiatul cu „puișorii mei“, care își iau zborul și care nu se vor mai întoarce la mine în nicio primăvară. Sper doar ca tot ceea ce i-am învățat să rămână undeva, acolo și, indiferent pe ce scară vor urca sau ce ușă vor deschide, să știe să se comporte și că, dacă nu găsești alte motive, măcar respectul datorat unei persoane mai în vârstă tot ar trebui să acționeze.