pictura_sabloane

Puțină primăvară în toiul iernii: pictură cu șabloane

Dup-atâta frig și ger simțeam nevoia de puțină veselie și căldură, așa că n-am mai ținut cont de ordinea firească a lucrurilor și am decis să aduc puțină primăvară în toiul iernii. A contribuit la asta și pachetul sosit de la chinezi ceva mai repede decât am estimat eu, cu șabloanele pentru pictură, așa că n-am mai amânat și am introdus tema acum.

Am încetat să mă mai întreb la ce se gândesc unii copii când își fac ghiozdanul pentru a doua zi, chiar dacă sunt la vârsta de 11 ani, când, teoretic, această responsabilitate le aparține întru totul. E fix ca în „Bunicul“ lui Delavrancea. Nu se gândesc la nimic. Numără doar clipele care trec, nici măcar frunzele care cad. Așadar, când o treime dintre cei prezenți nu și-au adus cele trebuincioase și trebuie să improvizezi cu ce ai la dispoziție, vreo trei seturi de acuarele învechite, nu ai prea mari speranțe cu reușita.

Prima parte: pregătirea fundalului

Aproape că ne iese să acoperim complet o coală de hârtie cu un ghemotoc de vată și multă culoare. Am mai exersat și mă bucur că începe să le placă. Însă… încă nu înțeleg ei cum e treaba cu apa, că prea multă înseamnă o uscare lentă, dacă nu chiar o hârtie ce trebuie stoarsă, iar prea puțină – o coală de hârtie ruptă. Plus că, dacă nu ți-ai adus o coală serioasă, dintr-un bloc de desen, una normală, de 80g/mp ajunge imediat șervețel.

Uscarea era partea cea mai importantă a proiectului, altfel riscul să „nu iasă“ era evident. Inutile sfaturile din seria: nu e gata, mai așteaptă, nu s-a uscat. Dacă el a hotărât că e uscată, apăi nimeni nu-i stă în cale. Șabloanele întinse pe două bănci, la alegere, cu autoservire, erau prea tentante ca să mai aștepți să se usuce o hârtie. Așa că, în ciuda vulturului de pază, se mișcau repede și treceau la execuție.

La fel de inutil a fost și sfatul cu o mână ții șablonul și nu o ridici până nu ai terminat de tamponat modelul. Scărpinătura oltenească a fost la mare modă, zici că jucau mațele-ncurcate. Rar se organizau înainte, dacă erau dreptaci, să așeze pe dreapta materialele. Așa că, de multe ori, lucrau peste mână și, chiar dacă le atragi atenția să facă ordine la bancă, să le pună la îndemână, abia când te duci tu și le schimbi constată că li se ușurează viața, fără să dea semne că au înțeles de ce.

Oare are legătură cu totul aflat pe ecran la un click distanță, exact acolo unde trebuie să fie, încât confortul vine de la sine? Și nu conștientizează că e nevoie și de o decizie proprie pentru a pune în aplicare proverbul „Cum îți așterni așa dormi.“?

Execuția

În general, nu a mers rău, acolo unde sfaturile au fost acceptate cât de cât. Adică ghemotocul de vată nu era nici prea mare, nici prea mic, nici prea uscat, dar nici prea înmuiat. Și mai ales acolo unde fundalul a fost uscat și șablonul a stat nemișcat. Și-au dat seama repede că o clipă de neatenție, un milimetru mișcat, aruncă pe apa sâmbetei atâta muncă și entuziasm.

pictura_sabloane

Altfel proiectul nu se întinde pe mai mult de 20 de minute, dacă urmezi sfaturile. Cu tot cu pregătirea materialelor, după care poate rămâne lejer la uscat.

Pentru că tot aveam la mine șabloanele, am repetat proiectul cu copiii la afterschool, ca recompensă pentru acceptarea sarcinilor suplimentare. Acolo însă am exersat pe pânză de pictură, acelea deja fixate pe un suport (ca aici) de 10x10cm. În funcție de graba artistului și atenția la detalii, cum ar fi faptul că între margine și șablon ai 5mm, deci nu dai la nimereală cu buretele, tablourile au ieșit mai bine sau mai puțin atrăgătoare.

La ce ne folosește acest exercițiu?

Culmea, eu nu la școală l-am învățat, ci cu mătușa și bunica mea, într-o vară. Zugrăvise bunica și pereții albi de pământ nu puteau rămâne așa, orice casă țărănească respectabilă trebuia decorată. Atunci a scos mătușa niște șabloane mari, A3 (sau poate în mintea mea de copil păreau mari) cu desen pentru colțul peretelui, frunze și flori. Unele linii se trăgeau cu argintiu sau auriu, celebrul aurolac, pentru altele se pregăteau vopsele speciale.

Atunci am văzut că se potriveau după găurelele de la colț și că nu era chiar simplu să faci pe perete un model perfect. Îl miști și se strică, „te râde lumea“! Era nevoie și de un încurcă-printre-picioare ca mine, căci cineva trebuia să înmoaie trafaletul în culoare și să îl dea celui cocoțat pe scară. Deși desenele acelea sunt adânc îngropate în amintirile vârstei, prima dată când am văzut cum se fac am fost dezamăgită.

Inițial părea o muncă titanică, să pictezi atâtea flori! Apoi, am aflat secretul: migală și atenție.

Nimeni nu-și mai decorează pereții azi, nu mai e la modă. Poate un tapet. Sau o vopsea colorată. La noi acasă, mama folosea trafaletul cu model, lat de vreo 20cm, cu care trăgea, de sus în jos, cât putea de drept, un model vegetal sau abstract, geometric (pe principiul acesta). Sau prefera varianta mai simplă, culoare și atât.

N-am idee dacă viitorul ne va mai aduce astfel de provocări sau roboții vor face totul în locul nostru.


Idei scoase de la naftalină:

 

 

hranitoare pasari

Ce fac iarna păsările în București?

Anul acesta a fost prima dată când am avut parte de săptămâna „altfel“ în luna noiembrie și, cum parcă vremea schimbătoare nu era suficientă, a venit și hotărârea că nu se mai pleacă în excursii, nu se mai fac activități contra-cost. (Altfel fie vorba, uitându-mă în stânga și în dreapta, observ că sunt școli unde regulile se respectă și altele unde situația e mai relaxată.)

Însă în aceste condiții austere e destul de greu să încropești activități cât de cât interesante pentru copii, pentru că și un bilet la teatru, și un bilet la muzeu costă. A fost amuzantă sugestia unui părinte din clasă, cum că nu e treaba mea cum intră ei la muzeu, eu să le dau întâlnire înăuntru. Ha! Asta era foarte bună, numai că orice activitate trebuie justificată cu o sută de hârtii și semnături, printre care a trebuit și să scriu mare că ne deplasăm cu STB-ul, gratuit, nu avem cheltuieli suplimentare.

Când te roade curiozitatea…

Pentru că în apropierea școlii este Parcul Natural Văcărești și din aventurile lui Iris la Cercetașii Tradiționali am rămas cu o sensibilitate pentru păsări, în ultima lună de toamnă m-am gândit că nu ar strica să vorbim într-o zi despre ce fac păsările iarna în București. Știm că multe rămân, le vedem, le compătimim, dar nu realizăm ce înseamnă exact pentru ele supraviețuirea.

Cumva voiam să dărâm mitul care există că, dacă pui firimituri pe pervaz, le faci un bine, am dat asaltul la vârsta la care lucrurile pot fi schimbate: copilăria. Dacă ei înțeleg cum trebuie să ai grijă de natura din jurul tău, atunci poți schimba măcar un pic viitorul. E bine când știi ce vrei să faci și, după ce întrebi în stânga, în dreapta, găsești și ajutor. Eu l-am primit de la Societatea Ornitologică Română – filiala București și lucrurile au mers repede pentru că nu sunt genul care vrea o hârtie de câte ori încearcă ceva nou.

La primul contact, s-au gândit că îmi doresc să observăm păsările, ceea ce era dificil și pentru momentul ales, dar și pentru un număr mare de copii care, e evident, nu vor sta pitiți la vânătoare de imagini să savureze satisfacția vederii unui exemplar deosebit. Am risipit repede temerile, le-am spus că îmi doresc să le vorbească despre ce pot face ei, cei mici, pentru a ajuta păsările să treacă iarna și, dacă e posibil, să ne dea indicații să construim „ceva“ în curtea școlii, un parc chiar frumos.

Planuri și planuri

În visele mele, făceam căsuțe pentru păsărele, fiecare cu părintele lui, cioca-boca, meștereau și le aninam prin copaci, fericiți apoi să vedem ce păsărele s-au aciuat acolo. Însă căsuțele nu trebuie făcute oricum, trebuie asigurată „mentenanța“ și, dacă confecționarea lor s-ar fi realizat, miraculos, conform indicațiilor, ei bine, pentru cățăratul în copași și curățarea lor periodică e nevoie de o scară de vreo 4 metri pe care la școală nu o (mai) avem.

Așadar, am renunțat la căsuțe și am zis să construim o hrănitoare. Părea mai simplu, și de făcut, și de întreținut, am cerut indicații și am avut noroc, căci am impresionat cu entuziasmul nostru și am primit-o cadou. După activitatea din clasă, în care am aflat mai multe despre speciile pe care avem șanse să le vedem la hrănitoare, despre cine ne poate face probleme (urmează să vedeți) și cum să o întreținem, ne-am deplasat cu toată suflarea în curte.

Am aflat că nu pui hrănitoarea oriunde, ci adăpostită, printre copaci (au unde să stea să mănânce). Prădătorii sunt sus, răpitori, atrași de zumzăiala păsărelelor mai mici, dar și jos, felinele semi-sălbatice din capitală, mereu dornice de un mic desert (și de când am găsit una în clasă, călare pe cușca hamsterilor, mă aștept la orice). Părea simplu de montat hrănitoarea – bagi un stâlp în pământ și gata. Însă nu, acesta a fost fixat în suport metalic (vezi aici), să nu putrezească sau să cadă.

Copiii au fost încântați, au pus toți semințe în hrănitoare, s-au jurat cu cerul și pământul că vor avea grijă, că vor supraveghea, că restaurantul nostru gratuit pentru păsărele va fi cel-mai-cel. Dar, așa cum orice adult știe (sau ar trebui), când îi iei copilului un animal, să te pregătești să ai tu grijă de el.

Cine verifică? Ghici…

Nu pot să spun că nu își amintesc, dar, de regulă, lunea dimineață, nu vinerea la prânz, că trebuie să pună semințe și pentru weekend. Primele 5kg de floarea soarelui (neagră, crudă) s-au terminat la începutul noului an, am făcut reaprovizionarea (7 lei/kg în piață, la tarabe, dacă stai să cauți un pic), iar acum, după ce în sfârșit a nins în București, e mare animație la noi la restaurant. Sunt doi-trei copii care se duc și pun semințe sau mă întreabă dacă a mai apărut „ceva nou“.

La început, observarea păsărilor de pe băncuța din apropierea hrănitorii părea interesantă, însă s-au lăsat repede păgubași când au văzut că nu pot face poze bune cu telefonul, că sunt foarte rapide sau bine camuflate între rămurele. Apoi, zile la rând doar pițigoii mari ne-au ținut de urât, alte specii nu catadicseau să apară. Și cum pițigoii iau repede sămânța și se duc în copaci să o savureze, nu prea aveai mare lucru de văzut.

hranitoare pasari

Sus și jos la hrănitoare. Nimic nu se pierde.

Noroc că a nins.

Aproape că nu mai puteam număra pițigoii, veneau continuu, nu mai conta că erau și copiii gălăgioși prin curte. M-am înarmat cu camera, deși nu sunt eu cine știe ce fotograf, și am stat la pândă. Degetele înghețate pe obiectiv au fost recompensate de prezența unei cinteze, am aflat ulterior și că era mascul, cu un comportament de care nu aveam habar.

Întâi de toate, nu mănâncă din hrănitoare, ci de pe jos. Și cum pe zăpadă erau doar gunoaiele de la floarea soarelui, am aruncat apoi o mână de semințe. Dar și de pe jos e greu, așa că aștepta să se ducă pițigoii să ia sămânța, apoi le-o fura pur și simplu dintre gheruțele ce-o țineau strâns. Nu s-au încăierat, se pare că se poate și asta.

Cel mai mult m-am ofticat că nu am avut obiectivul potrivit pentru a surprinde cum ar fi trebuit cadrul de mai jos. Să le ai pe amândouă pe o rămurică e ceva rar, dar nu e o poză chiar atât de rea încât să nu o pot arăta.

Restaurantul nostru pentru păsărele va fi deschis până în primăvară, când apar larvele și insectele și nu mai au nevoie de ajutorul nostru. Apoi, din toamnă, cu altă serie de copii, vom avea în continuare grijă să nu îi lăsăm singuri. Și, cine știe, poate până la primăvară reușesc să mai adaug măcar încă o specie în album. Sigur mai sunt!

Util de reținut:

Se pot pune fructe tăiate, slănină crudă (neafumată, necondimentată). Porumbul e pentru rațe, dacă mergeți în parcurile cu lacuri. De evitat grâul, atrage alte specii, mai puțin sălbatice.

Și în niciun caz pâine!!

Mai multe sfaturi găsiți și pe pagina SOR, dacă alegeți să îi urmăriți, sau intrați pe site să și auziți aici păsările care vin la hrănitori.


Edit: Un pițigoi albastru

arhitectura_scolara

Se caută tichie de mărgăritar, pe măsura școlii românești

arhitectura_scolara

Intrări într-o școală peste care au trecut secole.


Gâlgâie rețelele de postări pe tema intrărilor separate în școală și, mai nou, aruncate paie pe foc (nu-mi dau seama cât e glumă și cât nu, am observat că în ultimul timp nu prea mai știe nimeni de glumă) că nici toaletele nu ar trebui separate, pentru profesori. Aș plusa: ce ne mai chinuim să separăm fetele de băieți, mai bine totul la comun!

Scara profesorilor în școala românească de azi. A fi sau a nu fi?
Aceasta-i întrebarea la care e chemată să răspundă suflarea de pe rețele.

Se bate apa în piuă pe tema respectului și mi se pare ireal cum toată greutatea discuției pe tema cuiului lui Pepelea, alias scara menționată, se duce spre faptul că aceasta impune cu forța un respect pe care actualele cadre didactice nu îl merită. De ce? Că sunt nepregătite, științific și pedagogic, sau ne-updatate la actualele generații de copii pe care „nu le înțeleg“.

Mi-am început cariera didactică într-un liceu bucureștean în care nu exista scară a profesorilor, nici intrare separată. La 22 de ani arătam de 15 și pe cuvânt că-mi era teamă, mai ales în primele zile, că vreun coleg care nu mă știe mă va lua de urechi la ieșirea din cancelarie că fur catalogul să motivez absențele.

Apoi, urma aventura pe scări, printre elevi, cu cei 1.60 m și 45 de kilograme.

Elevii mei, când mă vedeau, activau „falanga“, să ajung întreagă sus, căci cei de la alte clase… nu vedeau catalogul plasat la un metru de pământ. Erau cu mult peste mine, motiv în plus pentru care, la clasele a douăsprezecea la care predam (doar trei!) am cerut imediat ca nimeni să nu se ridice în picioare când răspunde. Îi priveam oricum în ochi de la înălțimea mea.

Mi-aș fi dorit o scară doar a profesorilor?

Sincer? Da! Groaza cu care urcam, gândindu-mă ce-ar fi însemnat să mă împiedic, să mă împingă, să ajung de-a berbeleacul până jos, în fustă (atunci nici nu era vorba de pantaloni!), ar fi dat suficientă energie să construiesc singură scara.

Un sfert de veac mai târziu sunt tot într-o școală în care avem intrare comună, elevi și profesori. Constat, și doar constat, nu mai spun nici cu tristețe, nici cu altceva, că între trotuarul de vizavi și scara școlii nu e nicio diferență. Nimeni nu salută, te văd, te privesc și tac.

M-am aventurat la școală și într-o după-amiază și, deși am suficientă vechime ca elevii de la toate clasele să știe ce caut eu pe-acolo, nu contează.

Copiii mai mari n-au nicio jenă, bagă și scot de toate pentru toți, în gura mare, se înjură ca la ușa cortului și auzi în cei 30 de pași pe verticală multe pe care nu ai vrea să le știi. Curățenia? Pereți sunt murdari și nu se păstrează, de ce să o facem, chiar dacă femeile de serviciu spală, sărmanele, iar ușa de la hol a fost trântită până a rămas fără broască.

Dar nu copiii sunt vinovați… să nu credeți că părinții (care nu înțeleg că „aduci copilul până la poarta școlii“ nu înseamnă ușa clasei) se comportă altfel. Nu. Urcă și coboară scara, într-o veselie, dimineața sau la prânz, și nu se obosesc să salute. De unde să învețe copilul ținut de mână că saluți profesorul cu care te-ai întâlnit, chiar dacă nu e al tău? La cât de puține clase suntem, toți ne cunoaștem.

De ce, totuși, acum, se ține cu dinții de această scară?

Cred că de frică. Efectiv e un refugiu pentru profesori, zona aceea de siguranță unde te poți retrage. Nu ți-e teamă că îți filmează cineva din spate posteriorul să ți-l facă meme pe whatsapp, nici că o să pici în nas că ai alunecat pe un gunoi aruncat „din greșeală“ acolo.

Lucrurile au scăpat de sub control, nimic din noua lege nu mai apără cadrele didactice în fața agresiunii elevilor și atunci se mai ține de tradiție, cu un licăr de speranță.

Respectul real trebuie să fie reciproc

O relație bazată pe respect trebuie să funcționeze din ambele direcții, fiecare partener făcând drumul până la jumătate. Oferi și pretinzi respect și lucrurile sunt simple. Nu au cum să nu fie, dacă le poți discuta chiar cu profunzime într-o lecție de civică la clasa a patra.

Pe lângă clasicele „respecte“ pentru persoanele mai în vârstă și alte situații, pe care le știu bine, dar n-au chef tot timpul să le aplice, a venit vorba și de relația dintre elevi și profesori, mai ales că urmează să facă un pas mic în timp, dar mare pentru elev: trecerea la gimnaziu.

Am început să le povestesc ce anume din modul lor de comportament poate fi perceput ca lipsă de respect. De exemplu, nu le-am cerut niciodată să se ridice în picioare când răspund. De cinci ani de zile ei răspund stând jos. La seria trecută chiar mi s-a reproșat că „nici măcar atât nu i-am învățat“. Acum o să am grijă, când prezint clasa, să menționez acest lucru, de altfel irelevant pentru mine.

Ca elev, îmi sărea inima în gât când trebuia să mă ridic. Uitam tot la o altitudine cu 50 cm mai înaltă. Nu știu, se rarefia aerul! În plus, interogarea în picioare am asociat-o mereu cu pedeapsa. Și, așa cum le tot spun de ani de zile, respectul nu stă în ridicat în picioare și vorbit cu „dumneavoastră“ dacă nu sunt sincere, dacă atunci când îți cer ceva îmi spui, nepoliticos, nu vreau, sau zbori în fața mea cu caietele prin clasă.

Degeaba spui „vă rog“, dacă vorbești peste profesor, neîntrebat, și transformi lecția într-un coșmar pentru mine și pentru colegii veniți să învețe. Sunt multe și se strâng.

Lecția a fost lungă și amuzantă, dacă socotesc cât s-a râs

S-a râs, în hohote chiar, când eu tocmai ceream un exemplu de lipsă de respect și n-am apucat să termin propoziția că eroul momentului s-a și trezit să vorbească, normal, fără să ridice mâna, peste mine, cu un comentariu personal. N-a apucat să spună al treilea cuvânt că a fost acoperit de râsetele colegilor și, culmea, nu înțelegea ce spusese atât de amuzat. I-am mulțumit pentru cooperare, că nu m-am așteptat să-mi citească gândurile și să-mi servească, pe tavă, exact exemplul pe care îl doream.

După ce am epuizat multe din seria de mai sus, i-am întrebat ce mai consideră ei o dovadă de respect:

Punctualitatea, doamna!

Nu mă laud, dar știu că aceasta este una dintre calitățile pe care le datorez părinților mei. Nu știu dacă punctualitatea lor are legătură cu o bună parte din viață petrecută după mersul trenurilor, pe navetă, cu clopoțelul de la școală sau cu bunul simț. Și mi-l amintesc foarte clar și pe bunicul care, în orice făcea, prefera să meargă cu o oră mai devreme, indiferent că era vorba de doctor sau de tren.

În schimb, urăsc să îmi cer scuze că am întârziat și prefer, ca bunicul, să ajung prima și să mai aștept. Nu îmi place să mă prindă ora-trecută-fix altundeva decât la catedră și evit cât pot să mă lansez în discuții care mă pot pune în această situație. Faptul că elevii observă și apreciază este pentru mine o recompensă. Au ținut să adauge că, dacă eu aș întârzia, și-ar face griji, nu cumva să fi pățit ceva, că „nu vă stă în fire“.

Și după atâtea cuvinte frumoase, au ținut să-mi dea și exemple negative, persoane care nu ajung la opt trecute fix, și nu doar că nu o fac, dar nici nu-și cer scuze. Nu am vrut să-i dezamăgesc prea tare și să le spun cam cum stă treaba, dar îmi amintesc ce mi-au spus, când au plecat din cuib, elevii din seria precedentă: „doamna, nimeni nu vine la fix, ca dumneavoastră!“

Profesorii n-au scăpat criticii noastre

Autorii manualelor ne-au propus un exercițiu cu două tăișuri, o imagine – un copil la tablă, profesorul lângă el – de interpretat: ce ar putea fi dovadă de respect, ce nu. Dacă un „explicat calm“, un „mulțumesc“, au fost simplu de adăugat, a doua cerință a fost complicată. Au dibuit repede că se poate enerva copilul, poate arunca cu creta, poate răspunde obraznic că nu mai vrea și că nu-i pasă, pentru că aveau exemple recente cu astfel de comportament.

Dar foarte greu am reușit să scot de la ei că și profesorul poate fi lipsit de respect. Îmi venea să-l iau în brațe pe istețul care a spus, în cele din urmă, „îl jignește că nu știe să rezolve“. S-au deschis mari niște ochi, cum adică? Ce vrea să fie asta? Eu aș zice că e minunat că până acum, la 11 ani, nu au trecut prin așa ceva. Doar că… deși l-am rugat să explice, nu a putut, și poporul cerea  sânge  exemple.

Am tras aer în piept, m-am rugat două secunde să nu tragă vreo ministră cu urechea la ușă să audă ce-o să urmeze la gura mea și am stârnit niște hohote sănătoase de râs.

Nu se poate, doamna…!! Cum să vorbească cineva așa? 

În jumătate  de an o să fiu ca băiatul cu „puișorii mei“, care își iau zborul și care nu se vor mai întoarce la mine în nicio primăvară. Sper doar ca tot ceea ce i-am învățat să rămână undeva, acolo și, indiferent pe ce scară vor urca sau ce ușă vor deschide, să știe să se comporte și că, dacă nu găsești alte motive, măcar respectul datorat unei persoane mai în vârstă tot ar trebui să acționeze.

clasa_IV_evaluare

Azi, școala e doar despre note mari

Cântărind efectele pandemiei, am realizat că unul dintre ele a fost acela de a mă retrage într-o bulă de liniște. Am început să evit mijloacele de transport în comun, am rămas la mașina personală, ca mijloc de deplasare. Mai scump, dar nu foarte, am zis că nu beau, nu fumez, nu zac în weekend la coafoar sau prin saloane, n-am timp de masaj, așa că mă răsfăț cu jumătate de oră în plus de somn dimineața la un preț decent, cât mă costă motorina pe lună.

Dar tocmai această splendidă izolare de cei din jur are talentul de a-ți cârpi două palme zdravene să te trezești de câte ori faci un pas în afara bulei.

M-am aventurat sâmbătă dimineață până în Obor, să cumpăr semințe pentru hrănitoarea de păsări montată în curtea școlii. Am rugat copiii să se ocupe, dar n-au găsit, iar vineri chiar am scuturat sacul în cutie, nu mai puteam amâna. Pițigoii care s-au obișnuit deja acolo au așteptări. Vineri erau vreo opt care mulțumeau cu piuituri scurte pentru desert.

Și cum 5kg de floare și 5 de cartofi, că doar nu era să mă întorc cu o mână goală, nu se transportă prea ușor, cum îmi făcusem eu calculul acasă, că mă plimb un pic pe soarele ăsta strălucind de optimism, m-am suit în troleu. La prima, pe la Hașdeu, urcă doi liceeni, nu mai mult de-a zecea, din ce vorbeau. Veneau de la meditații, dar erau în licee diferite și-și povesteau una-alta.

Pe ansamblu, la școală nu se face nimic.

Identific în conversație nume de colegii mari, din acelea din treimea de sus a listei de opțiuni din București, nici din vârf, dar între 8.50-9.50. Lucrurile sunt simple pentru ei, la ce vrei să înveți, faci meditații, nu are sens să speri.

— Sunt și profesori care nu predau deloc, dar pun note mari, să n-aibă probleme.
— Cum adică? 
— Păi cum e unul care face pe nebunul și pune note mici, facem hârtie, toți copiii, toți părinții, și de la reclamație se liniștește.
— Și apoi mai predă?
— Rămâne la clasă, dar ne lasă în pace. Nici nu mai predă. Dar pune note mari.

E clar că am îmbătrânit, pentru că nu am mai răbdat să-mi țin gura. Și știu că atunci când aveam vârsta lor uram să se bage niște unii ca musca în lapte în conversație. Dar tot am făcut-o. I-am întrebat și de ce nu le fac reclamație celor care vin la școală și nu predau, nu fac nimic, dacă tot au atâta succes cu reclamațiile. Eee… să vedeți răspuns: pentru că tot n-ar preda, dar s-ar face mai ai dracului și-ar pune note mici.

M-a ros curiozitatea și am vrut să știu la ce le folosesc notele mari puse pe nimic. FAZAN. I-am încuiat. N-au știut să spună decât că nu știu, dar mai bine să fie mari decât mici! QED.

Am ajuns prea repede la stația mea, mi-aș fi dorit să mai stau puțin. Erau amândoi foarte politicoși, vorbeau foarte frumos și erau genul acela de copii pe care îi citești în ochi: și vor, și pot.

Și atunci, unde am pierdut noi acești copii?

Nu știu ce simt, clar furie, dar știu că furia e sentimentul secundar. Poate silă și dezgust că ne preocupăm atâta de probleme fără legătură cu realitatea. Eșecul procesului de învățământ nu e acolo unde spun ei, e în evaluare. Și pentru asta, nu ai cum să construiești decât dacă dărâmi totul înainte și o iei de la zero, impui cu forța valori care au dispărut: cinste, seriozitate și respect.

Ar trebui să introducă examenele de promovare a anului școlar cu comisie din altă școală, nu evaluări la clasă, cu profesori pe care îi poți manevra și santaja. Și atunci, cine știe – știe.

Ce trebuie să cunoască un copil la final de clasa a patra? Unde e Dunărea! Nu să o caute în nordul țării, pe Someș. Sau să știe că Ștefan cel Mare a fost domn al Moldovei.

clasa_IV_evaluare

Ce să poată face? Să poată citi un text la prima vedere cursiv, corect, expresiv, și să dovedească înțelegerea mesajului. Să scrie corect, după dictare. Să poată efectua probleme cu operațiile învățate.

Ce să-l definească pe el, ca cetățean în devenire? Ce valori să dețină? Spirit critic, toleranță, respect, perseverență, integritate, profesionalism, bunătate, echitate, autodisciplină, patriotism.

Abia atunci vom discuta despre ce competențe are un copil după cinci ani de școală!

Până când nu ne asumăm eșecul, nu vom salva viitorul.

Cât timp tot ceea ce facem e să ținem profesorii la respect cu reclamațiile, făcându-le zile fripte, cât timp vom vâna note nemeritate și vom da burse de merit nemuncite, n-o să avem niciun succes cu reformele.

Nimeni nu vrea să înțeleagă că învățarea înseamnă efort depus și nimănui nu-i place să muncească, atunci când ar putea să stea să pice para mălăiață (în gura lui nătăfleață). Dar să restructurezi sistemul și să te aștepți ca toată lumea să vrea să muncească fără proteste nu e nici măcar naivitate, e prostie.

Succes va avea însă acela care își va asuma, politic, să rupă pisica în două.

Ca o concluzie, apropo de cinste și corectitudine, aflu dintr-o discuție cu una din fetele mele că mama urmează a doua facultate. Avea de formulat o propoziție din care să reiasă cinstea, ca valoare morală. Știți ce a scris? Mama este cinstită pentru că nu copiază temele de net, le face singură.

Comparați acest model cu cel de la începutul articolului, cu părintele care pune profesorul la punct pentru că nu dă note mari și întrebați-vă dacă școala românească mai are vreo șansă.

 

pixsy protect

Pixsy protected – dust of hope așa, la început de an

Constat acum, când scriu, că e primul articol pe anul acesta, așa că profit de ocazie să urez prietenilor virtuali care mă urmăresc constant un tradițional, dar foarte sincer, „La mulți ani!“

Știu că mă adun greu în ultimul timp să scriu, însă nu din lipsă de subiecte, și nici din lipsă de energie sau timp, doar din prea multă „materie întunecată“ adunată (ca să-i spun așa, gândindu-mă la seria „Busola de aur“). Ajungi uneori să pierzi și grăuntele acela de speranță care îți mai spunea că ești dator, măcar față de tine, să încerci să schimbi ceva. Dar vezi ce e în jur și devii egoist, te gândești întâi să te salvezi pe tine.

Să revin la bucuria pe care acest început de an mi-a adus-o! (Și tot cei care mă citesc de mult vor înțelege ce a însemnat pentru mine, în timp, respectarea drepturilor de autor, cât am scris despre asta, de câte ori m-am supărat și m-am jeluit.)

Contează enorm în viață pe cine ai alături, cine îți spune să nu renunți și știe să îți dea un sfat bun. Așa a fost luată acum mulți ani, cel puțin vreo opt, decizia de a-mi face cont pe Pixsy și de a încărca acolo fotografiile de pe blog (și nu numai), pentru a fi protejate. Da, am citit condițiile, da, le-am găsit puse pe enorm de multe site-uri (și încă sunt), da, ne-am pierdut enorm de mult timp din viață scriind somații, completând formulare de GDPR.

Ce face Pixsy?

Simplu. Are motoare de căutat pozele. Când le găsește, recuperează, dacă ești de acord, drepturile de autor. Suma obținută se face jumi-juma cu ei. Dacă am crezut anul trecut, când am înaintat unul din cazuri mai departe, că va avea succes?! Nu, normal. Chiar și când soseau notificări cu statusul cauzei, eu n-am crezut. Am crezut, în schimb, când au intrat banii în cont. Nu, nu vă gândiți la sume fabuloase, că nu e cazul, dar am plătit două luni de kineto-terapie pentru copil cu ei, ceea ce înseamnă peste jumătate de salariu.

Acum doar ce am deschis o scrisoare sosită pe numele meu. Nici nu-mi mai amintesc când am primit ultima dată scrisori adevărate în cutie (nu facturi)! Acum aveam o felicitare – cumva reciprocă, pe care o atașez mai jos, odată cu mulțumirile mele pentru fantastica stare de bine pe care mi-au creat-o!

Da, se poate! Nu e la noi în țară, ce-i drept, dar poate că mai există speranță și nu e încă momentul să renunț!

PS. Sper ca din această scurtă istorioară să luați în serios faptul că nu tot ce e pe internet e free și că ulciorul nu merge de multe ori la apă, uneori ți se mai și înfundă. Iar în materie de imagini… nu știi niciodată când vei avea surprize.

pixsy protect