De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

Ca de obicei, rezultatele la simulare generează depresie

Ne-am obișnuit – și asta nu e bine – ca presa să strige „lupul“ la fiecare evaluare a elevilor, iar examenele naționale, simulate sau nu, dau apă la moară unei industrii care din asta trăiește: despicarea firului în patru cu intenție clar negativă.

Însă problema nu e aici, ci la publicul care absoarbe știrile și, neștiind ce să facă cu ele (pentru că, în marea lui parte, nu are capacitatea de a interpreta critic și corela informațiile), începe, ca personajele lui Creangă, să plângă deja că drobul de sare cu siguranță va omorî copilul. Prostia omenească și-a botezat Creangă creația lui fabuloasă.

Aveam păstrată undeva și o replică din Orient Express, filmul din 2004: „Proștii sunt necesari. Ei calmează inteligențele obosite. Drama e când sunt prea mulți sau prea proști.“ Și când văd drama derulată sub ochii noștri, mă întreb oare ce ar fi gândit autorii de mai sus?

Ca să văd totuși cât de mare e drobul de sare, am pus mâna pe creion

Recunosc că, deși am fost asistent la simulare și mi-au trecut lucrările prin mână la scanat, nu am citit subiectele. Nu am avut absenți în clasă, ca să îmi rămână pe catedră un exemplar și să arunc un ochi de curiozitate, nu am avut copii în sală care să plece mai devreme de expirarea timpului.

Ca o paranteză, i-am felicitat. Nu au scris, am văzut când am scanat lucrările, dar, față de alți ani, mi s-a părut un progres. Nu au ieșit din sală, au stat acolo două ore, au mâzgălit ciorne, au încercat, nu au renunțat. Și asta e important, pentru că în trecut abia așteptau să treacă ora legală și să iasă. Renunțau prea repede.

Revenind la subiect, prinsă în vâltoarea vieții și fără să fiu direct implicată în evaluare, nu am considerat necesar să sacrific timp cu rezolvarea subiectelor. Având modelul anilor trecuți, nici nu am fost curioasă. Dar văzând „dezastrul“ ce ține cap de afiș, am zis că nu poate fi dracul chiar atât de negru. Poate e mai mult roșu!

Așa că m-am apucat să rezolv.

Surpriză, primul subiect nu era chiar așa „ușor“ cum îmi aminteam eu, 10+10:2, din anii precedenți, chiar avea mai multe operații, ba chiar și paranteze! Oricum nu pot să înțeleg, dacă tot faci exercițiul tip grilă, dar vrei ca elevul să rezolve, nu să ghicească, de ce nu pui distractorii (răspunsurile greșite) care chiar să speculeze greșelile copiilor?

Însă surpriza a fost plăcută. În sfârșit evaluarea a fost gândită la nivel de gimnaziu, chiar dacă la nivelul minim al acestuia. M-am descurcat foarte bine la primul subiect, cu mențiunea că ultimul, 6, citirea unui grafic, cu operațiile de adunare până la 20 și compararea valorilor este de clasa a treia. Aș paria că și un copil de clasa a II-a îl poate face, așa că nu înțeleg de ce s-a greșit aici.

Furnizorii de știri ar trebui să nu se mai agite să facă grafice la alegeri, publicul e incapabil să le citească!

 

Am trecut la subiectul al doilea…

Nu mi s-a părut greu, chiar dacă mi-am prins urechile, nu-mi mai aminteam formula de calcul a ariei trapezului, nici tabelele cu sinus și cosinus, și pe-astea le-am căutat ca să rezolv. Sunt un adult care a păstrat legătura cu școala. Ca experiență, am în spate școala (de cultură) generală, liceul la profil uman (deci zero matematică, nici nu-și bătea capul cu noi), facultatea de istorie și apoi cea de pedagogie a învățământului primar.

Însă tot am reușit, după o oră și 15 minute, să am 76 de puncte (cu tot cu cele din oficiu), fără să rezolv punctul b la ultimele probleme de geometrie. Poate că, dacă mai sacrificam niște timp, rezolvam problema cubului, căci o dreaptă este paralelă cu un plan dacă este paralelă cu o dreaptă din plan, dar trebuia să construiesc suplimentar și nu știu dacă se mai activau zecile de teoreme învățate acum 30 de ani.

M-am simțit însă bine văzând că încă funcționez, că n-am uitat noțiunile esențiale (bisectoare, mediană, linie mijlocie) și am intuit corect căile de rezolvare. Însă un elev care ar trebui să aibă noțiunile acestea proaspete, ba chiar i se dă și figura, (realizată și la scară!!) nu ar trebui să întâmpine atâtea dificultăți.

Atunci, de ce copiii nu reușesc?

Nu sunt profesori. Bun. A cui e această problemă?? A celui care gestionează sistemul de învățământ. Și o știe de ani de zile, dar ascunde gunoiul sub preș. Ai nevoie de cel puțin 10 ani ca să scoți niște „duzini“ de calitate, și apoi să-i și plătești suficient ca să rămână în sistem.

A făcut ministerul ceva? NU! Își bate joc în continuare de profesorii pe care îi are, nu convinge alții să vină, dar, mai rău, prin îngăduința și permisivitatea la nivel de pregătire științifică superioară nici nu are vreo șansă de a avea cadre didactice de calitate.

Însă știu și cazuri unde există profesor, există dorință, dar nu se poate. De ce? Pentru că e gălăgie la oră! Și atunci ce faci cu această problemă? Nu ai nevoie de 10 ani să o rezolvi, îți trebuie doar nițică voință politică și dispoziția de a pierde capital electoral. Însă la cum încep să arate sondajele într-un an cu alegeri, foametea de voturi e cronică, iar verticalitatea nu există.

Dacă în anii 2000 ne temeam de radicalismul lui Vadim, anul acesta avem mari șanse ca Sarmalele Reci să aibă hit-ul anul cu „Prostia la putere“.

Așadar, cum faci liniște într-o clasă în care elevul e stăpânul tuturor și părintele lui este atotștiutor?

N-ai cum. Domnule elev, te rog să iei loc, să faci liniște – nu există. Nu merge decât cu copiii educați, cu bun simț, nu cu cei crescuți liber, fără reguli, sau de care nimeni nu se preocupă. Nimeni nu vrea să recunoască realitatea, că profesorii nu au absolut niciun instrument la dispoziție pentru a avea o atmosferă propice învățării în sala de clasă când are de-a face cu elevi care nu au limita bunului simț.

Libertatea aceasta prost înțeleasă, doar cu drepturi și fără îndatoriri, ne distruge.

Toate țările pe care le-am admirat pentru gradul de civilizație nu au ajuns aici deschizând ușile la spitalul de nebuni, ci introducând reguli stricte. Ne uităm la filme străine și ni se pare ireal cum, deși nici acolo nu dau elevii pe-afară învățând, e liniște. Elevul care deranjează e imediat scos din colectiv și trimis la consilier/director, pedepsele curg, detenția chiar și în weekend este posibilă.

De ce la noi nu se poate?

De ce nu poți scoate din clasă, cu absență nemotivată, elevul care, prin comportamentul lui, arată că nu-și dorește să fie acolo? De ce nu mai avem amenzile pentru absențe, suspendarea plății alocației de stat, ceva care să determine părintele să ia măsuri – și am rezolva bună parte din probleme, cel puțin în familiile în care tăierea unui venit ar fi o problemă, dar și amenzile strânse în contul de la primărie i-ar bloca inițiativele de orice tip.

Ar mai rămâne de rezolvat problemele celor pe care banii nu îi pun in dificultate, copiii care au ușor ca bani de buzunar salariul omului de la catedră. Însă, dacă se dorește, și aici se poate. Acel portofoliu al elevului, completat conștiincios cu abaterile și sancțiunile aplicate, și luat în calcul la admiteri în învățământ sau altele asemenea, reintroducerea exmatriculării cu drept de reînscriere etc.

Și mai e un lucru de rezolvat: încă de la intrarea în școală, elevul, dar și părintele, trebui să înțeleagă că reușita școlară este obținută doar dacă elevul face, la timpul lor, pașii necesari. În clasa pregătitoare trebuie să înveți literele  de tipar și adunarea/scăderea până la 31. În clasa întâi înveți să scrii și să citești corect, să socotești până la 100. Ai ratat pașii aceștia, tot ceea ce vei face după va schiopăta.

N-ai cum să ajungi să rezolvi în clasa a doua probleme la matematică dacă nu știi să citești, să diseci un text și să extragi informațiile, cu alte cuvinte, să îl înțelegi. Pe scurt, citirea conștientă.

Cât timp în clasele mici părinții nu învață să facă diferența între joacă și învățare prin joc, dar au pretenția ca copilul să vină fericit, să nu fie frustrat că nu reușește, să primească diplomă că a strănutat eficient, nu se va schimba nimic. Copiii trebuie să vină la școală cu mentalitatea efortului necesar pentru învățare. La școală, aceasta trebuie să fie voluntară și copilul trebuie să simtă bucuria reușitei obținute prin muncă, dar și să gestioneze frustrarea eșecului.

Nu scazi standardele dacă elevul e frustrat!

Copilul are nevoie de o disciplină a muncii cu un scop precis. Vrei să nu mai greșești la tabla înmulțirii? Nu ieși în parc la fotbal, ci stai și o înveți. Logic, pe numărate, pe dinafară, însă soluția este una singură: trebuie să o știi.

Da, sunt lucruri care pot fi organizate – memoratoare cu formule, tabele, pe care le poți accesa la nevoie. Elevul, pentru a avea o competență, trebuie întâi să știe, să aibă cunoștințele. Abia apoi vin deprinderile, să știe să facă. Și o să iau exemplul exercițiul pe care l-am rezolvat în final căutând tabelul cu valorile funcțiilor sinus și cosinus. Când am inventariat ce știam în acel triunghi dreptunghic, mi-am dat seama că am ipotenuza și o catetă, iar mie mi se cerea măsura unghiului format de ele. Undeva, într-un colțișor de minte, s-a activat „cosinus“. Aveam valoarea și am știut ce să caut.

Însă ca să se lege informațiile, trebuie să ai noțiunile, să știi la ce folosesc funcțiile, cum se definesc. Tabelul cu valori îl poți învăța ușor, însă ce faci cu el dacă în mintea ta nimic nu se leagă?! Pentru că baza oricărui sistem funcțional de gândire sunt noțiunile însușite, exact acelea atât de blamate, căci nu se mai doreste să memorăm în școala de azi.

A rezolva o problemă la matematică înseamnă a declanșa în creier o furtună ca într-o pădure.

Fiecare crenguță trebuie să se miște, să activeze o noțiune, să contribuie la soluție, să pună rotițele în mișcare. Figura începută trebuie completată, o informație trebuie întoarsă pe toate părțile.

Problema 4, de exemplu: aveai două perpendiculare pe aceeași dreaptă. Dacă nu înțelegeai de aici că cele două sunt paralele, apoi toate dreptele cu care se intersectează, sunt, pe rând, secante, nu ajungeai nicicum la congruențe de unghiuri pe care să le corelezi cu suma măsurilor unghiurilor într-un triunghi, apoi a unghiurilor complementare, suplementare sau opuse la vârf.

Dar dacă stârnești furtună în deșert, într-un creier odihnit, dar gol, vei obține doar praf în ochi.

Ce vreau să zic e că nu poți învăța în salturi la geometrie. Aici trebuie să ai toate piesele jocului, să fii artistul care le mută în favoarea lui.

Și cum să ajungi la asemenea performanțe dacă azi lipsești că ai concurs de mutat stânci, poimâine că te-a durut burta, săptămâna viitoare pleci cu părinții în vacanță? Iar teoremele sunt „lucrurile acelea care nu trebuie memorate“, că tu faci școală modernă?

Dezastrul pe care îl vedem azi (căci este, nu o neg) este rezultatul superficialității cu care abordăm școala și a lucrurilor ignorate la timpul lor. În topul aberațiilor cu nivel maxim de prostie pe care le aud în jurul meu tronează de foarte mult timp una: nu o dăm la grădiniță, că mi-o obligă să stea pe scăunel!

Păi cum să învețe să coloreze ținând creionul corect, dacă nu stă pe scăunel? Cum să fie atentă la explicații cu mulțimi la aritmetică, dacă nu stă pe scăunel? Apoi la școală, ce faci? Cine o mai învață să stea pe scăunel?! Și cum să facă toate activitățile care necesită atenție și răbdare, dacă nu stă locului?!

Cât timp în școală contează părerile oricui, numai oamenii școlii nu știu ce vorbesc, nu avem nicio șansă.

Mingea e acum în terenul ministerului. Ce va face la vară? Va simplifica subiectele? Sau va menține aceeași dificultate? În primul caz, nu va ajuta pe nimeni, doar se vor îmbăta unii cu apă rece, iar partidul va avea capital electoral. Dacă va avea înțelepciunea să păstreze aceeași dificultate, va putea trage concluzii interesante: ori copiii, zgâlțâiți la simulare, s-au mobilizat pe ultima sută de metri, ori suntem cu adevărat într-un mare rahat, de unde numai rupând pisica în două mai ieșim.

Pariez pe prima.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

 

Scanner multifunctional IRIScan Desk 6 Desktop Pro Dyslexic, A3, 13 Mp, USB 2.0, Negru

Asistent la simulare, o experiență interesantă

După două zile petrecute la simulare,  în care am încercat să fiu cât pot eu de zen, pe motiv că oricum nu poți opri tăvălugul pornit la vale, nu pot să nu trag câteva concluzii. Să rămână aici, ca istorie trăită, sper eu pentru un viitor mai luminos al școlii românești. Cu toate că nu aș paria nici 10 bani pe această șansă de mai bine, nu înseamnă că lucrurile nu se pot schimba și fără gândurile mele pozitive.

Întâi de toate, deși nu mi-am găsit puncte comune cu viziunea mai-marilor noștri, n-am cum să nu recunosc că introducerea noului sistem de scanare a lucrărilor este în beneficiul copiilor. Până la urmă, așa s-a construit România Modernă, cu legi pentru cei mai mulți, dar din care cu siguranță profitau mai ales unii, în speță cei care veneau cu ideea.

De ce e corectarea online în avantajul copiilor?

Prea s-a ajuns în ultimul timp la diferențe enorme la contestații între notele obținute de la cele două runde de evaluare. Tradiția rezolvării „românești“ a corecturii, a echipelor în care unul muncește cât doi și reglează din pix diferențele, trebuia să aibă un sfârșit.

Îmi doresc enorm, mai ales din solidaritate cu copiii, ca sistemul să funcționeze și să vedem vara aceasta că de la 5 nu poți ajunge la 10. Faptul că o lucrare va fi corectată în mod real de doi profesori care nu se vor putea consulta unul cu celălalt, apoi, dacă diferența de notare este prea mare, de alți doi, nu are cum să nu fie în favoarea elevului.

Știu însă ce deranjează. Platforma va genera, automat, un „răboj“ al performanței, se va ști exact câte lucrări ai corectat și câte din acestea au intrat la recorectură, adică nu ți-ai făcut cum trebuie treaba prima dată.

Dar, ca de obicei, la noi și ideile bune se implementează rău.

Statul român este campion la „ieftin și prost“. Orice om cu un buget și toate țiglele pe casă nu își ia, pe termen lung, ceva ieftin. Dacă vrei să te țină 50 de ani, cântărești bine și dai cât merită. Ca exemplu, sistemul informatic cu cardul de sănătate. Care nu e o idee rea, doar că merge ca naiba.

Ministerul responsabil cu instrucțiunea publică nu face excepție, platformele de mediatizare a rezultatelor obținute la examenele naționale sunt de ani buni arătate cu degetul. De când cu codurile personale pentru respectarea GDPR, măcar poți și tu să îți vezi rezultatul la ora afișării, nu mai crapă platforma. Măcar atât!

Așa că în momentul în care am auzit că vom avea de lucrat cu o nouă platformă a ministerului m-a luat cu dureri de cap. Cu un calcul simplu și cu tot optimismul posibil, am estimat ca n-am nicio șansă de-a pleca mai devreme de 12:30 din sală, dacă examenul se termină la 11:00.

Fix la 12:35 am încheiat, în prima zi, în condițiile în care chiar am avut noroc, am finalizat printre primii. Ziua a arătat exact bubele platformei. La unele lucrări am încercat upload-ul și de cinci ori până când, după un lung timp de așteptare, apărea mesajul salvator.

Marți lucrurile s-au schimbat. De necrezut, în 40 de minute scanasem și încărcasem 16 lucrări, dar asta în condițiile în care mă mișc cu grație deosebită în preajma unei tastaturi și nu stau în niciun caz să caut literele. Iar lucrările chiar s-au încărcat în platformă imediat.

Dacă a fost un miracol sau noroc chior, n-am idee, sau poate au ieșit mulți copii înainte de ora 11:00 din sală și deja se încărcaseră bună parte din lucrări, nu mai era atât de aglomerat când am început noi.

Cum e când simți responsabilitatea

În actuala formă, ca asistent la sală simți că responsabilitatea apasă pe umerii tăi. Până la urmă, din mâna copilului, lucrarea a trecut la tine, modul în care ai scanat contează și tot de tine ține să fii sigur că ai încărcat lucrarea corectă la copilul potrivit. Te uiți de cinci ori, citești numele și tot ai impresia că nu ai fost suficient de atent.

La prima impresie, îmi era teamă ca acea ușoară curbură a paginii – oricât le-ai presa, nu se îndreaptă – să nu afecteze scanarea, dar nu, se vede bine. O altă problemă pe care, cu puțin noroc, am reușit s-o remediez, e a umbrelor proiectate de la fereastră. La 10:30 aveam pe planșa de scanare câteva rămurele și raze de soare, chiar că mă gândeam că o să am imagini ciudate.

Însă fericire mare, după 11:00 s-a mutat umbra zidului cum trebuie și n-am avut probleme.

O altă dilemă rezolvată cu „scanezi din nou“ a fost că, în loc de pagină neagră la început și sfârșit – doar scana negru în lateralul lucrării – era că îmi făcea pagină albă când genera pdf-ul. Prima dată am crezut că e o eroare în preview, dar nu, și la export tot albă era. Așa că, preventiv, eram cu ochii pe miniaturi și cum nu era ce trebuie, refăceam pe loc.

În rest, numai fericire, aceleași 100 de hârtii de semnat și stres pentru copii, care trebuie să stea până li se încarcă lucrarea în platformă.

Cu ce-am rămas

Cu o dorință pe listă. Vreau și eu scanner vertical. Primul lucru după ce am văzut cum merge a fost să-l caut. Preț de listă – peste 2000 lei, deci nici gând de primă didactică suficientă (oricum anul ăsta cheltuită pe cărți). Însă poate apare vreo ofertă, căci în platforma publică de achiziții am văzut că unele școli l-au achiziționat și mai ieftin.

Tot pe-acolo m-a luat cu dureri de cap câți bani sunt băgați și cine a avut norocul ca să aibă pe stoc sute de aparate, așa, fix modelul cerut de minister, la momentul potrivit.

Revenind, la ce-mi trebuie? Întâi de toate, ar fi foarte simplu de luat la bibliotecă și de folosit, pentru că acolo mă cam chinui cu telefonul, iar pozele nu sunt mereu foarte clare.

Dar mai e și prețul pe care îl are liniștea mea. De două generații nu returnez elevilor evaluările scrise, ci le încarc, scanate, în dosare personale în care au acces cu adresa de mail. Nu îmi ia foarte mult timp să le creez, denumesc, partajez cu părinții acestuia, iar după ce le corectez, fotografiate sau scanate, le urc să le poată vedea.

Timpul e și el prețios, însă e prețul pe care îl accept ca să scap de „Ați adus lucrările? Cine a uitat? Cum adică n-o mai găsești? Dar cum s-a rupt?“ Nu știu cum se face, dar tocmai lucrările pe care aș fi vrut să le am semnate în dosar, tocmai acelea nu se întorceau la mine.

În plus, când am văzut că și la clasele primare necinstea se face simțită, completează după corectare ce nu au scris sau șterg și corectează, apoi fac pe nevinovații, mi-am dat seama că e singura soluție.

Însă nu m-ar deranja deloc să fac puțin mai repede lucrurile acestea.

Bonus, scannerul are și opțiune video, așadar și pentru demonstrațiile mele filmate ar fi instalația gata fixată, n-ar mai trebui să mă chinui cu trepiede și lumini, cum fac de obicei.

Și… cum e deja februarie, mai sunt doar 10 luni până la Crăciun, o să mă străduiesc să fiu cuminte ca să îmi aducă Moșul ce-o să-i cer.

Scanner multifunctional IRIScan Desk 6 Desktop Pro Dyslexic, A3, 13 Mp, USB 2.0, Negru

Scanner multifunctional IRIScan Desk 6 Desktop Pro Dyslexic, A3, 13 Mp, USB 2.0, Negru

 

 

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Machete: medii de viață

Luna ianuarie a fost palpitantă când ai o singură oră de arte vizuale și abilități practice, pusă strategic, vinerea, în zilele în care se susțineau și probele de la COMPER. Și cum dilatarea timpului nu s-a inventat încă, ghici în timpul căror activități au susținut copiii cele două încercări…

Din punctul acesta de vedere, chiar suntem invidiați. Într-o discuție din cancelarie, un profesor de gimnaziu ne spunea cuprins de tristețe că noi, la ciclul primar, terminăm materia la română și matematică pentru că, atunci când rămânem în urmă, mai luăm din muzică, din desen… el din ce să ia?! Dacă e bine sau nu, să răspundă cei care au impresia că poți să faci la clasă trei activități simultane, și să termini și tot ce ai de parcurs.

Revenind, pentru „recuperarea activităților“, copiii au primit temă asincron, pe platformă, să lucreze la o machetă ce să ilustreze un mediu de viață, la alegere, dintre cele analizate în orele de științe ale naturii: pădure, râu, mare, deșert.

Undeva, într-o buclă încurcată a neuronilor, zăcea un gând că, având trei săptămâni la dispoziție, copiii s-ar fi documentat și ar fi transformat machetele în materiale didactice veritabile, utilizabile peste timp, în care nu mai știau cum să așeze plantele și viețuitoarele descoperite în materialele auxiliare. Era astfel o provocare de învățare prin descoperire.

Ți-ai găsit… Vrabia mălai visează!

Ce-i drept, unii s-au străduit, cam din a doua săptămână, să se organizeze, să strângă materiale. Alții – nici măcar în ziua de dinainte nu știau clar ce vor face în seara aceea, ca să prezinte a doua zi la școală.

Nu s-au așteptat însă ca eu să îmbin cele două ore, de avap și științe, și să le cer să-și prezinte macheta în cadrul celei de-a doua activități. Întrebările erau simple: ce mediu de viață reprezinți, ce „vedem“ acolo, pe principiul că, dacă îmi spui că e albă, nu e neagră, eu nu te contrazic.

Dezamăgire mare. Vedem „copaci“, „păsări“, „pești֧“. La animale am stat mai bine, până am ajuns pe la șarpele cu zurgălăi (așa arăta versiunea din plastic), dar cu mențiunea că e „alt șarpe“. Bun. Ce șarpe? Dacă l-ai pus lângă apă, zi-mi o specie! Nu s-a putut. Cu greu am scos câteva specii de arbori.

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Au recunoscut că nu s-au documentat, că s-au grăbit să facă ceva, să fie, nu s-au gândit o clipă mai departe de montaj. Excepție au făcut câteva machete, o dioramă cu un castor, cu copacul dărâmat peste râu, având și o secțiune pentru adâncul râului, un deșert (Mojave), cu joshua-tree, realizat din plante aromatice lipite, și o pădure de amestec, foioase și conifere.

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Concluzii

Am constatat că noțiunile transcend cu greu granițele disciplinelor, mai ales că proiectul îmbina noțiuni de geografie – stratificarea vegetației pe altitudine, dar și de științe ale naturii, chiar dacă era, în esență, un proiect la avap.

Nu știu, la modul cel mai sincer, unde va ajunge școala românească dacă vom tolera abordări atât de superficiale ale unor proiecte. Elevii par mulțumiți să bifeze ceva, să urmeze revoluționarul „fă-te că muncești“ și apoi să strige, ca din gură de șarpe, că ce nu e bine, ce n-a făcut de nu a primit nivelul maxim la evaluare.

Tot se susține că nu se dorește competiție între copii. Dar atunci când trebuie să fii în competiție cu tine, eu știu că trebuie să te dai peste cap să prezinți cea mai bună versiune a ta, să știi că mai mult de atât chiar nu puteai face.

I-am văzut că își admirau rezultatele sau se amuzau la unele combinații. Însă nu am văzut vreodată un strop de ambiție, măcar să-și încerce puterile să vadă dacă pot reuși ceva asemănător. Pur și simplu trec mai departe, iar atitudinea aceasta nu încetează să mă uimească în fiecare zi.