crop kid sitting on floor and writing in notebook

Să-l dau la școală la pregătitoare sau să mai aștept?

Am obosit să văd peste tot eterna întrebare: îl dau la școală la pregătitoare dacă are vârsta sau îl mai las la grădiniță? Concluzia mea e că – exceptând cazurile medicale reale ale copiilor cu CES – ceilalți nu au niciun motiv pentru a nu fi înscriși. Părinții sunt, de fapt, cei care au o problemă, în ciuda faptului că au avut la dispoziție niște ani de când l-au adus pe lume ca să se obișnuiască cu ideea că în anul de grație X înscriu copilul la școală. Și uite că se dau de ceasul morții înainte de înscrieri… Să-l dau sau nu?? Că țața Leana zice să îl las să mai copilărească, ce mă grăbesc așa…

Aproape că îmi place sistemul de prin alte țări. Cum ai ieșit din maternitate, te treci deja pe lista de așteptare la creșă și la grădiniță, preventiv, să nu rămâi de căruță. Nici nu se pune problema când se duce sau nu copilul la școală, ori dacă se duce. La noi… ca la nimeni. Aștepți. Totuși, cât aștepți?? Să fie cu un an peste vârsta medie a clasei? Ca să aibă timp să ce?! 

Cei șapte ani de-acasă – care acum sunt 6, că na, așa începe școala mai devreme, sunt însă factorul esențial în luarea deciziei. Ce ți-ai învățat copilul să facă singur, cum se descurcă, cât este de responsabil? Conform vârstei, normal, nu mai mult, că nu are serviciu și familie de îngrijit. Dacă știe doar să caște gura și tu să îi îndeși dumicatul pe gât, nu e de școală. Dacă nu știe să se aplece să lege șireturile, mai gândește-te. Dacă nu e capabil să se îmbrace singur într-un timp rezonabil… Așadar, dacă dă cu minus la lucruri de bază, cu siguranță nu va ști nici să scoată din ghiozdan un anumit caiet ori să se ridice din bancă să meargă la toaletă dacă simte semnalul de pericol. 

Ca să mergi „bine“ la școală îți trebuie o anumită educație din familie, o cultură a valorilor care… nu mai există. În primul rând, respectul față de școală și dorința de a învăța, de a ști mai multe azi decât știai ieri. 

Oare ce e în mintea unui copil destul de mare, ținut la grădiniță cu „piticii“ (și așa va rămâne și ca elev), pe motiv că școala e locul acela cumplit unde mama, mamița și mam-mare nu s-au îndurat să-l lase pe Goeșor să se ducă de anul acesta, că e greu, epuizant și sigur nu se descurcă! Dacă tu îi spui că nu se descurcă, să fii convins/ă că nu se va descurca!

În loc să se amestece cu cei de vârsta lui, va fi mereu cel cu două capete mai înalt, privit cu teamă de restul, căci… se impune prin forță și prin aspect. Și îmbătat de această putere câștigată ușor, tentația va fi prea mare ca să nu profite de ea și iaca un bully în devenire. Acum doi ani făceam primele observații asupra viitoarei mele clase și, recunosc cu tristețe, era tare bine să mă înșel în unele privințe! Aroganța, răutățile, acestea nu trec în timp… 

Și nici dacă e dat la școală prea mic nu e bine. Nu forțezi lucrurile dacă copilul nu vrea. Ce sens are să o faci împotriva voinței lui? Chiar dacă are cinci ani, dacă nu e gata de școală, are în sânge strategiile necesare să-ți arate că nu e pregătit. 

Copiii se acomodează cu atât mai greu la școală cu cât educația din familie și bagajul de valori sunt mai neadaptate la realitate. Mediul școlar nu funcționează fără reguli și fără să îți pese de cei din jurul tău. La 6 ani un copil trebuie să aibă un minim de respect față de un adult, să se adreseze politicos – și aici nu înțeleg persoana a doua plural, poate fi și singular dacă știi să aștepți permisiunea de a vorbi, să ceri voie, să mulțumești, să spui te rog. Trebuie să te porți frumos cu cei din jur, să ai simțul proprietății și să respecți proprietatea celorlalți, simultan cu a cere să îți fie respectată. 

Primul lucru pe care trebuie să îl înțeleagă copiii, pe propria piele, este decăderea din locul central al atenției în cel de „ești unul dintre ceilalți“.

De la prințul familiei (dacă mai e și copil unic, cu atât mai mult) la elevul Georgescu-Stănescu Ionel-Costel-Gigel din banca a cincea, depresiv sau furios că nu stă în prima bancă. Iar trecerea aceasta, simultană cu pierderea privilegiilor, este dureros acceptată de acei copii neresponsabilizați, pe motiv că „e greu“, sau de cei care știu doar să pocnească din degete să li se satisfacă nevoile.

crop kid sitting on floor and writing in notebook

Photo by Sarah Dietz on Pexels.com

Am auzit deseori „îl dau la școală, deja socotește, citește“… o prostie! Dacă mi-ar spune cineva că argumentul este că își ia singur un senviș din frigider și se îmbracă în 3 minute să iasă la joacă, i-aș spune fără să mă gândesc că e ok. Dar când nu știe să-și lege șireturile, să încheie un nasture, să pună bluza corect pe el și să tragă un fermoar, ce pretenție mai ai să aibă grijă de lucrurile din penar, de fular sau de căciulă? 

Concluzia: dacă tot decideți că trebuie să mai copilărească un an, asigurați-vă măcar că în acest al „șaptelea an (de)-acasă“ învață ce trebuie: să răspundă în propoziții, să își gestioneze frustrarea că nu e el primul băgat în seamă, să își aștepte rândul, să nu se ducă la toaletă din 10 în 10 minute, să stea pe scaun măcar jumătate de oră, să țină corect creionul, să deșurubeze un capac, să închidă un fermoar… chestii de-astea, simple.

O nimica toată… 

crop teacher explaining lesson to pupils at table with laptops

A fi sau a nu fi: dreptul la școala online

Înainte de a citi rândurile de mai jos, vă rog să parcurgeți scena următoare. Dacă nu o știți și nu vă ajută engleza, căutați varianta cu subtitrare a desenului animat, pledoaria lui Pinocchio este una dintre cele mai geniale ale ultimelor decenii, un exemplu dus la perfecțiune de fofilare atunci când trebuie de fapt să iei o decizie. 

Au sau nu au dreptul copiii la școala online? Adevărul e, ca de obicei, pe la mijloc…

Celebrul ordin 3235 din 04/02/2021 (pomenit fie-i numele și numărul) care reglementează modul de întoarcere la școală, pentru cei mici, indiferent de culoarea pericolului ce ne pândește la orizont, n-aș putea spune că specifică clar, dar nici că nu specifică, cam cum zice Pinocchio, care sunt condițiile de desfășurare a activităților online. Adică… ne-am întors la școală, dar, stai să vezi, că nu ne-am întors toți. Unii au dreptul să stea stea online și, punându-mă în papucii celor pe care îi știu că au făcut această opțiune oficială, îi înțeleg perfect. Și eu aș fi făcut-o. (Pe de alta, din papucii mei, mă bucur că ai mei copii sunt mari, nu sunt nici an terminal și stau online, măcar am scăpat de-o grijă și o să mai curgă multă apă pe Dâmbovița până văd eu scenariu verde în București, la ce cultură a igienei și curățeniei există în orașul meu de adopție.)

Așadar, avem bine definită categoria întâi pentru care profesorii sunt obligați să asigure lecții online. A doua categorie definită de ordin este cea a copiilor afectați de covid, direct sau indirect, care sunt pozitivi, în izolare, în curs sau în orice variantă. Și ei intră online.

Se prevede că nu vin la școală copiii care „prezintă simptome“ și aici se deschide cutia Pandorei. Dacă am fi un popor bine-crescut, cu un simț al datoriei și onoarei puternic dezvoltat, nu ar fi nicio problemă dacă și ei ar fi încadrați în categoria celor care au dreptul să acceseze online lecțiile din ziua nefericită în care părinții au procedat corect și i-au ținut acasă. 

Dar nu trebuie să uităm că noi suntem nația care are scutiri în alb acasă, care e obișnuită să doarmă dimineața, să nu ducă copilul la școală dacă bate vântul, plouă, sau, Doamne-ferește, ninge! Așa că realizez de ce nu s-a prevăzut nimic pentru aceste cazuri: pur și simplu ar fi fost liber la absențe și văzut lecțiile ca la tv, de-acasă, fără stres. 

Argumente sunt și de-o parte, și de alta.

Dacă copilul e bolnav și stă acasă, evident că nu e „apt“ de lecții, la ce bun să îl lași online? Tot sfidând logica, un copil care nu ar fi în stare, nu ar cere să urmărească online lecțiile, nu-i așa? Și dacă el vrea să vadă lecția și să învețe ceva, de ce să nu îl lași?!

Sunt două cazuri pe care le accept ca valabile:

1) În situația în care există deja copii care au acordul pentru lecții online, profesorul oricum transmite lecția. În acest caz, de ce să nu le permiți și celor rămași acasă din te miri ce motive să asiste ca observator? Nu se consideră prezenți, ei sunt absenți în catalog, dar măcar recuperează, poate și înțeleg ceva, nu trebuie să mai apeleze la colegi și să-și facă temele. Este marele plus pe care îl aduce tehnologia prezentă în școală.

2) în clasa respectivă nu se transmite live. 

Cazul 1

Aici mă regăsesc și eu. Când am citit ordinul, eram sută-n mie convinsă că vor fi, cât de curând, copii care lipsesc o zi sau două și care nu sunt atât de grav afectați încât să zacă în pat. Aveam deja online copii, așa că în momentul în care mi s-a cerut voie să se alăture clasei din online, nu am refuzat. De ce? Pentru că legea, așa cum știm, este interpretabilă, cât timp nu scrie clar că nu ai voie, iar partea de permisiune… lasă loc de mai multe opinii și reacții. 

Nu sunt clar de acord ca această decizie de participare să aparțină părinților. Mă anunți și pe mine, în timp util, că lipsește copilul și soliciți permisiunea, nu așa, una-două, aterizezi la lecția online că ai decis să stai acasă. Ca să nu mai zic că, pentru copiii oficial online, mă străduiesc să pregătesc din timp materialele, să le transmit pentru print, căci ei nu sunt în clasă. 

Din motive tehnice complicate – acces de pe mai multe dispozitive, din care unul de folosință publică, am decis să nu utilizez linkul din Classroom. Am generat unul din Google Calendar pe care se poate intra oricând de către cei invitați, fără să fie nevoie ca eu să deschid „clasa“, dar păstrându-mi în același timp drepturile de administrator al întâlnirii. 

Cazul 2

Are și el multe fețe, iar cea tehnică este cea mai importantă. Multe colege au susținut și susțin partea online cu aparatura proprie, școala nepunând la dispoziție cele necesare, sau fiind insuficiente. Dacă în clasă nu mai sunt alți copii online, a anunța la 7:50 că copilul tău este bolnav și tu vrei online în acea zi este pur și simplu lipsă de respect față de acel om. Asta dacă nu anunți la 8 și ceva, după ce încep orele. Cam ce ar trebui să facă profesorul respectiv? Să se teleporteze acasă să-și ia laptopul? Să anunțe informaticianul că îi trebuie un dispozitiv? Sau să pregătească materialele pentru clasa care așteaptă, fizic, începutul lecțiilor?

Iarăși e adevărat că nu ai cum să știi de seara că copilul tău se va trezi de dimineață cu febră și nu îl duci a doua zi, însă ai o limită de decență și nu îi cere unui om (care nu e până la urmă vinovat) să se dea de trei ori peste cap ca-n poveste că consideri tu că ai tu drepturi. 

A doua problemă la care mă opresc e că lecția transmisă online nu se rezumă doar la a apăsa pe un buton ca să emiți live. Materialele se pregătesc altfel, dacă vrei cu adevărat claritate, dispozitivul trebuie să îndeplinească anumite condiții, așezarea în clasă – ce mai, o întreagă poveste, rezumată simplu de mulți părinți în nu, domnule, e rea-voință, nu vrea profesorul!

Aș vrea tare mult să îmi iau o pungă de popcorn și să mă retrag puțin pe margine din toată povestea asta, să judec la rece. Oare ce calamitate trebuie să ne lovească pe noi, ca popor, ca să ne rescrie genetic în niște ființe evoluate, nu rămase la stadiul nevoilor de bază și al sacrificării a orice numai să fie individul mulțumit?

Până una alta, ajung la școală la 7:10, încep epopeea montării rețelei capabile să susțină o lecție cât de cât „altfel“, atât pentru cei din clasă, cât și pentru observatorii de acasă. Mor când îmi spun că „nu se vede / nu se aude“ cum trebuie, nu e ce ar trebui să fie, și nu pentru că nu se poate, ci pentru că… cei care ne conduc nu au utilat la timp școlile pentru mileniul trei.  

view ape thinking primate

Homo sapiens a decis: semestrul întâi se încheie înainte de Crăciun

O seară liniștită. Vrei să te uiți cu mama ta la un film pe Netflix după o zi de școală online, care a scos din tine tot ce se putea numi suflet, când afli că în România niciodată nu trebuie să spui că nu se poate mai rău. Nu mai ies cu prietenii, nu mai ies în general, nici la școală nu mai merg fizic, avem parte de o experiență de liceean în fața unui ecran, dar nimic din toate acesta nu se compară cu reducerea mentală de care dau dovadă anumite persoane pe care nu le voi numi. Credeam că nu se poate mai rău decât să nu mai socializez așa cum o făceam înainte, ei bine, se poate, ministerul mi-a dovedit-o!

view ape thinking primate

Photo by Pixabay on Pexels.com


Idei semnate de homo sapiens

Fără a-mi mai plânge mult de milă, am aflat ce idei mai are minunatul minister al educației, în afară de, știți voi, a începe școala (și ca să fie combo 1+1) fără a vaccina profesorii. Ministerul s-a gândit, să facă aceeași… greșeală, ca să nu o numesc altfel, pe care a făcut-o acum doi ani când eu eram clasa a VIII-a.

Iată, pe scurt, cum a arătat primul semestru din acel an: test la franceză, iar dacă nu dădeam la franceză, dădeam la fizică, și să nu uităm și geografia și apoi la rând, toate celelalte, cu româna și matematica, cireșele de pe tort. A, și să ne amintim și de examenul de evaluare națională care îmi sufla în ceafă! O să recunosc că pe semestrul întâi mi-a ieșit cea mai mică medie semestrială din viața mea (de până acum). Școala însemna doar teste, somn, meditații și iar de la capăt. Cam la asta s-a rezumat semestrul întâi. Ca să fie treaba-treabă, normal că nu am mai avut parte nici de acea săptămână minunată de vacanță în care timp de șapte zile deveneam Frumoasa din pădurea adormită.

Pe scurt: au decis din nou ca primul semestrul să se încheie înainte de vacanța de Crăciun… niște genii, sunt niște adevărate genii cu sinapse disfuncționale!

Viața la liceu

Nu știu dacă mă stresez doar eu prea mult, dacă este de la școala online sau doar de la liceul la care sunt (îl ador oricum). Am dat semestrul trecut cel puțin patru teste pe săptămână, începând din a treia săptămână de școală până în cea de dinainte de vacanță, în care am avut doar un test. Apoi a venit Crăciunul, totul frumos, apoi iar trei săptămânii de școală în care am dat două teste la matematică, unul la engleză, unul parcă și la biologie, ne ascultase și la logică, la alte materii am avut șansa să ne mărim mediile, dar nu am mai suportat. Îmi amintesc că au mai fost și alte teste, dar cine putea să le țină socoteala?

Ne întoarcem la oile noastre. Slavă domnului că nu am dat teze, măcar atât să facă și covidelul, să ne salveze de la un stres în plus (ignorăm faptul că ne aduce alte o mie). Nu știu când am fi dat și tezele cu atâtea teste, dar de un lucru sunt sigură, dacă ne scurtează semestrul întâi, tezele le vom da într-o zi a săptămânii, mai exact, într-o zi de sâmbătă, altfel nu ai când (această deducție îi aparține parțial colegei mele dragi, M.)

Și concluzia…

Un lucru mai menționez: sunt conștientă de faptul că acest articol s-ar putea să fie inutil, dar poate în al treisprezecelea ceas cineva aude și opinia elevilor. Sau, dacă cunoașteți pe cineva (îmi forțez norocul, dar niciodată nu spune niciodată) care eventual este prin minister și mai poate schimba ceva, deși nu mai cred…

Un semestru atât de scurt nu are nicio logică, nici nu încep bine să bârfesc despre evenimentele din vacanța de vară cu colegii că și dăm teste zilnic, să nu mai pomenim de teze, care după o lună de predat sunt simple teste… totul e pe repede-înainte, bine că vine Moș Crăciun la final!
Apoi aterizăm în semestrul al doilea. Începem materia în ianuarie, iar apoi dăm tezele la Paștele Cailor, prin luna mai. Cine își mai amintește după 4 luni materia de început? Și am și teze ușoare: chimie, fizică sau biologie, matematică, română și engleză… o nimica toată!

P.S: O prietenă veche, din clasele primare, a declarat că ea nu mai înțelege nimic din ce face ministerul… Dar oare mai înțelege cineva?!

bobinaj semn de carte

Bobinaj: probă olimpică pentru pitici

Am pregătit temele de lucru manual pentru unitatea în curs ridicând oleacă din sprâncene. Aveam pe lista de tehnici bobinaj, iar eventualele piedici în desfășurare nu erau puține. Îți trebuie întâi un suport solid. Pe acesta l-am bifat, mi-au rămas de la școala altfel de anul trecut câteva cartoane cu mesajul nu le-am aruncat, sigur le găsiți dumneavoastră o întrebuințare. Am pus suportul în mapă, căci le-am pregătit dinainte de a se decide deschiderea școlilor, iar părinților le transmit cu câteva zile înainte de activitate lista cu materialele necesare.

Având la îndemână cele de mai sus, nici prin cap nu mi-a trecut că e greu de identificat „cartonul pentru suport – cel lung și îngust, ca un semn de carte“, căci 8 copii au avut ori unul dintre cartoanele colorate, ori „nu l-au găsit“. Iarăși, „ață colorată (recomand variante mai groase, folosite la tricotat, cel puțin două variante de ghemulețe)“ a fost o provocare, căci mi-e greu să cred că, având la dispoziție trei zile pline, în a patra fiind necesare la școală, nu poți identifica măcar un ghem cu sfoară de cânepă, ca să nu trimiți copilul să bobineze cu ață de papiotă.

Îmi dau seama că înainte de pandemie i-am învățat prost. Lasă că nu contează ce își ia de-acasă, se descurcă doamna la școală/grădiniță, că doar n-o să-l lase să stea degeaba. Ei bine, acum nu prea mai e așa… dacă i-ai dat borcănelul cu aracet și nu ai verificat măcar că se desface ori nu s-a uscat între timp, va sta și se va uita la el toată ora. Orice alegere neinspirată de material pe ideea lasă că merge, îi va crea copilului o sumedenie de frustrări de care, bineînțeles, e vinovat profesorul.

Dar… sănătoși să fim, am mers mai departe.

Le-am arătat copiilor cum procedăm, cum lipim ața, cum bobinăm fir lângă fir, să le așezăm ordonat. La clasă nu am reușit să finalizăm – ar fi trebuit să începem de la 8:00  ca să fie gata și, cum în ziua respectivă am exagerat eu puțin cu temele la română, le-am lăsat și a doua zi la dispoziție să termine proiectul și să încarce pe platforma online tema realizată. Ieri seară, când expira termenul de predare, am descoperit o mulțime de minunății. Nu cred că au lucrat părinții, în primul rând pentru că nu știau ce le-am cerut copiilor, nu au văzut modelul. Am fost extrem de mândră de ei să văd că au reținut bine și foarte bine ce e de făcut.

Undeva printre cele de mai jos este și modelul pe care l-am dus la clasă. Am convins-o pe Iris în vacanță, când eu stăteam și pregăteam mapele, să îl facă ea. Trebuie să recunosc că, deși i-au luat 10 minute, m-a bombănit în fiecare secundă. Pe scurt, concluzia era că nu sunt normală dacă vreau să fac așa ceva cu copiii, că uite cât e de greu, trebuie să te concentrezi, să pui fir lângă fir, să fii atent să nu scapi modelul, să ții ața întinsă. Da, exact de-asta am vrut și eu să-l fac. Nu ai cum să crești, să progresezi, dacă nu dai piept și cu frustrarea unui obstacol mai greu de depășit.

bobinaj semn de carte

Ca orice pahar, nu e totuși plin. Dincolo de aspectul minunat, bilanțul temei spune că avem două teme trimise după ce termenul a expirat, trei netrimise deloc. iar dintre cele trimise, una doar începută și neterminată, altele cu cerințele înțelese parțial. Le-am spus să exerseze, căci de 8 Martie o luăm de la capăt. Vreau să facem bobinaj pe sticlă (una mică, de la nurofen sau alt sirop), să o decorăm frumos și să pună în ea o floare pentru mama/bunica. Sper aici să se implice și tăticii… căci nu cred că am timp și de flori în acea zi!

Mă bucur că am reușit să achiziționăm silipici pentru toată clasa, va fi de real ajutor să lipim și sfoara de sticlă (la cele două capete, nu integral) și decorațiunile pe aceasta, astfel încât să nu se desprindă. Bobinajul de-acum e abia primul pas, îmi fac curaj să… cos!

wacom profesori

Tableta grafică – instrument de lucru pentru profesori

Cam acum cinci ani mă zbăteam a doua oară pe băncile facultății și mă străduiam să fiu la înălțime. Una dintre cele mai amuzante provocări a fost la TIC și IAC, știți voi, disciplinele acelea pe care nimeni nu le băga în seamă și unde mulți consideră că nu prea au mare lucru de învățat. Niciodată să nu spui niciodată, nu? Pandemia aceasta ne-a dovedit că puteam fi mai pregătiți dacă luam în serios aceste cursuri. Bine că le-am luat. Așadar, una din temele de realizat era un blog care să abordeze subiecte legate de școală și predare, dar aveai și extra-bonus pentru originalitate. Am încercat eu să-mi echivalez cu blogul actual, pe picioare și atunci, dar n-am înțeles de ce un blog deja existent nu însemna că sunt capabilă și să fac unul de la capăt. Mai greu a fost să găsesc câteva idei care să se preteze cerințelor, iar două dintre articole le-am importat ulterior aici, după ce am șters blogul acela: despre tableta grafică și presenter.

Am cochetat cu tableta de-a lungul timpului petrecut de-atunci la catedră până în martie 2020, când lumea pe care o știam s-a întors cu susul în jos. Să mergi la școală în pijamale… cine ar fi crezut?! Să faci școală de-acasă? Aveai loc rezervat cu siguranță la Bălăceanca dacă ieșeai public cu așa ceva. Tableta grafică mi-a salvat viața, asta o pot spune cu mâna pe inimă. Nu zic că nu aș fi scos-o la capăt și fără ea, dar un număr considerabil de neuroni sunt încă în viață datorită ei. Am recomandat-o și o recomand oricui vrea confort în rolul de profesor digital, iar când mersul pe bicicletă, cum consider eu scrisul pe tabletă fără să te uiți la pen, devine o rutină, descoperi noi posibilități de folosire.

E greu de folosit…?

De multe ori când recomandam tableta în online mi se dădea replica următoare: e mai ușor să corectezi pe o tabletă android, cu stilus, căci „vezi“ ce scrii. Nu neg, este un grad ridicat de confort, mai bine decât deloc. Însă am considerat și voi considera mereu că tableta cu android (sau alt sistem de operare) este extrem de îngrăditoare la nivelul libertății didactice, căci nu vreau un instrument doar pentru corectat teme. Așa cum îmi concep eu lecția, cu toate ferestrele și aplicațiile deschise la momentul de început, îmi este imposibil să îmi imaginez cum aș putea jongla cu ele pe un ecran, cu degetul, când la mine mâna dreaptă ține pen-ul sau mouse-ul și mâna stângă controlează comenzile cu shortcut-uri pe tastatură. E ca și cum mi-ai tăia aripile și nouă degete! Să mai zic și de al doilea monitor cu care sunt obișnuită să jonglez? Ok, pentru el mai pun un picior pe lista de amputări…

wacom profesori

Decembrie abia trecut a venit cu o provocare inedită: să-mi înlocuiesc tableta grafică cu una de generație mai nouă. Mi-am adus aminte de Maria Antoaneta… dacă n-au pâine, să mănânce cozonac. Ei bine, eu aveam pâine, ba chiar eram foarte mulțumită de ea. Am acceptat în cele din urmă provocarea și la final, când am tras linie, a dat cu plus. Modelul nou pe care l-am testat, Wacom Intuos M, cu cel puțin vreo 10 ani mai tânăr decât a mea, a câștigat net pentru suprafața de scriere mată, mult mai potrivită pentru activitățile mele la clasa întâi. Nu am talent la desen și nu am explorat niciodată tableta din acest punct de vedere, dar cele trei luni de corectat zilnic temele copiilor mei, scriere pe liniatura tip 1, m-au ajutat enorm. A fost unul din motivele pentru care am acceptat, în iarnă, provocarea Wacom România de a prezenta public experiența mea ca profesor cu tableta grafică.

Am programat evenimentul pentru vacanța intersemestrială și m-am bucurat de libertate deplină pentru proiectare, apoi de sprijin total în organizare. Nu am vrut să fac un simplu chestionar de înscriere, am vrut să fie un instrument prin care să îi cunosc pe cei cu care urma să interacționez, chiar dacă de dincolo de ecran. Unul dintre comentarii – nu știu dacă în cele din urmă a și participat persoana – îmi reproșa că această activitate vine prea târziu, școala online a început demult. Da, avea dreptate, era mult mai bine să îl fi organizat în septembrie, când oamenii aveau nevoie de idei și deschidere. Iar după ce s-a decis în ianuarie deschiderea școlilor, chiar părea să fie inutil. Doar părea.

Am citit atentă toate răspunsurile și mi-am propus să le iau pe rând, într-un articol viitor, pe cele pe care poate le-am ratat în cadrul prezentării. Însă aș fi dat un premiu pentru cea mai bună întrebare, la care sper că am și răspuns:

Ce facem cu tableta grafică atunci când nu mai suntem online?

Prima la mână, nu cred că ne vom mai întoarce vreodată să fim complet offline. Profesorii dedicați, cei care au ridicat mănușa, au descoperit un potențial care dă noi coordonate lecției la clasă. Faptul că în unele școli toți elevii au telefon poate transforma evaluarea așa cum o știm. Să creezi, să adaptezi nevoilor proprii ceea ce descoperi, aceasta va fi provocarea. Iar cei care nu vor ține pasul se vor cerne încet.

A doua, deși școlile s-au deschis, nu suntem chiar offline. Limitările impuse de măsurile de prevenție, faptul că ești tot la distanță de copii, nu îi poți atinge și nu poți manevra material didactic, te determină să găsești soluții. Dacă cumva ai norocul ca unii dintre copii să fi optat pentru învățământ online, știi deja că cea mai mare problemă a învățământului hibrid a fost tabla. Cum să scrii și ce să faci să se „vadă“ bine? Iar soluția este, după părerea mea, una singură: o tablă digitală, accesibilă și copiilor din clasă, și celor de acasă. Dacă școala nu este dotată cu tablă smart, atunci tableta grafică, combinată cu un proiector, e soluția profesorului, dacă doar el scrie la tablă.

Viitorul școlii însă înseamnă trecerea acestor bariere. Și elevii, la rândul lor, au nevoie de instrumente precise de scris. Oare cum ar fi fost lecțiile online dacă toți ar fi avut tablete grafice? Să îi poți „scoate la tablă“ la matematică, de exemplu… Și dacă școala la distanță va fi în viitor o alternativă în România, elevii vor avea numai de câștigat. Până atunci, așteptăm să ajungem la nivelul la care ministerul va considera că fiecare clasă e musai să fie dotată cu laptop și proiector sau tablă smart, sistem audio și video, care să facă posibile toate aceste lucruri.

În încheiere, las mai jos înregistrarea prezentării mele, în cazul în care subiectul vă interesează. Pentru orice întrebări, aveți formularul la finalul articolului.

Oameni de zăpadă din discuri demachiante

Colaj de iarnă: Oameni de zăpadă din discuri demachiante

Prima oră de arte și abilități la școală, după „marea reîntoarcere“ a fost un pic altfel, sau cel puțin așa am simțit-o eu. Am păstrat din online cât am putut din părțile bune ale organizării orei și trebuie să spun că am constatat cu mare plăcere că realitatea este, în cea mai mare parte a cazurilor, cea pe care am văzut-o și prin camera web. A meritat, spun eu, să insist atât de mult ca cei mici să lucreze singuri, și poate și pentru că au mai crescut, s-au descurcat de minune singurei.

Am păstrat…

… modul de a organiza activitatea. Cu 3-4 zile înainte adaug pe Classroom lista de materiale necesare și lămuriri, dacă e nevoie. La acest proiect, mi-am prins puțin urechile cu silipici, înțeles sclipici, dar bine că s-a rezolvat! Pe lângă alte materiale, vreau să îi obișnuiesc și cu alte tipuri de adezivi. Hârtia o lipim cu lipici solid, dar pentru materiale textile sau de altă natură, lipiciul pe bază de silicon este mult mai potrivit decât aracetul, care se usucă mai greu.

… și modul de prezentare al modelului, prin intermediul camerei web. Având și copii în online, și în clasă, împușc doi iepuri dintr-un foc, însă nu numai asta. Oricât m-aș strădui eu să prezint în fața lor, este dificil să lucrez pe verticală și mai ales greu de văzut chiar și din ultima bancă, cu toate detaliile. Așadar, pentru a fi la fel de ușor de urmărit de toată lumea, am conectat camera web la calculatorul de pe catedră, la rândul lui legat la proiector și cu sharescreen pe întâlnirea Meet de pe tabletă cu cei online și am demonstrat modul de lucru.

Oameni de zăpadă din discuri demachiante

Varianta B este să filmez eu acasă realizarea produsului, însă apelez la aceasta doar când procesul este unul de durată – mult de decupat, de exemplu – și pot mări viteza de redare a filmului, astfel încât demonstrația să dureze maxim 2-3 minute.

Ce e greu cu toate restricțiile e că nu te poți duce să îi ajuți și nu poți face schimb de materiale. Înainte tranzacționau diverse accesorii și proiectele deveneau unele de grup. Acum… fiecare lucrează cu ce-și aduce.

De ce nu ne-ați spus ce facem azi?

O altă serie de proteste a vizat caracterul „secret“ al proiectului. Deși îmi place mult să le punem pe bancă și să ne gândim împreună ce am putea realiza – uneori mai greu de ghicit – de data aceasta au susținut cu tărie că, dacă le spuneam că e om de zăpadă, ar fi luat și aia, și ailaltă, sau alt tip de material. Le-am spus că viața nu ne provoacă mereu cu tot ce trebuie la îndemână, trebuie să învățăm să ne descurcăm și cu ceea ce avem, chiar dacă nu suntem mulțumiți. Și atunci improvizezi, găsești o altă soluție, la care probabil nu ai fi apelat dacă ai fi avut nu-știu-ce considerai tu mai util în rezolvare.

Consider că s-au descurcat fantastic. Generația aceasta nu încetează să mă uimească, deși vitregită de contactul uman încă de la pregătitoare, crește tare frumos! Mai jos oamenii noștri de zăpadă, cred că primii pe care îi realizez cu o ninsoare liniștită la fereastră. Când am coborât în curte, cu colajele în mâini, comentau: Doamna, acum avem și fulgi de-adevăratelea pe colaj!!

Oameni de zăpadă din discuri demachiante

Râsu’-plânsu’ la școală – nici călare, nici pe jos

După o aventură „la rece“ de două zile cu Dorel, am început și eu școala miercuri. Dorel a făcut cumva să nu avem căldură, însă are prieteni buni și în numai o săptămână i-au dat de cap, adică de pe 2 februarie când s-a apucat de lucru, până pe 9 când am primit și eu undă verde de venit la școală.

Ziua a început palpitant. La 7:10 eram în clasă și mă apucam de pregătit două terminale de internet, căci, deși trăim în secolul XXI, noi nu putem decât să ne scărpinăm de-a-ndoaselea. Dar știu, nimeni nu își face probleme că nu ne descurcăm, doar profesorii sunt persoane extrem de capabile și adaptabile, dacă îi arunci în bazin – nu doar că li se activează neuronul programat genetic să înoate chiar și când nu știu, ci sar direct la nivelul de performanță olimpică.

Terminalul 1 – pentru lucrul la clasă

Este de departe cea mai complicată drăcie pe care trebuie să o pun în funcțiune… Dar în esență este simplă, o să vedeți. Am în clasă proiector, este cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată (nu e personal, e în folosință, dar nu contează). În jurul lui gravitează toate, nu aș putea „trăi“ fără el. L-am instalat în sfârșit în tavan la începutul anului, am tras cablu hdmi. Ce să vezi, cei 10 m măsurați din ochi s-au dovedit a fi cu vreo 1,5 m mai scurți decât necesarul, așa că mi-am cumpărat un prelungitor pentru cablu hdmi. Și dacă tot l-am luat, cum diferența de bani era mică, mi l-am luat de 3m, măcar să știu o treabă.

Cablul înnădit ajunge la laptop, unde intră în convertorul pentru vga. Da, laptopul e tare bătrân, nu are hdmi, dar are bonus trei sloturi usb. Unul din sloturi e folosit de convertor, căci nu mi-am dat seama, când l-am luat, că este cu alimentare. Ba era să-l și returnez din aceeași pricină, căci n-am înțeles din prima că, dacă are un fir inclus, nu e ca să pot conecta telefonul la el 😀 . Da, râdeți, dar omul meu s-a luat cu mâinile de cap ca personajul acela al lui Creangă cu drobul de sare, cum a putut să-mi treacă prin cap că am bonus un fir când mie nu-mi mergea… Rămân două sloturi usb.

Cum eu sunt omul anti-touch, sunt moartă dacă nu am mouse. Vrei să mă torturezi? Dă-mi un calculator fără șoricel (sau dă-mi o tabletă, deja e picătura chinezească) și cere-mi să lucrez. Așadar, i-am achiziționat mouse usb. Altul, normal, decât cel de-acasă, căci nu stau să le plimb de colo-colo și să le dezinfectez toată ziua.

Și am rămas cu un singur slot usb…

Acum m-am simțit ca-n satul lui Păcală, să împart un pai la trei măgari. Eu mai aveam „chestii“ de conectat… A urmat încă o achiziție: splitter usb. Mi-am luat 3.0, ca să meargă și pe laptopul de-acasă cum trebuie, dar ăsta micu’ de la școală nu pricepe el ce-i aia… Și l-am luat cu patru mufe, să am, să nu mai merg ca greierașul la cerșit. Ce îmi place cel mai mult la el e ca are o mufă în capăt, unde pot introduce minunatul stick de net de la digi (cu abonament plătit tot de mine, normal), care e mult mai lat decât distanța normală dintre două sloturi usb, așa că, dacă îl bagi undeva, îți anulează mufa vecină. Acum stă singur pe lățimea lui și scap de grijă. Și… am ocupat al treilea slot al laptopului, dar asta nu e tot, am alte trei libere (l-am scăzut deja pe cel cu netul mobil).

Urmează unul sacrificat pentru alimentarea telefonului, căci sărmanul, dacă îl las pe picioarele lui, moare în câteva ore. Rămân două. Unul e pentru presenter. Și se consumă și ultimul când leg recent achiziționata cameră web usb, căci am ajuns la concluzia că, neavând voie să manevrăm cu copiii material didactic, cel mai bine e să mențin bunele obiceiuri din online și să demonstrez ce e nevoie pe catedră, iar copiii să vadă pe proiector. Cum la școală nu am suport pentru camera web și laptopul e prea mic să o montez pe el, am mutat pe catedră un monitor mai vechi, pe post de trepied. Ăsta lipsea, ce-i drept!

Monitorul are destinul lui…

Fac o paranteză. Laptopul acesta îl am de când erau copiii mici-mici. Au călcat odată pe el, așa că a trecut printr-un schimb de display. Cred că a suferit și de alte afecțiuni ascunse, căci microfonul nu-i mai merge. La bătrânețe ecranul a început să i se ducă și apar dunguțe de pixeli care tot urcă, precum firul dus la ciorapi. E și un fel de gaură neagră care marchează colțul din stânga și se întinde din ce în ce mai mare. Dacă punem că e versiunea mică, de dimensiunea unei tablete… mă simt în fața lui ca o cârtiță, dau click pe ghicite. Sau mă uit pe perete, unde am duplicat ecranul pe proiector, ca să știu ce aleg, căci nu văd tab-urile de sus în browser.

Trăgeam speranțe – dar experimentul încă nu a avut loc – că pot conecta la laptop un splitter de vga să trimit semnalul către monitor și să îl pot vedea bine (și așa nu îl mai țineam chiar degeaba pe catedră), iar pe celălalt să pun convertorul de hdmi și să conectez proiectorul. Chiar nu am avut când să mă ocup și de asta.

Dimineața, pe răcoare,

când ajung la școală, toată această instalație trebuie montată de la zero. Neavând clasa doar a mea, nu le pot lăsa întinse și să le ocup profesorilor de gimnaziu spațiul vital de pe catedră.  Însă când vine momentul să pornesc instalația, mă simt ca țăranul acela care stă cocoțat în căruța plină-vârf, trasă de o gloabă răpciugoasă pe care o tot lovește cu biciul și nu se mișcă. Cum nu mai mergea laptopul cu toate accesoriile mele, mult prea noi, l-am „obligat“ să accepte windows7. Ce poveste, nici vorbă de șapte ferestre deschise, de la a doua începi să te rogi să nu se blocheze…

Iar eu nici nu vreau mult de la el!

  • Fereastră de Meet, conectată la întâlnirea online cu copiii, de pe tabletă, să le partajez și lor ecranul cu ceea ce văd cei din clasă pe proiector.
  • Să suporte deschis manualul digital, că na, așa îmi place mie să-mi fac lecția.
  • Fereastră cu calendarul naturii, pe care copiii îl completează seara, online, și doar îl proiectăm – ce-i drept, o închid apoi.
  • PowerPoint Show, cu materialele suport pregătite de-acasă.

Astea sunt cerințele de bază. Mai pot adăuga un player audio, dacă punem ceva cântecel, youtube nu îndrăznesc să deschid că nu merge, mi le salvez pe stick de-acasă. Ce softuri educaționale, nici gând și de astea. Iar copiii ar vrea cumva să mai deschid și pdf-urile editabile cu caietele auxiliare, să completez pe ele simultan cu ei, cum s-au răsfățat în online.

Și a urmat bomboana de pe colivă: terminalul 2

N-am avut o tabletă a mea (și nici nu vreau), nu mi-am pierdut timpul să mă joc cu una ori să aprofundez cum funcționează. Așa că momentul în care am aflat că voi ține lecțiile online cu o tabletă a fost unul de delir. În primul și în primul rând, pentru că… urma să pun mâna pe ea cu jumătate de oră înainte de a o folosi. M-am simțit ca la școala de șoferi când mi-a schimbat mașina cu o ședință înainte de examen. De data aceasta, nu a mers să îmi repet „nu te panica, te descurci“. Nu m-am descurcat. La ora opt, când trebuia să încep ora, îmi venea deja să urlu. Nu puteam nici să cred că, după ce m-am descurcat cu atâtea, îmi vine de hac un android la care toată lumea se pricepe. Fail to connect se traducea în you failed!

Bon, până la urmă, noroc cu șefii mai calmi, am primit o alta pentru acasă, să exersez pe ea. Să nu mori de ciudă când o iei de la capăt și merge? Ba da… calm, fără stres, făcând exact (eram convinsă) aceleași lucruri, a pornit. Dar sunt sigură că de dimineață ratasem unul din textele mici, scrise în engleză, ceva ce spunea pe scurt: setează asta, poți să nu setezi, dar dacă alegi nu, s-ar putea să nu meargă toate opțiunile pe cont. Eu… am dat skip prima dată, că nu aveam eu timp de „personalizat“ și na-ți-o frântă, nu a mers!

Și știu de ce eram nervoasă…

Urăsc, dar din adâncul sufletului, să scriu cu un singur deget, după ce aproape că reușesc să le folosesc pe toate 10. Pur și simplu să caut literele doar cu arătătorul de la dreapta îmi bloca toată schema logică. Cam ca atunci când te duci la supermarket și constați că au rearanjat standurile. Oribil.

Totuși… dă-i unui copil o jucărie nouă, apoi să-i spui „și asta nu e tot ce poate face“. Tot pe linia logica imbatabilă, îmi vine ideea că, dacă e o tabletă cu android, ar trebui, ca la telefon, să conectez casca bluetooth a telefonului. Sigur am reinventat roata. Am realizat că e soluția pentru cea mai mare problemă a pseudo-hibridului care urma la școală, aceea de a nu te ridica de pe scaun ca să fii auzit. Azi am ajuns la școală, m-am conectat imediat, că doar exersasem suplimentar, iar când mi-a fost confirmat din online că se aude bine, aș fi țopăit prin clasă de fericire, dacă nu ar fi părut că s-a țăcănit doamna.

Pierderi colaterale

La sfârșitul orelor mă durea rău urechea, poate modelul căștii e de vină, oricum nu sunt obișnuită să o port, o am doar pentru cazurile în care sună telefonul la volan. Dar m-am simțit ca la televizor, cu copiii în online pe care îi puteam auzi în cască, cu telecomanda pentru proiector, vizibil și în sală, și pe net, și de vorbă cu cei din clasă… Și mai mult ca niciodată mi-am dorit să fi rămas în online.

Spectacolul acesta, zi de zi, nu e școală. Nu știu ce e… dar știu ce nu e. Netul pe laptop a picat de vreo 5 ori, filmul din manualul digital nu a mers, prezentarea pps s-a blocat și ea, nu am mai reușit de la un moment dat să partajez ecranul, apoi a picat și tableta, căci am văzut-o deconectată – nu știu de când era așa. Ministerul ar fi trebuit să ne asigure laptopuri la clasă, nu să își bată joc de noi. Dar asta e o altă poveste.

Epilog:

  1. Finalul la prânz a fost apoteotic. Doamna, ați văzut sms-ul pe care vi l-am trimis de dimineață?
  2. Note de subsol – din categoria: câte-un pic, pic, pic, eu n-am cheltuit nimic! 

Dar asta nu e tot!

Tableta are nevoie de un suport (pentru care încerc o altă soluție decât bugetul personal)… iar unul dintre copii m-a întrebat azi, candid: dacă laptopul nu merge, de ce nu vă luați altul? Q.E.D.

CASA MEMORIALĂ „ANTON PANN” Bucuresti

Casa memorială Anton Pann – București – Muzeul Literaturii Române

Ca în orice zi de marți, există trei ceasuri rele. M-am bucurat că ele au fost după-amiază, vestind cu surle și trâmbițe deschiderea școlilor și nu de dimineață, când am ales să petrec cu Iris o zi la muzeu, că doar lumea se îngrămădea la burgeri gratis, nicio șansă de aglomerație în zone cu potențial cultural. Are ea demult în plan Muzeul Holocaustului. A căutat pe net, nicăieri vreo mențiune cum că e închis, așa că am purces la drum. Cred că unul dintre cele trei ceasuri rele a fost totuși de dimineață, sau măcar o parte, căci nu se putea vizita. Apoi, dacă tot eram în zonă, am zis să mergem la Casa Memorială a lui Anton Pann, unde cu siguranță nu era nici țipenie de om.

Muzeul – mic, dar frumos amenajat. În afară de Hanul lui Manuc și câteva magazine prin Centrul Vechi, nu cred sincer că intrasem până acum în case de secol al XIX-lea. Serios, după vizită, deja mă gândesc că, venind poate el în vizită la mine, testa ecoul! Ne-am distrat, eu explicând cât puteam, căci erau multe pastile de istorie pe care nu prea poți să le legi fără câteva noțiuni de bază, Iris jucându-se cu zootropul sau cu panourile interactive. Oricum, tablourile pe „layere“ de sticlă ne-au dat gata! Superbă tehnica.

Pentru mine a fost și un fel de „readucere aminte a sesiunilor studențești“, în special examenul la româno-chirilică, căci mi-am dat silința să descifrez singură titlurile cărților publicate de Anton Pann în tipografia înființată în exact casa-muzeu. Ne-am amuzat copios și analizând viața amoroasă a celebrului autor, chiar nu aveam idee de preferințele lui în domeniu. Iris și-a dat seama că trebuie musai să citească și din raftul cu „vechituri“, așa le spune ea cărților mele din copilărie, unde Nastratin Hogea tronează la loc de cinste. Mi-a făcut poftă să le recitesc și eu, mi-am dat seama că am uitat detalii din povești și, deși le vedeam ilustrate în muzeu, pe unele nu mi le aminteam în totalitate.

CASA MEMORIALĂ „ANTON PANN” Bucuresti

Tiparnița expusă în muzeu. Sursă foto: Muzeul Național al Literaturii Române

Tutorele muzeului a apreciat mica lecție de istorie pe care am ținut-o și, deși m-am prezentat ca învățătoare, m-a încurajat să-i aduc și pe „cei mici“ la muzeu. Cei mici trebuie întâi să mai crească, să știe un pic de istorie, eventual un pic mai mult, căci exact epoca fanariotă și cea a anilor în care a trăit Pann la București nu se studiază deloc în clasa a patra. Apoi, fiind atât de mic muzeul, nici pomeneală de distanțare, deci cum să îi duci?!

Însă, dacă v-ați săturat de stat în casă, vă recomand să citiți măcar pe wikipedia o lecție scurtă despre fanarioți, Tudor Vladimirescu, 1848 și să mergeți la muzeu. O sală este dedicată Memorabilului Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23, scris de Anton Pann , care a mistuit Bucureștiul trei zile la rând și despre care aflasem de la Muzeul Foișorul de Foc mai multe.

Foaie de titlu la „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann, scris în limba română, cu caractere chirilice

Foaie de titlu la „Memorabilul Focului cel Mare, întâmplat în Bucuresci, în ziua de Pasci, martie 23”, Anton Pann, scris în limba română, cu caractere chirilice.

Dar cel mai mult ne-am distrat în beci – căci e mult să îi spunem pivniță, unde am descoperit „Îndreptatorul bețivilor“, care cuprinde în sine numirile bețivilor, și toate faptele care curg din beție. Tipărit acum întâiu. 1832. Păcat că stăm prost la marketing, dacă era ediție tipărită, o cumpăram sigur de curiozitate din magazinul de suveniruri.

Până ajungeți aici, (Strada Anton Pann nr. 20, în spatele Colegiului Matei Basarab), puteți face un tur virtual pe pagina dedicată muzeului, unde aveți și informațiile despre program și bilete.

De reținut: în curtea muzeului este un foișor care se pretează foarte bine activităților de grup cu copiii. Poate pentru când revenim la normal…