După o aventură „la rece“ de două zile cu Dorel, am început și eu școala miercuri. Dorel a făcut cumva să nu avem căldură, însă are prieteni buni și în numai o săptămână i-au dat de cap, adică de pe 2 februarie când s-a apucat de lucru, până pe 9 când am primit și eu undă verde de venit la școală.
Ziua a început palpitant. La 7:10 eram în clasă și mă apucam de pregătit două terminale de internet, căci, deși trăim în secolul XXI, noi nu putem decât să ne scărpinăm de-a-ndoaselea. Dar știu, nimeni nu își face probleme că nu ne descurcăm, doar profesorii sunt persoane extrem de capabile și adaptabile, dacă îi arunci în bazin – nu doar că li se activează neuronul programat genetic să înoate chiar și când nu știu, ci sar direct la nivelul de performanță olimpică.
Terminalul 1 – pentru lucrul la clasă
Este de departe cea mai complicată drăcie pe care trebuie să o pun în funcțiune… Dar în esență este simplă, o să vedeți. Am în clasă proiector, este cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată (nu e personal, e în folosință, dar nu contează). În jurul lui gravitează toate, nu aș putea „trăi“ fără el. L-am instalat în sfârșit în tavan la începutul anului, am tras cablu hdmi. Ce să vezi, cei 10 m măsurați din ochi s-au dovedit a fi cu vreo 1,5 m mai scurți decât necesarul, așa că mi-am cumpărat un prelungitor pentru cablu hdmi. Și dacă tot l-am luat, cum diferența de bani era mică, mi l-am luat de 3m, măcar să știu o treabă.
Cablul înnădit ajunge la laptop, unde intră în convertorul pentru vga. Da, laptopul e tare bătrân, nu are hdmi, dar are bonus trei sloturi usb. Unul din sloturi e folosit de convertor, căci nu mi-am dat seama, când l-am luat, că este cu alimentare. Ba era să-l și returnez din aceeași pricină, căci n-am înțeles din prima că, dacă are un fir inclus, nu e ca să pot conecta telefonul la el 😀 . Da, râdeți, dar omul meu s-a luat cu mâinile de cap ca personajul acela al lui Creangă cu drobul de sare, cum a putut să-mi treacă prin cap că am bonus un fir când mie nu-mi mergea… Rămân două sloturi usb.
Cum eu sunt omul anti-touch, sunt moartă dacă nu am mouse. Vrei să mă torturezi? Dă-mi un calculator fără șoricel (sau dă-mi o tabletă, deja e picătura chinezească) și cere-mi să lucrez. Așadar, i-am achiziționat mouse usb. Altul, normal, decât cel de-acasă, căci nu stau să le plimb de colo-colo și să le dezinfectez toată ziua.
Și am rămas cu un singur slot usb…
Acum m-am simțit ca-n satul lui Păcală, să împart un pai la trei măgari. Eu mai aveam „chestii“ de conectat… A urmat încă o achiziție: splitter usb. Mi-am luat 3.0, ca să meargă și pe laptopul de-acasă cum trebuie, dar ăsta micu’ de la școală nu pricepe el ce-i aia… Și l-am luat cu patru mufe, să am, să nu mai merg ca greierașul la cerșit. Ce îmi place cel mai mult la el e ca are o mufă în capăt, unde pot introduce minunatul stick de net de la digi (cu abonament plătit tot de mine, normal), care e mult mai lat decât distanța normală dintre două sloturi usb, așa că, dacă îl bagi undeva, îți anulează mufa vecină. Acum stă singur pe lățimea lui și scap de grijă. Și… am ocupat al treilea slot al laptopului, dar asta nu e tot, am alte trei libere (l-am scăzut deja pe cel cu netul mobil).
Urmează unul sacrificat pentru alimentarea telefonului, căci sărmanul, dacă îl las pe picioarele lui, moare în câteva ore. Rămân două. Unul e pentru presenter. Și se consumă și ultimul când leg recent achiziționata cameră web usb, căci am ajuns la concluzia că, neavând voie să manevrăm cu copiii material didactic, cel mai bine e să mențin bunele obiceiuri din online și să demonstrez ce e nevoie pe catedră, iar copiii să vadă pe proiector. Cum la școală nu am suport pentru camera web și laptopul e prea mic să o montez pe el, am mutat pe catedră un monitor mai vechi, pe post de trepied. Ăsta lipsea, ce-i drept!
Monitorul are destinul lui…
Fac o paranteză. Laptopul acesta îl am de când erau copiii mici-mici. Au călcat odată pe el, așa că a trecut printr-un schimb de display. Cred că a suferit și de alte afecțiuni ascunse, căci microfonul nu-i mai merge. La bătrânețe ecranul a început să i se ducă și apar dunguțe de pixeli care tot urcă, precum firul dus la ciorapi. E și un fel de gaură neagră care marchează colțul din stânga și se întinde din ce în ce mai mare. Dacă punem că e versiunea mică, de dimensiunea unei tablete… mă simt în fața lui ca o cârtiță, dau click pe ghicite. Sau mă uit pe perete, unde am duplicat ecranul pe proiector, ca să știu ce aleg, căci nu văd tab-urile de sus în browser.
Trăgeam speranțe – dar experimentul încă nu a avut loc – că pot conecta la laptop un splitter de vga să trimit semnalul către monitor și să îl pot vedea bine (și așa nu îl mai țineam chiar degeaba pe catedră), iar pe celălalt să pun convertorul de hdmi și să conectez proiectorul. Chiar nu am avut când să mă ocup și de asta.
Dimineața, pe răcoare,
când ajung la școală, toată această instalație trebuie montată de la zero. Neavând clasa doar a mea, nu le pot lăsa întinse și să le ocup profesorilor de gimnaziu spațiul vital de pe catedră. Însă când vine momentul să pornesc instalația, mă simt ca țăranul acela care stă cocoțat în căruța plină-vârf, trasă de o gloabă răpciugoasă pe care o tot lovește cu biciul și nu se mișcă. Cum nu mai mergea laptopul cu toate accesoriile mele, mult prea noi, l-am „obligat“ să accepte windows7. Ce poveste, nici vorbă de șapte ferestre deschise, de la a doua începi să te rogi să nu se blocheze…
Iar eu nici nu vreau mult de la el!
- Fereastră de Meet, conectată la întâlnirea online cu copiii, de pe tabletă, să le partajez și lor ecranul cu ceea ce văd cei din clasă pe proiector.
- Să suporte deschis manualul digital, că na, așa îmi place mie să-mi fac lecția.
- Fereastră cu calendarul naturii, pe care copiii îl completează seara, online, și doar îl proiectăm – ce-i drept, o închid apoi.
- PowerPoint Show, cu materialele suport pregătite de-acasă.
Astea sunt cerințele de bază. Mai pot adăuga un player audio, dacă punem ceva cântecel, youtube nu îndrăznesc să deschid că nu merge, mi le salvez pe stick de-acasă. Ce softuri educaționale, nici gând și de astea. Iar copiii ar vrea cumva să mai deschid și pdf-urile editabile cu caietele auxiliare, să completez pe ele simultan cu ei, cum s-au răsfățat în online.
Și a urmat bomboana de pe colivă: terminalul 2
N-am avut o tabletă a mea (și nici nu vreau), nu mi-am pierdut timpul să mă joc cu una ori să aprofundez cum funcționează. Așa că momentul în care am aflat că voi ține lecțiile online cu o tabletă a fost unul de delir. În primul și în primul rând, pentru că… urma să pun mâna pe ea cu jumătate de oră înainte de a o folosi. M-am simțit ca la școala de șoferi când mi-a schimbat mașina cu o ședință înainte de examen. De data aceasta, nu a mers să îmi repet „nu te panica, te descurci“. Nu m-am descurcat. La ora opt, când trebuia să încep ora, îmi venea deja să urlu. Nu puteam nici să cred că, după ce m-am descurcat cu atâtea, îmi vine de hac un android la care toată lumea se pricepe. Fail to connect se traducea în you failed!
Bon, până la urmă, noroc cu șefii mai calmi, am primit o alta pentru acasă, să exersez pe ea. Să nu mori de ciudă când o iei de la capăt și merge? Ba da… calm, fără stres, făcând exact (eram convinsă) aceleași lucruri, a pornit. Dar sunt sigură că de dimineață ratasem unul din textele mici, scrise în engleză, ceva ce spunea pe scurt: setează asta, poți să nu setezi, dar dacă alegi nu, s-ar putea să nu meargă toate opțiunile pe cont. Eu… am dat skip prima dată, că nu aveam eu timp de „personalizat“ și na-ți-o frântă, nu a mers!
Și știu de ce eram nervoasă…
Urăsc, dar din adâncul sufletului, să scriu cu un singur deget, după ce aproape că reușesc să le folosesc pe toate 10. Pur și simplu să caut literele doar cu arătătorul de la dreapta îmi bloca toată schema logică. Cam ca atunci când te duci la supermarket și constați că au rearanjat standurile. Oribil.
Totuși… dă-i unui copil o jucărie nouă, apoi să-i spui „și asta nu e tot ce poate face“. Tot pe linia logica imbatabilă, îmi vine ideea că, dacă e o tabletă cu android, ar trebui, ca la telefon, să conectez casca bluetooth a telefonului. Sigur am reinventat roata. Am realizat că e soluția pentru cea mai mare problemă a pseudo-hibridului care urma la școală, aceea de a nu te ridica de pe scaun ca să fii auzit. Azi am ajuns la școală, m-am conectat imediat, că doar exersasem suplimentar, iar când mi-a fost confirmat din online că se aude bine, aș fi țopăit prin clasă de fericire, dacă nu ar fi părut că s-a țăcănit doamna.
Pierderi colaterale
La sfârșitul orelor mă durea rău urechea, poate modelul căștii e de vină, oricum nu sunt obișnuită să o port, o am doar pentru cazurile în care sună telefonul la volan. Dar m-am simțit ca la televizor, cu copiii în online pe care îi puteam auzi în cască, cu telecomanda pentru proiector, vizibil și în sală, și pe net, și de vorbă cu cei din clasă… Și mai mult ca niciodată mi-am dorit să fi rămas în online.
Spectacolul acesta, zi de zi, nu e școală. Nu știu ce e… dar știu ce nu e. Netul pe laptop a picat de vreo 5 ori, filmul din manualul digital nu a mers, prezentarea pps s-a blocat și ea, nu am mai reușit de la un moment dat să partajez ecranul, apoi a picat și tableta, căci am văzut-o deconectată – nu știu de când era așa. Ministerul ar fi trebuit să ne asigure laptopuri la clasă, nu să își bată joc de noi. Dar asta e o altă poveste.
Epilog:
- Finalul la prânz a fost apoteotic. Doamna, ați văzut sms-ul pe care vi l-am trimis de dimineață?
- Note de subsol – din categoria: câte-un pic, pic, pic, eu n-am cheltuit nimic!
- Cameră web Logitech C270 – 165 lei (atâta noroc atunci)
- Splitter USB – 4 sloturi, 75 lei
- Convertor vga-hdmi – 35 lei
- Mouse wireless – 36 lei
- Cablu hdmi – 3m – 32 lei
Dar asta nu e tot!
Tableta are nevoie de un suport (pentru care încerc o altă soluție decât bugetul personal)… iar unul dintre copii m-a întrebat azi, candid: dacă laptopul nu merge, de ce nu vă luați altul? Q.E.D.