Am obosit să văd peste tot eterna întrebare: îl dau la școală la pregătitoare dacă are vârsta sau îl mai las la grădiniță? Concluzia mea e că – exceptând cazurile medicale reale ale copiilor cu CES – ceilalți nu au niciun motiv pentru a nu fi înscriși. Părinții sunt, de fapt, cei care au o problemă, în ciuda faptului că au avut la dispoziție niște ani de când l-au adus pe lume ca să se obișnuiască cu ideea că în anul de grație X înscriu copilul la școală. Și uite că se dau de ceasul morții înainte de înscrieri… Să-l dau sau nu?? Că țața Leana zice să îl las să mai copilărească, ce mă grăbesc așa…
Aproape că îmi place sistemul de prin alte țări. Cum ai ieșit din maternitate, te treci deja pe lista de așteptare la creșă și la grădiniță, preventiv, să nu rămâi de căruță. Nici nu se pune problema când se duce sau nu copilul la școală, ori dacă se duce. La noi… ca la nimeni. Aștepți. Totuși, cât aștepți?? Să fie cu un an peste vârsta medie a clasei? Ca să aibă timp să ce?!
Cei șapte ani de-acasă – care acum sunt 6, că na, așa începe școala mai devreme, sunt însă factorul esențial în luarea deciziei. Ce ți-ai învățat copilul să facă singur, cum se descurcă, cât este de responsabil? Conform vârstei, normal, nu mai mult, că nu are serviciu și familie de îngrijit. Dacă știe doar să caște gura și tu să îi îndeși dumicatul pe gât, nu e de școală. Dacă nu știe să se aplece să lege șireturile, mai gândește-te. Dacă nu e capabil să se îmbrace singur într-un timp rezonabil… Așadar, dacă dă cu minus la lucruri de bază, cu siguranță nu va ști nici să scoată din ghiozdan un anumit caiet ori să se ridice din bancă să meargă la toaletă dacă simte semnalul de pericol.
Ca să mergi „bine“ la școală îți trebuie o anumită educație din familie, o cultură a valorilor care… nu mai există. În primul rând, respectul față de școală și dorința de a învăța, de a ști mai multe azi decât știai ieri.
Oare ce e în mintea unui copil destul de mare, ținut la grădiniță cu „piticii“ (și așa va rămâne și ca elev), pe motiv că școala e locul acela cumplit unde mama, mamița și mam-mare nu s-au îndurat să-l lase pe Goeșor să se ducă de anul acesta, că e greu, epuizant și sigur nu se descurcă! Dacă tu îi spui că nu se descurcă, să fii convins/ă că nu se va descurca!
În loc să se amestece cu cei de vârsta lui, va fi mereu cel cu două capete mai înalt, privit cu teamă de restul, căci… se impune prin forță și prin aspect. Și îmbătat de această putere câștigată ușor, tentația va fi prea mare ca să nu profite de ea și iaca un bully în devenire. Acum doi ani făceam primele observații asupra viitoarei mele clase și, recunosc cu tristețe, era tare bine să mă înșel în unele privințe! Aroganța, răutățile, acestea nu trec în timp…
Și nici dacă e dat la școală prea mic nu e bine. Nu forțezi lucrurile dacă copilul nu vrea. Ce sens are să o faci împotriva voinței lui? Chiar dacă are cinci ani, dacă nu e gata de școală, are în sânge strategiile necesare să-ți arate că nu e pregătit.
Copiii se acomodează cu atât mai greu la școală cu cât educația din familie și bagajul de valori sunt mai neadaptate la realitate. Mediul școlar nu funcționează fără reguli și fără să îți pese de cei din jurul tău. La 6 ani un copil trebuie să aibă un minim de respect față de un adult, să se adreseze politicos – și aici nu înțeleg persoana a doua plural, poate fi și singular dacă știi să aștepți permisiunea de a vorbi, să ceri voie, să mulțumești, să spui te rog. Trebuie să te porți frumos cu cei din jur, să ai simțul proprietății și să respecți proprietatea celorlalți, simultan cu a cere să îți fie respectată.
Primul lucru pe care trebuie să îl înțeleagă copiii, pe propria piele, este decăderea din locul central al atenției în cel de „ești unul dintre ceilalți“.
De la prințul familiei (dacă mai e și copil unic, cu atât mai mult) la elevul Georgescu-Stănescu Ionel-Costel-Gigel din banca a cincea, depresiv sau furios că nu stă în prima bancă. Iar trecerea aceasta, simultană cu pierderea privilegiilor, este dureros acceptată de acei copii neresponsabilizați, pe motiv că „e greu“, sau de cei care știu doar să pocnească din degete să li se satisfacă nevoile.
Am auzit deseori „îl dau la școală, deja socotește, citește“… o prostie! Dacă mi-ar spune cineva că argumentul este că își ia singur un senviș din frigider și se îmbracă în 3 minute să iasă la joacă, i-aș spune fără să mă gândesc că e ok. Dar când nu știe să-și lege șireturile, să încheie un nasture, să pună bluza corect pe el și să tragă un fermoar, ce pretenție mai ai să aibă grijă de lucrurile din penar, de fular sau de căciulă?
Concluzia: dacă tot decideți că trebuie să mai copilărească un an, asigurați-vă măcar că în acest al „șaptelea an (de)-acasă“ învață ce trebuie: să răspundă în propoziții, să își gestioneze frustrarea că nu e el primul băgat în seamă, să își aștepte rândul, să nu se ducă la toaletă din 10 în 10 minute, să stea pe scaun măcar jumătate de oră, să țină corect creionul, să deșurubeze un capac, să închidă un fermoar… chestii de-astea, simple.
O nimica toată…