Am încheiat prima săptămână „altfel” cu seria nouă de clasa pregătitoare și m-am bucurat că, după ultima activitate, ne-au rămas 20 de minute numai ale noastre ca să tragem un pic linie și să vedem părți bune și mai puțin bune.

Prima problemă a săptămânii a fost că „nu se mai sună”. Fiind activități libere, degeaba arăta ceasul că e ora de pauză, nu o mai respectam. Mai greu cu copiii care sunt blocați în rutine și pe care nu îi convingeam sub nicio formă că avem alt program, dar și cu cei care vin la școală cu gândul la gustare și atât. Cum să nu mâncăm la 9:45 și să mut masa la 10:15 ca să terminăm activitatea? Ce dacă dai totul peste cap și strici finalul! Românul trebuie în primul rând să fie sătul, lucru pe care îl văd și la știri de vreo două săptămâni.

Vineri la prânz, când i-am strâns în clasă și am început să stăm de vorbă, am aflat că nu le-a displăcut deloc o săptămână în care „n-am făcut nimic”. Moment în care mie mi-a crescut tensiunea (și mai mult!)… cum adică n-am făcut „nimic”? După ce m-am străduit împreună cu părinții să găsim lucruri interesante, voluntari, a venit chiar și mașina de pompieri și ne-a pornit sirena (spre deliciul și al celor de la grădinița din curte, toți pe geam și cu gura până la urechi), ei vin și spun că n-au făcut „nimic”?! Oricum, tristețe maximă că de luni reluăm alfabetul de unde l-am lăsat, ba chiar continuăm cu – consider eu – cea mai complicată lecție de matematică, de care atârnă foarte multe din viitorii ani de școală: numerația 11-20.

Frații Grimm au o poveste, „Capra cea neastâmpărată“, deși am găsit-o cu numele „Trei frați“. O știu de când eram la grădiniță și fratele meu o povestea acasă cu foarte mult entuziasm. Pe scurt, o capră de care frații chiar aveau grijă se plângea fals tatălui că era neglijată, iar băieții erau pedepsiți. Cam așa și copiii mei de la clasă, după o săptămână altfel, dar și în zilele normale de școală, la întâlnirea cu părinții habar n-au să spună ce-au făcut peste zi, pentru că cei mai mulți sunt pe alte plaiuri, indiferent cât te dai tu peste cap să le placă. Am ajuns să sper că măcar în subconștient le rămâne ceva… căci altfel e munca în zadar. În plus, e exclus să dau raport zilnic cu ce a făcut fiecare la școală, iar părinții ar trebui să învețe să nu-i mai întrebe la prânz „ce au mâncat“ ori „ce ați făcut azi“, ci „ce ați citit“, „ce ați scris“, „ce ați numărat“ și multe altele… căci sigur le facem pe toate!

Revenind la școala altfel, în prima zi, luni l-am avut invitat pe Daniel Eberhart, director la Carusel Books, care ne-a citit una din ultimele apariții pentru copii ale editurii, Un monstru la mine acasă, despre care am povestit deja. Apoi am avut noroc cu un părinte care lucrează în domeniul producerii de carte și care a venit cu tot ce trebuie pentru a ne ajuta să facem propria cărticică. Am deturnat un pic proiectul pentru a marca și cele 100 de zile de școală și voi povesti despre el în curând. Marți am fost la Teatru Excelsior, „Cei trei purceluși”.

Miercuri am improvizat, am schimbat planul în ultima clipă căci ni s-a ivit ocazia de a avea în clasă un pompier de la SMURD care ne-a învățat ce să facem dacă suntem singuri acasă cu părintele și… i se face rău, leșină. Personal nu am fost foarte de acord cu varianta în care întâi copilul face ce poate, apoi sună la 112. Copilul e panicat. Susțin că întâi sună la 112 și de acolo i se spune, pas cu pas, ce să facă. Cel puțin la cursurile la care eu am participat, când cineva are probleme, întâi suni și apoi vezi ce poți face tu, dacă poți face. Și tot la fel consider că tu, ca părinte, trebuie să îți pregătești copilul pentru orice, căci niciodată nu știi ce se poate întâmpla. Toate bune și frumoase, am „sunat“ (imaginar, că altfel e loc de amenzi mari) la 112 și, ce să vezi, nu știau să spună adresa. Știu că în ziua de azi îi învățăm telefonul nostru, dar… uite că mai au nevoie să știe și unde se află!

Am continuat cu o activitate comună cu clasa întâi, am confecționat felicitări. Sunt niște copii foarte liniștiți, micile lor excepții sunt aproape nesesizabile pe lângă ai mei. Am vrut să vedem ce iese, dacă ai mei percep un model corect și se adaptează, mai ales că ei au mai multe fete, nu ca la mine, doar cinci. Am avut surpriza să văd că doi dintre băieți, în compania fetelor mai mari, și-au schimbat complet comportamentul, au fost mult mai cooperanți și au vrut cumva să fie la înălțime. I-am lăudat și tare mândră am fost de ei.

Joi am făcut mărțișoare din spumă (plastilină ușoară), atât pentru fetele din viața noastră cât și pentru a le dona. Sperăm ca din vânzarea lor să se strângă suficient pentru a le face o bucurie altor copii. Să nu credeți că e ușor, voiau să doneze ce nu le-a ieșit și să păstreze ce era mai frumos, a fost ceva muncă să îi conving să facă ceva „la fel de frumos”. E un capitol la care mai am mult de lucru și nu știu dacă singură voi reuși. În a doua parte a zilei am avut o activitate comună cu fosta mea clasă. A fost ora mea de maximă fericire, să îi văd pe toți lucrând cot la cot. Am câțiva copii care promit mult și pentru ei mai ales le-am rugat pe fetele mele mai mari să le arate cum să coasă. Sunt conștientă că nu voi putea face prea curând cu toți această tehnică, dar măcar cu unii voi reuși. Au făcut mărțișoare în echipă, apoi i-au ajutat pe cei care nu se pot concentra suficient să reușească singuri.

Vineri proiectasem o activitate cu numele „Părintele meu – modelul meu“, dar cum am găsit un singur părinte cu o profesie mai vizibilă (doctor), am completat cu o activitate de la ISU și am primit vizita unui echipaj de intervenție al pompierilor. Prima oră a fost ceva între „cum să ajungi doctor“ și „scoate mâna din gură și din nas“, adică reguli minime de igienă la școală și comportament sănătos acasă, căci unii simt nevoia să se laude că stau toată noaptea pe tabletă, nu se spală pe dinți și nici cu altele nu-și bat capul. La final am făcut semne de carte din apăsătoarele pentru limbă și monștri din mănuși umflate. Bineînțeles că în pauză, deși am trimis toți monstruleții gonflabili în cutie ca să nu ne jucăm cu „baloanele“ printre bănci, am ratat la milimetru un set de dinți sparți, căci… dacă am ieșit eu din clasă, au ieșit și monștrii din cutii și-au început să sară în toate direcțiile. Drept urmare, la prânz nu toată lumea a plecat fericită acasă, vreo șase monștri au rămas la școală, la arest. Probabil definitiv.

Cu pompierii a fost și mai amuzant. Momentul în care ne-au întins în curte un furtun a concurat ca intensitate cu cel în care îi urcam în mașină pe o parte și îi coboram pe cealaltă. Și cum eu nu am urcat… mi-au povestit ei apoi tot ce au văzut. Sper să le spună și acasă părinților. Au pornit și sirena pentru noi, ne-au împrumutat și casca cu vizieră de „astronaut”, ochelari de protecție pentru foc, iar în final abia aștept să mai creștem ca să mergem în vizită la unitatea de pompieri. Am avut și cea mai bună întrebare adresată pompierilor. Noi avem școala chiar lângă Delta Văcărești, așa că un pitic a fost foarte curios dacă cei care veniseră la noi au fost și la stingerea incendiului de zilele trecute. Surpriză, chiar fuseseră, ne-au povestit cum au prins unul de altul toate furtunele din mașină ca să ajungă de la stradă până la incendiu, peste dig. Au ținut în mână și capătul de furtun, erau extrem de curioși ce se auzea pe stația domnului… Dacă ar fi stat și liniștiți, fără să se împingă, să se certe „cine e primul“ și să provoace conflicte, ar fi fost minunat!

În clasă – tristețe maximă. Cum adică, e o singură săptămână altfel pe an?? Și următoarea, serios, în clasa întâi, pe vremea asta?? Așa ceva nu se poate! Le-am explicat și eu că fiecare zi ar putea fi altfel dacă și ei s-ar purta „altfel“, să nu mai pierdem atâta timp făcând „poliție” cu cei care se bat și își vorbesc urât, să mă asculte ca să putem ieși mai des afară la distracție. Am încetat să mai cred în minuni, dar nu mă pot abține să nu încerc măcar. S-a dezbătut mult de ce nu ies eu în curte la joacă cu „cei cuminți“, sau să fac doar cu ei activități speciale. Și ceilalți… cu cine rămân aici? – Să stea singuri, doamna, dacă nu vor să se poarte frumos! Din păcate, nu avem voie să implementăm soluțiile propuse de ei, deși aveau mare dreptate!

Săptămâna ce a urmat am profitat de ora de dezvoltare personală să îi rog să completeze un feedback. Și cum nu știu să scrie, i-am pus să deseneze. Am ales două dintre idei și vă las să ghiciți ce-au simțit fiecare legat de activitățile descrise mai sus. În schimb cu feedbackul negativ din prima imagine aș vrea să fac poster… Ce nu îi place? Gălăgia pe care o fac unii colegi. Omulețul cu mâinile la urechi e genial. Ce și-ar dori? Femoare la gură pentru acești colegi. Cam acestea ar fi condițiile necesare pentru o atmosferă ideală.