ciclul de viata al unui fluture

Ciclul de viață al unui fluture

Una dintre multele lecții online pe care le-am făcut în ultimele două săptămâni a fost și cea despre ciclul de viață al unui fluture. Aveam deja la activ insectele, la modul general, văzuseră un model și am profitat că Ema desenase deja ciclul de viață al unei buburuze pentru a le explica mai ușor copiilor ce le cer.

La cei mici e un pic derutantă disciplina aceasta integrată, matematică și explorarea mediului. Am decis ca acolo unde integrarea este naturală, să o fac, dar unde ar ieși mai mult o ciorbă și copiii ar fi derutați, mai bine nu. De exemplu, Pe o frunză se află 5 omizi și pe o alta 7. Câte omizi sunt pe frunze? mi se pare mai mult o integrare de fațadă. Mai interesant ar fi o problemă de genul acesta: Un fluture depune 1000 de ouă. Jumătate dintre acestea ajung să eclozeze. Supraviețuiesc păsărilor un sfert dintre omizi. Cele rămase își formează un cocon, dar doar jumătate dintre pupe se transformă în fluturi. Desenați ciclul de viață descris în problemă și calculați pentru fiecare etapă numărul de indivizi.

Însă la cei mici… nu prea poți să faci așa ceva. Noroc că netul e plin de soluții. Deși am găsit multe, mi-a plăcut cum este prezentat filmul de mai jos. Fiind în engleză, m-am străduit un pic și l-am dat copiilor tradus.

După exemplul Emei cu buburuza, au desenat și ei și, ținând cont de cei 6-7 ani pe care îi au, consider că s-au descurcat fantastic:

Un exemplu tare fain, dar pe care l-am descoperit târziu, a fost cel de mai jos, dar nici eu nu aveam prin casă toate aceste tipuri de paste și nu am exagerat. Cum însă ne vom mai întâlni cu ciclurile de viață și în alte clase, îl păstrez ca idee de rezervă. În anii trecuți descoperisem aici materiale pentru ciclurile de viață la mai toate viețuitoarele. Le-am făcut cu seria trecută, le-au colorat în perechi, le-au tradus singuri, cu telefoanele, am făcut expoziție cu planșele rezultate și fiecare a avut apoi de studiat celelalte viețuitoare.

Dacă văd un „plus“ al școlii de acasă e că fiecare copil primește tot timpul de care are nevoie pentru a finaliza un proiect. La școală sunt sigură că, în cele câteva zeci de minute la dispoziție, nu aș fi putut vedea, terminate, minunatele lor desene.

Cred că, dincolo de munca enormă pe care o depunem, părinți și profesori, trebuie să ne obișnuim să vedem și partea plină a paharului, chiar dacă vorbim doar de câteva picături.

Creativ la cratiță

Dacă e ceva ce mă scoate cu adevărat din minți în timpul pandemiei este… statul în bucătărie. Orice, dar chiar îndur orice, dacă aș putea fi scutită de acest efort. Însă nu… zilnic mă salută un teanc de vase, toți își iau cu conștiinciozitate și prânzul, și cina, nimeni nu sare o masă ca „pe vremuri“. Când văd câte o oală pusă la spălat mă apucă plânsul, e semn că iar trebuie să fac mâncare, și între două zile de schimbat meniul, mai bag o zi de „paste cu ton, porumb și ardei“. Partea proastă e că nici nu îmi permit să nu îmi iasă și să o pun la coș, cum s-a mai întâmplat, căci asta înseamnă alt mers la magazin și ne-am propus să ieșim o dată la vreo 5 zile.

Am făcut însă aprovizionarea și, după 3 zile de stat în carantină în sacoșe, am pus pe masă borcanul cu ciocolată. Iris a venit imediat cu ideea că niște clătite ne-ar prinde bine, dar la cheful meu de a sta și voluntar la cratiță, i-am făcut un training rapid și am lăsat-o să se descurce. Ba i-am dictat și ingredientele, deși clătitele sunt singurele pe care le fac „din ochi“ și n-aș putea să explic rețeta. Sper să o fure profitând de toate simțurile pentru a intui cum trebuie să arate compoziția.

Și am lăsat copilul în bucătărie, cu toate criticile din categoria dă foc la casă, se arde și nu putem merge la spital  și alte scenarii mult prea grijulii. Am vrut să mă duc să fur o clătită din teanc, dar a început să facă precum o cloșcă și am plecat cu coada între picioare. Mi-a explicat că are un plan și să avem răbdare, ne vom primi porția fiecare.

Aproape că îmi trecuse și pofta și tot când a venit în dormitor cu farfuriile. Și… am rămas ca la dentist, pentru că ne-a luat pe toți prin surprindere. Nu numai că a aranjat clătitele, dar a și făcut pentru fiecare o variantă diferită.

Dacă aș putea să înscriu copiii la cursuri de bucătari, că amândoi au „talent“, aș fi cea mai fericită. Și eu, și viitoarea noră/viitor ginere, că nu vor suferi din această pricină și nici nu o să sughiț la fiecare masă, pomenită că n-am putut să îi învăț și eu ceva util pentru viață. Cum ar fi… măcar să poată prăji un cartof, să nu facă o friptură prea crocantă, eventual să nu lipească supa – categorie la care cred că am bătut recordul, după uitat ouăle pe aragaz și o explozie de proporții a acestora.

A zis că ar mai fi avut nevoie de zahăr pudră, dar cum nu a dat singură de el, nu a vrut să întrebe unde e ca să nu intuim cumva ce a pus la cale. Cred că voi risca până la urmă să îi dau și rețeta de gogoși, poate se perfecționează, că tare mi-e poftă. Și-a făcut carnețel cu cele câteva rețete pe care am putut și eu să i le demonstrez, și îmi spune mereu că trebuie să mai încercăm și noi ceva nou. Sigur! Dar nu în bucătărie, ci la arte și abilități.