Deunăzi vorbeam cu un prieten mult mai înțelept decât mine despre tsunamiul care a lovit școala românească. Printre altele, îmi spunea că acum, mai mult ca niciodată, ne aflăm în punctul în care schimbările vor fi adânci, căci au lovit direct în rutinele pe care le aveam. Este destul de clar că nimic nu va mai fi ca înainte, lucrurile se vor schimba ori foarte mult în bine, ori fisurile se vor adânci și apar rupturi. Era optimist când mi-a spus că, indiferent ce se va întâmpla cu școala noastră, în privința mea e liniștit. Cumva mă pregătesc tacit de mulți ani în această direcție și mă voi adapta fără probleme. Știu că în felul lui mă încuraja să rezist.
Am închis telefonul și m-am gândit cum ar fi să rămân profesor la o școală online, la distanță, o școală umbrelă pentru cei care vor fi dispuși în viitor să încerce un sistem alternativ. Nu mi-a displăcut ce mi-am imaginat, căci au rămas în fața ochilor doar acele imagini calde ale profesiei de dascăl, fără mizeriile care îți amărăsc viața zi de zi. Am căutat să înțeleg de ce am avut această senzație. Ce e totuși atât de diferit față de școala din offline? Răspunsul este simplu: elevul.
Elevul online este diferit
Să luăm elevul care face acum lecții pe net. A descoperit, poate fără să își dea seama, că nu învață nici pentru profesor, nici pentru părinți, învață pentru el. S-a trezit de pe o zi pe alta că este implicat direct în învățare, că trebuie să-și organizeze timpul, trebuie să rezolve singur sarcini pe care înainte le putea ignora cu stil, îndeplinind doar una singură: aceea de a se așeza în bancă. Nu te obligă nimeni să intri în conferință la ora anunțată, nu te ridică nimeni în picioare să te întrebe de ce nu ai tema. Acum totul poate fi oprit de la un buton și lumea aceasta, a școlii, dispare din camera ta.
Elevul online este disperat în lupta cu sine însuși, căutând acea motivație intrinsecă să meargă mai departe. Și poate că după această luptă vom avea surpriza ca copiii noștri să înțeleagă că dreptul la educație e un privilegiu la care nu trebuie să renunțe. Poate vor înțelege și ei, în sfârșit, de ce se duc la școală: nu ca să își etaleze ultimele haine de firmă, ci pentru că sunt responsabili în învățare.
Dacă până acum se vorbea mai mult teoretic de transformarea profesorului în partener în învățare, anul acesta va fi decisiv pentru cei care vor fi de acord să își schimbe rolul. Acum ceva ani mi s-au aprins niște beculețe când am auzit de flipped-classroom. Profesorul punea la dispoziția elevilor un material pentru studiu, pe care aceștia îl parcurgeau independent anterior întâlnirii. Fiecare înțelegea ce și cum putea, dar apoi întâlnirea față în față urma să fie de fapt o dezbatere, o analiză de idei, o lămurire a aspectelor neînțelese. Avantajele mi s-au părut fabuloase. Imaginați-vă doar acele cursuri la care profesorul dictează o oră sau două și te ard articulațiile de la atâta scris. Cum ar fi dacă elevul ar primi acel material înainte, l-ar parcurge, iar ce nu înțelege ar avea ocazia să descopere prin întrebări? Părerea mea e că ar funcționa minunat cel puțin de la clasele a patra-a cincea în sus. Iar noile clase online, făcute acum, ar putea avea un cuvânt de spus în această privință.
Poate că nu ar funcționa chiar cu toate disciplinele și în niciun caz cu toate vârstele, deși pot găsi exemple punctuale și pentru clasa pregătitoare. Însă ar fi o schimbare majoră de care avem toți nevoie – să devenim actori în actul de învățare, nu spectatori.
Școala de la mine de acasă
Mă uit la copiii mei. Andrei – total autonom. Am prins pe grupul de părinți al clasei ceva vibrații din organizare, m-am implicat în a stabili cine și ce aparat folosește în casă când se suprapun lecțiile, cine ce colț primește (toată lumea e cu capsa pusă, e război). Știe când are ore și își îndeplinește sarcinile. De remarcat însă că entuziasmul e la cote „maxime”, fix de școală nu îi arde, dar nu e ceva nou. La 17 ani însă consider că ești capabil să iei decizii și să suporți consecințe, așa că păstrez distanța, e mult mai sănătos decât să ne duelăm în decibeli pe fond de stress.
Iris e an terminal. Coșmarul acesta se va încheia pentru ea cu un altul, o loterie a șanselor, demoralizantă și stresantă. Orele de română și matematică sunt zilnice, program intensiv. O văd terminată când se ridică de la birou. S-a apucat să facă ordine în cameră, brusc o deranjează tot ce nu e la locul lui. Apoi a mutat mobilă. A venit și la mine în dormitor să găsească niște chestii de modificat (și a ieșit cum a vrut ea, cât că eu nu aveam chef). Stă și se gândește la proiecte de arte pentru blog. Comandă cărți pe net. Citește și vorbește la telefon. Are grupul ei de suport, gașca de zuze din primar s-a reactivat. Se trezeste dimineața, ia o gură de teleșcoală, comentează ironic, dar o iert. Apoi muncește. Seara nici de seriale nu mai avem timp. A spălat balconul, vrea să iasă la aer, să alerge. I-am dat voie la alergare pe loc în balcon.
Sunt conștientă că e o probă de rezistență a nervilor. De-asta râdem împreună la toate glumele primite. Pe grupurile de elevi circulă unele foarte bune, nu ezitați să încurajați copiii să vă dea share. (Un exemplu doar)
PS: mi se reproșează că sunt mai ocupată ca înainte, nu am timp de joacă…