BeDe citit ușor – concurs

În prag de primăvară, în loc de mărțișor vă ofer un concurs organizat cu Editura Gama în cadrul campaniei „Împreună creștem cititori pasionați“.

În condițiile în care testele la care participă elevii noștri pun diagnostice din ce în ce mai sumbre, iar analizele evaluărilor naționale identifică probleme grave încă de la cele mai fragede vârste, una din problemele cu care aproape toți factorii implicați au fost de acord este nevoia de lectură conștientă începând încă de la vârsta la care copilul poate deveni ascultător.

Ceea ce este însă foarte greu e să ajuți părinții să realizeze cât de mult dăunează folosirea suzetelor electronice, alias telefoane&tablete&televizoare, și cât de dificil este să transformi timpul împreună în timp de calitate. Cititul unei povești, analizarea acesteia, formularea de întrebări (Cine? Ce? Când? Unde? De ce?) și de răspunsuri, caracterizarea personajelor, toate implică un efort pe care copiii sunt extrem de reticenți să îl depună de bună voie și trebuie îndrumați.

Provocarea pentru care Editura Gama oferă cinci premii este următoarea:

Care este titlul și autorul ultimei povești pe care i-ai citit-o copilului tău?

Ce l-a impresionat în mod deosebit pe parcursul lecturii?

Concursul se încheie joi, 5 martie 2020, ora 21:00, iar sâmbătă vor fi anunțați, tot în acest articol, câștigătorii celor cinci premii oferite de Editura Gama, constând fiecare în câte două cărți din colecția „BeDe citit ușor”.

Pentru a participa, adăugați la acest articol, prin formularul de mai jos, un comentariu, folosind numele real. În textul comentariului, pe lângă răspunsul la provocarea de mai sus, adăugați un număr de telefon de contact, precum și cele două titluri din colecțiile „BeDe citit ușor” pe care vi le doriți în cazul în care sunteți desemnat câștigător.

Pentru detalii accesați: BeDe – Nivelul 1 | BeDe – Nivelul 2 | BeDe – Nivelul 3

Premiile vor fi atribuite de către Editura Gama. Se va ține cont de originalitatea și calitatea exprimării în limba română.
Înscrierea în concurs va fi confirmată după înregistrarea comentariului, printr-un mesaj în acest sens la adresa de mail folosită la adăugarea lui.

Fiecare participant are dreptul la un singur comentariu. Vă rog ca în rubrica „Nume” să folosiți numele real complet (premiul va fi expediat doar pe acest nume) şi verificaţi dacă adresa de mail este scrisă corect. Concursul se va desfășura între 27 februarie – 5 martie 2020, ora 21:00. Câștigătorii vor fi anunțați în 72h de la încheierea concursului și vor avea la dispoziţie 24h pentru a revendica premiul, printr-un comentariu la acest articol, folosind aceeaşi adresă de mail cu care a fost adăugat comentariul câştigător şi incluzând în mesaj numărul de telefon solicitat mai sus (nu va fi publicat în comentariu, dar este obligatoriu, nu va fi salvat în nicio bază de date și nu va fi păstrat după încheierea concursului și validarea câștigătorilor). La expirarea termenului, pentru premiul nerevendicat, va fi desemnat alt câştigător. În cazul în care este epuizată lista de participanți, premiul se anulează. Premiul va fi expediat de Editura Gama la adresa indicată de câștigător, pe teritoriul României.

Comentariile care vor intra în concurs vor primi un număr de ordine la aprobare. Nu vor fi acceptate comentariile care nu îndeplinesc condițiile solicitate (nume real complet, răspunsul la întrebare, numărul de telefon, IP unic) și nu vor participa la concurs, dar vor fi vizibile pe pagină la încheierea concursului. Verificarea IP-ului unic se va face după încheierea concursului, pentru stabilirea listei finale de participanți.

Câștigătorii nu vor fi anunțați personal, vă rog să accesați pagina concursului în ziua de 7 martie 2020. Dacă vă este de ajutor, puteți seta pe telefon un „reminder” pentru această dată.

Prin participarea la acest concurs confirmați că aveți vârsta împlinită de 18 ani.

Lectură plăcută!

Edit: 7 martie 2020

Editura Gama a ales câștigătorii:

5. Maican-Barbu Veronica

12. Mara Isac

18. Dinca Stefana

19. Ivașcu Silvia

23. Elena Voicu

Felicitări!

Vă rog ca până mâine, 8 martie 2020, ora 10:00, să adăugați la acest articol un mesaj care să conțină adresa la care va fi expediat premiul și numărul de telefon pe care l-ați menționat în comentariul cu care ați participat la concurs!

Premiile nerevendicate sunt pierdute și vor fi acordate altor participanți.

Cei trei purceluși, pe scenă la Teatrul Excelsior

Săptămâna altfel tocmai e pe cale să fie spulberată de ultimele comunicate și directive pe tema epidemiei. Am prins oarecum ultimul tren și am apucat să ieșim măcar o dată din școală, la teatru. Tare mi-e că, dacă începe și la noi, pentru câteva luni… gata cu distracția. Îmi sărise în ochi pe net o informație cum că virusul nu rezistă la căldură. Poate ne scapă încălzirea globală, măcar dacă tot am distrus încet planeta să ne alegem cu ceva bun și trecem și peste asta. Până la următoarea.

Cert e că azi am ieșit pe bulevard, la teatru. Am constatat că, lucrând de la 8 la 12, am devenit paralelă cu traficul din București, mai ales că dimineața merg împotriva curentului și la prânz nu prea e trafic. Acum, la 9 și la 11 mi s-a părut înfiorător. Nu mai zic de șoferii de autocare… n-am idee cum circulă cu mamuții în trafic, căci n-am putut să mă uit la stradă: avem impresia că ne ciocnim iminent. Și cum s-au strecurat ei în parcare la teatru… doamneee… ireal! Anul trecut când am fost la Excelsior cu clasa mea de-a patra, ne-am suit frumușel în autobuz, am coborât la 200m de teatru, am mers încolonați și totul a fost ok. Acum era exclus să procedăm așa. Poate nu era o idee rea să le dau întâlnire în fața teatrului tuturor, să intrăm, să vedem, și apoi să plece fiecare cu ce consideră de cuviință! Și, dacă aș fi știut scenariul dinainte, aș fi luat și toți părinții, mai ales pe unii, poate-poate mai schimbăm câte ceva la capitolul educația adulților.

Ca de obicei, trupa teatrului a fost la înălțime. Povestea purcelușilor a fost în linii mari respectată, și-au făcut case, lupul a apărut și a suflat, porcușorii au scăpat. Dar scenariul a fost prelucrat și pregătit bine pentru cei mici, aș zice eu mai mult școlari decât preșcolari. Legătura cu realitatea s-a simțit aproape la fiecare replică, cu aluzii clare către lipsa de educație, cum trebuie să te porți în anumite situații, cum să vorbești. Îmi place că teatrul rămâne o instituție de cultură și de educație în cele din urmă, chiar prin întărirea comportamentelor corecte – apelul la 112 în caz de pericol. Apoi, acțiunea piesei îți atrăgea atenția să fii cu ochii în patru la cei din jur, mieroși și prefăcuți, care te vorbesc și te sapă pe la spate, chiar dacă ești de bună-credință. Purcelușii jucau oarecum rolul oamenilor cinstiți, muncitori, dornici să respecte și să facă bine, iar lupul poza în binefăcător neinteresat, de fapt hoț fără scrupule, așa cum vedem din ce în ce mai mult în jur și nimeni nu face nimic. Mă bucur că a fost introdus în piesă domnul scatiu, polițist, chiar dacă simțul datoriei era mai înalt decât iq-ul cu care natura îl înzestrase și care se străduia să fie corect. Poate chiar făcea exces de zel când dădea purcelușilor avertismente, pentru deranjat vecinii noaptea cu muzica, sau că au uitat să tragă apa la toaletă. Aș fi plusat, că nu s-a spălat pe mâini după… Aș fi mers și spre spălat pe mâini și băgat degetele în nas, că uite ce râturi au… Cert e că la final l-a pedepsit pe lup și i-a pus cătușe, lucru cu care toată sala a fost de acord.

Rămân la ideea că teatrele mici pentru copii, intimitatea sălii, interacțiunea directă cu copiii, jocurile muzicale, jocurile cu sala – toate au farmecul lor aparte. Un copil ar trebui să meargă mai des la teatru, dar nu doar când merge cu școala. În loc de o plimbare la mall, să se laude lunea la școală cu piesa pe care a văzut-o în weekend. Măcar atât dacă tot stăm în capitală și avem șansa pe care puțini copii din România o au!

Detalii despre piesă aveți aici, pe pagina dedicată a site-ului Excelsior, de unde am luat și poza de mai jos. Am recomandat pozele și părinților pentru a cere copiilor să povestească piesa cu ajutorul imaginilor. Sunt curioasă câți vor face acest lucru.

CEI TREI PURCELUȘI – Teatrul Excelsior

Școala părinților sau când e timpul să renunți

Pe băncile facultății profesorii ne-au încurajat foarte mult de fiecare dată când o provocare părea imposibilă sau când veneam de la practică și ne cuprindea disperarea căci ni se părea că nu mai există soluții. Fiecare dintre oamenii aceștia, care ne-au fost mentori și judecători cinci ani de zile, ne-au spus în cuvinte simple că munca la catedră nu e atât de grea cu copiii, căci adevăratele probleme apar atunci când părinții intervin în activitatea de la școală, fără să facă mai întâi ceea ce ar trebui acasă. Nu copiii vor fi problemele noastre reale, cu ei ne vom descurca. Dar Dumnezeu să ne ajute dacă vom avea parte de părinți experți în toate, de la medicină la educație, inginerie, psihologie și toate cele.

Și aveau dreptate.

În școala românească lucrurile sunt extrem de polarizate. Pe de o parte, avem părinții cărora nu le pasă, trimit copilul că așa trebuie, dar nu-l pun nici măcar o dată să citească și el, cu voce tare, lecția din abecedar. Majoritatea temelor la ciclul primar includ „citește de trei ori, cu voce tare, lecția”. Ei, aș! Ți-ai găsit. Copilul o citește eventual o dată, în gând, mecanic, ce iese, nici măcar nu se gândește ce înseamnă cuvintele. Să le mai caute în dicționar? Vai, dar dacă face alergie la praful așternut peste miile de pagini? Asta dacă are un dicționar… Pe de alta, sunt părinții care au impresia că le știu pe toate, că sunt mult mai calificați decât profesorul de la catedră și că pot pune sub semnul întrebării absolut orice element din actul educațional. Din păcate, pentru că laisse-faire-ul din societatea românească a pătruns și între dascăli, sunt mulți care au dat motive de a pune totul sub semnul întrebării. Și atunci apare moda de a face legea la școală, pentru că așa ți se pare drept.

Sunt curioasă dacă atunci când medicul îți spune să te dezbraci începi să comentezi, vrei să știi de ce e musai și nu intră acul și prin haine. Chiar nu văd de ce atâtea întrebări, de ce a anunțat sau nu a anunțat testul, de ce a scris cu verde și nu cu roșu, de ce, de ce, de ce… Ai sau nu ai încredere în acel om că știe să-și facă treaba? Dacă nu ai, atunci caută altul mai bun pentru copilul tău. Dacă ai, lasă-l să și-o facă.

40% din probleme sunt date de lipsa educației. Așa ne spunea domnul profesor M. Nu știu dacă se baza pe ceva statistica lui, eu aș zice că procentul e mai mare. Am văzut animale disperate, de foame sau de libertate, care se izbeau repetat de un zid încercând să supraviețuiască. Sfârșeau trist. Mă gândesc la ele atunci când încerci uneori fără să mai numeri eșecurile să schimbi ceva în jur. Și mă întreb când e cazul să accepți că nu se poate, că e timpul să te oprești și să abandonezi. Sunt și voi fi mereu de părere că un profesor nu poate avea succes dacă ceea ce încearcă la școală se dărâmă acasă. Meșterul Manole a acceptat sacrificiul de dragul creației, profesorii nu pot face acest lucru, căci ar trebui să se sacrifice pe sine.

Există o limită până la care școala poate acționa asupra copilului. Și aceasta se oprește acolo unde libertatea e înțeleasă prost. Când la 6 ani percepi școala ca locul unde poți să faci ce vrei, căci dacă nu-ți convine ceva, vine părintele și face „ordine” și te „apără de profesori”, când regulile sunt doar pentru ceilalți, nu pentru tine, cu cel mai mare regret, vei intra pe lista de proiecte eșuate. Nu mi-am revenit din șocul acestei generații noi de pregătitoare, nu mi-am imaginat că la 6 ani este posibil să nu ai nicio limită, niciun dram de respect pentru adultul din clasă. Să spui „Și ce?”, să întorci spatele și să pleci din sală, să te sui pe bancă, să ți se atragă atenția să te așezi și să adaugi „Nu vreau”, să ignori cu desăvârșire orice regulă de conduită… Să forezi în timpul orei adânc în fosele nazale și să ții stalagmite gelatinoase pe deget, spre dezgustul colegilor vecini, să-ți speli mâinile cu limba, ca animalele, să-ți bagi mâinile în pantaloni, să le miroși și apoi să le lingi și multe altele.

Școala face educație, dar pornește după cei „șapte ani de-acasă“. Șapte ani care… în unele cazuri sunt sublimi, dar lipsesc cu desăvârșire. La școală nu vii ca să ți se explice de ce liniuțele trebuie făcute drepte, de ce trebuie să faci un anumit semn grafic, căci ție „nu-ți place”, de ce trebuie să sufli acuarele cu paiul dacă tu ai chef să colorezi cu creioane. La întrebările acestea educația de-acasă ar fi trebuit să răspundă deja. În primul rând să lămurească că la școală nu faci ce vrei, că trebuie să te comporți într-un anume fel, că e nepoliticos să stai cu capul acoperit într-o încăpere sau să vorbești cu mâinile îndesate în buzunare până la cot, că există un anumit mod de a vorbi cu adulții, chiar și cu colegii. Însă când copilul așa vede acasă că e bine, cum să facă altceva la școală? Când medicul pune un diagnostic, cere tot istoricul familiei. La școală, când vezi cum se poartă, cum vorbesc și cum scriu unii părinți… nu mai ai cuvinte. Și dacă mai și declară mândru că lui nu i-a plăcut la școală, cum să te aștepți ca din familie copilul să vină în clasă cu comportamente pro-educație?!

Și la ce bun să îi mai faci observație unui copil care ignoră cu desăvârșire orice sfat? Stai drept, ține creionul corect, colorează în contur… totul inutil, căci țipă obraznic „Eu știu ce trebuie să fac”, „Eu sunt responsabil”. Un vechi proverb spune că cel mai deștept cedează. Și poate de aceea avem atâția ratați și analfabeți funcționali, pentru că, la un moment dat, cedăm. Reforma cu care ne chinuim de opt ani spune să nu lași niciun copil în urmă. Cu ce preț? Mi se pare că din atâta sete de a nu face diferențe de niciun fel, de a fi corecți cu toată lumea, ne-am bătut cuie în talpă de nu mai putem merge înainte.

V de la veveriță

Proiectele de arte și abilități desfășurate cu clasa pregătitoare sunt o provocare pe care o accept de două ori pe săptămâna și constat cu plăcere că sunt totuși orele la care copiii colaborează cel mai bine. Surprinzător, deși îndemânarea nu este punctul lor forte, în ceea ce privește etapele de realizare se descurcă minunat pentru vârsta lor. A venit destul de repede și rândul lui „V“, însoțit de povestea „Maimuțica și veverița“, pentru ca apoi să vedem ce ne iese la capitolul veverițe din carton.

Netul e generos la oferte de idei, doar că pachetele standard de hârtie colorată din comerț nu consideră maroul o culoare de bază, așa că din două coli mari câte aveam abia am reușit să decupez toate codițele. Pentru lăbuțe am mers pe altă culoare. Rămânea însă problema tuburilor, pentru care nu aveam atâta hârtie să le îmbrac. Trebuia să le pictez (cu ei, nu eu) și atunci era nevoie și de timp de uscare, ceea ce dădea peste cap tot proiectul. Până la urmă, cine spune că trebuie făcut într-o singură oră tot?

Chiar de dimineață, înainte să se sune de intrare, am luat trei pensule și borcanul cu tempera și m-am apucat să îl pictez pe al meu, dar și copiii care au ajuns un pic mai devreme s-au apucat de treabă alături de mine. Nu dura mult, câteva minute, termina un copil, altul îi lua locul la colțul catedrei. Am continuat să pictăm și în prima pauză și, puse pe calorifer, s-au uscat tocmai la timp să le putem îndoi și decupa în ultima lecție.

Ideea a fost până la urmă bună, nu am avut mai multe bănci de spălat și am făcut și economie la tempera. Dar adevăratul câștig a fost că, stând lângă ei și fiind grup atât de mic, am putut să corectez măcar un pic deprinderile mai puțin potrivite de a utiliza pensula. Când pictează toți este greu să ajungi instantaneu pe la fiecare și să stai și suficient timp cât să îi explici. Așa că jumătatea aceasta de oră, cât au însemnat două pauze puse cap la cap a fost în cele din urmă un câștig.

Mai greu a mers cu lăbuțele. Îndoitul pe jumătate al unei bucăți de hârtie nu e deloc floare la ureche, deși ceva origami de bază ar trebui să nu ridice probleme la această vârstă. Le-au decupat cum au putut, unele au ieșit mai bine, altele mai mici și din mai multe încercări. Alteori foarfecele, mai mult de jucărie, nu tăiau hârtie îndoită și apăreau alte probleme tehnice.

Când veverițele au început să prindă contur, să le crească coada și să stea pe propriile picioare, au început și planurile de călătorie acasă. Mereu sunt încântați de ceea ce realizează și cu greu reușesc să improvizez câte o expoziție, căci nu vor să le lase nici de azi pe mâine fără un motiv serios (la uscat, de exemplu).

Ora de lectură – provocări și așteptări

Sunt multe articole pe blog în care povestesc despre cărți și în ultimul timp au început să apară și cele despre cărți folosite la școală. Semestrul acesta mi-am făcut curaj să solicit părinților să participe la această activitate stabilită vinerea la prima oră. Am văzut multe colege care au apelat la această variantă și chiar directorul unității ne-a încurajat să implicăm cât mai mult părinții în activitatea la clasă, dacă nu pentru a-i ajuta să înțeleagă cum ar putea să-și ajute mai bine propriul copil, măcar pentru a micșora distanța dintre casă și școală și a simți mai bine pulsul problemelor care apar.

Deși am propus activitatea la ședința cu părinții și toată lumea a considerat că e minunată, foarte greu apar voluntari. Întâi pentru că îmi doresc ca la clasă fiecare părinte să „facă ceva“, nu vreau să accept același părinte de două ori până nu vine fiecare măcar o dată. Nu sunt adepta colectivelor în care cinci părinți aleargă și se implică mereu și alții stau la colț, sparg semințe și comentează. Insist să participe, chiar dacă replicile sunt acide, din categoria „nu e obligatoriu“.

Am mers deseori la grădiniță și la școală și am făcut ateliere la clasă ori măcar am ajutat profesorul și știu că copiii mei erau încântați și foarte mândri de mine. (Ca o paranteză, la gimnaziu nu le-a mai surâs, au devenit foarte precauți cu detaliile personale, voiau ca ceilalți să știe cât mai puțin despre ei.)

Am spus de la început că e bine ca, dacă începem lectura cu părinții, să participăm toți.

Am omis însă că au fost părinți absenți la ședință, poate de aceea nu vor, căci nu au avut ocazia să-și exprime părerea, căci nu vreau să cred că problema este cititul în public al unui text scris, lucru pe care ar trebui să îl faci acasă măcar de câteva ori pe săptămână cu copilul tău. Aș da însă un bănuț pentru gândurile copiilor atunci când spun ce părinte va veni să ne citească, când mulțumim celui care ne-a citit și când mă întreabă ei cine vine data viitoare… Nu știu, întrebați și voi acasă, poate îi convingeți!

Lectura cu doi adulți în clasă e cu totul altă „poveste“. Părintele citește, eu am grijă să schimb imaginile pe proiector și să păstrez liniștea, intervin la nevoie dacă undeva în grup colegul de lângă a respirat aerul cuiva și acesta e deranjat. Azi am avut o poveste mai lungă – aproape 15 minute – și au rezistat cu ceva efort. Noroc că narațiunea chiar le-a atras atenția, era de sezon, cu viruși și răceli, lucruri pe care abia le-au încercat.

De ce nu pot asculta copiii de azi o poveste în liniște?

Cauze sunt multe și aș pune pe primul loc lipsa exercițiului. Trebuie să începi cu el de mic, cu povești scurte, cu imagini, să îi citești, să fie capabil să urmărească personajele și acțiunea și mai ales să stea într-un singur loc, preferabil cât mai nemișcat. Pe vremuri la grădiniță aveam diafilmele și era momentul cel mai așteptat. Poveste scurtă, imagini la care să te uiți să cauți detaliile, nimeni nu scotea o vorbă. Dar de, noi nu aveam acasă nici televizoare, sau dacă erau, în niciun caz nu aveau culori. Calculatoarele nu se inventaseră încă. Cinema nu aveam în sat. Pentru noi, diafilmele acelea erau tot ce se putea mai frumos.

Acum, dacă nu ai imagine (eventual animată), i-ai pierdut. Să citesc doar textul, fără să aibă ei la ce se uita… în trei minute nu mai sunt atenți! M-am gândit serios la niște ochelari din aceia de „spion”, pe care să pot vedea textul și în același timp să mă uit în clasă. Așa, cu „ochii pe ei”, poate ar fi mai liniștiți, căci varianta în care eu stau cu ochii în carte nu funcționează.

Îmi tot repet: când ceva nu merge, ia-o de la capăt. Altfel. Nu sunt însă un perpetuum mobile…

10 căței, 10 mâțe și niște ștampile

Anul trecut, când începusem deja să mă „pregătesc” pentru clasa „pregătitoare”, printre cărțile cumpărate a fost și 10 căței, 10 mâțe și alte versuri de abecedar, de Arghezi. Recunosc că relația mea cu poetul a fost una destul de rece, nu mi-a plăcut absolut deloc în liceu, l-am ignorat un deceniu până când… ce să vezi, am dat iar peste el la examen. Modalitatea de alcătuire acum a programelor este chiar lejeră față de ce însemna în urmă cu mulți ani. Adică, vreau să spun, să ți se indice autorul și tu să alegi ce anume înveți mi s-a părut de vis. Așa am reușit să bifez și eu subiectul în pregătire, cu literatura pentru copii, mult mai plăcută și mai amuzată. Gusturile nu se discută. În concluzie, ghicitorile-alfabet mi s-au părut o idee bună pentru cei mici, mai ales că erau ilustrate (sunt reproduse desenele originale ale Mitzurei Arghezi) și are mereu un farmec aparte să deschizi o carte la clasă.

Am scos-o din raft când am vrut s-o folosesc la inspecție, dar, ce să vezi, ghicitoarea de la litera T era ceva de nivelul sf-ului pentru 6 ani, căci cheia era cuvântul „cobiliță“. Am renunțat la primul plan, dar l-am pus în aplicare pe al doilea. S-o folosesc ca joc pentru recapitularea literelor învățate. Avem ștampile cu litere, le-am scos din nou din cutie, ocazie cu care au constatat că nu au Ș. Ce să faci, ștampile cu diacritice mai greu la chinezi, dar nu-i nimic, dacă vom avea nevoie de el (sau de Ă), punem cu carioca semnele necesare.

Jocul era simplu. Eu citeam ghicitoarea, ei puneau pe hârtie ștampila cu litera la care se gândeau, când terminau eu le arătam pagina și dacă ghiciseră puneau o bifă, dacă nu, tăiau și adăugau litera corectă. E încă cumplit de greu să te joci cu ei și să nu strice nimeni jocul, fie din prea mult entuziasm dat de descoperirea soluției, fie doar pentru că așa îți place ție, la 6 ani, să le strici petrecerea unora ca să pari șmecher și interesant. Dar ce să mai zic, speranța moare ultima și poate cu timpul vom putea să ne jucăm în liniște.

A mers și le-a plăcut. În plus, cum unii copii au deja strategii de lucru, e util și pentru ceilalți care văd că e mai simplu și mai ușor să procedezi într-un anume fel. Aranjarea ștampilelor pe masă pentru identificarea rapidă a literelor este chiar o probă de rezistență. I-am urmărit… unii le țin în suport, alții le aranjează frumos, ori le țin cu fața în jos și le ridică pe rând să caute ce doresc. Fiecare variantă are avantajele ei. Organizare, meticulozitate, exersarea memoriei vizuale, căci de la atâta ridicat învață poziția literelor. Dar dacă vrei să rezolvi repede o sarcină, nu e o soluție. De plăcut le-a plăcut, păcat că nu se poate repeta în această formă.

Cartea este disponibilă la eMag, Libris, Cel.ro, elefant, Librărie.net, Librăria Humanitas.

Igiena, bat-o vina!

Dacă n-aș avea anul școlar și inspecția aferentă, eventual mai multe, speciale, de specialitate sau ce se mai inventează în sistem, parcă nu m-aș simți bine. Partea bună e că din fiecare experiență de acest gen ai de învățat, dacă la clasă îți intră un om deschis la minte (recunosc, aici chiar am noroc!), care e acolo nu să te măsoare, ci să te ajute. Anul acesta școlar nu putea face excepție și am avut și prima inspecție cu noua serie de elevi. Sfaturile colegelor erau să îi anunț, să îi smotocesc înainte, să le explic ce și cum… De ce?! Păi știu și ele ce clasă deosebită am anul acesta și… preventiv, să „nu risc”. Ce să risc? O zi normală? Și cum se spune, ai grijă ce-ți dorești: mai normală de atât nu putea fi, căci am avut bafta ca profesorul de sprijin să fie liber și să poată sta cu mine la clasă. Dacă vă gândiți că 20 de copii de 6-7 ani se pot simți inhibați de 4 adulți în clasă… nicio grijă, n-au avut nicio treabă. Au răspuns la fel ca de obicei, la întrebări sau au comentat pe lângă, s-au comportat cu nimic mai prejos decât în orice altă zi. Nimic regizat, totul „curat natural”. Am făcut impresie, ceva ca în reclama cu „coafura rezistă”, m-au întrebat ce folosesc de încă mai… dar hai, să vă povestesc mai vesele.

Prima oră – dezvoltare personală, una din disciplinele mele preferate, căci am timp să stau cu ei de vorbă, să-i las să povestească și să ne cunoaștem mai bine. Și, de ce nu, una din puținele șanse să mai faci și educație la școală. Am început ora despre „obiectele de igienă personală” cu o planșă mare pe care editura CD-Press nu o mai are la vânzare, cu un Gigeluș care foarte vesel se spală pe dinți, pe față, ba face și baie și se piaptănă. Am analizat imaginile și… le-am cerut să ridice atâtea degețele câte lucruri fac și ei dimineața înainte să vină la școală. Mno, hai, am tăiat baia, că nu faci baie în cadă dimineața, poate doar un duș rapid sau măcar un spălat decent la subțiori (dacă ne gândim la mijloacele de transport din București). Dar din patru degețele posibile au fost ridicate toate variantele, de regulă două. Fetele au avut și pieptănatul, băieții mai puțin, dar fie…

Ne-am distrat apoi să vedem ce obiecte sunt folosite pentru fiecare act și dacă e ok să fie doar al tău sau să împarți cu cineva acel obiect. Sunt copii isteți, au găsit repede că ceea ce intră în contact cu gura, pielea, zonele intime – nu se împarte. Și ca să ținem bine minte, să nu le uităm, au „avut ideea” să facem o listă. Lista inițial fusese propusă în scris, dar cum nu știu toți să citească, merge cu imagini. Pentru afiș printasem color pe carton poze, le-am tăiat cu ghilotina la întâmplare și i-am lăsat să le asambleze în grup. Și echipele au fost ocazie de proteste, căci nu le-am dat voie să aleagă, le-am făcut eu. (Chiar, cum mi-am permis?! Hai, pe buneee?? – n-am zis-o eu, ci unul dintre pici…) Plâns și jale, căci „eu nu vreau să fiu cu…”, dar ar fi însemnat ca unele grupuri să termine instant, iar altele deloc. Așa că i-am echilibrat. Cu tot cu comentarii. Afișul a ieșit nesperat de repede. Mai avem de lucru la el, căci activitatea e proiectată pe două ore, plus că discuțiile trebuie musai aprofundate.

Ca să închei într-un ton mai vesel, m-am gândit eu că fiecare copil e foarte mândru de periuța lui de dinți, mai ales că acum poți în magazin să îți alegi cu toate minunile posibile. Așadar, pe rând, fiecare trebuia să spună cum arată – ce culoare sau ce personaje. De la periuțe simple la cele electrice, de la colorate sau în gama Disney, toate s-au prezentat. Chiar și una despre care nu mai știa nimic, căci de șapte luni de când nu a mai folosit-o, a uitat cum arată! Aceasta după ce abia lămurisem problema lenjeriei intime care musai se schimbă zilnic… nu o dată pe săptămână sau, dacă nu e nevoie, la o lună.

Abia aștept ora următoare. Trebuie să lămurim clar că periuțele se folosesc jumătate de an, să terminăm afișul, căci mai am căștile de urechi, unghiera și strugurelul, și să mai vorbim un pic despre cum ne spălăm ca să nu leșine nimeni lângă noi. Tot sper că pot schimba unele lucruri pe filiera „dacă a zis doamna, așa trebuie să facem”, deși la cum sunt desconsiderați profesorii în ultimul timp, nici varianta aceasta nu va mai funcționa.

Malala și creionul magic – editura Art

În toamnă le-am citit copiilor la școală Malala și creionul magic. Am stat mult pe gânduri dacă să le-o duc, dacă vor înțelege, o mulțime de „dacă“ legați de vârsta lor. Însă am găsit și destule motive pentru a o face. Deși știam în linii mari povestea ei când am comandat cartea, nu pot să nu recunosc că surpriza a fost de proporții. Modul în care a început povestea, ilustrațiile, adresarea simplă și apoi răsturnarea totală de situație – toate pentru o poveste de cinci minute, concentrată extraordinar, minunat îmbinate.

Știu că la 6 ani lumea e încă magică, așa cum e și întrebarea ei de început. Însă unul din motivele pentru care am ales să o citesc a fost să-i pun puțin (mai mult) pe gânduri referitor la un subiect pe care cel puțin unii nu îl înțeleg, dar nici nu meditează asupra lui: de ce venim la școală. Poate că n-au înțeles ei exact contextul politic la care se făcea referire, însă faptul că există copii pe lume care nu au șansa enormă de a merge la școală, deși își doresc, fiind în schimb puși la muncă de la vârste fragede, le-a atras atenția. Mult mai sensibile la subiect au fost fetițele, cele câteva numărate pe degete câte am în clasă. Cum adică, dacă ești fată să nu ai voie să te duci la școală? Da, aceasta e lumea în care trăim, avem noroc că ne-am născut într-o țară democratică unde toți avem aceleași drepturi.

Pentru că este dificil să citesc dintr-o carte întregii clase și să le și arăt ilustrația suficient timp cât să o analizeze fiecare, am ales ca cel puțin pentru cărțile „cu poze“ (vor urma povești și „fără“) să fotografiez paginile și să le proiectez pe perete. Chiar dacă eu citesc fizic din carte, de câte ori dau pagina folosesc presenterul și schimb și imaginea proiectată. Citesc povestea o singură dată, apoi începem discuțiile: ce ți-a plăcut – de ce, sau ce nu ți-a plăcut. Când epuizează ei subiectul, încep și pun eu întrebări referitoare la personaje sau întâmplări sau conduc discuția așa cum consider. De ce crezi că Malala voia la școală? – Ca să aibă o slujbă bună când se face mare! – Și tu de ce vii la școală? – Că mă trimite mama! Așadar… diferențele sunt mari între ceea ce știu, ceea ce fac și ceea ce înțeleg până la urmă din ceea ce li se întâmplă.

Deocamdată voi merge pe povești scurte. Nu sunt obișnuiți să asculte, chiar și intervale mici de timp sunt o provocare pentru ei, îi voi obișnui încet. Lectura la clasă e combinată lunea cu o discuție despre ce-am citit în weekend. Mi se par tare trist răspunsul „Mama mea nu are timp să-mi citească”, însă tot sper că poate nu a înțeles copilul bine. Sunt și copii care citesc singuri sau cărora părinții le citesc și chiar sunt capabili să spună, pe scurt, despre ce era vorba. Cu ocazia aceasta am aflat și eu că una din formațiile de succes pentru copii, dar pe care nu o înghit deloc pentru marketingul agresiv are mai nou și „carte“. N-am avut de lucru și am pus la îndoială spusele copilului care a venit a doua zi cu cartea… să mă convingă. Așa era!

Nu mă îmbăt cu apă rece, pentru unii cărțile citite la școală vor fi singurele. Alții vor începe, timid, să facă progrese. Și dacă la început va fi din ambiția de a ieși în evidență, în timp vor descoperi singuri magia dintre coperți. Nu are cum să dea greș…

Un copil, o carte – pot schimba lumea!

Mai ales când alături îți e familia și efortul e recunoscut prin acordarea premiului Nobel pentru pace.

Info preț: Libris, elefant, eMag, librarie.net, Librăria Humanitas, Cel.ro, Cărturești

Cititorii pasionați se cresc greu

M-am alăturat acum, în prag de primăvară, unei campanii pe care o susțin zi de zi, atât cât pot, aici pe site și la școală. Nu știu dacă actualii mei elevi au capacitatea de a înțelege la 6 ani de ce doamna îi întreabă în fiecare luni dimineață ce-au citit în weekend, dar sunt sigură că în timp va veni și aceasta. Sunt greu de crescut cititorii pasionați și sunt conștientă că singură nu voi reuși. Aș vrea să le pot explica părinților care se vaită că „nu se descurcă copiii la matematică cu problemele” că acolo nu este neapărat un deficit de înțelegere a aritmeticii, cât o problemă cu limba română, cu înțelegerea sensului cuvintelor. Și se uită la tine de parcă ești picat din lună când îi întrebi cât citește copilul pe săptămână când el nu poate afla cine a coborât din tren și câți călători sunt acum în vagon față de stația precedentă.

De aceea vă invit să parcurgeți informațiile de mai jos comunicate de Editura Gama în cadrul campaniei Împreună creștem cititori pasionați. Vor urma și alte surprize aici pe blog în cadrul campaniei.

Nu este nicidecum o noutate că citim mai puțin. Sau, mai bine spus, răsfoim mai puțin cărțile așezate pe noptieră și mai degrabă newsfeed-ul rețelelor de socializare. Când vine vorba însă de copii, așteptările sunt altele. Ne dorim ca ei să citească cât mai multe cărți și de la o vârstă cât mai mică și să petreacă cât mai puțin timp cu ochii în telefon, în calculator sau în televizor.

Cum le trezim așadar copiilor bucuria de a citi?

Educatori, învățători, profesori și părinți, vă invităm să deveniți ambasadori ai lecturii, alăturându-vă astfel inițiativei noastre de a-i ajuta pe cei mici să învețe să citească ușor și să prindă drag de citit și de povestit. Pentru că cititul, știm cu toții, are numeroase beneficii pentru copii:

le îmbunătățește vocabularul;
le dezvoltă abilitatea de a comunica;
le crește capacitatea de concentrare;
le stimulează memoria și le dezvoltă imaginația.

Tocmai de aceea, este esențial să acordăm atenție și timp încă de când sunt bebeluși, pentru că familiarizarea cu cărțile trebuie să înceapă de la o vârstă foarte fragedă. Mai întâi răsfoim împreună cărțile special concepute pentru bebeluși, apoi, pe măsură ce copiii cresc și capacitatea de concentrare este mai mare, începem să le citim povești în fiecare zi. Important este să alegem cărțile potrivite pentru ei, fără texte complicate, și să îi încurajăm să citească urmărind cu degetul fiecare cuvânt, să îi ajutăm să facă conexiuni între cărțile citite și ei înșiși, alte cărți sau lumea înconjurătoare, pentru că în această etapă copiii evoluează de la a învăța să citească la a citi pentru a învăța. Când deja au devenit cititori fluenți și reușesc că termine singuri o carte, este recomandat să le oferm povești care să îi captiveze pentru a-i încuraja pofta de citit texte din ce în ce mai lungi. Și nu uitați, petreceți timp în librărie răsfoind cărți și trezindu-le astfel curiozitatea și pofta de citit.

Citim împreună, creștem împreună

Editura Gama, cea care susține și inițiază campania Împreună creștem cititori pasionați, tocmai a sărbătorit 25 de ani de activitate. În acești 25 de ani de implicare a reușit să devină prima opțiune de carte educațională pentru copii. Anual, peste 1 milion de părinți, educatori, învățători, profesori, bunici și copii aleg cărți din colecțiile Gama, care în fiecare an se dezvoltă cu peste 100 de noi titluri. Colecțiile Gama sunt realizate împreună cu specialiști în educație, psihologie, parenting, logopedie și răspund nevoilor specifice fiecărei etape de dezvoltare a copiilor.

Una dintre principalele misiuni ale Editurii Gama în cei 25 de ani o reprezintă susținerea eforturilor de deprindere a lecturii și încurajarea lecturii în familie. Astfel, din dorința de a veni atât în sprijinul celor mici, cât și al părinților și educatorilor, Editura Gama a dezvoltat de-a lungul timpului numeroase colecții destinate cititorilor începători, instrumente absolut esențiale pentru micuții care descoperă literele și își doresc să învețe să citească ușor. Iar implicarea Editurii Gama în procesul educațional nu s-a oprit la cei mici, pentru că editura a creat o subdizie specială pentru preadolescenți și adolescenți: Gama Imago, care reunește titluri de ficțiune ce păstrează componenta educativă care a consacrat grupul Gama.

Pe site-ul nostru, www.edituragama.ro, veți găsi ușor intrumentele necesare pentru ca cei mici să învețe ușor să citească și să devină astfel cititori pasionați. De asemenea, pe blogul nostru am pregătit o secțiune specială în care educatori, învățători, bloggeri, părinți și copii ne vor povesti despre modul în care au descoperit minunata lume a cărților, ajutându-i și inspirându-i în același timp și pe ceilalți să devină cititori pasionați.

Printre cei care s-au alăturat campaniei noastre se numără Cristina Oțel (www.cristinaotel.ro), Anamaria Ivan (www.zanascutecel.ro), Ioana Marinescu (www.pisicapesarma.ro), Cristina Hornoiu (www.talentedenazdravani.eu), Flavia Hiriscau (www.noidoisibebe.ro), Andreea Iulia Toma (www.bookhub.ro), Emanuela Patrichi (www.emalascoala.ro), Alex Zamfir (www.celmaibuntata.ro), Cristian Petre (www.jurnalulunuitata.ro), Miruna Ciobanu (Lumea Mirunei), Alexandra Ghiurțu (Alexandra’s Books), Dumitrița Socianu (www.worldofbooksweb.com).

Partener media principal al campaniei este Radio România Cultural.

Listă de „to do” pentru tabără

Am trecut de două decenii în mileniul trei. Anul acesta este ultimul al deceniului al doilea, în al treilea intrăm la 1 ianuarie 2021. Totuși, copiii din deceniul acesta sunt foarte diferiți de cei din deceniul trecut, sunt parcă din altă lume față de cei de acum două decenii și te întrebi dacă cu cei de acum trei mai au ceva în comun! Ei bine, oricât de diferiți ar fi ei, sigur la un moment dat le spun părinților să-i mai lase în pace, să nu-i mai cocoloșească atât. Ce-i drept, pentru unii se întâmplă la 6 ani, pentru alții la 16, pentru alții nici la 46. Plecarea într-o „tabără” e acel moment în care mai iau și ei o pauză, asta dacă nu cumva li s-a instalat ceas cu gps, telefon cu supraveghere sau cine mai știe ce rețea de camere video au în locație pe care părinții o pot accesa de la distanță. Parcă din ce în ce mai mult mi se pare nebunie și paranoia curată.

Când pleacă copilul în tabără semnezi acel acord prin care împuternicești persoana adultă responsabilă să ia o decizie în locul tău. E așa dificil să delegi responsabilitatea, să îți asumi câteva zile în care să fii egoist, să te gândești doar la tine și să te pui pe primul loc? Ieși la un film, scoate din casă prieteni cu care nu te-ai mai văzut de nu mai știu când, respiră!! Ești părinte full-time în toate celelalte zile ale anului. Dar… dacă tu consideri că poți face treaba și de la distanță, înseamnă că ai semnat doar ca să fie și nu ai încredere în adultul însoțitor. În cazul acesta, mai bine ții copilul acasă decât să stai ca pe ace și să riști un AVC. Și orice s-ar întâmpla acolo… teleportarea nu s-a inventat încă să poți inteveni tu. Pleacă copilul la Cucuieții-din-Deal, se strică la stomac. Tabăra are asistent și doctor, copilul primește îngrijiri, dar… mamțica lui pleacă 500 și mai bine de kilometri să fie lângă el. Și nu, nu era nici de grădiniță, să plângă după mami, nici de primar. Și nici nu fusese chemat părintele. Inițiativă proprie.

Suferim de o lipsă cronică de încredere, nimeni nu mai știe să facă nimic, nimeni nu e în stare de nimic, doar tu, părintele, le știi pe toate, fie că e medicină, instruire, și, culmea, exact la partea aceea care îți revine, educația în cei șapte ani de-acasă, o cam dai în bară cu stil.

Acum, când comunicarea este posibilă din aproape orice punct de pe glob, plecarea copilului în tabără seamănă cu testul prăjiturii. Poți să te uiți la ea un sfert de oră și apoi să mai primești una, să mănânci două? Sau mai bine o înghiți instant și gata stresul? Cam așa și cu telefoanele. Poți să nu îți suni copilul o săptămână și la întoarcere să îl asculți ore în șir povestind entuziasmat? Sau îl suni zilnic, îți satisfaci nevoia imediată și relația trece pe locul doi? Căci siii-gur el e încântat să dea raportul.

Mai e ceva: l-ai trimis în tabără să fie autonom, să se descurce. Ți s-a spus, cu siguranță, să nu îi faci tu bagajul, să și-l facă singur, ca să știe ce are în el, la ce îi folosește și unde și-a pus obiectul respectiv. Dacă te sună să te întrebe unde are șosete și tu nu ai găsit între timp punga uitată acasă, e clar că tu, ca părinte, nu ți-ai făcut cum trebuie datoria. Te-ai asigurat că știe cum arată șosetele și în ce colț de rucsac sunt puse? Sau, măcar în al doisprezecelea ceas, întreabă-l măcar dacă le-a căutat și nu joacă cu tine rolul din „iedul cu trei capre”, că e mai ușor să întrebi decât să cauți singur. Lasă copilul să își rezolve singur problemele, astea mărunte, de viață. Ai identificat o nevoie, caută și soluțiile, ia o decizie și aplică. Și dacă va decide să poarte tot șosetele de ieri… măcar nu a umblat desculț! Vezi partea plină a paharului.

Ajung la concluzia că plecatul în tabără ar trebui să fie gratuit și obligatoriu. Statul ar trebui să investească astfel în educația părinților, care să învețe, măcar acum, câteva lucruri de bază. Și dacă e musai să fie cu telefoane, aș pune unele cu suprataxă, ca la linia fierbinte, să nu îți fie chiar la îndemână să suni de țâșpe ori pe zi să depeni romane.

Și, înainte de final, să fii în tabără nu înseamnă să pleci chiar cu TOT ce-ți trebuie de-acasă. Înseamnă să ai ocazia să fii provocat, să inventezi și să te reinventezi, să cauți noi modalități de a rezolva probleme banale cu aproape nimic la îndemână. Asta înseamnă să aplici problematizarea ca metodă de învățare, să pui copilul acela într-o situație nouă, frustrantă, pe care să aibă nevoie să o rezolve fără opțiunea „sună un prieten” dacă vrei să fie în viitor un adult capabil și independent.

Articolul e cu dedicație pentru toate prietenele mele care își fac griji când copilul le pleacă în tabără. (PS: Sunt liberă dacă faceți cinste când vreți să „supraviețuiți” plecării copilului în tabără, îmi plac de mor tartele cu fructe, dar nu refuz nimic dulce cu limonadă. )

Talente de Năzdrăvani

Monthly Archives: februarie 2020