Săptămâna trecută, la facultate, cu laptopul după mine, mai rezolvam în pauze din sarcinile de lucru în grup pe care le-am primit. Sărind de la una la alta, vorbim de ce anume facem de Halloween la școală, ce idei mai punem în practică, ce materiale avem la dispoziție… M. îmi arată o casă bântuită, că ar vrea să o facă, dar nu are modelul. Cât am mai stat de vorbă, am desenat casa și i-am dat fișierul. Am rugat-o să povestească puțin cum a folosit materialul:
Am plecat inițial de la ideea că elevii pot realiza singuri un decupaj mai complicat, bineînțeles, la scară mai mică, A4. Dar după ce m-am apucat de lucru pentru planșa model mi-am dat seama că va fi destul de dificil pentru o clasă încă începătoare la capitolul abilităților practice, mai ales tăiat cu foarfeca. Am decis să schimb strategia radical. Am realizat casa pe o planșă din carton, tip afiș (50x70cm) și am decis să o folosesc ca suport la lecția de comunicare în limba română. Intenționam să realizez un mic joculeț de Halloween, împrumutat și adaptat de la colegii de peste ocean, „Ce aud, ce văd, ce (cum mă) simt”.
Jocul începea cu povestitorul, rol preluat de mine, care descrie atmosfera „spooky” ce dăinuia în jurul casei bântuite („Este ora 12:00 noaptea, batem la ușa acestei case înfricoșătoare. Ce aud? Ce văd? Ce simt? Cum mă simt?”). Astfel am reușit să introduc elevii în poveste și până la final nu a mai fost nevoie să improvizez, ci și-au construit singuri dialogul.
Pentru că școala la care predau are program bilingv, aceeași casă a fost folosită și la ora de engleză pentru recapitularea denumirilor camerelor dintr-o casă. Elevii au primit cartonașe pe care scria, de exemplu: „Theres a ghost in the kitchen.”, având ca sarcină să așeze fantoma în bucătărie (după ce camerele au fost stabilite anterior).
Dacă modelul considerați că poate fi adaptat, aveți aici varianta printabilă. M. a decupat-o în cele din urmă liber, pentru că imprimante atât de mari nu există. Ferestrele se pot deschide. Se decupează pe linia continuă și se îndoaie pe linia punctată. Vă recomand să folosiți un cutter de decupaj pentru liniile interioare, iar dacă considerați că este nevoie, biguiți liniile de îndoire cu un ac bont și o riglă.
Aș fi foarte curioasă să știu cum l-ați folosit! Reveniți, vă rog, cu un comentariu sau puneți tag pe pagina mea de facebook.
Una din „bucuriile” pe care fiecare sărbătoare englezească le aduce e că la clasele cu profil bilingv trebuie să faci ceva „deosebit”. Anul trecut am făcut ghirlande din negru și portocaliu, fantomițe și nu mai știu cu ce mărunțișuri s-a dus Andrei. Anul acesta au hotărât să facă un fel de Secret Halloween și au tras la sorți cine cui face cadou…
Dar… un an de zile înseamnă și un urcuș mai rapid pe scara adolescenței și uite că fix acum el n-are chef de nimic. Diriga trebuia să păstreze decorațiunile, că doar nu s-o epuiza el creativ în fiecare an să facă ceva nou. Oricum el nu e neapărat împotriva petrecerii, ci împotriva oricărei idei de a-l pune la muncă și a-l scoate din zona lui de confort.
Noroc că petrecerea s-a amânat și am avut timp să mă pregătesc… Am aflat că a nimerit una din fetele simpatice de la el din clasă. Lasă că îi fac o felicitare și scap. Mda, biata fată cu ce a greșit că a tras el numele ei?! Anul trecut i-am cumpărat Irisucăi cercei și pandantiv cu vrăjitoare. Așa că prima idee a fost să caut, din nou, pe la toate dughenele cu argintărie de la metrou, poate mai găsesc una. La Unirii am strigat evrika.
Apoi… hai să facem o felicitare. Am pregătit părțile mari, căsuță, gard, copac, mesaj. Le-am printat pe carton și am dus muncă de lămurire să le decupeze… ți-ai găsit! A trecut Iris la lucru, a decupat ea. Doar că în timp ce tot decupam, s-a luat tonnerul de pe carton. Trebuia să fi printat pe carton negru… Dacă n-am făcut-o, le-am pictat apoi cu acrilice.
Ce a urmat:
Hârtia portocalie am tăiat-o ondulat cu trimmerul, pe margine și am lipit-o pe un carton îndoit perfect la jumătate cu placa de biguit.
Am lipit pe spatele casei câteva bucăți de hârtie de calc. Inițial arăta bine, apoi, atașate, nu prea se mai vede diferența.
Am folosit bandă dublu-adezivă buretată pentru a lipi casa și copacul, puțin depărtate de suport și ceva mai sus de îndoitură. Toate celelalte elemente le-am lipit cu lipici solid.
Pentru gard am construit întâi un paralelipiped fără fețele mici. Am luat o hârtie portocalie, cam de 10cm lungime și 5 lățime, am îndoit-o la 1cm – 5 fețe, căci una se suprapune, am pus lipici pe două fețe și am lipit-o exact în unghiul de îndoitură. Apoi pe fața exterioară am lipit gardul. Dacă vi se pare complicat, îl puteți lipi pur și simplu pe carton.
Se adaugă fantomele din fișierul printat. Aș fi vrut mai multe, dar n-am mai avut chef să fac altele… Liliecii i-am decupat direct, fără model, căci mi s-a părut cam goală.
Partea de jos a binevoit să o decoreze Andrei, a desenat el pânza de păianjen, a ales ochii, a pus mesajul și monstrulețul. Să facă un păianjen era deja foarte complicat, mai ales că alternativa era quilling. Dar, de bine de rău, am terminat-o.
Dacă vă place, aveți aici modelul pentru print. Cel singur pe pagină se poate folosi pentru un colaj A4, cele două pe pagină – pentru o felicitare A5, adică dintr-un carton A4 îndoit.
De la inventarea telefoanelor și până astăzi se presupune că oamenii au învățat cum să le folosească. Însă… adevărul adevărat este că devenim din ce în ce mai nepoliticoși în utilizarea acestor minunate dispozitive de comunicare.
Să luăm, spre exemplu, clasica conversație. Aparatele mai vechi, doar „audio”, nu îți permiteau să știi cine te sună. Așa că răspundeau frumos:
Alo?
Da!
Bună ziua. Sunt Ionel Popescu. Aș putea, vă rog, să vorbesc cu Gigel?
Sigur. Îl chem imediat. Gigel, la telefon, te caută Ionel!
Când s-au inventat aparatele cu display, care îți arătau cine sună, puteai să alegi dacă răspunzi sau nu, în caz că recunoșteai numărul. Dar celălalt oricum nu avea idee cine îi răspunde, și conversația era la fel de politicoasă. Cu mobilele de acum se petrec lucrurile cam la fel. Știi cine sună, măcar teoretic. Când sună „număr necunoscut” se aplică, la fel de politicos, rețeta de mai sus.
Dar (cel puțin eu așa am învățat) există ore la care poți suna și ore la care nu poți suna pe cineva. Depinde de problemă, de relația pe care o ai cu cel pe care îl suni, de urgența apelului… Copiii mi-i sun la orice oră din zi și din noapte, dar nu când sunt la școală. Atunci le dau sms dacă e ceva urgent, mă sună ei când văd mesajul. Dacă chiar ar fi chestie de viață și de moarte, sun la secretariat și îi scoate de la oră. N-a fost cazul, sper nici să nu fie. Pe mama și pe tata îi sun când am nevoie. Dar sunt oameni în vârstă, știu că mai și dorm devreme, așa că îmi impun totuși niște limite, dacă nu arde nimic. Pe frate-miu, cam la fel. Dacă arde, atunci sun și în miez de noapte.
Să fim serioși, telefon care sună în miez de noapte nu înseamnă nimic bun. Până să vezi cine e, să răspunzi și să afli despre ce e vorba, ți-a sărit deja inima din piept, dacă ești și mai slab din fire, devii tu cazul urgent.
Reguli de bun simț
Când suni o persoană în interes de serviciu, respecți programul ei de lucru. Am o problemă cu redactorul de la editură, el își începe programul la 9 în editură, nu-l sun la 8. Că nu avem o relație personală. Și nici după 17, că nu face ore suplimentare pentru nimeni.
Vreau să-mi sun doctorul? Exceptând varianta când e din familie sau suntem prieteni, îl suni numai atunci când are și program la cabinet. Și întrebi, normal, dacă poate vorbi, că poate consultă pe cineva…
Vreau să sun o persoană a cărei carte de vizită o am? Aflu, la fel, care îi e programul… și mă încadrez în el.
Vreau să sun o persoană cu care n-am vorbit în viața mea? I-am luat numărul de pe net? Atunci aleg să-i dau un sms, să-i spun cine sunt, ce vreau, și să cer permisiunea de a o deranja cu un telefon, la o oră stabilită de comun acord. Omul știe că-l suni, are idee despre subiect, conversația nu poate fi decât o reușită.
Pentru conversații în afara zonei de „cunoscuți cu care te tragi de șireturi”, sunt recomandate orele 10:00-12:00 sau 16:00-18:00. Dar și acestea se supun celor de mai sus.
Am primit și de pe blog o sumedenie de telefoane. Am constatat că oamenii habar nu au să vorbească.
Alo? Am luat numărul dumneavoastră de pe net…
Da? De unde? (De când Registrul Comerțului l-a pus public… apoi și pe site…)
Ăăăă… de pe un site!
Ce site?
[Pauză] Cu niște desene!
[Mă prind că e de la mine de pe site.] Ok. Și care e problema?
Păi le vreau și eu! Cât costă?
Eu nu vând nimic. Ați înțeles greșit.
Nuuu, că era și numărul de telefon!
Unde s-au dus vremurile în care începeai cu „Mă scuzați că v-am deranjat, vă sun cu problema X, aveți două minute să putem discuta?” Dar dacă aș scrie toate ciudățeniile pe care le-am auzit în acești ani…
Și dacă vă gândiți că mai bine scot numărul de telefon, nu, nu este o soluție. Dacă din 5 telefoane unul e deraiat, ceilalți 4 sunt chiar oameni cu care îmi este ok să stau de vorbă. Fie sunt potențiali colaboratori, fie cititori serioși care chiar au întâmpinat o problemă. Doar că… asta e.
Mare e grădina lui Dumnezeu, dar și câți sar gardul…
Peste toate, cam cum funcționează semnalele polițistului peste toate celelalte semne de circulație, vin regulile pe care persoana apelată le-a stabilit deja pentru comunicare. Când ți-a dat numărul, este foarte posibil să-ți fi spus intervalele orare în care poate fi contactată, sau alte detalii necesare. Anul acesta am stabilit ca regulă de comunicare cu clasa mea sms-ul. Ai o problemă, indiferent care este ea, îmi dai un sms. Dacă consider că trebuie să știu mai mult, cer eu detalii. S-a dus vremea când „nu erau minute” și se încărca factura văzând cu ochii dacă sunai în altă rețea.
Altfel, am luat la cunoștință, merg mai departe. Ce fac eu în timpul meu liber este problema mea. În general, regula a fost acceptată și respectată de părinți și din punctul meu de vedere funcționează minunat. Dimineața aflu în metrou cine este bolnav și nu ajunge și nu e nevoie să știe tot vagonul că eu mă duc la școală și am un absent. Alte probleme le aflu după-amiaza, în timpul cursurilor de la facultate, când iar nu e nevoie să ies din sală pentru o conversație. Răspund tot în scris și lucrurile merg ca unse.
Însă, ca orice regulă, se mai trezește uneori cineva să o și încalce… uite că mă sună copilul celălalt, că nu a ajuns prâslea acasă. Dar prâslea e în parc și nu-și aude telefonul… Te pomenești acum că numărul meu e lipit pe frigider și mă sună toată familia ca la 112!
Însă peste toate, să îți sune telefonul la 11 noaptea, mi se pare dincolo de orice mi-aș fi putut imagina. Buimacă de somn, închid. Sună iar. Iar închid. Sună și a treia oară, moment în care am dat „block”. Nu, nici măcar nu sunt curioasă pentru ce Dumnezeu m-ai scula din somn, aproape de miezul nopții! Mi se pare că limitele bunului simț nu mai există, că avem impresia că butonul verde e așa, disponibil oricând. Nu, dacă omul are telefon, nu înseamnă că vrea să și vorbească oricând, oriunde și cu oricine!
Și ca să închei, este nepoliticos să dai mai departe un număr pe care l-ai primit direct, fără să ceri permisiunea persoanei respective. Mi s-a întâmplat deseori să am numere ale profesorilor, să le ceară colegii… poate oamenii nu vor, pur și simplu, să fie deranjați. Am dat întotdeauna sms, am spus problema, am cerut permisiunea. Și regula se aplică și cu adresele de mail personale.
Ahhh, cât mai avem din drumul ăsta numit „educație civică”!!
Urmând propriile-mi sfaturi, dacă nu poți să zici un lucru frumos, mai bine taci. Aseară lucrurile au luat-o razna pe minunatul grup de whatsapp al clasei noastre. Pe lângă faptul că detest la propriu acest canal de comunicare, acum aș fi spus lucruri pe care le-aș fi regretat cu siguranță…
De la începutul clasei a V-a (și am mai povestit, voi pune linkurile la articole recomandate), un băiețel nu pare să-și găsească locul în clasă. Nu, nu are niciun fel de cerință educațională specială. Doar că… deși din familie de intelectuali (căci pe vremuri, la sat, preotul, învățătorul și doctorul așa erau considerați), îngerașul mamei este de nerecunoscut la școală. Nu că vorbește în ore, ci ridiculizează, jignește la grămadă: colegi, profesori, personal auxiliar. El e spaima tuturor. Profesorii școlii au început să fugă ca dracu de tămâie de clasa noastră, din cauza atmosferei care se creează la oră.
Normal, mi-am pus o sumedenie de întrebări:
De ce nu se ia nicio măsură? Avertisment? Mutare disciplinară la clasă paralelă? Scăderea notei la purtare? Slavă Domnului, toate regulamentele oficiale permit astfel de măsuri… Aici nu mai e vinovat copilul, ci adulții care ar trebui să strângă din dinți și să rupă pisica în două.
De ce mama lui nu face nimic?! Păi… simplu. Ea știe ce are acasă. Iar cine îi spune altceva, e o persoană rău intenționată, are ceva cu Domnul Goe, nu apreciază latura lui sensibilă.
De ce la fiecare ședință nu are niciun părinte prezent? Aaa, zău că aici aș vrea să știu răspunsul. Ok, ai mai mulți copii acasă. Dar când ți se tot spune că la școală sunt probleme, chiar nu îți poți face timp să apari??
Iris a avut mari probleme cu băiatul, care s-a transformat în judecătorul ei zilnic. De la ce adidași de ne-firmă are în picioare, la ce salam „de 2 lei” are în pachet și la te-miri-ce mai găsea. Copila nu-și putea lăsa nimic pe bancă, căci „din greșeală” odrasla noastră le dărâma. Dacă „din greșeală” e în fiecare pauză, atunci ar trebui să te cauți un pic la cap, părerea mea! A ajuns la soluții disperate. E mai mic de înălțime decât ea. Mi-a zis că nu mai rezistă și la un moment dat o să-l aranjeze de nu mai mișcă în fața ei. Nu, nu merge. Îți scade ție nota la purtare. Dacă lui nu i-a scăzut-o până acum, înseamnă că pe el cineva îl „apără”. Așa că am convenit amândouă să facă efortul fantastic de a-l considera invizibil. Normal că agresorul a simțit… Să fie ignorat era foarte dureros. Și a fost și mai dureros când Iris i-a închis ușa în față, cu comentariul că „nu mai e nimeni”, a forțat intrarea și a rămas cu degetele prinse la ușă…
Și ia ghiciți acum, cine s-a dus să plângă la mămica cum că „fata aia nouă și rea i-a prins intenționat degetele la ușă”?
Cam tot atunci, Iris a primit de la bunica un ceas cu lanț. L-a uitat pe bancă… ce s-a întâmplat? Minunatul nostru erou a vrut să „salveze” lanțul din mâna altuia, care intenționa să-l ia și să vezi ghinion, s-a rupt. Nuuu, el n-a făcut nimic, n-a tras. Nu conta că toți ceilalți copii spuneau că el l-a luat și l-a rupt. Așa că a mea a venit bocind acasă pentru o sârmă ieftină, dar era de la bunica… I-am zis că eu n-am ce să fac, eu mâna pe telefon să sun un părinte nu pun. Nu așa se face. Dacă vrea, vorbim cu diriga, să vină la școală, să discutăm acolo… Degeaba! Diriga nu îi face nimic și nici mama lui nu o să vină, că niciodată nu vine! Însă în lumea tehnicii, copilul a făcut rost de numărul de telefon al doamnei și i-a scris. Am lăsat-o să se descurce. Replica imediată a mamei a fost că nici ea nu-l lasă în pace, așa că de ce se plânge. Atât i-a trebuit scorpionului meu, să-l calci pe coadă. Și de nu i le-a înșirat pe toate câte le înghițise un an întreg. Finalul m-a lăsat rece… scuze prezentate, acceptate de copil… Dar urmarea a fost că cel puțin pe ea a lăsat-o în pace.
Morala ar fi că nu trebuie să te lași intimidat. Nu întorci celălalt obraz și iei atitudine.
Buuun… începe clasa a VI-a, ia ghiciți ce se discută la prima ședință, de la care, normal, mama lui lipsește? Orele la clasă sunt un coșmar. Diriga se plânge, dar pe bune că nu înțeleg, din moment ce catalogul îi aparține, și depinde doar de ea să aplice măsurile. Mai trece o lună de școală, și izbucnește scandalul pe grupul de părinți. Din cauza atitudinii lui, au fost arși la notă alți copii. (Nu comentăm aici că nu se pune 4 pentru că vorbești.) Dar aceste măsuri au scos în sfârșit din amorțeală câțiva părinți obsedați de note, care au început să le spună verde în față doamnei pe toate, începând cu negarea realității, cu lipsa de implicare, cu lipsa de respect… Numai în locul ei să nu fii, să înceapă ecranul telefonului tău să-ți distrugă imaginea despre copil, să vezi cum îngerul tău inocent se uită în ore la filme porno pe youtube și le arată și celorlalți… Ok, a primit șansa de a încerca, o ultimă dată, să mai schimbe ceva.
Dar… dacă copilul era un bully veritabil, nici ceilalți părinți nu s-au lăsat mai prejos. V-am spus cât „ador” bisericuțele, vorbitul pe la spate…? Lucrurile se află… Nucleul clasei, cei vreo 20 care sunt împreună de la clasa I, s-au regrupat, pe lângă grupul „oficial”, în alt grup. Mă trezesc cu Iris că mă întreabă ce se discută pe grupul „Anti-**”, unde ** e numele copilului, că vorbesc copiii despre ce reacții și comentarii au părinții, și aflu că se discută despre presiuni pentru plecarea copilului. Și atunci îmi pică fisa, de ce toate păreau așa coerente când au fost turnate în capul bietei femei. Știam că sunt grupuri „de făcători de cadouri de sărbători” și altele în care clar nu aveam ce să caut, însă constat că nici eu, nici alte mămici care au venit anul trecut în colectiv, nu suntem incluse în aceste discuții savante.
Ne dorim atât de mult să avem niște copii cu bun simț, sociabili, respectuoși, dar uităm să ne privim în oglindă să vedem ce exemplu le dăm. Ne facem dreptate singuri, dăm noi telefon „vinovatului” și îl punem la respect, nu cumva să urmăm calea normală – sesizat dirigintele, depus plângere dacă e cazul, așteptat răspuns oficial. Vorbim pe la colțuri și bârfim până nu mai putem. De sărbători nu mai știm cum să punem milioane grămadă, ca să îi facem pe oamenii ăia de la catedră să plesnească de jenă (și da, au plesnit, unii, care au returnat cadourile, dar nu toți!). Știm să fim ironici… Ne deranjează când ni se spune că avem cea mai mizerabilă clasă din școală, însă „copilul meu nu e servitor să facă curat.” Nuu, doar e nesimțit de-i pică din gură și prost crescut că nu ridică să pună la gunoi.
* * *
Gata, m-am răcorit. Mă mai gândesc dacă să scriu pe grup, dar e din categoria „csf, n-ai csf, n-ai cu cine”. O să văd partea bună a lucrurilor: nu-mi mai zumzăie telefonul ca apucatul, pe grupul oficial vor fi doar temele, se apropie sezonul sărbătorilor și n-are sens să te enervezi din cauza celor care au primit prea puțin de la ursitoare. Pentru ei s-au scris cărți, de genul „Minunii” lui Palacio sau „Charlie și fabrica de ciocolată”, de Dahl. Dar nu cred că le-au citit.
Dacă vi se par cunoscute evenimentele, sunt mama „copilului ăla ciudat, care citește tot timpul câte-o carte”. Da, am auzit-o și pe-asta… Doar că nu o forțez, citește de plăcere, și-a rupt deja 2 perechi de pantaloni alergând în pauze la joacă, merge la Cercetași și nu te-ar ocoli dacă pici în fața ei, e caldă și săritoare, doar cu câteva defecte: nu tolerează nesimțirea și nedreptatea… Uitam, mai strânge și gunoiul din toată clasa când e de serviciu, iar dacă nu e, își ajută prietenele care sunt. Nu consideră că-și murdărește mânușițele, nici că e servitoare, ci doar că-și îndeplinește sarcinile.
Dacă ați avut răbdare, și ați ajuns până aici, dau un bănuț pentru gândul dumneavoastră! Mai jos puteți comenta.
Acum câteva zile puneam pe hârtie câteva gânduri despre inutilitatea unui curs de etică la 25 de ani sau mai târziu și nici nu-mi trecea prin cap, când am scris, ce urmează să mi se întâmple la nici 30 de ore după… Am cobit că ar fi trebuit să se introducă de la grădiniță – și nu e prima dată în viață când o fac și merge prost!
Am organizat, de ziua școlii noastre, un concurs pe echipe împreună cu clasa vecină, încercând să învățăm un pic mai mult despre personalitatea celui ales să ne identifice cu numele în marea masă de școli din capitală. Din fericire pentru mine, un personaj istoric. Am pregătit copiii, le-am dat de citit materiale, am pregătit întrebările pentru concurs, ne-am organizat. Toate bune și frumoase, echipele stăteau împreună la masă, colaborau. În ziua de dinaintea concursului am stat puțin cu câțiva dintre participanți, le-am explicat cum e cu axa timpului, cum calculăm anii de domnie, căci suntem clasa a III-a, concuram cu a IV-a, care deja studiază istoria. Una din fetițe m-a întrebat, cu tonul așteptării unei confirmări, dacă „la concurs vom avea voie cu foile”. Normal că nu. E concurs. Îți iei pixul și capul pe umeri.
Nu mi-am propus să fiu polițist și, fiind atât de mulți copii în clasă, nu mi-am închipuit nici o secundă ce va urma. La final, când am rămas doar noi, un băiețel a venit la catedră și mi-a povestit cum la una din echipe au folosit telefonul să caute răspunsurile. Am simțit că mor. O altă fetiță a confirmat acuzația. Acuzatul a recunoscut. Am avut primele minute dintr-o lungă serie care va urma de discuții pe tema „ce înseamnă să fii un om cinstit/corect”.
Am început întâi cu cei care au văzut și nu au spus imediat. Într-un concurs (și nu numai!) cel de lângă tine concurează pe același loc. Dacă el trișează… și îți va lua locul… te vei simți cum?! Datoria ta este ca atunci când cineva trișează să spui. Nu înseamnă că ești pârâcios. Înseamnă că cel care concurează împreună cu tine nu te respectă și nu trebuie să tolerezi acest comportament. Apoi, în cele câteva minute care mi-au mai rămas, am judecat comportamentul necinstit… frauda… însă copiii erau îmbrăcați de plecare, obosiți, pe mine situația mă dăduse peste cap. Trebuia ceva mai multă strategie în abordare și încă nu știu de unde s-o apuc! Deși echipa a obținut ultimul loc, am decis să nu le acord nici măcar diplome de participare.
Am o săptămână de vacanță în care să mă gândesc ce fac, cum fac, dar mai ales, când fac! Momentele mele cu ei, în care nu am de parcurs o programă, sunt atât de puține… Mi-am amintit cum la una din evaluări am fost întrebată de un copil dacă poate lua manualul, că nu e sigur de un rezultat. Stau și mă întreb dacă acel „cărțile și caietele în ghiozdan”, înainte de teste, sunt suficiente pentru ei pentru a aprofunda gestul, pentru a-i duce cu gândul la cum este corect să te comporți la un examen/test/concurs. Scopul scuză mijloacele? Te faci frate cu dracu până treci puntea? Sau… încotro s-o iau…?
Nu m-am așteptat la o asemenea provocare la început de an… Aveți sfaturi? Idei?
Dacă programul la master nu era suficient de încărcat (adăugat, bine-nțeles, programului de la școală, zi de zi, de luni până vineri), conducerea Universității București a avut un moment de revelație: ne lipsește din orar un curs! Așa că, duminica, că doar sâmbăta aveam deja alte șase ore, ne-au chemat pentru a putea bifa pe fișa matricolă și „Etică și deontologie academică”.
Culmea, deși eu cu filosofia n-am avut nimic de împărțit, doar ne-am salutat frumos, profesorii de la Facultatea de Filosofie care s-au implicat până acum chiar au fost plăcuți. Însă… ascultând discursul lor, logic și argumentat, nu m-am putut abține să nu mă gândesc cât de inutil este pentru unii. În primul rând pentru aceia care vin, semnează prezența, stau un pic și pleacă („Curat etic!”). Apoi pentru cei care au deja propriile convingeri privind ceea ce este „etic și moral”.
Îmi răsună în urechi o afirmație: „… nu ne propunem să stopăm plagiatul, ci să-l ținem sub control”. Grozav ideal! Ca scop poate mai merge… Dar… ceea ce par să nu înțeleagă cei care își doresc cu adevărat acest lucru e că nu merge ca în Caragiale, să revizuim pe ici, pe colo. Dacă tu permiți frauda la examene, închizi ochii când lucrările sunt făcute cu copy/paste și nu faci tot ce ține de tine ca să oprești fenomenul, un soft anti-plagiat se va lupta cu morile de vânt.
Am avut recent de rezolvat o provocare, de a furniza în jumătate de oră un document. Primele sfaturi pentru a tempera primul meu atac de panică a fost „Ia repede unul de pe … și printează-l”. Nu spun de unde 🙁 . Doar că mie mi-a luat vreo 20 de minute să-mi scriu singură proiectul… Și garantat mi-ar fi luat mai mult să caut, să sortez, să scot ce nu se potrivea. Apoi, întotdeauna am preferat să merg înainte cu propriile-mi tâmpenii, dacă atât am putut „produce”, decât să merg cu ale altora. Discuție de etică?
În anul I am iscat o dezbatere privind cinstea și corectitudinea la examene. Nu mi-am închipuit că tabăra „copiezi, deci trăiești” va avea adepți care o vor susține până în pânzele albe… și oameni care, senini, să afirme că e problemă personală dacă îți asumi riscul de a copia. Nu mi-a venit să cred, deși de-atunci am văzut și auzit atâtea, că acum nu aș mai fi atât de șocată (doar nivelul de dezgust crește amenințător). Se copiază la toate examenele, începând de la primele pe care le dai… până la ultimele. Nu înțeleg însă de ce nu luăm atitudine. Pentru că suntem prea puțini care mai credem în asta?! Un amic, implicat într-un concurs de selecție foarte înalt, la nivel de inspectori, îmi spunea cum le picau cărțile de pe picioare, de-ți era mai mare rușinea de rușinea lor!
Noi cred că avem nevoie de cursuri de etică de la grădiniță! Așa poate vom reuși să mai aducem la normal un fenomen care ne-a intrat până în măduva oaselor. Purificarea nu e ușoară… Oare cum ar arăta țara asta dacă de mâine ne-am trezi toți și ne-am impune să fim corecți?
Până atunci, o să am în fișa matricolă un curs de etică, mențiune care îmi va da „dreptul” să-mi susțin dizertația anul viitor. Aș vrea să cred însă că numai faptul că au dat pe la curs, chiar și să semneze prezența, le va ridica unora niște întrebări… aș vrea, că așa sunt eu optimistă!
Pentru că site-ul nu a fost timp de mai bine de 8 ani ocazia unor provocări adevărate, uite că am parte de altele. Avantajul pe site a fost că aveam posibilitatea să aleg ce provocări accept… diferența la școală e că trebuie să le găsești o soluție chiar dacă e punctul cel mai slab. Și la desen Dumnezeu nu mi-a dat talent!
Când am văzut programa am zis că asta e. Profesorul de muzică ne spunea că, dacă poți vorbi, atunci poți și cânta. Numai surzii nu pot cânta. Ei nu au voce. Restul avem voce… Cam așa și la desen. Ai mâini, poți desena. Și Doamne, câtă voință îți trebuie să treci peste toate hopurile, să exersezi și să încerci până iese măcar „ceva”!
Lecția despre portret s-a încadrat tot pe-aici. Mi-am confecționat singură o fișă suport. Din păcate, pe cea de aici nu pot lăsa și iconițele ajutătoare pe care le-am folosit la clasă. După cum cred că știți, în pregătirea lecției le puteți arăta/distribui elevilor orice material. Pe net, drepturile de autor au regulile lor.
Pentru că timp să fac o animație pe calculator n-am avut (mi-ar fi ieșit mult mai bine!), am făcut demonstrația la tablă. Slavă Domnului că n-a ieșit rău! Le-am arătat diverse tipuri de ochi, de nas, de gură (mirat, trist, dezgustat, vesel), deși cu acestea sunt ei obișnuiți din aplicațiile de telefon. Pentru coafuri am dat iconițele ca recomandare, și mă bucur că n-au ținut mereu cont de ele. Am stabilit regulile pentru împărțirea cadranelor – deși e foarte greu cu estimarea distanțelor la această vârstă. Apoi am trecut la lucru… Primele au fost gata. Apoi, pentru că tot plecam la facultate, am avut parte de puțină distracție în pauză cu colega mea de bancă… și-am folosit două cadrane.
Primele creații (și înainte de a vă da cu părerea, vă recomand să încercați. Nu e chiar atât de ușor cum pare!)
Poate că pentru mine este o rămășiță a vechii educații „comuniste”, însă mie la pionieri mi-a plăcut enorm. Adoram programul de vizite/activități săptămânale și regret că nu mai avem și acum o modalitate accesibilă – a se citi gratuită – de a face lucruri interesante cu copiii. Am așteptat ca pe o bulă de oxigen Bucharest Science Festival, pentru că știam că vor avea o sumedenie de activități interesante, la care să poți merge cu copiii.
Din nefericire, am bifat mult mai puține decât mi-aș fi dorit, adică exact două, cu clasa mea. Prima, „Știința banilor”, atelier organizate de BCR în școală, a fost, cel puțin pentru mine, extrem de amuzantă. Copiii au luat sarcinile foarte în serios. Știu foarte bine ce e aceea nevoie, ce e aceea dorință, cum e bine să ne cheltuim banii și pe ce și de ce nu e ok să ne împrumutăm excesiv… căci mai avem de dat și înapoi cu dobândă. Dar… dacă luăm ca exemplu orice excursie… păi… pe ce dau prima dată copiii banii primiți?? Pe toate prostiile posibile. M-am bucurat însă, două săptămâni mai târziu, când le-am cerut să scrie despre această activitate, că au reținut esențialul. În impresiile scrise imediat după activitate, au notat că „știau” despre împrumuturi, dar nu și că trebuie să dai mai mult înapoi. „Au învățat” că trebuie să fie mai economi, să nu cheltuie banii „pe prostii”.
A doua, cea care a fost cu adevărat piatră de încercare, a reprezentat-o vizita la fabrica de margarină Orkla Foods, mai exact, unde se produce margarina Linco. Nu știu cât erau ei de curioși, însă eu muream de curiozitate. Iris la fel. Așa că, împreună cu o colegă, am plecat voinicește cu 40 de copii încolonați, aproape trei stații de autobuz pe jos, să vedem fabrica…
După ce fusesem la Danone, mă așteptam și aici la ceva instalații complicate. Însă… simplu de tot. Container să amesteci, dozator să pui în cutii, mașină pentru pus data de fabricație, mașină pentru împachetat, și foarte puțini oameni care mișcă de colo-colo paleții încărcați. Plus un laborator, unde copiii au avut parte de ceva experimente, pentru a înțelege ce e margarina. Dacă mă iau după ce „știau” copiii, era făcută din oase și mortăciuni, otravă curată. Mă bucur că măcar ne-am lămurit că e apă cu ulei. Oricum clasa mea a fost foarte încântată și de ieșirea din școală (doar am tăiat trei ore din program), dar și de ceea ce au văzut în fabrică, pentru cei mai mulți fiind prima vizită de acest tip, cu halate albe, echipament de protecție, reguli de igienă.
La final, gazdele, foarte drăguțe, ne-au servit cu prăjituri făcute cu margarină proaspătă. Apropo, cu ocazia asta am înțeles și eu de ce la prăjituri nu poți pune margarină normală. Din categoria „Mamele voastre știu…”, Iris îmi șoptea la ureche: „Poate mamele lor! A mea nu cred!” Am trecut cu brio de un episod care semăna ca reacție a fasole cu cârnați de la primărie pe 1 Decembrie, și ne-am întors la școală cu cadourile primite: cutiuță pentru gustare, un carnețel cu rețete și o formă-iepuraș pentru prăjituri.
Iris e foarte fericită. Notează în el orice rețetă prinde prin bucătărie. Are mult prea multe pagini pentru ce știu eu să fac, dar dacă o învăț să și topească zahărul fără să-l ardă, voi mânca muuultă cremă de zahăr ars de-acum înainte! Momentan eu îi las zahărul deja topit pe cratiță și de restul se ocupă ea. Vrea și rețeta de clătite… dar eu o fac „din ochi”, și n-am cum s-o ajut. E dezamăgită doar că nu vom folosi iepurașul. Vorba ei, poate din ipsos, fimo sau plastilină, prăjitură… nicio șansă!!
Anul acesta festivalul s-a încheiat. Dar setați agenda pe septembrie anul viitor și nu ratați evenimentele!
Ne străduim de la începutul acestui nou secol să pășim cu educația, cu adevărat, în mileniul al treilea. Am avut destule ocazii să văd „la lucru” softuri educaționale, însă, din tot ceea ce am văzut în această categorie, cele legate de matematică (geometrie mai ales) mi s-au părut extraordinare. Trebuie să acceptăm că există copii care chiar au nevoie de acest sprijin vizual în învățare și trebuie să venim cumva în întâmpinarea nevoilor lor.
Aceste softuri mai au un atu remarcabil, atunci când sunt folosite mai ales în timpul lecției: ele sunt capabile să îi dea copilului feedback imediat. Niciun profesor, oricât de minunat ar fi el la clasă, nu poate corecta instant 30 de calcule scrise, sau verifica 30 de perpendiculare… Și feedbackul imediat este cel care asigură o consolidare rapidă a conținutului învățat, îndreaptă la timp erorile și nu te lasă să continui până ce nu ai achiziționat suficient pentru etapa următoare. Cu alte cuvinte, contribuie substanțial la eficientizarea procesului de învățare.
Suntem suficient de „deschiși” ca părinți pentru acest mod de a învăța? Ar trebui. M-am bucurat că anul acesta, când am dat la clasă manualele fără cd-uri, că am fost întrebată de ele. Nu toate manualele mai aveau cd-uri, să țin evidența acestora era prea complicat, așa că am căutat altă soluție. Le-am copiat pe toate pe calculator, le-am pus pe transfer și au ajuns la toți părinții interesați. Pentru cine se descurcă mai greu cu net-ul, am dat, pe stick, toate manualele. La clasă, fără proiector, e foarte greu să lucrezi ca acum 50 de ani, cu creta și tabla. Acum vreo 30 de ani tata avea retroproiector și știu că mă amuzam teribil când stătea să deseneze acasă foliile. Mă bucur însă că am reușit, cu sprijinul asociației de părinți, să facem pasul acesta și să beneficiem de tehnică. Lucrăm încă la motivație.
Pentru că l-am pomenit pe tata, să detaliez un pic. Predă matematică, la gimnaziu, într-o comună măricică. Copiii, ca peste tot, mai interesați sau mai puțin. Bate la ușa pensiei, dar de ceva ani, de când a descoperit softurile, are un singur regret: că nu le poate folosi la clasă la întreaga lor capacitate… e sigur că ar fi și copiii mai interesați și ar înțelege mai ușor unele noțiuni. Dar în situația în care e el este aproape întreaga Românie.
Pentru orice problemă, există însă și soluții. Tot tata îmi spunea mereu: „Nu există nu pot, există nu vreau.” Ca dovadă, atunci când chiar îți dorești să schimbi ceva, o faci. Dau exemplu aici Fundația Orange, care chiar s-a ambiționat să arate că și în mediul rural avem copii deosebiți care merită o șansă.
În 2016 a fost lansat, ca program-pilot, „Digitaliada”. 10 școli din mediul rural au fost dotate cu video-proiectoare, laptopuri, tablete, pentru învățare digitală. Ce-a ieșit? Progrese vizibile ale copiilor, îmbunătățirea situației școlare, dar după ce-am ascultat o mulțime de mărturii ale acestora, mi-am dat seama de ceva: a crescut de fapt motivația în învățare, exact acel ingredient secret pe care orice om de la catedră se chinuie să-l activeze elevului. De data aceasta, este matematică și informatică. Dar cel puțin în aceste școli, pasul a fost făcut. Și ceilalți profesori au un exemplu și, de ce nu, o provocare.
În anul școlar curent, „Digitaliada” s-a extins. Acum programul cuprinde 30 de școli. Fundația Orange a investit peste 800.000 de euro până acum, și programul va continua. Până acum, 3.400 de elevi vor învăța „altfel” și probabil viața lor, chiar dacă nu se va schimba major, cel puțin va exista o deviație de la traseul pe care se aflau înainte. Din studiile care au însoțit programul, reiese că și în mediul rural părinții sunt la fel de preocupați. Copiii au calculatoare acasă, internet, dar nimeni nu îi poate îndruma dincolo de ecran.
Este a doua latură a programului, care în acest moment vine să răspundă nevoilor tuturor celor care au acces la internet. Platforma www.digitaliada.ro încurajează crearea și postarea online de conținut digital educativ în limba
română, cu scopul de a fi folosit de elevi sau profesori din toată țara. La un an de la lansarea platformei aceasta a
înregistrat peste 24.000 de utilizatori unici și peste 100.000 de vizualizări. Platforma conține 256 materiale
digitale educaționale și găzduiește concursul anual de materiale digitale #Digitaliada, ce premiază pasionații
care dezvoltă conținut educativ original.
Trebuie să spun că profesorii au idei… nu duc lipsă absolut deloc. Însă pentru a crea astfel de instrumente de lucru, au nevoie de sprijin. Am tăiat enorm de multe din proiectul pentru manualul meu digital, pentru că însemna foarte multă grafică dedicată, animație, și dacă mai ceream și interactivitate… deja tot bugetul se ducea pe o singură aplicație. Eu am vrut, la istorie, să poți explora interiorul unei locuințe în diverse epoci. Dar imaginați-vă cum e, la geometrie, să poți răsuci figura pe toate părțile, la propriu, până vezi soluția și nu doar să analizezi o proiecție pe hârtie, pe care poate nu ai construit-o bine… și n-ai ce soluție să găsești.
Și, dacă argumentul acesta nu este convingător, gândiți-vă că sunt școli în care nu mai există de foarte multă vreme instrumente de geometrie pentru tablă. Am căutat pe net, se găsesc, 100 lei așa, lejer. Materialele digitale sunt șansa pe care o avem să compensăm materialul didactic. Nu vorbesc acum doar de matematică, ci de sistem, în ansamblu. Hologramele sunt aproape, ochelarii aceia de realitate virtuală… să visez cum ar fi să discutăm despre mediile de viață, călătorind cu elevii pe sub apă, de exemplu? Ok, nimic nu va înlocui experiența dată de realitate. Dar să fim serioși. La Cucuieții din Deal, copiii aceia au noroc dacă ajung să meargă la liceu. Sunt oameni și acum, în secolul XXI, care nu și-au părăsit în viața lor satul. Credeți că vor face vreodată snorkeling pe lângă corali?
Un alt argument pentru aplicațiile digitale este faptul că au umor. Într-o doză mai mare sau mai mică, copiii de azi au nevoie de acest element. Așa cum o carte, pentru a fi citită, trebuie să fie amuzantă, tot la fel și învățarea trebuie să răspundă acestei cerințe. De ce să te alegi doar cu frustrarea dată de un profesor supărat că oricât se străduiește, nu reușește să te ajute, și să n-ai parte și de un feedback identic, dar spus mereu calm… știu, sunt părinți care consideră că toate acestea sunt o joacă, că nu au niciun sens, că la școală mergi cu un singur scop și că e o prostie să ai proiector în clasă și să te holbezi la ecran. Dar uite că am împrumutat unul și l-am dus la clasă după ce am aflat că salcia are blană și delfinul are solzi, pentru că nu aveam ce să discut pe marginea testului de științe fără să arăt imaginile. Normal că puteam să mă duc cu un atlas botanic și unul zoologic, să mă plimb de două ori printre bănci cu două poze 5×5 cm, la care să se uite obosiți pe rând și în spatele meu să se joace și să uite… că doar manevra e plictisitoare.
Am ales să pun pe tablă coli albe, să improvizez un ecran, să ne uităm toți, simultan, la vietățile acestea. Și în loc să „ne amintim” ce-am văzut, să le analizăm direct, așa cum ar trebui, prin toate mijloacele de percepție. Și pentru că tot l-am avut la mine, m-am jucat cu el și la matematică. Am avut noroc ca fix în lecția mea să fie o aplicație interactivă. Am trecut „la butoane” unul din copii, și i-am lăsat să încerce variante. Normal… ar fi vrut toți. Le-am spus atunci că „nu se poate”. La pauză am strâns totul cu tristețe. Undeva, într-un univers paralel cu noi, sunt copii care au tablă interactivă, tablete, și ceea ce voiau să facă copiii mei, din instinct, cu aplicația, alții fac pentru că au cu ce.
Încerc să-mi imaginez ce simt copiii care au câștigat un loc în programul „Digitaliada”, și nu cred că reușesc atât de bine. Poate pentru că am uitat satisfacția dată de joc și învățarea prin joc. Acea învățare petrecută natural, fără stres, dar mult mai profundă decât orice frică de note sau de profesor. Pur și simplu înveți pentru că atunci asta e ocazia care ți se oferă. Recompensa imediată, virtuală, e doar o iluzie. Satisfacția reușitei e cea care ne hrănește cu adevărat. Să-i lăsăm să se „joace”, însă mare grijă cu ce… aici e secretul. Mulți chiar nu știm ce, ne sperie dependența de aparate, dar ne îngrozește faptul că sunt „altfel” decât noi. Facem eforturi imense să-i determinăm să fie și ca noi, dar ne amăgim că îi lăsăm să fie „ca ei”. Ar trebui să ne hotărâm…
La final, îmi dau seama ce e „Digitaliada”. Este dovada că lucrurile se pot schimba, că rezultatele apar, dar nu din senin. Că trebuie să investești, atât în instrumente, cât și în oameni. Acestea la nivelul programului desfășurat în școli. În ceea ce privește platforma, „Digitaliada” este o provocare pentru toți profesorii, de a căuta noi soluții pentru problemele pe care le identifică în lecție, și pentru care metodele clasice au eșuat.
Vă invit doar să meditați, atunci când hotărâți că manualul digital al copilului este prost și mai bine tăiați de pe listă această variantă, dacă nu cumva forma este bună, dar n-ați ales conținutul potrivit. Dacă nu cumva materialele de pe platformă vă pot ajuta să rezolvați o problemă cu trei zile mai devreme decât ora de meditații din weekend. Sau, de ce nu, poate chiar s-o înlocuiască.
Printre materialele obligatorii pe care le aveam de pregătit pentru clasa mea se afla și tabla înmulțirii. Dacă încerci să găsești pe net, sunt o mulțime, cu fel de fel de decorațiuni, care se pot imprima pe A4… ocupă cel puțin 10 pagini, și cele mai multe sunt complet inutile pentru copii, căci sunt scrise atât de mic, încât nu pot fi citite din bancă.
Întrebarea era… de ce să le mai pun pe perete, dacă tot nu pot să le folosească?! Așadar am căutat o soluție pentru a avea în primul rând scrisul mare. Am văzut variantele așezate în pătrat printr-unul din manuale, și mi-am amintit de un fel de abac pe care îl aveam când eram mică. Trebuia să trag de niște benzi de plastic, astfel încât să „eliberez” punctul de intersecție. Dacă aveam 6×7, trăgeam de 6 cât să eliberez 4 buline, de 7 cât să eliberez 3 buline, și devenea vizibil rezultatul, în spate: 42.
Așadar m-am apucat de desenat și, pe lângă spațiul destul de mare lăsat între produsele scrise, am schițat și niște benzi cu transparență, care să ghideze ochiul pe linie și pe coloană (în imagine se văd mai puțin, dar la lumina zilei sunt mult mai clare). În plus, varianta aceasta de citire a informațiilor exersează capacitatea copiilor de a urmări datele în tabele. Dacă ți se pare obositor… n-ai decât să o înveți!
Am printat-o pe coli A4 – 16 la număr, la super-preț: 0.6 lei pagina full-color. Pentru îmbinare, aveți pe fiecare pagină imprimată un cod – exemplu: (2,3) – rândul 2, coloana 3, după care le așezați. Decupați apoi marginile albe care nu sunt necesare – atenție, nu toate! Decupați muchia de sus și muchia de stânga a fiecărei pagini, sau jos și dreapta, vedeți cel mai bine când le așezați cam cum puteți obține o suprafață optimă de îmbinare. Paginile au setată și o margine de suprapunere. Cum toate sunt colorate și au pătrățele, îmbinarea se face destul de ușor.
Dimensiunea finală este de aproape 80×110 cm. Eu i-am fixat și două stinghiuțe pe spate. Spor la imprimat!
PS. La teste o dau jos… spre dezamăgirea copiilor. Momentan este pusă pe peretele din fața clasei, căci am primit „observații” de la „necăjiții” care nu o știau, dar stăteau cu spatele la ea… că nu e „corect”, ei trebuie să se întoarcă!!
Am plecat inițial de la ideea că elevii pot realiza singuri un decupaj mai complicat, bineînțeles, la scară mai mică, A4. Dar după ce m-am apucat de lucru pentru planșa model mi-am dat seama că va fi destul de dificil pentru o clasă încă începătoare la capitolul abilităților practice, mai ales tăiat cu foarfeca. Am decis să schimb strategia radical. Am realizat casa pe o planșă din carton, tip afiș (50x70cm) și am decis să o folosesc ca suport la lecția de comunicare în limba română. Intenționam să realizez un mic joculeț de Halloween, împrumutat și adaptat de la colegii de peste ocean, „Ce aud, ce văd, ce (cum mă) simt”.
m luat o hârtie portocalie, cam de 10cm lungime și 5 lățime, am îndoit-o la 1cm – 5 fețe, căci una se suprapune, am pus lipici pe două fețe și am lipit-o exact în unghiul de îndoitură. Apoi pe fața exterioară am lipit gardul. Dacă vi se pare complicat, îl puteți lipi pur și simplu pe carton.
Printre materialele obligatorii pe care le aveam de pregătit pentru clasa mea se afla și tabla înmulțirii. Dacă încerci să găsești pe net, sunt o mulțime, cu fel de fel de decorațiuni, care se pot imprima pe A4… ocupă cel puțin 10 pagini, și cele mai multe sunt complet inutile pentru copii, căci sunt scrise atât de mic, încât nu pot fi citite din bancă.
