oua suport origami

Ouă pe suport origami

Miercuri m-am gândit să le dau copiilor o temă mult mai simplă decât de obicei. Încă nu am uitat cum au reacționat vacanța trecută, când alți copii stăteau acasă, dar ei, pentru că părinții lucrau, veneau la grădiniță, și, culmea!, mai aveau și activități… Așa că, preventiv, am ales ceva ce știam că le va face plăcere: joaca cu perforatoarele decorative.

Pentru că trebuia totuși să ne încadrăm și la „teme pascale”, un ou pe suport origami, simplu, mi s-a părut mai mult decât suficient. Suportul se realizează foarte ușor, însă pentru mai multă siguranță am preferat să-l pregătesc imprimat. Aveți AICI modelul. Se decupează întâi pătratul mare, ca orice pătrat origami. La această fază a demonstrației, Edi mi-a luat-o înainte: „e un pătrat de origami!” Se îndoaie pătratul pe diagonală (liniuțele punctate), apoi se decupează pe linia continuă pătratul mic. Mai urmează două îndoituri, pe liniile punctate, în sens invers primeia, și suportul este gata.

Se poate lipi pe el orice, putând fi chiar ramă foto, ori începutul unui peisaj. Pliat, intră în plic, și poate fi folosit ca felicitare. Cum nu sunt foarte mulțumită de modul în care s-au descurcat, voi mai repeta, doar să mai treacă puțin timp. Au decupat apoi ouă (le aveți pe pagina a doua a modelului printabil). Eu am preferat să le duc spumă eva pentru ouă, să facem ceva „deosebit” cu proiectul. Din acest punct, am preferat să las lucrurile să decurgă liber, fără să mai dau indicații. Cum în jocul lor liber nu e bine să te bagi să faci reguli, am stat pe margine, cu indicații stresante din categoria „atenție la lipici”.

oua suport origami

Era simplu să duc un model gata decorat. Rezultatele ar fi fost „perfecte”, însă nu asta îmi doresc. De fiecare dată când sunt tentată să o fac, mă gândesc la compunerile identice, pentru că toți încearcă să facă după model. Așadar, acolo unde se poate, îi las pe ei să aleagă. Și dacă lor le place, de ce nu? E foarte greu să-i dezvăț de raportarea la părerea mea, dar sunt pe drumul cel bun.

tablou canvas tehnica servetelului

Șervețele de Paști

Una din activitățile creative din Școala Altfel de la Andrei a fost și realizarea unui tablou prin tehnica șervețelului. Nu am organizat eu atelierul, însă rezultatul mi-a plăcut foarte mult.

tablou canvas tehnica serveteluluiAu folosit un suport canvas aproape A5, pe care văd că se așază foarte bine adezivul, și efectul este chiar cel de pictură pe pânză. De asemenea, contează foarte mult și șervețelul ales, ceea ce am eu nu se compară, însă eu când le achiziționez le caut pe cele cu elemente mici, care se pot decupa și lipi de copii. Rar am lucrat eu cu șervețelul întreg, și niciodată cu copiii, pentru că sunt foarte greu de manevrat. Dacă nu aplici corect de prima dată, șansa de a rupe șervețelul crește exponențial.

Ca timp de lucru… câteva minute. Durează mai mult uscarea (de aceea nici nu am optat pentru tehnica șervețelului, dacă nu decupezi elementele, se termină prea repede, iar materialele sunt destul de scumpe).

Pentru că mi-a făcut cumva „poftă” de tehnica cu pricina, am decupat un coșuleț și, cosulet servetelneștiind clar pe ce să-l aplic, am ales să încerc pe hârtie. Aveam un suport de pahar, dantelat – de fapt mai mult un suport pentru farfurie, căci este mai mare decât cele normale, pe care am adăugat lipici transparent și apoi coșulețul decupat. S-a înmuiat un pic, dar noroc că s-a uscat repede și am putut să-l pun la presat.

Nu știu încă exact ce-aș putea decora cu el, cred că merge mai repede pus la masă, sub un bol de sticlă. În schimb m-am hotărât să caut suporți de pahare din hârtie, și să încerc „ceva” cu ei la grădiniță, mini-tablouri de primăvară, după vacanță.

 

Pro sau contra competiției în educație?!

20150601-122412-NEX7-J37A135F35Tema competiției este una ce amenință să devină un subiect în care taberele să se sfâșie între ele mai ceva ca în campaniile electorale, pentru că susținătorii uneia sau alteia dintre variante sunt la fel de înflăcărați și dornici să-i convingă pe ceilalți de dreptatea lor. Am citit articolul „Argument contra competiției”, și am ajuns la o concluzie: competiția, în orice formă, face parte din natura noastră umană, din instinctul de supraviețuire. A renunța la ea este o intervenție puternică, poate parte a „civilizării” necesare unei conviețuiri armonioase. Dar totuși, pentru ca acest scop să fie atins, toți cei implicați trebuie să fie de acord. Altfel vom avea un grup dominant care se va impune foarte ușor în fața celor care refuză competiția.

Am inventariat, așadar, câteva idei legate de competiție, și le voi numerota, nu pentru că ordinea lor are vreo importanță, ci pentru a vă fi mai ușor să le comentați. Nu mi-am propus un articol exhaustiv, dar aș vrea ca la final, cu ajutorul părerilor voastre, să avem cât mai multe nuanțe ale acestei idei de competiție.

  1. Cum să ne alegem liderii dacă nu prin competiție? Cei care ne conduc trebuie, prin definiție, să fie capabili să ne reprezinte. Le delegăm putere și responsabilitate, iar ei trebuie să decidă în numele nostru ceea ce este util și favorabil comunității. Vedem în jurul nostru ce rezultate dezastruoase are falsa competiție electorală, care nu ia în seamă capacitățile individului, ci structura și ierarhia unei liste guvernate de interese obscure. Ar fi o soluție să existe „examene pentru parlamentari”? Și un prag de trecere? Am putea alege fără a lua în calcul competiția?
  2. Jocurile copilăriei, la modul cel mai general sunt bazate pe competiție. La ce folosește jocul? Copilul se antrenează emoțional pentru a face față frustrărilor de mai târziu. Educația prin frustrare nu este o lecție plăcută, însă e o lecție ce trebuie învățată. Să luăm de exemplu un copil care nu știe ce e aceea frustrare. Care ajunge la adolescență fără să experimenteze acest lucru. Se va îndrăgosti, și „celălalt” nu îi va răspunde ci, pe criterii arbitrare, alege pe altcineva. Ce nivel de frustrare va atinge acest copil? Și cum îi va face față?
  3. Jocul didactic – introdus ca metodă de învățare încă de la grădiniță, este un alt tip de joc: are scop, obiective, presupune o sarcină didactică, include elemente de joc, dar vizează în principal învățarea. Îl transformăm în competiție? Cine câștigă-știe și cine nu știe-pierde? Sau acceptăm greșeala, cu condiția să învățăm din ea? Până unde respectăm regulile? Dacă le-am stabilit inițial, acestea se aplică tuturor, până la final. Sau intervenim și le schimbăm, pentru că unii copii nu sunt capabili să-și gestioneze emoțiile și dăm bulină tuturor, să se simtă bine?6
  4. Cum împăcăm criza de prestigiu, caracteristică vârstei preșcolare și școlare mici, cu ideea de competiție? Suntem capabili să apreciem fără să apostrofăm și umilim? Căci aici găsesc eu probleme de funcționare a competiției… Putem să renunțăm la etichete? Știm să aplicăm învățarea prin cooperare?
  5. Competiția sportivă versus fairplay. Sunt copii care fac sport de performanță. Privind programul unui astfel de copil, eu îl consider adult fără copilărie. Mi se pare prea mult… dar sportul nu este separabil de competiție. Înseamnă competiție. Olimpiadele la vechii greci însemnau competiție. Și în continuare, chiar și „for fun”, orice joc sportiv înseamnă competiție, dacă ții un scor. Și singur dacă joci tenis la perete, ești în competiție cu tine, cel din minutele anterioare. Mișcarea în schimb poate fi distractivă. Mersul pe bicicletă în paralel, plimbarea pe munte, dar mișcarea nu înseamnă sport.
  6. Concursurile școlare.  Ah, aici sensul e… nici nu am cuvinte. Sunt cele de fațadă, în care le dăm diplome tuturor, amăgindu-i să se creadă buni, când de fapt nu sunt. Și sunt cele dure, care triază, și dau o șansă în plus, elimină, sau cele care fac doar o analiză a nivelului. Le încurajăm sau nu? Cât de realistă trebuie să fie propria imagine a personalității? Contează cum ne vedem noi? Cum ne văd ceilalți? Cum suntem de fapt? Mai participăm sau nu?

Sunt, mai sus, o sumedenie de întrebări, care să ne țină ocupați zile în șir, și nu la toate dețin un răspuns. Însă mă gândesc că supraviețuirea unei specii se face prin competiție. Exemplarele mai puternice, mai capabile, domină un teritoriu mai vast, au primele acces la resurse, își aleg poziția și sunt cei care decid. Exemplarele mai slabe, necompetitive, sunt cele care se supun și acceptă ceea ce rămâne.

Societatea umană nu cred că este, chiar și în al treilea mileniu de civilizație, departe de această structură. În jungla umană a adulților, spre care ne creștem și îndreptăm copiii, e bine sau nu să fii competitiv?
Cum să crești un copil curajos, Alfie Kohn
Am făcut, la început, o trimitere către o traducere a unui articol aparținând lui Alfie Kohn, cu care nu sunt în totalitate de acord. Va fi așadar o adevărată provocare pentru mine participarea la a doua conferință din 21 mai, „Argument împotriva competiției”, mai ales că, după cum vedeți mai sus… întrebări am o sumedenie.

 

iepuras sfoara canepa

Iepuraș din sfoară de cânepă

iepuras sfoara canepa

Ca să nu treacă sărbătorile fără să adaug totuși și ceva nou-nouț, am realizat un iepuraș din sfoară de cânepă. Ideea tabloului mi-a venit la țară, când am văzut câteva resturi de la materiale de construcții folosite de bunici pentru a consolida diversă părți ale casei…. Am tăiat câteva bucățele din placajul acesta presat – scuze, dar la capitolul materiale de construcții sunt „lemn”, habar n-am cum se numesc, dar reciclez cu plăcere dacă îmi pică în mână.

Am început să caut soluții „altfel” – mai ales că am destule și pentru grădiniță… Sfoara de cânepă nu era cea mai bună, pentru că nu făcea contrast suficient, dar am încercat să văd ce iese. Iris s-a gândit la un iepuraș, că e de sezon.

Am pornit încolăcirea firului de la botul iepurașului, adăugând treptat lipici lichid cu uscare rapidă de la Daco, și am învârtit firul până când am considerat cercul suficient de potrivit pentru cap. Am continuat cu urechea, pe care am turtit-o ca să pară mai ascuțită, pentru că din răsucire avea mai mult o formă ovală spre rotundă. Îmbibată bine cu lipici a stat în poziția potrivită. Am procedat identic cu a doua ureche, după care a intervenit „consilierul” meu… care a decis că Iepurică trebuie să aibă pălărie, nu se poate să rămână simplu. Am folosit un alt șiret – foarte multe le am reciclate de la hârtiile de cadouri, și pentru a „acoperi” inegalitatea am adăugat o floricică.

Ca accesorii am mai folosit ochi mobili, un pufuleț roz, panglică și o cariocă.
Bine-nțeles că puteți realiza în acestmod, pe orice suport, orice animal. Erau – acum vreo 30 de ani – jocuri cu animale care se pot desena fără să ridici creionul de pe hârtie. Acelea cred că ar merge minunat cu sfoară.

Spor la lucru!

 

felicitare cu ou tesut

Felicitare cu fereastră – ou țesut

Rar am ocazia să lucrez cu copii mai mari, din gimnaziu, însă „Școala Altfel” mi-a adus și o astfel de experiență, cu o clasă a VI-a. A fost destul de dificil să aleg proiectul pentru curs, și m-am oprit la țeserea cu fâșii de hârtie, pentru că este o tehnică foarte rar abordată de copii din pricina lipsei materialului didactic, mai exact a hârtiei folosită ca „ițe”. Am mai povestit despre ea la alte activități prezentate aici pe blog, și nu voi relua explicațiile, accesați categoria „Țesături”, în care am început să adaug, încet, articole și filmulețe explicative.

Pentru clasa menționată am avut un program de lucru mai lejer. În primul rând, la această vârstă sunt perfect capabili să urmărească o explicație și să execute ceea ce li se cere, lucru care la vârstele mai mici nu funcționează foarte bine. În afară de hârtiile cu ițe, tăiate de mine, restul materialelor au fost aduse de ei, așa că nu am putut folosi pe loc imprimarea modelului pe carton. Le-am confecționat acasă, din carton, șabloane A5 cu ou decupat, pe care ei doar l-au trasat. Așadar, puteți simplifica, din modelul de AICI pentru printați pe un carton colorat pagina 2. Decupați oul cu un cutter sau cu o foarfecă, sacrificând interiorul, astfel încât să obțineți o felicitare cu fereastră când îndoiți pe jumătate.

Printați apoi pe o coală subțire (80g, nu carton!) pagina 3. Aici aveți material pentru două felicitări. Tăiați cu un cutter liniile verticale. Oul desenat pe fundal este doar orientativ, pentru a vedea cam cât va fi vizibil din ceea ce lucrați. Tăiați, tot cu cutterul, sau cu ghilotina, fâșii de hârtie, mai înguste sau mai late, după preferințe (aici aveți și câteva idei „altfel”) și țeseți apoi. Când sunteți mulțumiți de rezultat, lipiți modelul obținut pe interiorul felicitării, astfel încât partea cu imprimeul să fie la interior, să nu se vadă pe „copertă”. Dacă vă deranjează aspectul interior, puteți dubla felicitarea cu o altă coală de hârtie.

Mai jos aveți câteva din cele 20 de exemple, toate unice în felul lor. Ca de obicei, nu le-am spus absolut nimic despre etapa finală. Au fost anunțați doar că vor confecționa felicitări, și să vină „pregătiți” cu ce cred ei de cuviință. Nu m-a răbdat sufletul, și le-am explicat câtorva fetițe cum se fac trandafirii din panglicile de hârtie rămase, și vedeți ce-a ieșit.

felicitare cu ou tesut

Shakespeare, un dramaturg pentru toate timpurile

Sărbătorim de obicei pe 23 aprilie, ca buni creștini, pe sfântul Gheorghe, însă puțini știu că, în 1564, la 23 aprilie, vedea lumina zilei pentru prima dată marele dramaturg englez, William Shakespeare. Prin amabilitatea domnul profesor B. Teodorescu am intrat în posesia textului de mai jos, versiunea inițială a articolului pregătit de dânsul pentru revista Big Explorer, destinată elevilor, și care și-a încetat între timp apariția. Vă recomand articolul, este un text scris cu talent istoric, și o ocazie de a afla câteva detalii despre viața acestei personalități unice a culturii universale, în anul în care se sărbătoresc, tot pe 23 aprilie,  400 de ani de la încetarea sa din viață.

 

Shakespeare, un dramaturg pentru toate timpurile

By It may be by a painter called John Taylor who was an important member of the Painter-Stainers' Company.[1] (Official gallery link) [Public domain], via Wikimedia Commons

By It may be by a painter called John Taylor who was an important member of the Painter-Stainers’ Company.[1] (Official gallery link) [Public domain], via Wikimedia Commons

Prieten blând al sufletului meu…
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev întreg nu poate să te-nvețe

sunt versurile pline de admirație pe care Eminescu, bun cunoscător al marelui poet și dramaturg englez, citit în traduceri germane și franceze, obișnuia să le risipească în manuscrisele sale. În mod firesc, geniul său își găsea afinități, dezvolta teme preluate de la antecesorul său, ilustra sau îi traducea versuri preferate. Apreciat de Eminescu, dar și de nenumărații săi spectatori, Shakespeare a fost un om al timpului său, dar și al tuturor timpurilor deopotrivă (un contemporan al nostru după o expresie foarte inspirată), și chiar dacă biografia sa mai are încă multe pete albe, viața sa poate fi reconstituită în elementele ei esențiale. Odată cu trecerea timpului devine din ce în ce mai limpede, peste nenumărate controverse că și opera-i inegalabilă îi aparține.

William Shakespeare s-a  născut în ziua de 23 aprilie 1564, la Stratford-upon-Avon, în comitatul Workshire, într-o familie aflată într-o incontestabilă ascensiune socială. Tatăl său, John, meseriaș și negustor, era căsătorit cu Mary Arden, fiica unor nobili scăpătați, înrudiți însă cu una dintre cele mai cunoscute familii aristocratice ale țării. De altfel, în anii copilăriei lui William, tatăl său se bucura de o recunoaștere deplină și pentru aceasta a fost ales primarul localității de reședință (1568).

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Anglia traversa o lungă și complicată tranziție spre lumea modernă. Declinul agriculturii și succesul creșterii ovinelor, datorat „politicii împrejmuirilor” se asocia cu progresul noilor activități industriale (în metalurgie, textile, minerit, hârtie și sticlă), și implicit comerciale (unde principalul produs la export era postavul), mult extinse în epoca marilor descoperiri geografice spre Canada sau Brazilia, dar și în Rusia. În consecința acestor schimbări, în insula britanică urbanizarea a făcut progrese importante, la o populație de 4 milioane locuitori, unele orașe găzduind 200.000 de suflete (ca spre exemplu, la Londra, care egala astfel Parisul, Napoli, având totuși 300.000). Geniul lui Shakespeare a înflorit în mijlocul acestei lumi amestecate și de niveluri culturale foarte diferite, dar dornică de spectacole, în care defulau probabil multele tensiuni acumulate în viața publică și în traiul zilnic. „Foamea” de teatru se dovedea atât de insațiabilă, că într-un singur an s-au jucat la mai multe companii teatrale 2000 de piese, din care 600 au ajuns până la noi.

Nici sălile de spectacol nu erau mai prejos. „The Globe”, o construcție de formă poligonală, putea primi până la 3000 de spectatori, dintre care 1000 de locuri reveneau curții regale, restul publicului stabilindu-se la galerie. Teatrul fusese construit în 1599 pe malul sudic al Tamisei de frații Burbage, actori recunoscuți, care invitaseră într-un acționariat și câțiva colegi ai lor, între care și pe William Shakespeare. Reconstruit în 1996, dintr-o inițiativă americană, The Globe joacă și azi, din mai până în octombrie repertoriul shakesperian, de regulă după-amiază, de la 14:00 la 18:00, ca în secolul marelui dramaturg.

În plan politic, Anglia reginei Elisabeta, care excela prin a ține „o mână de fier într-o mănușă de catifea” se îndrepta spre un regim de absolutism monarhic, împotriva vechilor instituții ale statului, constituite tocmai pentru a curma abuzurile unei autorități excesiv centralizate. În mod oarecum paradoxal, într-o societate în plină schimbare, în care nobilimea laică și ecleziastică își păstra cu din ce în ce mai multă dificultate pozițiile privilegiate, asaltul spre putere al burgheziei și clasei mijlocii de proprietarii rurali se asocia cu teama de dezordinile și violențele „războiului celor două roze” din secolul trecut, rezultanta conducând spre acceptarea tacită a absolutismului.

Tabloul general al societății britanice era completat de problemele ei confesionale. Vreme de 30 de ani, țara fusese teatrul unei prelungite reforme religioase, începute în vremea lui Henric al VIII-lea (1509-1547), și încheiate în vremea Elisabetei (1559-1603). În timpul celui dintâi, biserica regatului a fost scoasă de sub autoritatea Papei, și a devenit națională, substanța ei doctrinară rămânând romano-catolică. Sub urmașul său, Eduard al VI-lea (1547-1552) a dominat un protestantism radical de esență calvină, pentru ca în vremea Mariei Tudor (1552-1559) catolicismul să se reîntoarcă în forță. Odată cu ascensiunea sa la tron, Elisabeta a rupt relațiile cu Roma, și prin cele „39 de articole” a restaurat anglicanismul, preluând și conducerea bisericii (în consecință avea să fie excomunicată de papă la 1570). Vreme de 10 ani, englezii s-au convertit la noua religie de teamă, din loialitate față de regină sau chiar din convingere. Familia lui Shakespeare și William însuși pare a fi avut probleme în acei ani. Demnitar local, John ar fi îmbrățișat anglicanismul, dar ar fi rămas catolic în sufletul său, cum i-o arată și testamentul. Mary Arden era catolică ferventă, iar fiul se pare că a ascuns cu dibăcie aceleași convingeri. Pe de altă parte, cruciada protestantă a forțat un conflict cu Spania, început atunci când Elisabeta a susținut pe revoltații din Țările de Jos și, câțiva ani mai târziu, când, și cu destul noroc, a zdrobit Invincibila Armada a regelui Filip al II-lea (1588).

În toți acești ani viața marelui dramaturg ne este cunoscută exclusiv din documente oficiale, sau din presupuneri cu mare șansă de a fi adevărate. Astfel, deși nu există dovezi, e greu de crezut că fiul primarului din Stratford nu a urmat cursurile liceului umanist din localitate, unde se studia latina și autorii clasici. Nu l-a preocupat însă învățătura, și la 18 ani se căsătorea deja cu o tânără cu 8 ani mai vârstnică, Anne Hathaway, cu care a avut trei copii: o fată, Suzanne (1583) și doi ani mai târziu gemenii Judith și Hamnet.

Până în 1592 informațiile lipsesc cu desăvârșire. Așa-zișii „ani obscuri” ai lui Shakespeare, timp în care vine la Londra, intră într-o trupă de actori și scrie primele piese de teatru, coincid cu o criză socială de proporții; conflictele cu Spania și Irlanda catolică au dezorganizat comerțul, iar mai mulți ani de recolte proaste și câteva flagele economice au agravat și mai mult situația.

În acest context tulburat, apare pentru prima oară dramaturgul Shakespeare, autor deja de oarecare succes, din moment ce un coleg, Richard Green, îi adresează un pamflet mușcător, considerându-l „factotum absolut, care zgâlțâie scena”. Aceste afirmații jignitoare nu erau necunoscute lui Eminescu, căci în alte versuri care i-au fost dedicate, acesta schimba insulta în elogiu: „actor fiind, tu zguduit-ai scena”. Până la sfârșitul secolului, Shakespeare cunoaște în egală măsură durerea unui părinte care își pierde băiatul, Hamnet moare la 11 ani în 1586, dar și recunoașterea ca dramaturg, care îi aduce, desigur, și o mică avere, cu care își va cumpăra la Stratford o proprietate unde își instalează familia, după ce în anul anterior, tatăl, John, își vedea recunoscut blazonul la capătul unei perioade considerate critice.

Dar în teatru el se bucură de o împlinire completă reușind să ilustreze până la 1600 trei genuri, istoriile dramatice, tragedia și comedia, oferind deja publicului câteva capodopere. Teatrul istoric, un gen literar nou, cu o puternică încărcătură emoțională, stimulat de nașterea în plină epocă modernă a națiunii britanice, este aproape în întregime creația lui Shakespeare. Nu întâmplător, dramaturgul înfățișează un timp însângerat al istoriei britanice, „războiul celor două roze”, la capătul căreia tronul a fost preluat de Tudori, ultimul dintre ei, Elisabeta, aflându-se încă pe tron în acești ani.

Acest conflict, care a durat 35 de ani, pornise de la urmașii regelui Eduard al III-lea (1327-1377), un Lancaster și un York, cel dintâi neputând ierta celuilalt îndepărtarea și asasinarea lui Richard al II-lea (1377-1399) și ridicarea la tron a familiei sale, cu suveranii succesivi Henric al IV-lea (1399-1415), Henric al V-lea (1415-1422), Henric al VI-lea (1422-1461). Casa York va riposta cu Eduard al IV-lea (1461-1483) și Richard al III-lea (1483-1485), pe ruinele domniei căruia, după bătălia de la Bosworth se va ridica dinastia Tudorilor.

Această vastă frescă istorică nu a fost construită în ordine cronologică, ci în funcție de motive încă necunoscute. Până la sfârșitul vieții, Shakespeare îi va adăuga o piesă de teatru despre regele Ioan (1399-1415), și despre Henric al VIII-lea (1509-1547). În acest ciclu, fiecare piesă poartă de regulă numele suveranului, și a cărui domnie e înfățișată, toate, fără excepție, demontând sinistrul mecanism al puterii dobândite prin înșelăciune și crimă. Schema simplificată a oricăreia dintre ele ne arată scara ascensiunii vinovate a două rânduri de personaje, care ajung la coroană după ce și-au lichidat adversarii. Abia urcat pe tron, regele este la rândul său urmărit de complotiști, și ciclul se reia de-acolo de unde a început. Portretul celui care obține, deține și apoi pierde puterea, în virtutea acestui joc politic implacabil, excelează prin cruzime, viclenie și cinism.

Cel mai cunoscut personaj din această categorie este un rege din familia York, Richard al III-lea, se pare la distanță apreciabilă de modelul său real, construit de Shakespeare printr-un cumul de trăsături malefice, care îi atribuie un caracter monstruos. Piesa, concepută și jucată în anii 1592-1594, a oferit partituri excepționale unor mari actori din toate timpurile. L-au jucat în zilele noastre Laurence Olivier, în teatru și film, în 1955, și la noi George Vraca în 1963, Radu Beligan într-o montare fastuoasă din anii 70, și Ștefan Iordache.

Am remarcat deasemeni, în acestă lungă galerie de personaje negative și un foarte simpatic anti-erou, John Falstaff, mincinos, laș, bețiv, dar plin de spirit, cu care Shakespeare a pătruns în tavernele Londrei, tovarăș de petreceri al tânărului prinț Henric, viitorul rege Henric al V-lea, care ulterior, în fruntea Angliei, a obținut marea victorie de la Azincourt (1415) împotriva armatelor franceze (în tragedia istorică Henric al IV-lea, partea a IIa). Același personaj savuros este în egală măsură animatorul principal al comediei Nevestele vesele din Windsor, care se pare a fi fost scrisă la cererea expresă a reginei Elisabeta, și cărei premieră a avut lor în prezența sa, undeva între anii 1597-1601.

Între tragedii strălucește povestea „plină de jale” a celor doi tineri din Verona, Romeo și Julieta, scrisă și jucată între 1594 și 1596, a căror dragoste năvalnică sfârșește tragic, datorită vrajbei dintre famiile lor (Montague și Capulet). Deși eroii piesei sunt oameni obișnuiți, iar prima parte pare a fi o comedie romantică, piesa este de fapt o tragedie, în egală măsură a iubirii distruse de ură, ca și a responsabilității personale într-un lanț de crime (Mercutio este ucis de Thibalt și acesta de Romeo), la capătul căruia moartea îi așteaptă nemiloasă pe cei doi îndrăgostiți. De-a lungul timpului, subiectul a inspirat mulți creatori, în muzică pe Hector Berlioz (1839), și pe Charles Gounod (1867), prima variantă având și o foarte inspirată ediție coregrafică, datorată lui Maurice Bejart, și mai aproape de zilele noastre în cinema, prin excepționala ecranizare a lui Franco Zefirelli (1968), cu doi actori adolescenți, la vârsta eroilor principali, și cu un laitmotiv muzical repede devenit șlagăr.

Din primii ani londonezi ai lui Shakespeare par a data și celebrele sale Sonete, publicate în 1609, subiect de interminabile controverse legate mai cu seamă de persoanele ascunse în spatele minunatelor lor versuri, prietenul autorului sau „misterioasa doamnă brună”, secrete pe care nu le vom ști poate niciodată. Până să răspundem acestei curiozități, să elogiem ușurința cu care marele poet pătrunde în străfundurile sufletului omenesc, trăind iubirea drept cea mai mare bucurie a vieții, repede schimbată în dezamăgire și teribile păreri de rău.

Această capodoperă a avut o replică și în cultura noastră, de o calitate care aproape egalează modelul, „Ultimele  sonete ale lui Shakespeare în traducere imaginară”, scrise de Vasile Voiculescu (1889-1963), și publicate postum, în 1964.

În primii ani ai domniei lui Iacob I (1603-1625), trupa marelui dramaturg este preluată de curtea regală, fiica sa mai mare, Suzanne, se mărită, înzestrată cu o dotă consistentă, și în împrejurări la fel de nelămurite ca cele care îl aduseseră în teatru, Shakespeare se retrage la Stratford. Între multele capodopere din această perioadă de maturitate, cele mai cunoscute sunt comediile Cum vă place (1598-1600), A douăsprezecea noapte (1600-1602), și Măsură pentru măsură (1603-1604), și tragediile Hamlet (1599-1601), Othello (1603-1604), Regele Lear (1605-1606) și Macbeth (1607), incontestabil cea mai cunoscută și jucată fiind cea dintâi, scrisă poate în amintirea băiatului său Hamnet, și jucată în chiar anul morții tatălui, 1601.

Unul din cei mai importanți exegeți ai operei sale, polonezul Jan Kott, îl asemăna pe Hamlet cu Mona Lisa lui Leonardo DaVinci, în măsura în care, și unul, și cealaltă, au o viață proprie ca personaje culturale, și pentru cei care n-au văzut niciodată surâsul Giccondei, și n-au citit sau urmărit la teatru tragedia dilematicului personaj (care montată integral după text ar dura 6 ore).

Dar pentru cei care o cunosc „în Hamlet există multe teme politice, violență și morală, și o lungă serie de controverse, unele privind țelurile și sensurile vieții. În același timp este o tragedie a dragostei, a unei familii, și pe deasupra, o tragedie națională. În fine, este un studiu psihologic zguduitor, o intrigă sângeroasă, un duel și un măcel de mari proporții. Putem alege, dar trebuie să știm de ce și pentru ce alegem.” Nu în ultimul rând Hamlet este și o tragedie a răzbunării. Celebra tiradă A fi sau a nu fi s-ar traduce prin a fi, adică prin dorința fiului care își răzbună tatăl ucis de un frate nemernic, care îi râvnește tronul și soția, și prin a nu fi, adică a se lăsa instalat într-o prea lungă căutare a adevărului, și de a ezita mereu de a duce la capăt ceea ce îi este hărăzit.

În film, Hamlet a avut interpreți remarcabili, de la Laurence Olivier, chiar în Elsinor-ul nefericitului prinț (1947), la rusul Inochenti Smotkunovski (1964); la noi mari roluri, prilejuind lui Ștefan Iordache și Ion Caramitru și lui Marcel Iureș. Referitor la celelalte tragedii, Othello și Macbeth sunt oameni cumsecade, fiecare atins însă de o patimă care îl va duce la pieire. Cel dintâi se crede invincibil (și în dragoste), celălalt este un ambițios însetat de putere. Amândoi se dovedesc însă ușor de manipulat și sfârșesc prin a săvârși crime abominabile. Rgele Lear plătește și el o greșeală de neiertat. Își exclude de la moștenire singura fiică iubitoare, și acest act flagrant de nedreptate distruge totul, inclusiv ordinea firească a lumii.

Înainte de a se retrage, Shakespeare a mai lăsat o capodoperă, interpretată unanim ca un testament spiritual: comedia Furtuna. Personajul principal, magicianul Prospero, exilat pe o insulă îndepărtată de dușmănia semenilor săi, provoacă un cataclism, la capătul căruia, odată încheiată această tulburare de ură și nedreptate, lumea se reîntoarce la normalitate și marile cicluri are vieții se reiau de la capăt. Demiurgul vrăjitor își aruncă bagheta magică și revine printre pământeni. Pare că însuși marele dramaturg, după ce ne-a arătat întreaga măreție și mizerie a lumii, se retrage cu această demonstrație de teatru în teatru, cu toate mijloacele sale la vedere.

File:William Shakespeares birthplace, Stratford-upon-Avon 26l2007.jpg

By John (originally posted to Flickr as Stratford upon Avon) [CC BY 2.0], via Wikimedia Commons

Shakespeare a murit în aprilie 1616 în mijlocul familiei sale, iar 7 ani mai târziu, doi actori, foști colegi, au tipărit o ediție canonică a teatrului său, 35 de piese, între care 10 istorii, 14 comedii și 11 tragedii, după texte care văzuseră deja lumina tiparului, coroborate cu amintirile lor de scenă (între timp teatrul Globe, unde se jucaseră piesele sale, arsese, și, odată cu el, și toate manuscrisele pieselor sale.)

Vremurile contradictorii și agitate în care a trăit Shakespeare au trecut demult. Astăzi, la aproape jumătate de mileniu după ce au fost scrise piesele sale, altele sunt problemele lumii noastre. Și cu toate acestea, teatrul shakesperian este urmărit mereu, cu aceeași emoție și bucurie, autorul câștigându-și demult contemporaneitatea cu toate timpurile. Explicația este foarte simplă: subiectele marelui dramaturg sunt de fapt veșnice – dragostea și moartea, binele și răul, arbitrariul și dreptatea, și, peste toate, căutarea neobosită a sensului vieții. Și la sfârșit, toți cei care au zăbovit asupra operei sale, nu pot spune, copleșiți de admirație, decât asemenea lui Vasile Voiculescu: Dar tu ești soare veșnic; o clipă poți ierta/ Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.

Halal concursuri școlare…

Știu că pornesc aceste rânduri cu generalizări, poate nedrepte. Că voi considera o categorie mare, de cadre didactice, din care nu se poate alege așa ușor grâul de neghină. Îmi cer anticipat scuze celor care nu se încadrează în generalizările de mai jos, știu că sunt, și am tot respectul pentru munca lor. Dar sunt și practici care nu-și au locul, sunt sub demnitatea unul cadru didactic model, așa cum îl văd și îl consider eu. Și azi mă refer la concursurile școlare, de ce tip vreți, dar de creativitate mai ales, cu duiumul în această perioadă pre-pascală. Că, de ce nu, dă bine să participi!

Noi suntem în goană nebună după adeverințe. Suntem ahtiați să avem „dosare”, să „dăm bine în hârtii”, pentru că, nu-i așa, munca la catedră se măsoară cantitativ. Și trec peste colecțiile de diplome în alb, care circulă pe net – să nu-mi spuneți că nu, că mi-a picat în mână o arhivă de-asta! – cu care se falsifică participări, asta e deja minciună și furt, două valori ce nu vor produce nicio schimbare în societate; și ajung la participările false la concursuri.

Umila mea părere este că sunt concursuri pentru „nume de copii”, nu pentru copii. Avem o obsesie bolnavă pentru perfecțiune, să fie cel-mai-cel produsul înscris. Întrebarea mea e una singură:

Ce învață, stimabilă doamnă, copilul acela căruia îi colorați / pictați / decupați dumneavoastră pentru concurs?

De ce e copilul acela la școală/grădiniță? Să mi-l învățați dumneavoastră să fure și să trișeze? Așa mi-l pregătiți pentru viață? Bună, rea, „frumoasă”, „nereușită”, e lucrarea lui. Juriul va decide, dacă nu merită, nu câștigă. Dacă nu se străduiește suficient, nu trece mai departe. Poate că nu depun profesorii un jurământ al lui Hipocrate,  dar bun-simț nu mai există?

Cum vă permiteți să lucrați dumneavoastră fișa copilului, pentru că e numele lui pe ea, doar ca să aruncați praf în ochii părinților, și să-i îmbătați cu false reușite și performanțe ale copilului? Ca apoi să ne mirăm cum a picat bac-ul…

Din fericire nu e vorba aici de copilul meu. Ceea ce fac de ani de zile pe acest site se vede. Știe că nu trebuie să trișezi, că nu valorează nimic o diplomă obținută fără muncă. Că la concursuri uneori câștigi, alteori pierzi, dar e o fotografie din viața lui, care nu-l caracterizează în întregime. Da, suferi, dar te întărești și mergi mai departe.

Este vorba de alți copii, ai altor părinți, care probabil habar n-au… Pentru că, împreună cu colegele mele, am ajutat niște copilași să participe la un concurs „de Paști”. Piticul repartizat mie s-a descurcat. Eu – pe o foaie, el pe alta, imitându-mă. N-a ieșit nici Da Vinci, nici Picasso. Dar pentru un copil mic, frustrat că ceilalți se joacă în fața lui, pe covor, și el trebuie să lucreze în plus, pentru că „vrea doamna la concurs”, s-a descurcat. În schimb, colegele mele au primit dispoziție „să coloreze ele, așa, cum face copilul, ca să iasă lucrarea”!

Mă bucur că uneori mă stăpânesc mai bine decât sper, și că știu să-mi țin gura. Dar sentimentul de dezgust pe care l-am trăit este cu mult peste ceea ce pot descrie aici.

Și dacă îmi poate explica cineva, logic, că n-am de ce să simt gust amar, poate voi înțelege. Și să nu-mi spuneți că așa e sistemul. Sistemul suntem noi, și noi îl putem schimba. Doar să vrem!

martisoare cusute paiete

Copiii pot. Doar să ai răbdare să le explici, și curaj să-ți asumi reușita lor.

festonare

Festonare pe textil și cusătură în urma acului

Săptămâna trecută am exersat festonarea, pe polistiren, pentru că fetele aveau mare nevoie de un antrenament înaintea lucrului pe textil. Și încă le-am ușurat foarte mult sarcina, căci le-am dus pluș care nu se deșiră, deci festonau „la sigur”. Am fost extrem de mulțumită de ce-a ieșit azi, tehnica era, cel puțin teoretic, înțeleasă, și am mers pe consolidare.

Trec peste extazul lor general că acum „cos de-adevăratelea” (le-am explicat că abia când bagă în ac din prima putem vorbi de vreun nivel), și ajung la faptul că erorile au fost puține, că au știut să și le corecteze din mers, și au avut foarte puțin nevoie de mine. Pentru că încerc să strecor mereu ceva nou, azi le-am explicat cusătura în urma acului, pe care sper s-o pot consolida cum trebuie data viitoare, când facem în sfârșit pernuța de ace. Au fost și aici probleme, și m-am bucurat că le-au observat singure. A lucra „din ochi” este nu greu, ci foarte greu. Să poți face pași uniformi, să nu încrețești materialul, sunt „detalii care contează”.

Au cusut destul de repede câte o literă. Eu aș fi vrut inițiala lor, însă ele au preferat numele păpușilor care își vor decora camerele cu noile carpete… festonare

Dar partea cea mai frumoasă a orei de azi a fost alta… am început să le povestesc despre șezători, cum se întâlneau fetele și lucrau, ce e aceea zestre și de ce era așa importantă de-și petreceau iarna cosând… Cel mai mult le-a plăcut însă partea cu spusul poveștilor. Așa că au început să povestească… apoi m-au pus pe mine… am scotocit repede după câteva snoave scurte, am schimbat de la cele chinezești la Aventurile lui Păcală, și le-a plăcut. Apoi le-am povestit „Mica vrăjitoare”, că tot era proaspăt citită, însă mi-e destul de clar că pentru data viitoare nu se poate să pregătesc doar materiale, ci trebuie, neapărat, să am în tolbă și niscai povestioare pe gustul lor. Partea aceasta de literatură pentru copii n-o prevăzusem deloc în plan :), dar ne adaptăm.

Tablou de primăvară – șnuruire și îndoire

De câteva cursuri îmi dau silința cu grupa mare de la opțional să ne însușim corect deprinderea de a șnurui. Ei bine, nici în a treia activitate, aproape consecutivă, nu pot spune „toți copiii au realizat obiectivul”. În proporție de 80% este realizat, 60% chiar impecabil, fără niciun fel de problemă… însă nu e 100%. Fiind mici, nu pot da nici sarcină separată, de recuperare, pentru cei care mai au de lucru… pentru că nu acceptă ei ideea să facă „altceva”. Așa că sarcina e dificilă.

Știam că cei mai mulți dintre ei nu vor ava probleme, și vor termina foarte-foarte repede, așa că tabloul a avut sarcină dublă: cei care mai aveau de învățat urmau să rămână la prima etapă, cei care terminau în 10 minute, urmau să încerce altceva… Așadar, pentru activitatea de șnuruit, au avut marginea simplă a tabloului, urmând ca pe ultima latură să lege direct firele, pentru a realiza agățătoarea. Firul cu care am lucrat este un fel de șiret subțire, cu nylon pe interior. Pentru a nu se deșira, îi topesc capetele înainte de oră, când pregătesc materialele.

Foarfeca franjurat hartiePentru iarbă am folosit foarfeca de franjurat, și a fost pregătită înainte. Copiii adoră unealta, însă am una singură, și ei sunt mulți… așa că nu am de ales. Florile le-am realizat cu perforatorul decorativ, și le-au lipit aproape instant. Au avut „cel mult șapte”, ca să facem și puțină matematică. Am observat că încă nu stăpânesc cum trebuie noțiunea, căci m-au întrebat cât înseamnă exact, așa că am deviat un pic și le-am explicat.

Pentru fluturi am folosit hârtie origami 10x10cm, pe care am printat modelul de AICI. Mi l-am pregătit singură, fix 10x10cm, și am pus hârtia origami în imprimantă. La setări am ales „dimensiunea reală/actual size”, nu „încadrează/fit to page”, și am modificat și dimensiunea colii din proprietăți, la 10x10cm (deși imprimanta nu a acceptat decât 10×12.7cm, dar nu a fost problemă). Rămâne o margine de 3mm unde nu se imprimă, dar nu e tragic, se intuiește modelul. Se decupează pe contur, apoi se îndoaie pe liniile deja trasate, în formă de evantai. Pentru a ușura munca, se pot tras înainte liniile cu un pix și o riglă, pentru a se îndoi mai ușor. Se leagă la mijloc cu sârmă și se desfac aripile. Fluturașii pot fi folosiți pentru aproape orice decorațiune, ghirlande etc.

Mai jos aveți creațiile. În funcție de numărul de fluturi vă puteți da seama și care era nivelul de îndemânare. Am o singură fetiță cu care e nevoie de lucru suplimentar, însă e ambițioasă și își dorește să reușească. Șnuruirea a terminat-o greu, dar fără ajutorul meu. A înțeles tehnica, însă are nevoie de mai mult exercițiu. A încercat să realizeze fluturele evantai, dar dezvoltarea mânuței este insuficientă, și nu a reușit. Cum însă voia neapărat fluturi, i-am desenat un model și am improvizat, neapărat cu antene. Ultimul este realizat acasă, de Iris, din materialele rămase.

snuruire flori și fluturi evantai

snuruire flori și fluturi evantai

Curaj, câinele cel fricos

Cred că știți serialul de desene animate, „Curaj, câinele fricos”, însă nu despre acesta este vorba azi. Azi e vorba despre Curaj. Nu, nici ministrul de la care așteptam atâtea, deși are și el ceva de-a face, ci despre curaj în sine, ca atitudine ce ar trebui să facă parte din seria celor cu care e bine să ne creștem copilul.

Am să încep totuși cu ministrul împricinat. Numirea sa la Învățământ, când probleme dificile agită lumea educației, a fost privită ca fiind de bun augur. Pregătit, și cu un nume predestinat să-și asume reforma și să o implementeze, a creat în mintea celor care așteptau demult o mână forte și un strop de curaj așteptări extraordinare. Și ministrul Curaj n-a avut curaj! A dezamăgit.

Ce înseamnă să ai curaj? Cu siguranță nu înseamnă să te arunci inconștient înainte, fără să calculezi riscurile, pentru că tu ai curaj și nu ți-e frică de nimic. A avea curaj înseamnă să găsești acel echilibru al nivelului de adrenalină, care să-ți permită să controlezi nivelul de frică într-un mod în care să rămâi conștient de pericole, și lucid în luarea deciziilor. A avea curaj cu siguranță nu înseamnă să fii „extrem”, indiferent ce înseamnă aceasta. Și nimeni și nimic nu-ți poate impune din afară care e acel nivel optim de adrenalină la care tu ai curaj.

Să luăm de exemplu frica de câini. Sunt copii care pentru nimic în lume nu s-ar apropia de animal, pentru că nivelul fricii este copleșitor pentru ei. Nu reușesc și pace să devină raționali, și să controleze acest sentiment. Și cu cât este mai mic, cu atât nivelul de „rațional” tinde să dispară, intervine cel de instinct și de apărare. Dacă comanda de „sus” e FUGI, nimeni și nimic nu-l va opri. Degeaba îi spui că ești cu mine, mie nu mi-e frică. El trebuie să aibă atâta încredere în tine, încât să știe că în momentul în care ți-a dat mâna, tu ești perfect capabil să îl aperi. Aceasta este legătura care îl ajută să găsească echilibru…

Și totuși, nu vei fi mereu acolo să-l sprijini, așa cum nu vei fi lângă el întreaga viața. Va trebui să-l înveți să gândească limpede în momente tensionate, să-și controleze emoțiile și să aibă puterea de a decide ceea ce este bine, pe termen lung, și nu confortul imediat. Abia atunci vei putea spune că este un copil curajos.

Să-l luăm drept cobai al experimentului de față tot pe ministrul Curaj. Discuția privind planurile cadru de gimnaziu a încleștat toți cei trei actori ai actului educațional, și s-a creat un moment de tensiune maximă, care l-a pus la încercare. S-a lăsat copleșit de presiune, iar decizia luată a împăcat pe toată lumea pe termen scurt. Cu alte cuvinte, nu a reformat sistemul, nu a dat pe nimeni afară, n-a renunțat la titulatură în învățământ, fiecare profesor a primit „o oră”, iar bieții copii… au devenit victimele unui experiment nedorit. Curaj n-a avut curaj.

Alt exemplu, mersul pe bicicleta cu două roți. Este pentru mulți părinți un hop care trebuie trecut, deși mulți dintre copii nu sunt, de cele mai multe ori pregătiți să-l facă. Să renunțe la acele roți ajutătoare. Cum îi „formezi” curajul? Îl pui pe bicicletă și îi dai drumul la vale. Sau îl înveți să înoate aruncându-l în apă. În ambele cazuri, cu destul de multe șanse, va învăța. Însă… nu ai crescut un copil curajos. Ai testat și ai activat instinctul de supraviețuire. Copilul s-a supus, el nu are curaj, ci nu are de ales. Merge înainte ca mielul la tăiere, și acesta nu este curaj!

Curaj înseamnă să ai capacitatea de a decide. De a trage tu aer în piept, de a-ți spune „pot” și a merge mai departe.

Cum să crești un copil curajos, Alfie Kohn

Nu știu ce se întâmplă „acasă”, și cum își crește fiecare copilul. Însă, la școală, educația în spiritul curajului are loc la orice pas, iar responsabilitatea ce apasă umerii profesorilor este enormă. Am văzut viitoare cadre didactice care tremură ca varga, ori nu intră la un examen pentru că „le este frică”. Nu au, așadar, deprinderile necesare pentru a-și controla nivelul de adrenalină, și de a decide. Peste câțiva ani, copiii vor da primele examene din viața lor cu tine alături. Ce le vei spune, și cum îi vei încuraja, dacă tu, ca adult, nu vei ști ce să faci?

La educație fizică, săritura la capră. Omul este obișnuit să meargă. Nu este pasăre, și a-l desprinde de legătura lui naturală cu pământul înseamnă să-i provoci limitele (cui nu-i e frică de avion?). Îi ceri să-și rupă singur această legătură de securitate, adică să renunțe la gradul de confort, și să se arunce în aer, unde nimic nu-i mai poate oferi controlul. Depinde de profesor cum explică, cum formează fiecare deprindere, cum îl ajută să înțeleagă că momentul de control îl ai la decolare, când imprimi mișcarea, și, mai ales, că „el” este acolo să te ajute. Câtă psihologie a copilului ar trebui să știe un profesor de sport? Sau oricine are un fluier și spune „săriți” poate rezolva și această problemă?

Ne-am obișnuit să ne supunem, și să aruncăm altcuiva responsabilitatea. Noi nu avem curaj să ne asumăm deciziile. Să spui „Eu consider că lucrurile așa ar trebui făcute”, și să semnezi…

Când ați fi vrut să aveți curaj?