După prima mea experienţă cu Noaptea muzeelor mi-am promis solemn că sub nicio formă nu voi repeta aventura… un muzeu nu se vede aşa. Le prefer goale, sau cu vizitatori ici-colo, să ai timp să citeşti, să întrebi, să studiezi, să faci poze… nu… nebunia asta nu e pentru mine, nu mi se potriveşte deloc. Până anul acesta m-am ţinut de promisiune, şi am ignorat evenimentul.
Dar acum am văzut că totuşi am o portiţă de scăpare pentru a bifa totuşi noaptea muzeelor, şi în acelaşi timp să nu am parte de ea. Am selectat din listă câteva atracţii pentru copii, şi am mers seara, înainte să înceapă nebunia din oraş.
Am început de la ora 6, la Muzeul Naţional de Istorie, unde aveau un atelier pentru copii, în cadrul căruia urmau să coloreze planşe de pe columna lui Traian, de la ridicarea căruia se împlinesc 1900 de ani. Ideea mi s-a părut minunată, mai ales că am vizitat de curând Lapidariumul, şi erau în temă copiii. Ca o paranteză, nu am intrat în muzeu, se vizita doar tezaurul şi Lapidariumul, iar expoziţia Comorile Chinei era închisă. Mi se pare normal, la cât de specială e, nu s-ar fi riscat cu puhoiul de vizitatori. Revenind la atelier, programul anunţat, pe ore, nu a fost respectat, copiii intrau pe măsură ce se elibera un loc. Planşele erau interesante, dar mare păcat că nu au printat, color, planşe cu uniformele romanilor, dacilor, să ştie şi copiii ce colorează. Ai mei au fost dezamăgiţi că nu au avut planşa cu trecerea podului de la Drobeta… Iris a avut celebra cavalerie sarmată, am stat să-i explic cum era costumul de zale, cu vecinii implicaţi în război, şi de ce au câştigat totuşi romanii războiul. I-am povestit că iniţial columna a fost pictată, şi că e mare păcat că nu s-au păstrat culorile, să ştim mai multe detalii… Tot pe planşa ei a avut şi o trupă de daci, cu stindardul tradiţional. Faptul că a văzut detaliile şi l-a colorat înainte, a ajutat-o să termine proiectul cu draco, steagul dacilor, pe care l-a decupat din carton după ce l-a desenat cu ajutorul unui şablon. Mi-a părut rău că nu li s-a spus acolo nimic despre el, dar i-am povestit eu, că era cap de lup, cu corp de balaur, că prăjina se înfigea în cap, nu cum am văzut steguleţele plecând de-acolo, pe la jumătate, că corpul era din pânză probabil verde… deci nu prea mergea din carton roz… Iniţiativa însă a fost frumoasă, aşa că sper că va continua.
De aici ne-am dus la Arhivele Naţionale, unde este deschisă expoziţia Copilărie regală. Pe jos până acolo am trecut în revistă familia regală a României, cine cu cine a fost căsătorit, de când a domnit, cam ce s-a întâmplat. Am început cu un colaj de filmuleţe din colecţia A.N.F., cu fragmente din viaţa publică sau de familie în care apăreau copiii. Fragmentul cu vizita la Constanţa a familiei ţarului cred că a dezamăgit-o pe Iris, se aştepta la mai mult de la rochiile unor prinţese adevărate, că doar erau surorile Anastasiei. Expoziţia conţine reproducerile unor fotografii cu copiii, inclusiv principesa Mărioara, fiica lui Carol I. Sunt de asemenea şi acte în original, certificate de naştere, de botez, chiar certificatul de deces al principelui Mircea, fiul reginei Maria (căci despre tată nu poate spune nimeni…). Am descoperit cataloage şcolare, ori jurnalele reginei Maria, în limba engleză, cu colaje de fotografii la interior.
Al treilea punct a fost muzeul Antipa, dar nu pentru expoziţia permanentă ori pentru Human body, unde erau cozi de cel puţin două ore de aşteptare… ci pentru demonstraţiile cu insecte şi lilieci care aveau loc în curtea din spatele muzeului, şi despre care din fericire nu ştia prea multă lume. La insecte a mers binişor. Am ajuns când montau ecranul alb şi becul cu lumină lăptoasă pentru a aduna insectele. Ne-a explicat că, în natură, experiementul acesta are rezultate în cel mult 5-10 minute, dar că în mijlocul oraşului, lângă becurile de la muzeu, şi cu atâta gălăgie, nici insectele nu au linişte. Au apărut totuşi doi mai rari, una chiar un dăunător care le dă de furcă celor care se ocupă de parcurile din Bucureşti. De prins gâzele s-a ocupat profesorul Mihai Stănescu, care lucrează cu Antipa de aprox. 25 de ani, dacă am reţinut corect, şi a colectat o bună parte din colecţia de lepidoptere de jumătate de milion de exemplare a muzeului. N-am prea înţeles ce erau trihopterele, decât că au prins şi un exemplar, şi este înrudit cu cele care le captau lor atenţia.
Pentru prinderea insectelor foloseau borcane alungite, pregătite cu vată pe fund, şi pe capac sudat un arc, pe care se înfăşura un alt tampon îmbibat în cloroform. Cloroformul… iniţial le ameţeşte, apoi le ucide. Profesorul mi-a plăcut, prin entuziasmul pe care ochii săi îl arătau la fiecare gâză, prin vesta lui cu multe multe buzunăraşe, pline de tot felul de lucruri utile pe teren. Simultan cu gâzele am avut parte de lilieci… adică nu i-am văzut, deşi recunosc că am pornit cu ideea că au cumva un aparat care îi atrage şi îi vedem :). Nu, aparatul minune era unul cu care îi auzi. Cu cât păcănitul este mai des, înseamnă că liliacul se orientează sau caută prada, căci emite mai multe impulsuri. În funcţie de frecvenţă pe care se recepţionează semnalul, poţi identifica şi specia de liliac. Despre lilieci ne-a povestit doamna Ana Maria Diaconescu, şi am recepţionat două frecvenţe: 58 şi 35 kHz. N-am reuşit să reţin însă ce specii a spus că sunt…
Cam dezamăgiţi că n-am văzut lilieci, am luat ultimul metrou spre casă, în timp ce Bucureştiul curgea valuri-valuri către muzee… care sunt tot acolo şi în celelalte zile ale anului… numai că nu le vede nimeni.
Voi aţi fost?