Familia Cartof in versiunea lui Iris si Andrei

Chiar nu credeam că mai reuşim să terminăm la timp proba aceasta. Copii au fost în vacanţă la bunici. Am sperat ca partea cea mai grea – decorarea cartofilor, să o realizeze la bunici. Din păcate, la bunici nu au fost disponibile decât nişte scobitori şi ceva plastilină. Când am ajuns ieri la copii, iată ce mă aştepta… şi copiii erau fericiti că au bifat tema, mai ceva decât găina babei când s-a dat jos de pe cuibar.

Cartofi decorati

Normal că m-am luat cu mâinile de cap, dar i-am ambalat şi le-am făcut buletin de Bucureşti. Le-am spus copiilor că nu se acceptă, şi că mergem acasă şi lucrăm.

La urma urmei, un copil mic nu poate lucra dacă nu vede un model (aici se rezolvase), dar tot trebuie să stea cineva cu el şi să-l îndrume… să vedem ce-am putea să realizăm şi din ce. Iar toată lucrarea am realizat-o pas cu pas…

Prima şi prima dată aveam nevoie de pantofi. De la pitici!!!, aşa că pantofi bărbăteşti am luat de la Doc şi de la Morăcănosul. A înfipt scobitori, am pus o bulina de plastilină şi i-am aşezat în picioare. Mami, astea din plastilină sunt şosetele! Pentru doamne am descălţat câteva păpuşi… bine că nu a fost nevoie să luăm pantofii cu toc, şi am găsit cizme.

Domnul si doamna cartof

Am trecut la ochi. Dacă vi se par prea rotunzi, ei bine, sunt făcuţi cu şablon. Un cerc mai mare, unul mai mic, colorat, şi gata ochii. Apoi sunt înfipţi cu bolduri. Mult mai practice decât scobitorile… La fel şi urechile, tot nişte cercuri. Doamnele au şi cercei.

Domnul si doamna cartof

Gura, nasul şi mustăţile sunt din plastilină. Mâinile – combinaţie de aţă şi plastilină, ataşate tot cu bolduri. Părul l-am realizat ca aici, atât că nu l-au împletit. La fel şi pălăriile, fiecare cu ideea lui de culoare. Bastoanele au rămas de la acadele, iar umbreluţele de la ziua lui Andrei.

Ca de obicei, Iris a terminat prima… lucrează mult mai repede, forfecuţa e prietena ei. Plus că are grijă la detalii… mărgele, poşetă, chiar şi la decor a stat, a aranjat, şi încă nu e chiar tot cadrul, că nu se mai vedeau cartofii… lipsesc restul piticilor, un ponei, şemineul şi restul animalelor din pădure… Cred că mai distractivă decât proba în sine a fost aranjarea decorului.

Andrei, ca de obicei, a dat şi puţină apă la şoricei. Că el nu ştie, că lui nu-i iese… ba îmi ies mie fire de păr alb cu el. Nici măcar nu încearcă. Acum a văzut poza, şi e foarte mândru de creaţia lui. Abia aştepta să scape. L-am întrebat dacă doamna nu are nimic pe cap, cu gândul că, poate, îi face o pălărie. Nuu, merge şi aşa! Asta mă disperă… că se mulţumeşte cu puţin, chiar dacă ar putea face mai mult…

În schimb s-a simţit ca raţa pe apă când i-am dat libertate la amenajat decorul. Cu maşini… da… se duc să-şi cumpere maşină… fiecare câte una. Să caut una de fete… decapotabilă… Moş Crăciun era pe post de consilier de vânzări.

 

Teatru… pe degete. Papusa confectionata din hartie

Papusa din hartie, pentru deget

Săptămâna viitoare Năzdrăvanii vor avea o temă nouă… de realizat o păpuşă de teatru. Ei, încă nu le cer prea mult (adică o păpuşă veritabilă, de pus pe mână), dar tot e de muncă şi pentru această probă. Era programată de multă vreme, dar am renunţat la ea şi am transformat-o într-o temă de desen. Dar şi aceea este de ajutor, căci acum au mai multe idei despre viitoarea păpuşă. O prinţesă, o vrăjitoare, un doctor… ei aleg.

Pentru început se realizează un tub de hârtie dintr-un pătrat de aproximativ 10x10cm. Se înfăşoară în jurul unui deget, sau se foloseşte un marker mai gros pentru a rula. La sfârşit se lipeşte cu puţin lipici. Tubuleţul va ieşi suficient de rezistent şi nu se va îndoi.

Pentru tunsoare se poate folosi un ghem de mohair; se taie firele de două ori mai mulgi decât se intenţionează a avea lungimea, şi se leagă la mijloc. Se foloseşte apoi aracet sau lipici lichid pentru a adăuga podoaba capilară. Pot fi împletite codiţe, sau poate fi lăsat liber, după preferinţe. Aveţi grijă numai să fie suficient.

Ochişorii se pot lipi sau desena. Pentru restul hăinuţelor imaginaţia poate găsi cele mai frumoase soluţii. Pot fi textile sau din hârtie, în funcţie de materialele disponibile. Mânuţele pot fi din hârtie, sau pot fi din fire de aţă. Sunt mult mai amuzante în jocul cu păpuşa, căci se pot mişca.

Eu am preferat să-i adaug o pălărioară. Pentru pălărioară se trasează un cerc şi se decupează. Partea de sus se realizează dintr-o bandă de hârtie. Se lipeşte, apoi se franjurează cu foarfeca. Se îndoaie spre interior părţile tăiate, se adaugă lipici şi se lipeşte peste cercul decupat. Şi pălărioara mai aşteaptă doar o floricică, dacă este o pălărioară de fetiţă, sau o pană, dacă este de băieţel.

Acum urmează o săptămână de aşteptare, să vedem ce vor lucra piticii.

Papusa din hartie, pentru degetPapusa din hartie, pentru deget

Detaliile probei

Emotie de scolar

Acum un sfert de veac, când am împlinit (în sfârşit!) vârsta de a merge la şcoală, nu aveam emoţii mai deloc. Prietenul meu de la grădiniţă mersese cu un an înainte. Ai mei părinţi lucrau la şcoală, aşa că am fost cam nelipsită de pe-acolo. Încă îmi amintesc ce ordonat era Dani, şi cum a scos cu mândrie din ghiozdan un abecedar îmbrăcat cu copertă transparentă, şi care mai avea şi semn! Din nefericire, jumătate de an ne-a despărţit… Deşi am rămas cu prietena mea, un an de zile cel mai mare regret al meu a fost că nu m-am dus şi eu la şcoală. Moş Niculae mi-a adus anul acela drept consolare setul complet de rechizite, dar tot degeaba.

A venit probabil şi cea mai aşteptată toamnă. Uniformă, guleraş apretat, nelipsitele pampoane pe cordeluţă (măi şi ce pampoane aveam! Nu se şifonau, şi erau sulfilate cu roşu, două seturi făcute pe comandă la croitoreasa din sat.) Şi, normal, ghiozdan. Roşu, cu bretele de spate, şi… cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici! Am fost de-a dreptul în extaz când m-au chemat în sufragerie să-mi arate „ceva”, şi l-au scos…

Clasa o ştiam. Era la parter, a doua sală. Şcoala – îi cunoşteam fiecare ungher, că doar acolo crescusem. Le ştiam şi pe învăţătoare, numai că nici una nu urma să fie a mea! Mie urma să-mi revină una nouă… Am încercat, copil obraznic, să trag cu ochiul în timpul unor testări. Nu-mi amintesc decât o individă slabă şi zăludă, n-am reuşit să-mi fac o impresie prea bună cocoţaţă pe gărduleţul din faţa ferestrei. Aşa că urma să am răbdare… până în prima zi.

Cert e că, după atâţia ani, îmi amintesc frânturi din prima zi de şcoală. O secvenţă din clasă, cu o fetiţă care plângea continuu, şi o bunică disperată care nu ştia ce să-i facă, şi apoi finalul, când l-am luat de la grădi pe fratele meu. Plus criza lui şi tavalitul pe jos în mijlocul drumului… Era primul lui an singur la grădi, până atunci fusese umbra mea.

Dar despre învăţătoare nu-mi amintesc. Nu faţa ei… Din fericire nu am avut-o decât două trimestre, şi a avut grijă să-mi rămână întipărită în minte o frică cumplită. La noi nu se auzea nici musca în clasă. Pentru că musca ar fi luat bătaie la palmă… cu rigla, sau, şi mai rău, cu o tulpină de trandafir cu ace boante (nu ştiu cine o fi fost cretinul de s-a găsit să-i ducă trandafiri…) Tot ce ţin minte e cum ne ridica pe toţi în picioare şi ne ardea la fiecare palmă una, două, sau mai multe lovituri… Nu-mi amintesc cât era de bună, sau dacă ne-a învăţat ceva. Atât că era nedreaptă. Apoi am avut şansa să ne mutăm. Şi adevărata mea învăţătoare este o doamnă ai cărei ochi nu îi pot uita. Părul cărunt şi privirea blajină, aşa cum ar trebui să fie.

Am luat de la ea 2 palme… şi acelea încet. Prima pe nedrept, în prima săptămână, pentru că la lecţia cu animalele din pădure am copiat textul fără să las aliniat… dar terorista mai sus pomenită nu ne explicase ce e ăla aliniat. A doua pe drept, în clasa a treia, că jucam moara în oră cu colega de bancă. În rest mi-o amintesc cu mare drag.

Acum încerc să înţeleg emoţiile copilului meu. Am reuşit să aduc vorba şi să-l fac să vorbească…

Am 59 de spaime! ooo doamne, deja mă vedeam la 15 septembrie că nu le-am rezolvat!

Am glumit, mami, doar 10… şi am început, ca în cântecul cu elefanţii, să vedem care sunt.

Prima… nu ştiu cum o s-o cheme pe Doamna! Poate Elena… sau Mariana… Am convenit că doamna e şi ea om, şi că va avea un nume, ca toţi oamenii. În nici un caz nu va fi Gheonoaia, Muma Zmeilor, ca să-i fie frică cum îi aude numele. Pe-a mea, cea buna, o chema Angela. Un înger. Deci, numele poate contează… să vedem cum ne-o fi norocul.

A doua… nu-mi cunosc colegii… în afară de Alexandra (e tot cu mine în clasa, da?) şi Andu, care e la clasa vecină. Ne-am amintit împreună cum a fost să aibă colegi noi. La grupa mică, apoi cum la grupa mare şi pregătitoare grupa s-a înnoit mereu cu jumătate din efectiv. Şi în câteva zile erau prieteni. Aşa va fi şi acum…

A treia… nu ştiu în ce bancă o să stau. Adică ştiu că o să stau cu cineva, poate cu Alex, dar nu ştiu unde. A văzut la Buni la şcoala clasele… aşa că l-am întrebat unde i-ar plăcea. În banca a doua. De la fereastă, să fie lumină! Dar poate mai bine o las pe doamna să ne aşeze… eu sunt înalt, poate mă mută pe rândul din spate… ştii, mami, mi-ar plăcea să fie ca în filme, la americani, să avem la şcoală restaurant, să mâncăm ce vrem noi. Ei, aici a fost nevoie să-i tai elanul… la şcoală în România nu e cu autoservire. Va avea pacheţel de-acasă, şi va primi şi lapte şi corn. E corn cu ciocolată? Că eu de-ăla vreau! Corn simplu… dezamăgire totală.

Am luat o pauză, şi m-a pus să-i povestesc câte buzunare are ghiozdanul lui, şi ce va pune în fiecare. A recapitulat el apoi… Şi am revenit la spaime.

A patra… nu ştiu ce culoare vor avea pereţii! La asta recunosc că nu m-am aşteptat. Probabil albi. Sau galbeni. Nu vreau să fie roşii… ştii, mami, copiii lui Buni de la şcoală au fost obraznici, au aruncat cu mere pe pereţi, era foarte urât acolo, dar i-a pus Buni să dea cu vopsea… Am convenit că el nu va face aşa ceva. Şi că probabil va avea pereţi albi, cu planşe cu litere… Mami, o să am litere de-alea ca la Buni în clasă? Ştiind că la Buni nu sunt litere… cer detalii… Litere… cum e C la carbon… ooo, uşurel copile, alea sunt la clasa a şaptea! Dar nu s-a lăsat, a căutat un sistem periodic şi a început să mă întrebe, să vadă dacă le ştiu. Ia zi, la numărul 1…? Şi la numărul 103? Hai, mami, ultimul, cum adică nu-l ştii…? L-am calmat, că nu trebuie învăţat tot, şi în nici un caz la clasa întâi. Aşa că să-şi găsească altă preocupare.

A cincea… la ce etaj va fi clasa. Uite asta chiar nu ştiu. Probabil la parter, că aşa se pun clasele mici. Şi eu cred la fel. La Buni clasa a doua e la etaj…

La a şasea ne-am oprit. Mi-a dat-o pe Buni la telefon. Mai vorbim!!! Paaa!!!

Eu sunt hotărâtă să completez lista, asta dacă sunt 10 cu adevărat… În schimb e bine, în top 3 nu apare materia, sau că va fi greu şi nu se va descurca. Mie de asta mi se face rău… că nu mă voi descurca eu cu atâtea materiale! Ce simplu era, cu un abecedar şi un caiet…

Stirea zilei, prezentata de Andrei

Îmi sună telefonul de dimineaţa. Andrei e în vacanţă la bunici. Mă aşteptam la o discuţie siropoasă, care a debutat conform aşteptărilor.

Mami, când vii să mă iei? Mâine.

Te rooog, vino azi! Explic că nu se poate, schimbăm subiectul.

Mami, ce mai e nou pe la Bucureşti? Eu dau din colţ în colţ, spun că nimic…

Cuuum, n-ai auzit? Boc s-a făcut rău şi muşcă. E supărat că oamenii lui nu muncesc, şi i-a certat. Şi s-a dus la preşedinte, dar tot Băsescu a rămas.

Eu rămân tablou, apoi mă apucă râsul.

Nu râde!! Chiar aşa e, am auzit eu la Realitatea!

Aştept cu interes continuarea discuţiei. Dar sper ca antirabicele sunt încă gratuite.

Iris, autoportret in creion

Autoportret

La mare am avut cu noi şi instrumentele de desen. Pentru pitici fost destul de distractiv, şi au umplut muuulte pagini. Însă de departe cea mai reuşită a fost aceasta. Nu m-am aşteptat, a picat ca din cer. A venit Iris la mine cu o foaie…

Mami, seamănă cu mine?

Se dusese ceva mai departe cu foaia de desen şi o prietenă mai măricică a stat cu ea.

Nu mi-a desenat Elena decât un fluturaş [se vede uşor care], în rest am făcut singură!

Iar eu pot să spun că seamănă… părul lung, e drept că nu-l are [Încă!] până la călcâie, dar cu zâmbetul până la urechi. Şi, normal, o coroniţă de prinţesă, doar e prinţesa lu’ mama.

Tare frumos pui de bufniţă am, nu?