Regina ne-a murit acum 78 de ani

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani). Frescă din pronaosul Catedralei Încoronării de la Alba Iulia.

Jumătatea acestei luni august abia trecute a reușit să mă scoată din minți. Pe toate canalele – și cum am fost mai mult plecată, radio am accesat constant – nu se vorbea decât de „regina Ana în sus, regina Ana în jos”. Da, decesul cuiva este un eveniment trist. Și Ana, atât cât am citit eu despre ea, a fost o femeie deosebită. Dar ceea ce nu a fost niciodată este regină, și în niciun caz regină a României. A fost Ana de Bourbon-Parma, soția unui fost rege fără țară, care a sperat că într-o bună zi va primi o coroană.

Suferim încă, la nivel național, de grandomanie. De dorința de a „sărbători” ceva, de a ieși cu fast în stradă sau de a ne târî în genunchi cu orice ocazie, pe oriunde, având impresia că numai așa, participând în grup, actul are valoare.

Înțeleg lucrurile simplu: ca să fii regină, trebuie să te căsătorești cu un rege, și apoi să fii încoronată ca atare. Regina Maria, regina tuturor românilor, s-a considerat astfel abia după ce a fost încoronată la Alba Iulia. Coroana Reginei Maria încă stă alături de cea a lui Carol I în seiful de la Muzeul Național de Istorie. Ana de Bourbon-Parma nu a fost niciodată regina României, pentru că ea nu s-a căsătorit cu regele României. La acel moment, Mihai abdicase și plecase din țară, acceptând o viață în exil.

Aici sunt sigură că o să-mi spuneți că a fost obligat să abdice, că n-a avut de ales. Că sovieticii deciseseră, că nu avea alternativă. Un singur lucru am învățat în viață: întotdeauna ai de ales, și tu ești responsabil pentru alegerile tale. Mihai s-a născut în purpură, cu destinul scris de a fi regele României. O Românie pe care Carol I a pus-o pe harta Europei, ca stat independent, și Ferdinand a așezat-o în granițele sale istorice. Din păcate, tocmai tatăl său a distrus această moștenire, și Mihai a primit o coroană îngenunchiată. Nu s-a dovedit la înălțimea provocării, și faptul că a putut fi manevrat de comuniști, începând cu 23 august, mi-a arătat mie un rege slab. Era poate prea tânăr, și n-a știut să-și aducă alături oameni de talia Brătienilor, sfătuitori de taină ai regilor precedenți. Dar compromisurile continue, acceptarea lichidării clasei politice, cu scuza că nu a avut de ales… nu, la acel nivel ai de ales!

A fost sfătuit să plece din țară. Sunt sigură că un Tămădău cu regele Mihai acuzat de „trădare” nu ar fi avut nici comuniștii curaj să însceneze. A fost sfătuit să nu se întoarcă în țară, să rămână în exil. Dar naivitatea politică de care a dat dovadă în acei grei ani postbelici nu are absolut nicio scuză. Ar fi putut să nu semneze în final actul de abdicare, și probabil comuniștii n-ar mai fi fost atât de îngăduitori cu timpul de a-și face apoi bagajele de plecare. Însă la capitolul acte de abdicare, Cuza este singurul care a fost obligat să abdice. Și actul său de abdicare este găurit, semnat pe spatele maiorului Lecca în noaptea de 11/23 februarie 1866. Mihai s-a așezat la birou, a citit și a semnat să-și abandoneze poporul. L-ar fi așteptat închisorile de la Sighet? Ar fi martirizat comuniștii un rege? Nu cred. Dar în mod sigur aș fi acceptat un rege care alegea să împărtășească soarta poporului său.

Când a plecat, Cuza a spus o frază care mă urmărește din gimnaziu: Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Era conștient că prințul străin, de care România avea atâta nevoie, îi va lua locul. Mihai s-a gândit să-și facă bagajele.

Mihai, fostul rege al României, mi-a demonstrat un singur lucru: nu a fost atunci la înălțimea funcției, și nu este nici acum la înălțimea istoriei. Este ultimul supraviețuitor, ca șef de stat din acea perioadă, și încă nu am văzut pagini de istorie sinceră despre acei ani.

Și încă ceva: în 1866, când Carol I a ajuns în România, învățase pe vapor câteva cuvinte românești. Anul următor, când a deschis sesiunea parlamentară, a vorbit românește. Pentru că regele românilor, și regina sa, vorbesc românește. Aș fi trecut probabil peste multe… însă de la revoluție încoace, timp de 27 de ani, această familie care se auto-intitulează familie regală a României, nu a fost în stare să învețe limba acestui popor în fruntea căreia s-a așezat.

Sunt convinsă că monarhia constituțională este o formă de conducere care s-ar potrivi mult mai bine poporului român, însă ar trebui, așa cum se proceda tradițional în evul mediu pe aceste meleaguri, să fie aplicat principiul ereditar-electiv. Dacă urmașul la tron se dovedește sub pretențiile pe care un popor le are de la el, atunci să avem dreptul să ne alegem un altul, mai pregătit și mai capabil. Și sper ca niciodată, dacă revenim la monarhie, să nu fim condamnați să culegem un rege, nu să ni-l alegem.

Aceasta este lecția de istorie pe care eu am ținut-o copiilor mei. I-am dus la Curtea de Argeș și ne-am oprit la mormintele regilor noștri, în vechea catedrală, cei care cu adevărat au iubit această țară, și nu coroana ei. Pe ceilalți – poate îi iartă istoria.

Cristina H.

În ordinea importanței de azi: mamă, profesor, bloger. Trei roluri pe care mă străduiesc în fiecare zi să le îndeplinesc mai bine decât ieri.
Cristina H.
Posted in Istorie, Ora de Științe and tagged , , , , , .

2 Comments

  1. Buna ziua, desi sunt de acord cu o parte din articolul dvs si anume ca ultima regina a Romaniei a fost Regina Maria, nu pot sa ma abtin la a observa, de dragul istoriei, cat de putin sustinuta si argumentata este afirmatia dvs conform careia „Ar fi martirizat comuniștii un rege? Nu cred.” Sunt convinsa ca nu ati aprofundat deloc situatia vremii aceleia. Desigur este mai usor sa criticam decat sa intelegem si sa fim cat de cat – atat cat ne lasa constiinta si cultura – impartiali, sa privim rece la puterile care stapaneau lumea in anii 40 si sa nu ne lasam furati de valul de sentimentalism de genul: „pai eu as fi facut asa, daca eram in locul lui X…” Nu as vrea sa credeti ca va contest in totalitate si aceasta doua sustinere din articolul pe care l-am citit cu placere, caci se pare ca aveti o oarecare usurinta a scrisului. Si eu cred ca un comandant paraseste ultimul nava chiar cu pretul vietii. Dar ce as fi facut eu intr-o situatie de pericol iminent? Dvs? La varsta de 18 ani cand viata ti se asterne ca un covor in fata si mai ales cand esti influentat ca prin abdicarea ta (care oricum nu conta in fata puterilor vremii – sa fim seriosi), salvezi vietile a unui numar important de soldati romani, carne de tun pe front. Putem noi sa ne transpunem in aceasta situatie? Raspunsul vine singur caci este o intrebare mai mult decat retorica: NU. Si atunci pe cine criticam? Pe cine judecam? Un pic de lectura nu cred ca strica nimanui dar si un pic de aducere aminte ca exista un precedent: Tarul Rusiei! Asa de repede ati uitat ce s-a intamplat cu familia regala a rusilor? Astfel ca, daca mai citeati, la intrebarea dvs „Ar fi martirizat comuniștii un rege?” raspunsul NU ar fi fost „Nu cred.” si atunci articolul nu ar fi parut doar contra si ar fi fost intr-adevar unul argumentat si pertinent. Cu Stima.

    • Mulțumesc pentru feedback. Avantajul unui blog personal este acela că îți poți spune părerea fără să fie nevoie să adaugi bibliografie articolelor publicate. Iar dacă am citit suficient despre acea perioadă… iarăși este o problemă personală, normal, ce poate suferi corecturi în timp.

      Însă îmi doresc de multă vreme să citesc jurnalul fostului rege Mihai, așa cum a trăit acele momente. Nu, nu cred că i-a fost ușor să vină un neica nimeni din Rusia și să-i trântească ușa biroului. La fel cum nu mai avea nici 18 ani, avea 26. Nu dau examen de maturitate, nu conduc o țară, dar e o vârstă la care scuza cu naivitatea nu prea mai ține. Dacă ai ajuns să gafezi major la 26 de ani, știind toată viața pentru ce anume de pregătești, atunci e clar că pe undeva lucrurile au scârțâit, și nu ți-ai făcut temele cum trebuie.
      Referitor la ceea ce s-a întâmplat cu familia țarului în 1917, nu cred că putem face o paralelă. România nu era undeva în stepa Asiei, și nici super-putere de care să nu se atingă nimeni. Sovieticii nu aveau nevoie în 47 să atragă atenția asupra lor, miza era prea mare, aveau nevoie de o rezolvare pe cât de rapidă, pe atât de tăcută a problemei. Din „fericire” pentru ei, Mihai le-a făcut jocul. Din nefericire pentru noi… Dacă putea schimba ceva din soarta României? Nu sunt naivă să cred că în 47 mai putea face ceva. Poate și 44 era prea târziu pentru noi.
      La ce s-a gândit în cei 60 de ani de exil? S-a gândit un singur moment să se explice în fața acestui popor? Poate că am o problemă cu liderii care, nici în ultimele ceasuri, nu ne explică ce ni s-a întâmplat de fapt. Și aici pot face eu o paralelă, Mihai-23 august, și Iliescu-22 decembrie. Sunt oameni care știu și tac, și ne sunt al naibii de datori, pentru că noi, ca popor, am suferit destul, și avem măcar dreptul să înțelegem de ce sau pentru ce.
      Dacă voiam un rege crucificat? Da, aș fi vrut să nu semneze, oricare ar fi fost prețul. Oricâte vieți crede el că a salvat prin acea semnătură, sunt puține prin comparație cu ceea ce a urmat apoi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente