Ion I. C. Brătianu – o viață dedicată României

prof. B. Teodorescu

Într-o dimineață de vară am ajuns cu un grup de colegi la reședința de la Ștefănești-Florica a Brătienilor, astăzi un complex muzeal, ale cărui piese de rezistență sunt clădirea în care au locuit de-a lungul timpului membri familiei și mausoleul alăturat, străjuit de sarcofagele impunătoare ale celor mai importanți dintre ei: Ion, 1821-1891 și Ion I.C. – Ionel, 1864-1927, tată și fiu.

Pentru câteva ceasuri am pătruns în intimitatea unor oameni din alte timpuri, îndreptățiți pentru meritele lor să trăiască o viață îndestulată și confortabilă, lipsită însă de excesele parveniților din toate timpurile. Pilduitoare mi s-a părut deasemeni prezența pretutindeni a cărților, din păcate altele decât cele din biblioteca originală, distrusă în zilele ultimei ocupații sovietice, ambianță preferată a tânărului Brătianu, cum rezultă din multele fotografii aflate chiar la fața locului.

Ion I C Bratianu - Foto01

Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) Sursă

Acesta se născuse chiar aici, la Ștefănești, în urmă cu mai bine de 150 de ani (la 20 august 1864), în chiar zilele complicate care urmaseră loviturii de stat a lui Cuza – 2 mai 1864, în urma căreia tatăl său intrase într-o opoziție deschisă cu domnitorul. La 43 de ani pe atunci, el lăsase în urmă un trecut revoluționar, în care afirmase puternice convingeri democratice și republicane, pe care nu ezitase să le suțină, pe banii săi și ai familiei sale, într-un lung exil francez, inclusiv împotriva monarhiei imperiale a lui Napoleon al III-lea. Se întorsese în țară și se încadrase imediat în lupta pro-unionistă. Deși antrenat într-o agitată și nu de puține ori primejdioasă carieră politică, reușise să-și întemeieze o familie, căsătorindu-se târziu cu mult mai tânăra Caliopi (Pia) Pleșoianu, căreia i-a apreciat mai cu seamă calitățile morale de echilibru, devotament și spirit de sacrificiu, dovedite cu prisosință într-o lungă căsnicie.

În timp veniseră pe lume pe rând Florica, decedată la 3 ani, și în amintirea căreia reședința de la Ștefănești i-a preluat numele, Ion (Ionel), Sabina, biografa de mai târziu a familiei, Constantin (Dinu), Vintilă, și încă trei fete. În anii în care viitorul lider liberal făcea primii pași și învăța să deslușească tainele lumii, tatăl său intra decisiv în viața publică. Este astfel notoriu rolul pe care l-a jucat în alegerea și apoi proclamarea lui Carol de Hohenzollern, căruia i-a devenit, peste unele neînțelegeri, determinate de radicalismul convingerilor sale, sfetnicul cel mai apropiat, lider al unei fracțiuni liberale, ministru, și neoficial, prim-ministru în anii de început ai noului domn. S-a despărțit mai apoi de principe, atunci când a crezut că mâna în care acesta ținea cârma țării este prea slabă. A participat astfel la lovitura de stat republicană din 1870, după care, la capătul mai multor ani de recluziune, a revenit în 1875 printre ctitorii partidului liberal al „coaliției de la Mazar-Pașa”, al cărui președinte a fost ales. În această calitate avea să preia pentru cel mai lung mandat, 1876-1888, conducerea guvernului României.

La capătul acestor ani, România își câștigase independența și suveranitatea, care îi fuseseră recunoscute de marile puteri, se proclamase Regatul, fusese semnată alianța cu Austro-Ungaria și Germania, și fusese împlinită o largă politică de reformă. Când tatăl său era obligat să demisioneze, în primăvara 1888, Ionel Brătianu avea de-acum 24 de ani și un palmares școlar important.

După ce, copil fiind, începuse cursuri elementare la Ștefănești, cu o institutoare din Elveția și un profesor român, ajunsese la București la colegiul Sf. Sava, unde absolvise cu note foarte bune. La 18 ani, se înrolase voluntar într-un regiment de artilerie, și urmase Școala de poduri și șosele. Nu era însă ce-și dorea tatăl său, și, desigur, și tânărul său fiu, care ar fi vrut să studieze în străinătate. A mers deci la Paris, unde și-a perfecționat cunoștințele de matematică și științe exacte, la cursurile pregătitoare la colegiul Saint Barbe, după care a fost admis la Școala Politehnică, unde a absolvit în 1886, și după trei ani (1889), și Școala de Poduri și Șosele de la Paris. Între timp încercase și o licență în matematică la Sorbona, din păcate fără succes.

Lipsit de îndârjirea spre performanță, atât de autodistructivă a unei Iulia Hașdeu, aflată și ea la Paris chiar în acei ani, Ionel Brătianu se arată de la această vârstă călăuzit de proiecte profesionale, în care investea competență și dorința de perfecționare. Pe de altă parte, fusese crescut într-o familie pentru care patriotismul, spiritul combativ, dar și dârzenia și capacitatea de a găsi soluții celor mai complicate probleme erau la ordinea zilei. Era deci firesc să urmeze o carieră politică, dar la sfatul tatălui său, el și-a însușit mai întâi o profesie, și numai după aceea a intrat în viața publică.

Reîntors în țară, el s-a angajat pentru o perioadă de 10 ani la Căile ferate române, în subordinea lui Anghel Saligny, timp în care a participat în toată țara la construcția de linii ferate, gări și poduri.

Debutul său politic nu a întârziat prea mult. În 1895 a candidat pe listele Partidului Liberal, și a fost ales deputat de Gorj, ocazie în care a rostit primul său discurs, remarcat prin claritate și viziune. Respectul pentru memoria tatălui său, care decedase în 1891, dar și nevoia unui larg program de reforme, legea așezată mai presus de orice, atenția deosebită atribuită situației economice, sau ameliorarea situației țărănimii sunt ideile mari ale acestui text, urmărite apoi în anii în care avea să se afle la conducerea acestui partid. Repede remarcat între cei mai promițători tineri ai liberalilor, Ionel Brătianu intra pentru prima oară într-un guvern în martie 1897, sub președenția lui D.A. Sturdza, când a preluat portofoliul Lucrărilor publice, pentru care era calificat. În anii care au urmat, situația se va repeta de trei ori, din nou la Lucrări publice (1901-1902), apoi la Externe (1902-1904), și, în fine, la Interne, în vremea răscoalelor din 1907 (1907-1908).

Experiența dobândită atunci, dar și acțiunea sa rațională, măsurată și eficace, și, desigur, dar nu în ultimul rând, faima numelui pe care îl purta, au fost tot atâtea argumente pentru a prelua mai întâi șefia guvernului, în decembrie 1908, și, ulterior, pe cea a Partidului Liberal, în ianuarie 1909, odată cu ieșirea din scenă a lui D.A. Sturdza, atins de o maladie fatală.

Deși promovarea sa nu a fost lipsită de contestații, atât înăuntrul, cât și în afara partidului, în discursul inaugural, el a făcut apel la solidaritate, și a dat asigurări că programul politic al organizației sale nu se va schimba. Tensiunile interne au continuat însă, și la 8 decembrie 1909, un atentator, lăcătuș la atelierele C.F.R. a tras de la mică distanță în primul-ministru. Deși cele două răni nu au fost grave, și victima s-a refăcut după câteva operații, evenimentul a prilejuit alte agitații și manifestări de stradă. Și un amănunt de viață personală: în timpul convalescenței, Ionel Brătianu a ținut să-și cunoască fiul, pe Gheorghe Brătianu, viitorul mare istoric, care avea pe atunci 11 ani. Părinții lui se reuniseră într-o căsătorie, doar pentru recunoașterea paternității acestui copil, după care el fusese crescut și educat la Iași, în familia mamei sale.

Când, un an mai târziu, guvernarea liberală lua sfârșit, și Ionel Brătianu făcea bilanțul ultimilor doi ani, accentul principal cădea pe legislația agrară, cea mai importantă consecință a răscoalelor din 1907, și pe opera de pacificare și solidaritate socială, din păcate neîncheiată. Intrat în opoziție pentru câțiva ani, liderul celui mai important partid politic al țării, a folosit prilejul pentru a pregăti programul viitoarei sale guvernări, interesat să facă și pașii decisivi în schimbarea orientării politice externe a țării sale. Era și cazul, căci în recent încheiatul conflict balcanic (1912-1913), Austro-Ungaria susținuse Bulgaria, iar Rusia – Serbia, o alianță cu cea din urmă împotriva celei dintâi punând pe tapet, în situația unui conflict european, chestiunea reunirii cu Transilvania. În concepția lui Ionel Brătianu, însă, unitatea națională nu își putea găsi împlinirea decât odată cu o largă expropriere a moșierimii, și o extindere a dreptului de vot prin intermediul colegiului unic. Adus la cârma țării, după demisia guvernului conservator condus de Titu Maiorescu, și apoi validat de o majoritate parlamentară, noul prim-ministru nu a ezitat să-și prezinte programul, stârnind dezbateri contradictorii. Schimbările solicitate cereau revizuirea constituției, și acum întreaga luptă politică era subordonată alegerii unei adunări care să consacre reformele preconizate, ceea ce s-a și întâmplat în mai 1914. Totul părea favorabil dorințelor lui Ionel Brătianu. În același timp, vizita țarului Nicolae al II-lea la Constanța, și convorbirile Brătianu-Sazonov, erau o bună oportunitate de tatonare pentru desprinderea țării de Puterile Centrale și de alăturare la Antanta (Franța, Anglia și Rusia).

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1914–1919Atentatul de la Sarajevo – 28 iunie 1914 – și declanșarea primului război mondial a obligat România să abandoneze temporar proiectele de reformă și să decidă asupra viitorului ei în marea conflagrație care începuse. Eșecul negocierilor purtate de reprezentanții românilor din Transilvania cu guvernul maghiar și atitudinea adoptată în această chestiune de autoritățile dualiste au creat în România un puternic curent de opinie împotriva Austro-Ungariei și au făcut extrem de dificile eforturile regelui Carol I de a răspunde Puterilor Centrale printr-o atitudine fermă față de Serbia.

În situația în care negocierile cu Rusia erau abia la început, iar țara nu era pregătită de război, Ionel Brătianu a considerat că singura soluție responsabilă era denunțarea alianței cu Puterile Centrale și proclamarea neutralității armate. Era și poziția adoptată de Consiliul de Coroană din 3 august 1914, primul-ministru susținând că „războiul va fi lung și vom mai avea prilejul să ne spunem cuvântul”. În final, toți participanții, cu excepția lui Carol I și a bătrânului lider conservator P.P. Carp, au adoptat soluția propusă.

Moartea regelui (septembrie 1914) încheia o epocă și aducea în fruntea statului o personalitate aflată într-o altă relație cu Ionel Brătianu. Dacă raporturile cu fostul suveran fuseseră sinuoase, și abia în ultimii ani mai apropiate, șeful liberal avea un puternic ascendent asupra lui Ferdinand, poziție considerabil întărită de aliați de preț precum regina Maria și cumnatul său, Barbu Știrbey.

Fără a evoca pe larg anii neutralității, 1914-1916, ne vom referi doar la eforturile sale pentru a spori capacitatea de luptă a țării în efective și tehnică de luptă, motiv pentru care țara s-a îndatorat cu sume importante. Pe de altă parte, deși negocierile cu Antanta evoluau satisfăcător, primului-ministru îi era clar că tratativele vor fi de lungă durată, dacă dorește garanții pentru teritoriile locuite majoritar de români din monarhia dualistă și că trebuie găsit momentul cel mai potrivit pentru a intra în război.

Din păcate, ofensiva germană de pe frontul de vest (la Verdun) în vara 1916 a precipitat evenimentele, a grăbit finalizarea negocierilor cu Antanta și a condus la Consiliul de Coroană din august 1916.

Decizia atunci adoptată avea în vedere declararea imediată a războiului cu Austro-Ungaria. Tergiversările lui Brătianu încetaseră, odată cu semnarea convențiilor militară și politică cu Antanta, prin care reîntregirea fusese garantată în frontierele noastre apusene și nordice. Primul ministru realiza însă că împotriva eforturilor din anii neutralității, armata țării nu era pregătită pentru un conflict de asemenea anvergură, și, în consecință, solicitase imperativ Rusiei trupe și armament. Departe de a intra în război, într-un moment care să ne ofere șanse de izbândă, România era obligată, prin jocul alianțelor dintre combatanți, să lupte de la început pe două fronturi: unul puternic solicitat de opinia publică, peste Carpați, în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei, și altul la Dunăre, pentru a rezista atacurilor trupelor aliate germano-bulgare. În acele împrejurări, campania din vara-iarna 1916 s-a încheiat cu un dezastru, abandonarea Olteniei, Munteniei și Dobrogei, și retragerea în Moldova, singura parte neocupată a teritoriului României. În situația deloc imposibilă ca întreg teritoriul țării să fie ocupat, guvernul Brătianu a semnat la 24 decembrie 1916 un protocol cu guvernul țarist, prin care tezaurul național urma să fie expediat dincolo de Prut, în Rusia, în două tranșe. Prezent acolo în aprilie-mai 1917, premierul s-a întors acasă foarte deprimat, valorile atunci înstrăinate rămânând pierdute până azi.

În vara 1917, trupele române, stimulate și de promisiunile regale pentru vot universal și o largă reformă agrară, ambele imediat luate în dezbatere de Parlamentul de la Iași, au stabilizat frontul din Moldova. Încă odată însă, timpurile s-au dovedit potrivnice. Lovitura de stat bolșevică din Rusia și angajamentul noii puteri pentru pace și pământ, ca și anarhia generală care a urmat, a obligat România să semneze unilateral armistițiul cu Puterile Centrale și să înceapă negocierile de pace.

Noul context acum favorabil Austro-Ungariei și Germaniei, care au reușit să încheie la Buftea-București un tratat net dezavantajos țării noastre, au condus la demisia lui Brătianu, și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, după alegerile din mai 1918, ultimele desfășurate pe baza votului cenzitar și câștigate de conservatori, fostul prim-ministru a fost inculpat pentru intrarea României în război și expulzat, acuzatul refuzând însă a se supune.

O nouă răsturnare a situației – victoria aliaților pe Somme, august 1918, și ruperea frontului la Salonic, a adus reintrarea României în război. La 29 noiembrie 1918 prelua din nou șefia guvernului, fiind martorul marilor adunări plebiscitare de la Cernăuți și Alba Iulia, care desăvârșeau statul național. Din ianuarie și până în iunie 1919, Brătianu s-a reîntors în Parisul anilor săi tineri, de data aceasta pentru o luptă politică și diplomatică îndârjită pentru drepturile României, nu numai cu noii stăpâni ai lumii, dar și cu conaționali înverșunați, care prelungeau în capitala Franței luptele pentru putere de-acasă.

Asemeni șefilor delegațiilor altor țări, născute în vâltoarea anului 1918, Brătianu a contestat drepturile exclusive de a trasa noile frontiere ale lumii, după bunul plac și uneori chiar incompetența învigătorilor din marele război. El a cerut permanent ca negocierea tratatelor cu învinșii să fie opera colectivă a tuturor cobeligeranților. Astfel, Brătianu a acceptat să semneze tratatul cu Germania, al cărui text i-a fost înmânat cu cinci minute înainte de ceremonie, dar a avertizat că este pentru prima și ultima dată când o face.

Situația s-a complicat atunci când s-a pus problema noilor frontiere româno-maghiare, și, când în mod foarte curios, marile puteri învingătoare s-au arătat foarte încrezătoare în promisiunile lui Béla Kun, șeful unui guvern comunist, care preluase puterea la Budapesta, și care din primul ceas își trimisese trupele în Transilvania. Cum riposta României fusese promptă, se cerea acum retragerea forțelor noastre pe Tisa, ignorându-se meritul României, care reușise să oprească această amenințare, mai întâi la Nistru, și apoi la frontierele Ungariei. Nici chestiunea Basarabiei, care se reunise cu România cu un an în urmă nu era clară la Paris, iar în ce privește Banatul, părerile erau împărțite, cât anume din acest teritoriu ar fi urmat să revină României. În fine, protecția minoritarilor din Transilvania, inclusă în tratatul cu Austria, a umplut paharul, și Brătianu, revoltat, a părăsit Conferința de Pace.

Revenit acasă, el a refuzat să retragă trupele noastre care intraseră în Budapesta la 4 august 1919, asigurând acolo, până în decembrie 1919, atât aprovizionarea populației, cât și stabilitatea țării. Concomitent, el începuse să pună în aplicare legiuirile agrare votate în 1917, mai întâi în Basarabia, apoi în Bucovina și Transilvania. În fine, continuau puternicele presiuni exercitate de la Paris pentru semnarea tratatului cu Austria în forma deja refuzată în iunie 1919, pentru protecția acordată minorităților printr-o lege specială, ca și cum țării noastre i s-ar fi recunoscut o independență limitată, și prin acceptarea unor clauze economice care ne nedreptățea. Toate acestea l-au determinat pe Brătianu să-și prezinte demisia, la 12 septembrie 1919, pe motiv că aliații nu respectaseră tratatul semnat cu țara noastră în 1916.

Alegerile din iarna 1919, primele pe baza votului universal, și primele după Marea Unire, au reprezentat un mare eșec pentru liberali. În zadar au subliniat în campanie meritele lor în înfăptuirea statului național și al marilor reforme. Electoratul, acum în majoritate rural, a votat cu Partidul Țărănesc și cu formațiunea politică a generalului Averescu, a cărui popularitate crescuse foarte mult pe fronturile războiului. Noul guvern, condus pe politicianul ardelean Al. Vaida-Voevod, a semnat la 9 decembrie 1919 tratatul cu Austria și tratatul minorităților, după ce marile puteri au acceptat câteva amendamente în favoarea României.

Anii acestei noi retrageri s-au încheiat la 19 ianuarie 1922, când Brătianu s-a reîntors la putere, în fruntea unui executiv considerat de la început de lungă durată. La numai câteva luni după ce devenise prim-ministru, el a participat la Alba-Iulia la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria (15 octombrie 1922). Venise în fine și timpul marilor reforme.

Opera sa politică a fost inaugurată cu dezbaterea în Cameră și în Senat a unei noi Constituții. Adoptată în contextul unor mari tensiuni cu opoziția (Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc, care s-au retras în ședința de vot), era una dintre cele mai democratice, dovedindu-și, după spusele lui Brătianu, „valabilitatea pe cel puțin o jumătate de secol”.

Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga - Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR.

Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga – Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR. (click pentru mărire. Preluarea imaginii este interzisă.)

Perioada imediat următoare a marcat o efervescență legislativă fără precedent, pentru un număr important de instituții ale statului fiind elaborate și adoptate noi reglementări în concordanță cu noua constituție: legea organizării armatei (23 iunie 1924), legea minelor (4 iunie 1924), legea învățământului primar și a învățământului normal-primar, legea pentru unificare administrativă (14 iunie 1925), legea pentru reglementarea repaosului duminical (18 iunie 1925), legea electorală, prin care se aproba prima majoritară, potrivit căruia 40% din voturi echivalau cu 50% parlamentari. La 25 februarie 1925, Biserica Ortodoxă Română era ridicată la rangul de Patriarhie, iar la 1 noiembrie 1925, Miron Cristea devenea primul Patriarh. În vremea acestei guvernări, România a participat la conferința de la Lausanne (noiembrie 1922-iulie 1923), la care s-a reglementat regimul strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Din păcate, conferința de la Viena (1924) a eșuat, reluarea relațiilor diplomatice româno-sovietice dovedindu-se momentan imposibilă, datorită refuzului U.R.S.S. de a recunoaște Basarabia ca parte integrantă a României (martie-aprilie 1924). În context, Partidul Comunist din România a fost ilegalizat în decembrie 1924, pentru susținerea auto-determinării Basarabiei până la despărțirea de stat. De asemenea, rolul lui Brătianu a fost, se pare, decisiv, în „chestia Carol”, (renunțarea prințului moștenitor la succesiune și proclamarea fiului său Mihai ca urmaș al regelui Ferdinand) și noile acte de succesiune: 31 decembrie 1925 și 4 ianuarie 1926.

La împlinirea a patru ani de guvernare, primul ministru s-a retras, lăsând locul lui Alexandru Averescu (30 martie 1926), dar rezervându-și dreptul de a monitoriza viața publică din România, în perspectiva revenirii asupra actelor de succesiune votate de Parlament, cu atât mai mult cu cât în octombrie 1926 s-a aflat că regele Ferdinand suferă de cancer și este iremediabil pierdut. În această nouă situație, Ionel Brătianu s-a reîntors la putere, și a obținut în iunie 1927 o majoritate parlamentară confortabilă.

Noul Parlament a fost convocat pe 19 iulie 1927, cu o zi înainte de anunțarea oficială a morții suveranului, oferindu-i lui Brătianu posibilitatea de a institui Regența (Mihai era minor) și de a-și consolida astfel, pentru multă vreme, un rol preponderent în viața publică. Timpul însă nu a mai avut răbdare cu el. La sfârșitul lui noiembrie 1927 s-a aflat că primul ministru suferea de amigdalită. Starea lui s-a înrăutățit și, împotriva unor intervenții chirurgicale și a unui tratament considerat ameliator, în dimineața zilei de 27 noiembrie 1927 el a murit.

Surpriza dispariției celui mai puternic om din România, la numai câteva luni după moartea regelui Ferdinand, care îl susținuse pe toată durata domniei sale, a făcut din acest sfârșit un prilej de nenumărate comentarii. Astăzi însă este larg împărtășită opinia că primul-ministru nu a fost tratat adecvat și că de fapt de aici i s-a trat moartea.

Admirat și hulit deopotrivă pe durata lungă a mandatului său politic, Ionel Brătianu apare astăzi la judecata posterității în lumina puternică a calităților, dar și a limitelor sale. Este incontestabil că în anii domniei regelui Ferdinand el a jucat un rol de prim-ordin, și că direcția în care a acționat a fost una fundamental benefică. Formația sa inginerească l-a determinat să facă politică fără mari efuziuni pasionale, supunând însă totul unui calcul rațional îndelung gândit și verificat. Astfel a întârziat intrarea României în război și a acceptat-o numai sub garanția reîntregirii naționale. A pierdut în luptă pentru că România nu era pregătită, dar a câștigat pacea pentru care s-a bătut cu o intransigență neobosită. S-a văzut izgonit de la putere de votul universal, dar a revenit în timpul marii guvernări liberale din anii 20, ducând la capăt cea mai mare parte din proiectele consolidării statului național. România Mare, independentă, suverană și democratică, are a-i datora și lui Ionel Brătianu și din acest motiv el aparține în egală măsură timpului său și de fapt tuturor timpurilor.

Textul – preluat cu acordul autorului – reprezintă versiunea
în manuscris a articolului publicat de prof. B. Teodorescu
în revista pentru elevi „Big Explorer”.
Posted in Istorie, Ora de Ştiinţe and tagged , .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente