15 august – Istanbul, 1714

De cele mai multe ori am învățat la istorie făcând asocieri de date. Ceea ce știam deja, ca eveniment ori semnificație, cu ceea ce urma să învăț. Am uitat foarte multe dintre cele citite odinioară, însă sunt date pe care asocierea puternică le-a fixat în memorie atât de bine, încât nu sunt afectate. Acesta este și momentul decapitării lui Constantin Brâncoveanu, împreună cu familia sa, la 15 august, mare sărbătoare a creștinătății. 

Bunica mea, Maria, le sărbătorea pe amândouă, și în Muntenia urările se fac la mijlocul lui august, nu pe 8 septembrie, când sărbătoarea este considerată de mai mică importanță. Însă evenimentul atât de tragic de acum mai bine de 300 de ani nu a zguduit doar contemporanii, ci a fost un moment de cotitură în istoria României. Astăzi, când Brâncoveanu a fost canonizat, și este considerat sfânt al bisericii ortodoxe, vă propun să deschidem o fereastră peste timp, și să aflăm, cu ajutorul dnului prof. B. Teodorescu, mai multe despre cine a fost acest domnitor care și-a scris adânc numele în istoria noastră.

Sabia lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), având încrustată pe lamă stema orașului București și următoarea inscripție în limba greacă: „Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atotștiitorule, dă cununa izbânzii asupra potrivnicilor, Voievodului și credinciosului Domn Constantin, precum ai dat-o altădată împăratului Constantin cel Mare”

Sabia lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), având încrustată pe lamă stema orașului București și următoarea inscripție în limba greacă: „Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atotștiitorule, dă cununa izbânzii asupra potrivnicilor, Voievodului și credinciosului Domn Constantin, precum ai dat-o altădată împăratului Constantin cel Mare” – Muzeul Bucureștilor – Palatul Șuțu

Brâncoveanu, ctitorul unei mari opere culturale

În zilele premergătoare Paștelui anului 1714, sub privirile înspăimântate ale locuitorilor Bucureștilor, se desfășura primul act al unei zguduitoare tragedii. Începută cu mazilirea domnului muntean Constantin Brâncoveanu, avea să se încheie cu decapitarea sa și a celor patru fii a săi, precum și a credinciosului boier Ianachi Văcărescu, la 15 august același an, la Istanbul, în prezența sultanului Ahmed al III-lea, și a corpului diplomatic acreditat în capitala otomană.

Drumul lung și uneori întortocheat, luminos dar și adumbrit al unei domnii de aproape 26 de ani, își găsea sfârșitul sub securea gâdelui, și confirma astfel încă odată soarta schimbătoare, fortuna labilis, a principilor vasali Porții, neputința lor de a ieși dintr-un lanț de fatale predestinări, oricât de mare le-ar fi fost inteligența politică, oricât de remarcabile împlinirile, și oricât de puternică autoritatea asupra supușilor. Forța implacabilă care le adusese tronul putea la fel de bine să-i arunce afară sau să le ia viața, neînțelegerile cu facțiunile boierești, urmate de inevitabila „pâră” la Istanbul, gesturile de bunăvoință arătate puterilor străine, sau pur și simplu o prea mare și ostentativă avuție, acumulată aparent în disprețul intereselor stăpânirii străine, fiind suficiente motive pentru a justifica oricând o răsturnare a situației.

Vorbind în mai multe rânduri despre Constantin Brâncoveanu, Nicolae Iorga sublinia marea sa moștenire culturală, care îmbina „spiritul curat românesc” al vremurilor patriarhale ale lui Matei Basarab, cu „larga ctitorie a lui Vasile Lupu”, alăturând marilor monumente religioase propriile sale palate. Urmașii marelui istoric au distins în personalitatea domnului calități care au condus în timp la elaborarea unui model cultural fără precedent în trecutul nostru. Trăsăturile sale definitorii evidențiază o sinteză a tradiției cu inovația, în care putem deosebi atât o viziune asupra condiției umane care ținea de prestigiul acumulat în epocile anterioare, cât și voința de a reînnoi societatea, de a-i construi o nouă individualitate și o nouă imagine a începuturilor istoriei românești și nu în ultimul rând a principelui ctitor.

În acest spirit, Constantin Brâncoveanu a exercitat pe toată durata domniei un veritabil patronaj cultural, dirijat în mai multe direcții. Pe urmele antecesorilor săi, Matei Basarab și Șerban Cantacuzino, a adunat la curtea sa un grup numeros de cărturari români și străini, mai cu seamă balcanici, în rândurile cărora s-au aflat personalități eminente, bine-cunoscute cercurilor savante din Europa. Prezența laolaltă a atâtor învățați a fost un bun prilej pentru a stimula școala, mai cu seamă cea superioară, dar și pentru sporirea numărului publicațiilor, cinci tipografii funcționând în Țara Românească a acelor ani, cu semnificative extensii în lumea creștină din Orient. Cartea astfel imprimată își găsea cititorii nu numai printre învățăcei sau clerici, ci și în rândul laicilor, fiind în mai mică măsură o sursă de cunoștințe, cât mai cu seamă un prilej de reflecție și edificare morală. Bun administrator al resurselor țării, Constantin Brâncoveanu a fost și inițiatorul unui vast program de construcții religioase și laice, dar și de reclădiri și renovări de edificii, aparținând mai cu seamă înaintașilor săi, ocazie în care asemenea strămoșului său Neagoe Basarab la Argeș, și el de data aceasta, la Horezu, a rescris în imagini și portrete o veritabilă istorie a familiei sale, dar și a rudelor sale brâncovene și cantacuzine.

Astfel, școala și cartea, zidirile sale de tot felul, cele religioase în centrul unor veritabile complexe monastice, dădeau consistență unui program dominat de nevoia de ordine, dar și de un umanism civic care promova imaginea domnului, sursa principală a unei solidarități absolut necesară unei țări mici, cu vecini hrăpăreți și puternici.

Poate că domnia lui Brâncoveanu n-ar fi marcat o epocă în istoria noastră culturală dacă în jurul tronului său câteva personalități din familie nu i-ar fi stat cel puțin în primii 15 ani ai domniei, între ei și Constantin Brâncoveanu operând un destin la fel de tragic.

15 august 1714 - martiriul sfinților Brâncoveni - frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

15 august 1714 – martiriul sfinților Brâncoveni – frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

Fiu al lui Papa Brâncoveanu și al Stancăi, domnul înscăunat în 1688 era după tată nepotul lui Matei Basarab, predecesorul său între anii 1632-1654, iar după mamă, al postelnicului Constantin Cantacuzino, din marea familie imperială bizantină, cu descendenți naturalizați în Țara Românească, unul dintre cei mai influenți dregători în domnia celui de mai sus. Mama sa era de asemenea soră cu Șerban Cantacuzino (domn între 1678-1688), cu Constantin, mare stolnic (1675-1678), și cu Mihai, mare spătar (1679-1681), ultimii doi cu un rol crucial în domnia nepotului său.

Stolnicul a fost, după opinia lui Iorga, principalul factor în istoria politică a Țării Românești în vremea lui Brâncoveanu, mare cărturar cu studii la Constantinopol și la Padova, colaborator la editarea Bibliei lui Șerban (1688), autor al unei Istorii a Țării Românești și a unei hărți geografice a ținuturilor de la sud de Carpați pentru uzul cărturarilor, dar și al negustorilor interesați de afaceri în această parte a Europei.

Fără a avea înzestrările intelectuale ale fratelui său, spătarul a fost nu numai un „om de arme”, așa cum îi cerea funcția, dar și un „antreprenor” prețuit . A ctitorit la Sinaia (1695), la Râmnicu-Sărat, unde i s-a alăturat lui Brâncoveanu (1695-1697), la București, la Fundenii Doamnei (1696), și la Colțea (1702). Deși foarte apropiați nepotului lor, cel dintâi chiar „mâna dreaptă” a acestuia o vreme, între frații Cantacuzini și domn s-a declanșat un puternic conflict în două reprize (1705-1707, 1711-1712), determinat atât de opțiunile de politică externă ale țării, cei dintâi fiind înclinați spre Rusia, în vreme ce Constantin Brâncoveanu prefera o atitudine echidistantă față de puterile din regiune, cât și în legătură cu succesiunea la tron, care așeza în concurență fiii lui Brâncoveanu cu cei ai stolnicului. Din nefericire, rezultatul acestei înfruntări a fost tragic pentru toți; mai întâi Brâncoveanu, 1714, mai apoi unchii săi, unchii săi Constantin și Mihai, 1716, fiind uciși la ordinul puterii suzerane.

Alături de frații Cantacuzini, dar întru totul egal înruditului stolnic, a fost Antim Ivireanu, foarte probabil un georgian venit în țară undeva între anii 1680-1690, remarcat pentru prima dată ca tipograf în 1691. La București și la Snagov, 1691-1705, și apoi la Râmnic, 1705-1708, ca egumen, și ulterior ca episcop, el a fost asociat la cel mai înalt nivel editării de carte românească, consolidând astfel practicarea serviciilor religioase în limba națională. Ales mitropolit în 1708, avea să dea misiunii sale o valoare deosebită, atât prin statura sa intelectuală, cu totul remarcabilă, cât și prin excepționale calități oratorice. De altfel, cea mai cunoscută lucrare a sa este o culegere de predici sau didahii, 35 la număr, dintre care 28 au fost susținute la Târgoviște și București cu prilejul sărbătorilor religioase și duminica, și alte 7 ocazionale. Păstrate în manuscris, au fost tipărite prima oară la sfârșitul secolului al XIX-lea. Promotor al alianței cu Rusia, a intrat în conflict cu domnul după campania ruso-moldoveană din 1711, dar Brâncoveanu nu i-a retras funcția.

În împrejurările confuze ale începuturile domniei celui dintâi fanariot, Nicolae Mavrocordat (1716), întru totul plecat Porții, Antim Ivireanu a fost îndepărtat și condamnat la detenție pe viață la o mănăstire din peninsula Sinai, pe drum fiind ucis de soldații din escortă, la ordin.

La același nivel se găseau dascălii Academiei domnești, reputați cărturari ai lumii balcanice, aduși din dorința lui Constantin Brâncoveanu de a da o mai mare strălucire curții sale, dar în același timp pentru a avea parteneri de dialog în dezbaterile care frământau pe atunci lumea creștină și viața publică. Între aceștia strălucea Sevatos Kimenites din Trapezunt, (vechea așezare grecească și bizantină din sudul Mării Negre, azi Trabzon în Turcia), cu studii în Italia și la Constantinopol, unde a fost profesor și rector la marea școală a Patriarhiei. Chemat încă de la 1684 de Șerban Cantacuzino, spre a fi dascălul fiului său, se va stabili în Țara Românească după 1689, fiind primul director al Colegiului domnesc, până la moarte (1694-1702).

Figuri importante ale ortodoxiei s-au aflat de asemenea în preajma domnului, fie pentru a primi milostenii, fie pentru a încuraja inițiative culturale sau a participa la dezbaterile teologice de la curtea lui Brâncoveanu. Este și cazul celor doi patriarhi ai Ierusalimului, Dositei (1669-1707) și Hrisant (1707-1731), ambii din familia Notara, unchi și nepot. Cel dintâi a făcut din 1690 și până la moarte 11 vizite în Țara Românească, ocazii în care a luat atitudine împotriva episcopului Atanasie Anghel și a Uniației (desprinderea unei părți a bisericii ortodoxe a românilor transilvăneni și alipirea acestora de catolici în noua confesiune greco-catolică). Hrisant, urmașul său, era un cărturar cu studii la Paris, ceea ce i-a înlesnit preluarea conducerii Academiei domnești după moartea lui Sevastos Kimenitul. Devenit patriarh, el n-a întrerupt relațiile cu înalta școală din București, dorind să-i sporească biblioteca. A profesat aceleași convingeri filoruse, ca și Cantacuzinii și Ivireanu, cu care însă a intrat în conflict în chestiunea revendicării unor bunuri aparținând mănăstirilor închinate patriarhiei sale.

Constantin Brancoveanu și fii săi - frescă la Tismana

Constantin Brâncoveanu și fii săi – frescă la Tismana

Tabloul cultural al curții domnești n-ar fi complet fără frații Greceanu, care, spre deosebire ce ceilalți, nu făceau parte nici din marea boierime, nici din clerul înalt. Aveau o moșie în Vlașca, dar nu se știe să fi exercitat vreo mare dregătorie. Aveau însă o solidă cultură clasică, și în antecedente traduseseră din grecește Biblia de la București. Cum Radu avea înclinații spre literatură, iar Ștefan spre traducerea textelor bisericești din limba greacă, i s-a încredințat celui dintâi misiunea de a redacta cronica oficială a domniei lui Brâncoveanu, lucrare începută în 1693 și încheiată în primăvara 1714, cu o lună înaintea mazilirii stăpânului său. Ce s-a întâmplat ulterior cu cronicarul nu se mai știe, dar nu este exclus să se fi pierdut în tumultul acelor zile.

Vastele proiecte de construcții laice și religioase n-ar fi putut fi duse la capăt fără o echipa de „arhitecți” și „ingineri”, și fără meșteri specializați, între care și doi artiști proeminenți, amândoi pictori: Pârvu Mutul (1637-1705), câmpulungean din Muscel, dar format în Bucovina, s-a afirmat la ctitoriile Cantacuzinilor, și Constantinos, șeful școlii de la Horezu, autorul frescelor de la această mănăstire, dar și de la Polovragi (Gorj), după ce pictase biserica Doamnei din București, încă în vremea lui Șerban Cantacuzino.

Spațiul de elevată dezbatere intelectuală de la curtea domnului, dar și nevoile unei administrații diversificate, care solicita știutori de carte și competențe specializate au creat bune premize pentru dezvoltarea școlii și alte instituții de cultură care au beneficiat și de resursele produse în 20 de ani de pace ai acestei domnii. Spiritul unor timpuri noi s-a reflectat și în structura socială a grupului de învățăcei recrutați dintre fii domnului și ai celorlalți boieri, dar și din copiii proveniți din păturile urbane înstărite.

Reține atenția mai întâi diversificarea școlii, cu o certă extensie a celei primare, în slavonă, dar și în română, organizată de regulă în preajma lăcașurilor de cult, și administrată firesc de clerici, dar și în orașe, la București, Craiova, Râmnic și în alte locuri. Urmau școlile episcopale, la Râmnic și la Buzău, și în partea superioară a sistemului, colegiul lui Șerban Cantacuzino, ridicat la rang de Academie de Constantin Brâncoveanu. În consecință, sursele atestă progresele alfabetizării, într-un singur județ, cu 48 de localități, se numără 125 de știutori de carte, iar la capătul celălalt, 200 de studenți (1712), și numeroși bursieri, trimiși să învețe în Europa Occidentală, dar și la Kiev, Moscova sau Constantinopol.

Academia, numită și de la Sf. Sava, pentru că funcționa în chiliile mănăstirii cu același nume, închinată Patriarhiei Ierusalimului, a funcționat inițial după model renascentist, și a avut ca obiect special de studii clasicismul greco-latin. Vechiul colegiu a devenit academie, după renovarea sa în anii 1705-1707, când conținuturile învățării au fost schimbate în înțelegere cu Hrisant Notara și școala a câștigat în anvergură, beneficiind de trei dascăli, dintre care doi continuau studiile clasice, iar cel de-al treilea preda disciplinele filozofice, cu o largă deschidere spre logică, fizică, retorică și teologie. Deschisă mai cu seamă fiilor domnului și marilor boieri, academia a primit și bursieri din Rusia, și se întreținea din dobânzile depozitelor bancare ale lui Brâncoveanu la Veneția sau din veniturile lacului Greaca.

În strânsă legătură cu școala și pentru că a furnizat cărții tipărite autori din rândurile cărturarilor profesori, activitatea tipografică a urmărit un program supravegheat îndeaproape de domn și de învățatul mitropolit Antim Ivireanu. Construcția și eficiența sa au urmat de la început mai multe direcții, răspunzând în mod esențial nu doar nevoii de carte adânc resimțită într-o societate în schimbare, cât și solicitărilor lumii ortodoxe în general, confruntată dincolo de fruntariile noastre cu ofensiva Uniației greco-catolice, sau în orient cu presiunea musulmană.

Cele cinci tipografii au funcționat cu unele întreruperi la București, Snagov, Târgoviște, Buzău și Râmnic, și au produs 79 de titluri, dintre care 37 în zona capitalei, alte 27 fiind editate la Buzău și Târgoviște. Între acestea, 30 erau în limba greacă, 29 în română – spațiu predilect de difuzare fiind în afara Țării Românești, Transilvania și Moldova. Este de remarcat că la cererea patriarhului Antiohiei, Athanasios, s-a înființat o secție în limba arabă, pentru creștinii din Orient, pentru ca ulterior o tiparniță să fie deplasată la Alep, în Siria (foarte activă între 1706-1711), de unde a ajuns într-o localitate lângă Beirut, în Liban, încheindu-și activitatea în 1899, după ce scosese 76 de cărți. La rândul său, A. Ivireanu s-a îngrijit ca o altă instalație să lucreze în Georgia natală, unde a trimis și un meșter, ucenic al său. Numărul însemnat de titluri, calitatea, forma, dar și prețul volumelor, mult mai mic decât în trecut, au mărit numărul celor interesați. Răspândite în întreg spațiul românesc, descoperite cu surpriză și bucurie în biblioteci aflate departe de Dunăre, cărțile brâncovenești edificau la începutul secolului al XVIII-lea un mare centru de spiritualitate ortodoxă, în egală măsură național și european.

Sfinții români - fresca nouă de la mănăstirea Putna. Biserica a fost repictată după 300 de ani de la distrugere, din pictura originală nefiind păstrate decât mici fragmente. În pronaos, pe peretele din dreapta ușii, central - sfinții Brâncoveni, și alături, Ștefan cel Mare.

Sfinții români – fresca nouă de la mănăstirea Putna. Biserica a fost repictată după 300 de ani de la distrugere, din pictura originală nefiind păstrate decât mici fragmente. În pronaos, pe peretele din dreapta ușii, central – sfinții Brâncoveni, și alături, Ștefan cel Mare.

Noua viziune a domnitorului, întemeiată pe relația sa cu trecutul și pe rolul pe care și-l atribuia s-a reflectat și în preocupările sale pentru elaborarea unei cronici oficiale care să-i pună în valoare realizările și să-i nemurească numele. Literatura istorică munteană nu se remarcase până atunci prin lucrări de excepție, comparabile cu cele produse de cronistica moldoveană prin Grigore Ureche și Miron Costin. La urcarea sa pe tron, Brâncoveanu a găsit doar corpusul de cronici, îndeobște numit Istoria de când au descălecat preavoslavnicii creștini (cronica lui Matei Basarab, și cronici anterioare, la care s-au adăugat texte din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, reflectând mai cu seamă din perspectivă cantacuzină conflictul acestora pentru putere, încheiat cu o nuntă domnească în timpul domniei lui Șerban), ale cărei ultime pagini se referă chiar la urcarea lui Brâncoveanu pe tron, și care, pentru partizanatul său politic mai este numit și Letopisețul cantacuzinesc.

Adversarii politici ai celor de mai sus, boierii Băleni, și-au exprimat poziția într-o altă cronică, Istoria domnilor Țării Românești, cu o geneză complicată, alcătuită la capătul multor ani, și încheiată odată cu moartea celor căruia îi este atribuită, marele dregător Radu Popescu (1729). Cunoscând desigur pe cei doi autori, și având cunoștință de modul contradictoriu în care aceștia îi prezentau înaintașii, Brâncoveanu a dorit să inițieze o cronică oficială care să-l reprezinte, și l-a ales pe Radu Greceanu s-o scrie. Începută probabil în 1693, încheiată într-o primă parte la 1699, cu ocazia încheierii primului deceniu brâncovenesc, când autorul a înzestrat-o și cu o Predoslovie (Introducere) absolut elogioasă la adresa domnului, cronica a avut de suferit în urma conflictului lui Constantin Brâncoveanu cu unchii săi, și a fost rescrisă după 1707, cu multe accente anticantacuzine, mai cu seamă pentru anii care au precedat mazilirea comanditarului.

A doua scriere istorică importantă a acestei epoci are un autor încă necunoscut, probabil din mica boierime, care scrie tot la porunca domnului, dar în așa fel încât să lase impresia că o face din proprie inițiativă. Poziția sa favorabilă domnului ne arată o persoană puternic implicată în atmosfera politică tensionată din acei ani. Cronica anonimă povestește întreaga domnie a Brâncoveanului, de la înscăunare și până la mazilire și execuție, și spre deosebire de Radu Greceau, se prelungește încă trei ani, în primele domnii fanariote. Înzestrat cu un mare talent literar, autorul pare a dori să ne demonstreze o teză: răsfățat de toate darurile vieții, stăpânul său le-a pierdut într-o clipă, lovit năpraznic de forța destinului, și, ca într-o tragedie shakesperiană, nedreptatea făcută de oameni semenilor lor, a dezechilibrat lumea în ansamblul ei, vremurile tulburate care au urmat fiind parcă o pedeapsă pentru nelegiuirea săvârșită împotriva lui Brâncoveanu.

La capătul unui sfert de secol de domnie, cea mai durabilă împlinire a voievodului s-au dovedit a fi zidirile sale. Construite în stilul care îi poartă numele, așezate pe o arie de timp care excede până spre 1730, epoca sa încorporează și alte capodopere arhitecturale, precum și risipita ctitorie a Mavrocordaților de la Văcărești. Trăsăturile sale definitorii îl așază în succesiunea unui clasicism descoperit în rigoarea și calitatea contrucțiilor laice și ecleziastice, care încorporează și elemente baroce, mai cu seamă în exuberanța decorativă a sculpturilor în piatră.

Cum s-a considerat că scopul ultim al artei brâncovenești, în dimensiunea ei aristocratică și domnească, a fost organizarea „desfătată” a vieții, expresia sa tipică este palatul (precum cele de la Mogoșoaia, Potlogi, Doicești și Obilești, lângă Dunăre). Toate aceste edificii, așezate cu o excepție pe un traseu care îl conducea pe prinț de la București, unde primise însemnele puterii, la Târgoviște, unde fusese recunoscut de marea boierime, reprezentau atât locuri de popas, cât și spații de recreere.

Reședințele sale se remarcă mai întâi printr-o anumită amenajare a spațiului. Situate în interiorul unei mari curți dreptunghiulare încadrate de ziduri, și în vecinătatea unei grădini și a unor luciuri de apă, clădirile au de regulă două nivele, deasupra unor pivnițe boltite, înălțându-se parterul și etajul, acesta din urmă cu mai multe săli de recepție. Nota de distincție a edificiului este dată de scara monumentală de la intrare și de pridvorul cu logia care duce privirea spre grădină și lac. La Potlogi, în Dâmbovița, palatul ridicat în 1699 are fațada cu două logii, cu coloane suprapuse, iar la Mogoșoaia, unde lucrările s-au încheiat în 1702, scara monumentală are balustradă, iar cele două logii decorează ambele fețe ale clădirii, atât spre curte, cât și spre eleșteul apropiat, parcă inspirându-l pe Eminescu în a patra scrisoare cu imaginea de neuitat a castelului singuratic care se oglindește în lacuri, „iar în fundul apei clare / Doarme umbra lui de veacuri.”

Fațada palatului dinspre lac - Pe terasă, la lac - Mogoșoaia

Fațada palatului dinspre lac – Pe terasă, la lac – Mogoșoaia

De la palate laice ajungem și la construcțiile destinate bisericii, ziduri noi și renovări, un întreg program subordonat atât consolidării pozițiilor ortodoxiei, dar și sublinierii rolului preponderent al lui Brâncoveanu și a familiei sale într-o situație în care puterea reală a domnului era din ce în ce mai diminuată de amestecul Porții și de jocurile politice ale celorlalți vecini.

Desigur, cea mai importantă ctitorie a acestei epoci este complexul monastic de la Horezu (Vâlcea) pe drumul ce leagă și azi Râmnicul de Târgu-Jiu.

Clădirile ce-l alcătuiesc s-au adăugat în timp, și adăpostite într-un larg spațiu dreptunghiular, cuprind mânăstirea, o bolniță (un spital) și două schituri. La rândul ei, mănăstirea include biserica, încheiată în 1693, chiliile călugărilor, trapeza – sala de mese, cu un paraclis deasupra. În vecinătate se află casa domnească, reședința lui Brâncoveanu, și o splendidă galerie cu două etaje, susținută de arcuri și coloane. Biserica, bolnița, paraclisul și schiturile sunt pictate în frescă, tabloul ctitorilor asociindu-se, potrivit tradiției, cu subiecte biblice, și cu cele inspirate de viețile sfinților.

Ajungem astfel și la acel capitol întru totul novator al artei brâncovenești. Atât în ctitoriile sale (și Horezu e din nou exemplul cel mai strălucit), cât și în cele cantacuzinești, precum la Filipeștii de Pădure, unde a pictat Pârvu Mutul, atrag atenția reprezentările ctitorilor, reunind pe Brâncoveni și Cantacuzini într-un moment fericit împreună, cu admirabile portrete puternic individualizate, realizate după model, cu totul diferite de imaginile predecesorilor, redate în mod convențional.

Atunci când este vorba de Brâncoveanu și de familia sa, chipul și atitudinea nu lasă îndoială că avem în față un mare om, solidar cu cei care l-au înălțat, iluzie din care domnul se va trezi câțiva ani mai târziu, în plină tragedie. Frescele din marile ctitorii ale Brâncoveanului atestă și o altă solidaritate, cu cei alături de care a ridicat și împodobit capodoperele sale; meșterii zidari, pietrari și lemnari, care apar la Horezu – ce e drept, într-un loc mai puțin vizibil, sau Pârvu Mutu, care în ctitoriile prahovene ale Cantacuzinilor își face în mai multe rânduri autoportretul.

Sunt semnele – e drept, încă timide – ale unei noi lumi, care rămânând mai departe dependentă de loialitatea față de puternicii zilei, înțelege să împartă veșnicia cu Brâncoveanu și să ne arate încă odată potențialul creator al unui popor, la capătul doar a 20 de ani de pace și liniște la hotare, de stabilitate politică și de prosperitate.

Și „dacă domnia lui nu a fost decât un lung joc periculos, joc în care n-a încetat o clipă a fi singur, o sfidare care trebuia să se răzbune crunt în urmă, epoca lui Brâncoveanu, judecată după operele lăsate, este singura epocă de destindere în care un surâs vioi și optimist a luminat fața trudită a neamului nostru”.

(Textul reprezintă versiunea în manuscris a articolului cu același titlu publicat în revista școlară „Big Explorer”. Preluarea imaginilor este interzisă.)

Posted in Istorie, Ora de Ştiinţe and tagged , , .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente