Petru Rareș, „Moldoveanul cel Mare”, principele valahilor

prof. B. Teodorescu

Petru Rareș ocupă un loc aparte între domnii moldoveni ai celui de-al XVI-lea secol. Ajuns oarecum surprinzător pe tronul de la Suceava, într-un moment crucial pentru țara de la răsărit de Carpați, el a fost stăpânit de la început de gândul de a-i consolida autonomia și de a-i spori întinderea și puterea. Într-un joc complicat de alianțe și interese contradictorii, a urmărit consecvent desprinderea de Imperiul Otoman și extinderea autorității sale în Transilvania, anticipând opera politică a lui Mihai Viteazul, fără însă a reuși, în confruntarea cu forțe incomparabil superioare, în niciuna dintre aceste întreprinderi. Aceleași obiective le urmărise și programul frescelor exterioare care împodobesc ctitoriile sale, ale unor dregători din preajma sa, sau ale unor antecesori voievodali, punctul cel mai înalt al efervescenței culturale și spirituale din timpul în care a fost domn (1527-1538, 1541-1546).

Impusă puțină vreme înainte de moartea sa de către Ștefan cel Mare, succesiunea atribuită primului dintre copiii deținătorului tronului aflat atunci în viață a fost, în următorii 20 de ani, respectată, Bogdan (1504-1517), și apoi fiul său, Ștefan (Ștefăniță), urmându-se ca domni ai Moldovei. Regula nu s-a mai putut păstra la moartea în plină tinerețe, 19 sau 21 de ani a celui din urmă, care, neavând urmași, l-a desemnat să-i succeadă pe unchiul său Petru (Măjariul, adică negustor de pește).

Această alegere se va dovedi în timp întru totul justificată. „Os domnesc”, căci era fiul lui Ștefan cel Mare, rod al unei legături nelegitime cu Maria, probabil o fiică de boier, viitorul domn crescuse în casa soțului acesteia, un orășean din Hârlău, Rareș (numit astfel pentru că avea părul rar), poreclă preluată mai târziu și de Petru. Deși tinerețea sa este puțin cunoscută, experiența de viață, multele sale cunoștințe și abilitatea de a mânui oamenii și evenimentele, indicau o persoană cultivată, care a călătorit mult, îndeosebi în Transilvania și Polonia, cu atitudine și prestigiu personal.

În iarna 1527, când era înscăunat, Petru Rareș primea de la predecesorul său o țară sfâșiată de un conflict complicat între domnie și marea boierime, și relații puternic deteriorate cu Polonia, care vreme de mai bine de un secol fusese suzeranul Moldovei. Raporturile cu Imperiul otoman consacraseră însă o autonomie care o așeza într-o poziție superioară Țării Românești, plătitoare a unui tribut mai mic, și fără ingerințele Porții în numirea domnului sau prezența acestuia la Istanbul pentru a-și primi investitura.

Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Moldovița

Petru Rareș – tabloul votiv de la mănăstirea Moldovița. Domnitorul este reprezentat împreună cu soția sa Elena și fiii lor Iliaș și Ștefan.

Menținerea acestui statut se dovedea însă dificilă în noile condiții, caracterizate prin puternica ofensivă a sultanului Soliman Magnificul (1520-1566), spre inima Europei centrale, în cursul căreia, după victoria de la Mohacs – 1526 – acesta desființase practic regatul maghiar, unul din pilonii rezistenței creștine în regiune.

În vidul de putere care a urmat, și în situația în care Poarta a întârziat să organizeze teritoriile cucerite, au apărut doi competitori, care își disputau coroana țării învinse, voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya, și arhiducele habsburgic Ferdinand (împărat romano-german, 1556-1564) s-au proclamat pe rând regi ai Ungariei, numai cel dintâi bucurându-se de susținere otomană. Titlurile astfel afirmate trebuiau însă consacrate pe câmpul de luptă, și, în acest context, dobândirea Transilvaniei a devenit foarte preocupantă pentru ambele tabere. Abia așezat pe tronul tatălui său, Petru Rareș trebuia să se hotărască repede. Opțiunea sa era îngreunată de presiunile Porții, care ezita să-i accepte domnia, pe care i-o oferiseră boierii, fără a fi consultată în prealabil la Constantinopol, și de atitudinea rezervată a Poloniei.

În consecință, în tot cursul anului 1527, curtea de la Suceava a desfășurat o susținută campanie diplomatică pentru a obține recunoașterea lui Rareș la Istanbul și la Cracovia, de către sultan și regele Poloniei, și pentru a stabili o strategie de urmat față de evenimentele din Transilvania, unde ambii concurenți i-au solicitat alianța, recunoscându-i vechile posesiuni: Ciceiul și Cetatea de Baltă, împreună cu Bistrița. Victoriile lui Ferdinand au coalizat în jurul lui Zapolya pe toți dușmanii Habsburgilor, iar sultanul i-a ordonat lui Rareș să ocupe Ardealul și să-l încredințeze favoritului său. În această situație este posibil ca domnul Moldovei să fi decis să folosească toate oportunitățile momentului pentru a-și urma propriile interese: extinderea autorității sale în țara de peste munți.

Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Probota. Iliaş, moştenitorul tronului are fața înnegrită, căci s-a convertit la islamism.

Petru Rareș – tabloul votiv de la mănăstirea Probota. Iliaş, moştenitorul tronului are fața înnegrită, căci s-a convertit la islamism.

Aparent la cererea turcilor, în iarna anului 1529, Petru Rareș începea prima sa campanie în Transilvania, îndeobște interpretată ca o demonstrație de forță, pentru susținerea lui Ioan Zapolya. Bine primit în secuime și în Țara Bârsei, el își dovedea astfel calitatea de arbitru în lupta dintre cei doi rivali, și se afirma ca un factor important în balanța puterii. Abia prezența sultanului Suleiman în regiune, dornic să tranșeze cât mai repede chestiunea maghiară, dar mai ales promisiunile lui Zapolya (Bistrița, Ungurașul și Valea Rodnei cu resursele ei aurifere), l-au adus pe domn în tabăra acestuia.

În consecință, începea în iulie 1529 a doua campanie în Transilvania, în cursul căreia trupele moldovene conduse de vornicul Grozav au obținut victoria de la Feldioara asupra susținătorilor lui Ferdinand, succesul lui Rareș fiind considerat de sași drept „o mare nenorocire”. După a treia expediție, suntem de-acum în toamna 1529, Brașovul și Țara Bârsei intrau sub autoritatea sa, iar anterior, Ciceiul, Cetatea de Baltă și Ungurașul, ulterior în 1530 și Bistrița, i se supuseseră.

În acest punct al destinului său, Rareș se afla la apogeu. Deținea controlul asupra unei bune părți a Transilvaniei și domina și situația de la sud de Carpați, unde întreținuse relații de bună cooperare mai întâi cu Moise Vodă (1529-1530), prezent și el peste munți, în sprijinul lui Zapolya, dar și cu urmașul său Vlad (1530-1532), care îi era ginere. Între timp se căsătorise a doua oară cu Elena Ecaterina Brancovici, dintr-o casă dinastică înrudită în Balcani, Polonia și în Rusia. Toate laolaltă îi asigurau o poziție de autoritate în întreg spațiul românesc, care nu putea să rămână fără consecințe.

Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Humor. Domnitorul este reprezentat împreună cu soția sa Elena și fiul lor Iliaș.

Petru Rareș – tabloul votiv de la mănăstirea Humor. Domnitorul este reprezentat împreună cu soția sa Elena și fiul lor Iliaș.

Din păcate, succesele obținute în acești ani l-au împins pe Rareș să-și supraevalueze resursele și să redeschidă, în mod neinspirat, „chestiunea Pocuției”, care va alimenta, până la sfârșitul primei sale domnii un conflict permanent cu Polonia, țară care din putere suzerană și aliat a devenit treptat dușmanul consecvent al Moldovei, grăbind astfel și căderea țării sub dominație otomană. Evenimentele care au urmat și care îl responsabilizează pe Rareș își aveau originea într-un litigiu istoric vechi de aproape 150 de ani, din 1388, când voievodul Petru Mușat, un străbun al său, îl împrumutase pe regele Poloniei Vladislav Iagello, cu 3000 de ruble de argint, o sumă considerabilă pe atunci, pentru care a garantat cu orașul Halici și ținutul înconjurător, Pocuția.

Cum banii nu au fost niciodată restituiți, a fost un bun pretext pentru Ștefan cel Mare să ocupe acest teritoriu, Bogdan, urmașul său, făcând un joc de cedări și reocupări, încheiate în 1509 cu reintrarea Pocuției sub autoritatea Poloniei. În vremea lui Rareș regiunea avea 13 orașe și câteva sute de sate, și spre deosebire de restul țării, preponderent catolice, era locuită în majoritate de ortodocși (ruteni).

Motivele pentru care trupele moldovene intrau în Colomeea, în decembrie 1530, și ocupau mai apoi întreaga zonă învecinată erau complicate. Dar este cert că acțiunea domnului moldovean putea fi interpretată ca o dovadă de forță, ca un mijloc de a-și consolida stăpânirea asupra posesiunilor transilvănene, sau ca o posibilitate de a desface înțelegerea otomano-polonă, din ce în ce mai activă după victoria sultanului la Mohacs.

Partea „vătămată” nu a întârziat să răspundă. În dialogul diplomatic dintre cele două țări, Rareș a refuzat să predea ținutul, considerându-l „adevărata și legiuita moșie a sa”, în vreme ce Polonia a grăbit ostilitățile, mai cu seamă după ce s-a aflat că Poarta nu încuviințase actul de ocupație al domnului moldovean.

Preliminariile politice și militare ale unui conflict fiind astfel încheiate, ostilitățile au început în august 1531, când garnizoanele moldovene au fost izgonite din Pocuția. Mobilizată rapid, armata lui Rareș riposta, asediind între 15-19 august 1531 fortăreața Gwozdiec, fără a avea succesul scontat. Peste trei zile, la Obertyn, domnul însuși nu putea evita o adevărată catastrofă: 5000 de morți pe câmpul de luptă, pierderea celor 50 de tunuri, capturate la Feldioara, mândria armatei Moldovei, și comandantul însuși, salvat de la moarte în ultima clipă. Această înfrângere nu a rămas fără urmări. Toate încercările lui Rareș în anii care au urmat de a normaliza relațiile cu Polonia au eșuat. Mai mult, în 1533, sultanul și regele Sigismund încheiau o pace perpetuă.

Petru Rareș - statuia de la Suceava

Petru Rareș – statuia de la Suceava

Situația care a continuat să rămână fluidă în Transilvania și absența din Europa a lui Soliman, reținut pe frontul cu Persia, a creat o altă oportunitate lui Rareș, care a început să spere din nou. După ce l-a abandonat pe Zapolya, în numele căruia începuse campania sa peste munți în 1529, el s-a apropiat de Ferdinand de Habsburg și de voievozii țărilor române, într-o încercare de a stăvili presiunea otomană în regiune. Primul succes al noilor aliați a venit în vara 1534, când Poarta a trimis la nord de Dunăre pe aventurierul venețian Aloisio Gritti, un favorit al sultanului, cu titlul de „guvernator al Ungariei”. Emisarul turcilor nu reprezenta doar această mare putere, el acționa și în virtutea propriilor lui interese, visând să unească Transilvania și Țările Române extracarpatice, într-o „Dacie otomană”, sub conducerea sa. Deciziile sale, care la un moment dat a fost acuzat că ar fi ordonat execuția episcopului de Oradea, au stârnit însă mânia ardelenilor. Asediat la Mediaș și de trupe moldovene, el a fost prins și decapitat, scoaterea lui Gritti din scenă urmând să dea semnalul unei revolte generale împotriva Porții. Deși a încheiat în 1535 un tratat cu Ferdinand și a fost în bune relații cu domnii Țării Românești, mai întâi cu Vlad Vintilă – 1532-1535 – și mai apoi cu Radu Paisie – 1535-1545 – , momentul favorabil a fost ratat, Soliman încheind pacea cu perșii și reîntorcându-se în Europa și pentru a-și încheia conturile cu Rareș.

În fața unei amenințări majore, domnul a constatat că era aproape singur. Ungaria nu mai exista, Polonia continua să-i fie ostilă, Zapolya îi luase Ungurașul în 1536. În vreme ce Probota, Humorul și Moldovița se acopereau de fresce cu un puternic conținut antiotoman, boierimea, nemulțumită de „autoritarismul” domnului, aștepta ocazia potrivită să-l îndepărteze. Zadarnic s-a dovedit efortul de a stinge conflictul cu Polonia când trupele otomane își creau drum spre Moldova. Rareș renunța la Pocuția, dar regele refuza să-l ajute, într-un cauză care nu mai era și a sa. După ce a încercat să oprească înaintarea tătarilor la Ștefănești – Prut, nu i-a rămas domnului decât să aștepte confruntarea decisivă, și apoi, după ce s-a convins că a fost trădat de adepții înțelegerii cu Soliman, să-și scape viața, fugind pe drumuri ocolite, până la cetatea Ciceiului. La 15 septembrie 1538, porțile Sucevei se deschideau în fața sultanului, un berat – act de investitură pentru noul domn – cuprindea în termeni expliciți controlul politic al Moldovei. În sudul teritoriului dintre Prut și Nistru se constituia raiaua Bender, iar tezaurul țării era confiscat.

Rareș se va reîntoarce pe tron trei ani mai târziu, 1541, fără ca noua domnie să egaleze reușitele celei dintâi. Opera sa politică și militară, care i-a adus o faimă unanimă în Europa, dar și eșecurile sale, ne arată în egală măsură potențialul unei personalități excepționale, dar implacabil, și limitele sale, legate de propriile erori, dar și de un context general dominat de forțe pe care Moldova secolului al XVI-lea nu le putea stăpâni.

Petru Rareș - piatra de mormânt de la mănăstirea Probota

Petru Rareș – piatra de mormânt de la mănăstirea Probota

(Textul reprezintă versiunea în manuscris a articolului cu același titlu publicat în revista școlară „Big Explorer”. Preluarea imaginilor este interzisă.)

Cristina H.

În ordinea importanței de azi: mamă, profesor, bloger. Trei roluri pe care mă străduiesc în fiecare zi să le îndeplinesc mai bine decât ieri.
Cristina H.

Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)

Posted in Istorie, Ora de Științe and tagged , , , , .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente