Nebiruita flacără a vieţii – Anna Kretzulescu-Lahovary

Pot număra pe degete cărțile primite cadou, cu diverse ocazii. Însă în top a urcat imediat Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary. Nu pentru că surpriza a fost de proporții și nu m-am așteptat la un cadou, ci pentru că, deși autorul momentului mă cunoaște de puțină vreme, a reușit ceea ce aproape nimeni nu a făcut: să găsească un punct sensibil și să adauge acolo exact ingredientul potrivit. E ocazia cu care repet ce am spus de multe ori, e riscant să faci cadou o carte. Trebuie ori să știi că persoana e interesată, ori să o fi citit și să știi că i se potrivește. Am primit-o împreună cu un zâmbet larg… „e temă de vacanță!” Și cum toamna e aici, sunt bucuroasă că mi-am făcut tema, cu atât mai mult cu cât a fost mai mult decât plăcută.

Am remarcat titlul încă de când se anunța lansarea acestuia. Însă… autorul este cel care mi-a trezit o curiozitate cruntă, în primul rând pentru că era femeie, în al doilea rând pentru că purta numele a două mari familii ce au marcat istoria modernă a României. Așadar, s-a născut imediat întrebarea ce anume poate povesti, în jurnalul ei de amintiri, o femeie româncă, din înalta societate de acum 100 de ani? Istoria modernă a României este o istorie a bărbaților. Anna Kretzulescu însă nu este o oarecine. Mai mult, față de alte femei ale timpului său, are câteva atuuri demne de luat în seama: este singurul copil al familiei, nu are alți frați care să o eclipseze și pe lângă acest „răsfăț”, este singura moștenitoare a averii, ceea ce înseamnă o dotă demnă de luat în seamă.

Lectura avea așteptările ei… dar ar fi greu de înțeles fără a trasa, în câteva linii, statutul femeii românce la sfârșit de secol XIX-început de secol XX, căci aceasta este poate acea parte nescrisă a istoriei „celor mulți”. Femeile cu greu au putut „scrie” istorie… chiar și atunci când poziția lor în stat era una dintre cele mai înalte. Mi-amintesc de convingerea combatanților în Primul Război Mondial în vara 1914: de Crăciun vor fi acasă. Nimeni nu s-a așteptat la un război de durată, iar femeile rămase singure s-au văzut în imposibilitatea de a face față cerințelor gospodăriei. Pentru că ele… nu aveau „statutul necesar”.

Mișcarea feministă în România a început în a doua jumătate a secolului XIX, însă a milita pentru drepturi politice, în condițiile în care nici măcar toți bărbații nu aveau drept de vot, părea o utopie. Și totuși, intrarea României în Marele Război, promisiunea regelui Ferdinand în ceea ce privește reforma agrară și votul universal punea din nou pe masă chestiunea drepturilor femeilor. Un pas important pentru acordarea de drepturi femeilor a fost făcut prin adoptarea legilor din 23 şi din 24 decembrie 1916 prin care li se recunoștea capacitatea de a dispune, administra cum vor crede căminul, tot avutul și familia rămasă acasă. Dar… era război.

Emanciparea femeii era necesară și dintr-un alt motiv, căci tinerele fără dotă, și care nu puteau astfel contracta o căsătorie, erau cumva nevoite să-și câștige singure existența. Munceau, erau plătite, aveau un venit. Problemele au apărut în momentul în care tinere licențiate, ba chiar cu două sau trei facultăți, au început să acceadă în funcții care până atunci aparținuseră doar bărbaților. La sfârșitul Războiului, Ella Negruzzi, triplă licențiată, devine prima femeie avocat cu drept de practică în România, iar Vera Myller prima cu titlul de profesor universitar.

Lupta însă nu era aici… adevărata bătălie se ducea cu mentalitatea bărbaților care considerau femeia inferioară din toate punctele de vedere, mai ales intelectual. Rezistența în mediul rural era masivă, convingerea că singurul loc în care femeia este utilă este în gospodărie era una greu de zdruncinat.

În ciuda campaniilor asidue, a susținerii unor oameni politici, a implicării Reginei Maria, în 1923, prin Constituție, femeile nu primesc decât drepturile civile, nu și cele politice. Abia în 1938, la schimbarea Constituției, primesc dreptul de vot, reglementat în 1939, când deja Europa este în prag de război.

Acesta era decorul în care trăia Anna Kretzulescu.

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-LahovaryÎn naivitatea mea, m-am așteptat la mai mult. Amintirile ei nu se depărtează însă de această imagine a femeii, respectată, consultată, acceptată în societate. Își însoțește părinții, apoi soțul în misiunile diplomatice. Războiul îl cunoaște din străinătate, chiar dacă acolo se implică masiv pentru a ajuta România prin intermediul Crucii Roșii. Mărturiile ei sunt de viață cotidiană. A sorbit cu nesaț din frumusețea timpurilor pe care le-a trăit și a știut să pună în cuvinte. Printre multiplele pasaje descriptive ale vieții la țară sau la oraș ale familiei, ori prin marile capitale europene, se strecoară și portrete de personalități. Am avut emoții când a apărut Ionel Brătianu, ca prieten de familie. Speram să văd mai mult din acest mare om, însă interacțiunea ei cu acesta nu a fost politică și nimic din deciziile importante nu a părut a se intersecta cu viața ei. A fost acel martor mut din colț care a surprins puțin, deși scrierea denotă o femeie foarte inteligentă.

Am regretat să văd că jurnalul se sfârșește brusc, abia la începutul perioadei interbelice. Dacă cumva am fost dezamăgită de relatările de la începutul secolului, speram, din titlu, să surprindă poate din alt unghi drama anilor 1944-1952. Este încă o epocă controversată, despre care puțini vorbesc, iar o mărturie de la acest nivel ar fi cântărit greu. Totuși, ultima relatare este copleșitoare. A început să scrie despre o femeie care avea totul pentru a sfârși ca o femeie care nu mai are nimic.

Este greu de spus ce sentimente mă încercau când am închis cartea. M-am gândit, pentru un moment, dacă toate aceste femei instruite și capabile ar fi putut face mai mult la vremea lor, care ar fi fost destinul României? Din păcate ele nu apar în cărțile de istorie. Cei care le-au scris au fost, din punctul meu de vedere, părtinitori. Mulți au auzit de Elena Lupescu, însă prea puțini le cunosc pe celelalte, în frunte cu Regina.

Este o lectură accesibilă, dat fiind că elementele de cronologie necesare sunt puține și sunt inserate în note de subsol, astfel încât nu este deloc dificilă orientarea în spațiu și timp. În plus, pentru ca lectura să capete contururi reale, sunt inserate planșe foto, de o calitate foarte bună, cu imagini din albumul familiei.

Volumul este disponibil în colecția Humanitas Memorii,  dar și în librăriile online: elefant, emag, Libris, carturesti, librarie.net,  diverta, cartepedia.

Vă recomand, tot despre carte, și acest articol.

Posted in Editura Humanitas, Istorie and tagged , .

2 Comments

  1. Tare mi-ar placea sa citesc si o carte scrisa de dumneavostra. Povestiti atat de frumos….
    Daca as fi avut si eu la scoala un profesor de istorie cu asa har tare bine ar fi fost.
    Sa aveti un an scolar frumos!

    • Am multe planuri, dar o carte scrisă de mine încă nu.
      Dacă va mulțumiți cu blogul, îmi dau silința să scriu destul de frecvent.
      Mulțumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente